9 Martie - Este pacatos obiceiul practicat de unele persoane,ca de Sfintii 40 de Mucenici - pe care Biserica ii praznuieste pe 9 martie - sa bea 40 de pahare

de vin. Am auzit ca se beau 44 de pahare, adaugandu-se fara nici o explicatie 4 pahare lacomiei la bautura. In urma cu multi ani, intr-o seara de 9 martie, veneam cu masina de la Bucuresti. Se intunecase bine, era trecut de ora 9 seara, iar vremea umeda si intunericul ma obligau sa merg cu mare atentie. Cand am intrat pe strada unde locuiesc, am vazut la lumina farurilor, un om cazut pe marginea santului. Am oprit masina si am mers la el. L-am recunoscut pe nea Fane care era beat "mort". - Ce ai patit nea Fane? -Am ba-hu-hut 40 de pa-ha-hare de vin! E clar! mi-am zis. Trebuie sa-l duc acasa, ca in doua, trei ore moare de frig. Era cazut in zapada amestecata cu gheata si noroi. Era vai de capul lui! Am deschis usa din spate de la masina, l-am ridicat sa stea in fund, apoi l-am apucat de subtiori pe la spate si am inceput sa ma lupt cu el ca sa-l imping in masina. Dar a inceput sa strige: - Sariiiti! vrea sa ma fu - fu-fureee! Am inceput sa rad cu pofta de situatia in care intrasem. Cuvintele lui nu ma suparau pentru ca imi dadeam seama ca nu m-a recunoscut. Se proptise cu mainile de masina, incat nu puteam sa-l bag inauntru. Eu il impingeam din spate, iar nea Fane - care avea peste 70 de ani - era mai puternic decat crezusem. Imi dadea de lucru. Intr-o ultima incordare, i-am luat mainile de pe masina, si am reusit sa-l imping inauntru culcandu-l pe bancheta din spate. M-am urcat la volan si am plecat sa-l duc acasa. Doar cativa metri am mers si leganat de masina, nea Fane a dat afara din el o parte din paharele baute lasandu-mi-le amintire. Mirosea ingrozitor. Asa-mi trebuie daca nu-mi vad de drum! Intre timp ajungem acasa. Cobor, deschid o poarta simpla din scanduri si intru in curte unde ma intampina o batranica, slaba, uscata, sprijinindu-se intr-un bat. - Tanti Floareo, hai la masina sa-l aducem pe nea Fane in casa. Azi i-a sarbatorit pe Sfintii 40 de Mucenici si e beat crita! Batranica a dus mana la frunte, si-a rezemat batul de gard, si rusinata - fara sa spuna o vorba m-a ajutat in liniste sa-l ducem pe batran intr-o salita. - Lasa-l aici taica parinte ca trebuie sa-l spal nu-l vezi cum arata? Am iesit afara din casa si am plecat spre poarta. In urma mea am auzit vorbele bocite, pline de repros ale femeii la adresa barbatului: - Uita-te maaa. betivule cum arati! Te-ai innamolit si te-ai imbatat ca porcuuu! Vai de viata mea cu tineee! Uita-te maaa cum rade dracul de tineee! Am plecat trist acasa, intrebandu-ma unde am gresit daca un credincios al parohiei mele face legatura intre Sfintii 40 de Mucenici, care au murit pentru Hristos acum peste 1600 ani, si 40 de pahare de vin baute care duc la o betie vecina cu nebunia si moartea. Preot Nicolae Trusca, Parohia Negoiesti

