a) Definiiile filozofilor antici. S o c r a t e (469 399 .d.Hr.

.) a definit dreptul n genere ca fiind conformitatea cu voina zeilor, iar mai concret ca fiind conformitatea cu binele, cci, zice el, ntre a face ru cuiva i a-i face nedreptate, nu este nici o deosebire, iar nedreptatea este n orice Caz un ru i o ruine. A face nedreptate, nseamn a face cele rele, iar a nu face nedreptate, nseamn a face cele bune. Plat o n (428348 .d.Hr.), defi- nete dreptul ca virtutea cea mai cuprinztoare care se numete dreptate . A r i s t o t e 1 (384 322 .d.Hr.) definete dreptul ca virtutea su- prem su/b chipul dreptii despre care zice : dreptatea este virtutea prin care toi primesc ale lor, precum cere legea, iar dreptatea este cea mai bun dintre virtui, cea mai desvrit, n care se cuprind toate celelalte virtui sau ntreaga virtute.

Filozoful Zenon (336 264 .d.Hr.), ntemeietorul stoicismului, definete dreptul ca o form a onestului i un chip al binelui. Cunos- cnd dreptul n acest chip, care se lmurete numai n cugetarea dreapt a omului, el triete n conformitate cu natura sa, dup vir- tute, adic fr contrazicere cu sine nsui. Stoicul Epictet (50 138, d.Hr.) definete dreptul cu raportare la adevr, spunnd c legile cele mai adevrate snt cele mai drepte. Ct despre adevrul suprem, pe acesta Epictet l Identific cu di vinitatea. Cicero definete dreptul, n forma cea mai general, ca raiune care purcede din natura lucrurilor i care ne mpinge la svrirea lucru- lui drept i ne reine de la delict. n acelai fel general el definete dreptul i ca raiunea suprem, sdit n natur, care poruncete cele ce trebuie fcute i oprete cele contrarii. Aceast porunc este gene- ral, ea se aduce la expresie prin raiunea omeneasc i deriv n cele din urm din raiunea divin. Marc Aureliu socotete c binele cel mai nalt l repre- zint justiia i deci ea se definete cu raportare la biNE.