Priveam curios in jurul meu. Desi nu voiam sa recunosc, eram putin emotionat.

In plina iarna, incepeam un an nou si o scoala noua. Era a treia scoala pentru mine in doi ani si jumatate, iar mama mi-a promis ca este altfel, dar eu eram sceptic. Fusesem coleg deja cu peste 40 de copii iar acum mai aveam 24 de nume noi de invatat si tot atatea perechi de ochi care ma priveau la fel de curiosi cum ii priveam si eu, dar si la fel de prietenosi. Stiam ca voi fi coleg cu Stefan si Ioan de care ma despartisem de jumatate de an, dar cu bucurie l-am descoperit si pe Pavel, fostul meu coleg de la fostul meu afterschool. Of, sunt atat de tanar si atat de mult folosesc trecutul! Dar sa redam filmul din acea prima zi. Pana la sfarsitul ei deja ma simteam ca fiind dintotdeauna aici si asta mai ales pentru modul natural, firesc in care m-a primit Doamna. Nu aveam emotii foarte mari, am trecere la doamnele Invatatoare, mai ales atunci cand imi cresc carliontii, dar recunosc deschis, noua Doamna stia toate strategiile copiilor. Nu stiu cand a trecut clasa a treia. Am sarbatorit ca o mare familie sfarsitul anului scolar: Doamna si copiii, parintii si parcul de la Mogosoaia, premiile, vioara lui Toma, mingea lui Bogdan si cu voia dumneavoastra monumentul pe care l-am transformat in tobogan, tantarii si pizza. Si ia ghiciti?! Nu ma mai mutam la alta scoala, in sfarsit imi gasisem locul. Eram fericit si parintii mei erau fericiti si mi se parea ca si Doamna este putin mandra de mine. A inceput clasa a patra, si am constatat ca Doamnei ii fusese tare dor de mine, atat de tare incat m-a asezat in prima banca. Colegii mei de banca se schimbau dar eu ramaneam preferatul Doamnei. Uneori ma strabatea un gand: ca de fapt vorbesc prea mult si neintrebat si de aceea aveam acel loc privilegiat. Curios! Doamna imi exprima de multe ori acest gand cu voce tare. Oare Doamna poate citi gandurile?! Ups! Sper ca nu intotdeauna si de la orice distanta pentru ca ar sti de cate ori zboara.

Am mers si in prima mea excursie de doua zile, in Dobrogea. Ca orice baiat care se respecta, noaptea ma plimbam pe malul marii cu Doamna si toti ceilalti nezdravani colegi de clasa. Ce am facut in acea noapte, in acel hotel ramane un secret, un secret al meu si al vreo catorva 20 de colegi. Un singur lucru pot sa-l divulg, nu am ajuns acasa mort de oboseala dar plin de bucurie doar pentru ca am privit prea atent exponantele din muzeu sau monumentul de la Adamclisi. Am incercat, dar nu pentru a deveni mai popular, sa fac un blog al clasei. Poate, fiind la inceput in ale scrisului nu am avut mare success, dar va astept aici si dupa clasa a 4a. M-am simtit adoptat imediat de Doamna si de colegi, ca o oita dupa Paste, si am zburdat si am fost fericit tot timpul petrecut cu voi. Pentru toate astea nu are rost sa folosesc cuvinte mari, ci doar atat: Doamna, va multumesc. Colegi, imi sunteti dragi.