Multe virtuti se resfrang cu precadere asupra celor de langa noi. Astfel, iubirea, iertarea, milostenia, grija de greutatile fiecaruia, alaturi de altele asemenea, sunt cai prin care dobandim binecuvantarea lui Dumnezeu, caci facand "celor mici ai Sai", Lui Ii facem, cum ne invata Sfanta Scriptura. Dintre virtutile ce se revarsa, prin iubire, asupra aproapelui, iertarea este una de capatai. Predica despre iertare Iertarea fata de aproapele este una dintre pietrele de temelie ale invataturii crestine. Astfel, prin iertare s-a facut ridicarea omului din robia pacatului, si tot prin ea s-a realizat inaltarea lui la dumnezeirea dupa har. Pana si Hristos, care a intruchipat in Sine desavarsirea umana, a avut oameni care l-au urat iar, in cele din urma, L-au rastignit. Astfel, deoarece existenta potrivnicilor constituie un rau ce nu poate fi evitat de nimeni, se impune o convietuire cu ei. In cadrul oricarei comunitati intalnim multe feluri de oameni, fiind nevoie din partea fiecaruia de o raportare cu multa intelegere si iubire fata de ceilalti. Drept masura infailibila de buna intelegere in orice relatie umana avem iertarea; aceasta este cea mai mare dovada a credintei in Dumnezeu si a iubirii de oameni. Atat Sfanta Scriptura cat si Sfanta Traditie vorbesc in repetate randuri despre importanta iertarii. Dintre toate cuvintele despre iertare, putem spune, fara nici un pericol, ca toata cunoasterea si puterea dumnezeiestii Evanghelii se cuprinde in urmatorul cuvant: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Prin aceste cuvinte ale rugaciunii domnesti il rugam pe Dumnezeu sa ne conditioneze mantuirea si iertarea pacatelor in functie de masura in care vom ierta, la randul nostru, pe cei ce ne gresesc. Astfel, mantuirea fiecaruia este pusa in mainile sale. Daca am cunoaste cu adevarat sensul profund si grav al acestor cuvinte, desigur ca, de multe ori, am ezita sa le pronuntam, dandu-ne seama ca singuri ne cerem osanda grea de la Dumnezeu, in cazul in care nu ne apleacam cu indurare si iertare spre cei ce ne supara. De aceea, Mantuitorul intareste aceasta porunca, zicand cuvinte precum: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Matei 6, 15) si "Cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 2). Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca Dumnezeu pune aceste indatoriri catre aproapele mai presus decat indatoririle fata de Sine. Astfel, gasim scris: "Deci, daca iti vei aduce darul tau la Altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea Altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si, apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24). Sfantul Ioan arata astfel insemnatatea covarsitoare pe care o are iertarea celor care ne supara. Pentru a intelege mai bine importanta iertarii semenilor nostri, Mantuitorul ne-a spus pilda celor doi datornici (Matei 18). Datoria de zece mii de talanti a celui dintai semnifica imensitatea pacatelor sale, iar imposibilitatea de a plati datoria inseamna lipsa faptelor bune si a indurarii fata de aproapele. Invitatia de a plati aceasta datorie mare reliefeaza intentia de a-l face sa simta si sa recunoasca proportia grava a datoriei, adica a pacatelor sale. Dupa ce a fost pus in situatia de a se cunoaste pe sine insusi, urmeaza apoi, deodata, iertarea intregii datorii

de zece mii de talanti. Datornicul s-a rugat numai pentru o amanare si, pe neasteptate, a obtinut iertarea intregii datorii. Aceasta s-a petrecut pentru a-l obliga ca, la randul sau, sa fie receptiv la rugamintea de iertare a semenilor sai. Iertarea devenise pentru el o necesitate, o obligatie in urma unei binefaceri atat de mari, pe care a primit-o de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea lui. Insa marele datornic, orbit fiind de rautate, manie, razbunare si totala nerecunostinta, baga in inchisoare pe semenul sau, pana ce-i va plati toata datoria, care era asa de mica - o suta de dinari. Urmare a acestei atitudini pline de neomenie si cruzime a fost aceea ca Stapanul l-a osandit imediat, retragandu-si indurarea si iertarea fata de toate pacatele savarsite. Pilda se incheie cu urmatoarele cuvinte: "Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima" (Matei 18, 35). Milostivul Dumnezeu a socotit datoria noastra catre Dansul la zece mii de talanti, iar datoria omului catre alt om la o suta de dinari, pentru ca sa arate, prin aceasta, cat de mare este datoria noastra fata de El, in comparatie cu datoria oamenilor fata de noi. Propovaduind iubirea si iertarea, invatatura crestina nu cere credinciosilor sa ramana indiferenti fata de cei care le pericliteaza bunurile materiale sau onoarea. Nu ingreuiaza apararea legitima a omului si nu ingradeste cu nimic realizarea dreptatii. Insa pana unde poate si trebuie sa se limiteze hotarul iertarii si de unde trebuie sa inceapa lucrarea dreptatii? Aceasta aparare legitima, dupa cuvintele Mantuitorului, incepe astfel: "De-ti va gresi tie fratele tau, mergi mustra-l pe el, intre tine si el singur. Si de te va asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca orice cuvant. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si ca un vames" (Matei 18, 15-17). Daca aproapele se arata refractar si nedemn fata de toate mijloacele pasnice de reconciliere, atunci iertarea nu-si mai are rostul ei, ci dimpotriva, devine un pericol ce sporeste rautatea si crestinul este dator de a se folosi de protectia pe care statul i-o garanteaza pentru apararea persoanei si drepturilor sale. Plin de nedumerire, Sfantul Apostol Petru Il intreaba pe Mantuitorul: "Doamne, de cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori? Nu-ti zic tie, pana de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte" (Matei 18, 21-22). Din acest text s-ar parea, la prima vedere, ca Mantuitorul porunceste ca iertarea sa mearga, neconditionat, pana la nesfarsit. In realitate insa, ele tind sa arate ca iertarea trebuie sa fie cu multa iubire, insa nu are sensul de ingaduinta sau toleranta fata de greselile aproapelui. Sfantul Ioan Gura de Aur, explicand acest text, conchide: "Trebuie sa iertam de mai multe ori." Un exemplu intaritor, pentru completarea textului de mai sus, este intamplarea cu femeia cea pacatoasa, pe care poporul se pregatea sa o ucida cu pietre, dar Mantuitorul, salvand-o de la moarte, ii zice: "Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de indreptare. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca iertarea neconditionata ar duce la haos si rasturnare universala a ordinei morale si sociale. Mantuitorul nu interzice de a judeca absolut orice pacat si nu opreste pe toti oamenii de la acest drept, ci se refera, in cazul nostru, numai la acei fatarnici care nu-si vad barna din ochiul lor, ci vad numai paiul din ochii altora.

Apoi, se intelege de la sine, ca porunca iertarii nu se refera la pacatele mai mari: crime, talharii, calomnii grele, nu cuprinde deci pe oricine si nici orice fel de pacat. Mantuitorul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu opreste absolut de a judeca pe aproapele pentru indreptarea lui, ci ne cere de a incepe aceasta judecata cu pacatele noastre proprii. Prin porunca "nu judecati ca sa nu fiti judecati" nu se opreste, in general, contributia noastra la indreptarea semenilor nostri. Hristos nu vrea ca cel ce este impovarat de pacate sa disimuleze propriile sale pacate, ridicandu-se cu nerusinare impotriva pacatelor mai mici ale semenilor sai. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca Dumnezeu nu ne-ar pedepsi pentru pacatele noastre daca ramanand nepedepsiti n-am ajunge si mai rai. Tot el spune ca, daca sunt pacate de care trebuie sa ne amintim, acestea sunt numai ale noastre, caci daca ne vom aminti de ale noastre, le vom uita in curand pe ale altora. Iertarea este prima virtute ce izvoraste din iubire. Iubind, cautam sa-l linistim pe aproapele, sa ii acoperim greselile si sa il indrumam cu blandete. Nu poate fi conceputa o iubire adevarata si practica, fara iertare. Iertarea este urmarea iubirii curate. Iubirea este esenta crestinismului, caci gasim scris: "Sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumneseu si cunoaste pe Dumnezeu" (I Ioan 4, 7-8). Iertarea este pecetea adevaratului crestinism; iertarea ne diferentieaza de necrestini; prin iertare, gustam, inca de aici, o parte din bucuriile mantuirii ce ne asteapta in viata cea vesnica. Teodor Danalache

Au fost odat lng-un sat Un schit i un orfelinat. Clugrii din mnstire Duceau o via de smerire Fcnd ntruna fapte bune Trind n post i rugciune. Dar, dincolo, erau copii Ce se ineau doar de prostii, Doar otii, glume, nebunii. Era venic veselie, tmblu i glgie. Zilnic, cam pe la amiaz, n grdina ca o oaz Cu flori multe, minunate i cu psri colorate, Prichindeii vin grmad Ca s-asculte i s vad Pe-un btrn clugr care Le aduce de mncare Tot ce vor mai mult copiii Din grdina mnstirii :

Fructe proaspete i coapte i legume; chiar i lapte. Apoi spune basme multe Iar ei stau s l asculte. i, n semn de mulumire, Merg i ei la mnstire, S se roage, s se-nchine Fiindc tiu c-aa e bine. i, dac tot vor s vin, Merg s-ajute i-n grdin Cu ce poate fiecare. Asta cnd nu-i srbtoare. Ud pomii, car ap, Pun puiei n cte-o groap, Mtur frunze uscate, Apoi se ntind pe spate: "Vai ce munc, vai ce chin, Dar mi place,-o s mai vin ! " Spun copiii la plecare i se-ndreapt spre crare. ntre ei, doar un biat Cu prul blond, crlionat Era obraznic, tare ru N-avea prieteni i mereu Refuza s fac treab Vrnd de-ndat s mai sparg Sau s crape, sau s strice, Mcar glasul s-l ridice, S ipe la toi i toate, S se certe ct se poate. i primea pedepse multe Fiindc nu voia s-asculte. ntr-o diminea cald, Preotul veni s-i vad, S le spun o poveste C-un viteaz cum nu mai este. i-nainte de plecare S-ncerce cu fiecare S fac ceva aparte : S sculpteze, care poate, Din lemn tare, cte-o cruce, S o poata lua i duce ntre drumuri, la rscruce Pe care-i cea mai frumoas. Oamenii s o priveasc S se-nchine-n drum spre cas.

Toi copiii, deodat, Apucar cte-o dalt i cte un lemn mai tare i-ncepu o hrmlaie, S se urle, s se strige, Unul rde, altul plnge C i-a tras una n mn Sau c-i ia o sptmn S refac ce-a stricat: "Lemnu'-i prost, c s-a crpat." Pe la toi, cu vorba calm Trece mou' i-i ndeamn Cnd s dea ncet, cnd tare, Dar s aib i rbdare. Trecu ziua jumtate Pn au fost gata toate: Una mic, alta-nalt, Una strmb, alta spart. St printele, privete i se-ntreab, socotete : "Care-i mai frumoas oare ? Doamne, prea grea ntrebare ! " Cnd se uit mai departe, Pe o buturuga-n spate, Sttea singur, suprat Putiul ru, crlionat. Toi ncep s chicoteasc Ateptnd s mai primeasc nc o pedeaps dur. Dar, printele se-ndur i l iart fr ceart, Fr' s ipe sau s-mpart Palme i pedepse aspre, Cum se-ntmpl-n multe case. "Fiindc ai lucrat cu grab mplinind aceast treab, Dau la toi cte-o rsplat. " Zise mou' ctre-o fat Ce sculptase-o cruce mare Ca un semn de ntrebare.

i, lundu-i traista-n spate, mpri la toi i toate Mere parfumate, bune, Iar la unii chiar i prune. Terminnd cu "meseriasii", Mou' i ndreapt paii Ctre pustiul ru, din spate, ntinzndu-i trei bucate: Dou mere i-o plcint. Toi se uit la ei int ntrebnd de-i cu putin: "Cel ru s ia prjitura, N-a muncit, a dat cu gura. Nu e drept! Se poate, oare, S primeasc de mncare? Noi, toi, am muncit pe rupte Iar el st s se nfrupte Din plcinta aia bun? " i s-au dus spre mo s-i spun. "S ne fie cu iertare, Vrem s-i punem o-ntrebare ..." "Vd c suntei toi mirai, tiu ce vrei s m-ntrebai: Cum de a primit el mere ? Ca s dai celui ce cere Sau celui care-a muncit, Firete-i bine i cinstit. ns, dai i celui ru, Dai la toi i dai mereu, Fiindc mila-i cea mai bun Iar iertarea-i este mum ! " "tiu c sunt eu cel mai mic, ns nu pricep nimic. " Zise-un glas mai subirel, nct toi au rs de el. "Vedei voi, copiii mei, Este bine i s iei. ns trebuie s dai Mult mai mult dect luai. i dau lui, ca s priceap Cu ce trebuie s-nceap: Cu prietenie mult, Egoismul nu ajut !

S sperm c-o s termine i o s se schimbe-n bine. titi ce-i bine i ce-i ru, C drumu-n via este greu i nu poi s-l strbai dect Cu mil i iubire-n gnd. Stau cu voi de mult vreme, Am muncit, v-am dat i teme, Dar curnd o s se schimbe: Cine vrea s se perinde Pe la mine, prin chilie l atept. Poate s vie. ns, hai, acuma gata ! Auzii cum bate toaca ! Trebuie s fiu la slujb. " i, grbindu-se s-ajung, Sprijinindu-se-n toiag Le mai zise cu mult drag : "Rmas bun, copiii mei !" i se-ndeprt de ei. Putiul mic, crlionat, A ramas foarte mirat: Primul om care nu-l ceart! Asta l uimi ndat. i de-atuncea, vreo trei zile, Se gndi el c-ar fi bine S mearg s-i cear scuze La btrn. i-atunci se duse. i, gsind chilia mic, l cuprinse-aa o fric : Dac mou' o s-l certe i-altdat n-o s-l ierte C-i obraznic, c se bate, C e ru cu toi i toate ? ns, chiar de-o fi s fie Acum oriicine tie Ce pedepse merit. Btu-n ua i intr. "Sru'-mna, tat pop! Am venit s spun o vorb: Vreau i eu s-mi cer iertare i s pun o ntrebare: Eu sunt ru i nu-nv bine, Cum de m-ai iertat pe mine?" "Fiule, de ai rbdare i rspund la ntrebare Tot ce a spus Domnul Iisus Cnd L-au nchis i L-au supus

La mari batjocuri i durere Cei speriai de-a Sa putere. El vindeca bolnavi, ologi i orbi. Ba nvia i mori. ns minunea cea mai mare Se-ntmpla n fiecare, n suflet, n adncul lui Ptruns de harul Domnului. Vznd ct poate s-i iubeasc Toi ncetau s mai greeasc. Se botezau i fiecare, Rugndu-se, cerea iertare. Invidioi, cei mari L-au pus n temni, apoi L-au dus Regelui din acea vreme Creznd c poate Se va teme. ns Iisus, milos i blnd, La toi le spuse rnd pe rnd: "Sunt Poarta ctre nemurire La care-ajungei prin iubire. Sunt Pinea Vieii simple, care D sufletului de mncare. Sunt Calea grea, pe care-i, iat, Dragostea pur i curat. Sunt Adevarul cutat De omul simplu, de-nvat. Sunt Viaa care e n toate i mntuiete de pcate. Retras departe, fr lume, Eu am postit n rugciune i, chiar de tiu c o s mor, Sunt jertfa ta i-a tuturor. Sunt Fiul Tatalui ceresc i vreau ca toi ce M iubesc Aa cum i-am iubit i Eu S M urmeze tot mereu. Fugind de oriice pcat S poarte grija celuilalt!" Dar, oameni ri, fr credin L-au rstignit, n umilin i L-au ucis pe Crucea Sfnt nmormntndu-L sub o stnc. Au pus de straj, la intrare, Soldai voinici i-o piatra mare Dar n-au putut ei s pzeasc Puterea cea dumnezeiasc.

n toiul zilei, Domnul Sfnt nvie tainic din mormnt i Se arat tuturor Spunndu-le c, dac mor, Toi oamenii vor nvia De vor iubi i vor spera. Fiul meu, vezi tu acum Ce nseamn s fii bun? Dac El pe toi i iart, Nu i bate, nu i ceart, Tot aa i noi s fim: S iertm, s ne iubim." i de-atuncea, zile multe Sta copilul s-l asculte Apoi el, la rndul su, Punea ntrebri mereu : "Dumnezeu poate de toate ? Dac-i sus, de ce nu cade ? i de ce nimeni nu-L vede ? Omul ru de ce nu crede ?" i, la orice ntrebare, Mou'-i arta rbdare, S nvee ct mai multe, S mai creasc, s asculte ! Dup doar un an de zile Putiul se schimb n bine: Era cel mai bun la carte, De prieteni avea parte i tia s fie darnic, Era bun, milos i harnic. ns, ntr-o primvar, Moul nu iei afar. Toi copiii-l ateptar Pn mai trziu, spre sear. i aflar-a doua zi: Moul cel btrn muri.

La-nceput, nu au crezut i l-au ateptat pe drum, Creznd c l vor zri, ns moul lor muri.

Baieii i spar-o groap n drum spre coal, lng toac, Iar la mormant i-au aezat Crucea de lemn, ce i-a lucrat Chiar prichindelul ciufulit, Copilul ce se furia grbit n crng i culegea n zori, Cte un bucheel de flori.

Avea el grij ca oricnd S fie-o floare pe mormnt. Pstra n suflet, nc viu, Pe cel ce i spusese "fiu".

Anii s-au scurs, cel mic crescu, Plecar toi, dar el trecu Alturi, chiar n mnstire S-aduc Domnului cinstire.

Era de-acum falnic brbat Cu prul tot crlionat, Cu buni i ri prietenos Cum nvase de la mo.

i a rmas la margine de sat, S aib grij de orfelinat.