Unele caracteristici juridice ale relatiilor statale romano-islamice

Dupa caderea Constantinopolului in mainile Sultanului Mahomed al II-lea, acesta a inteles ca se poate substitui in intregime imparatului bizantin, preluand sub autoritatea sa acele provincii care, anterior, gravitau in sfera de influenta a Bizantului.

Ocupand Bulgaria, Albania, Serbia, Bosnia si Hertegovina, musulmanii au intentionat sa puna stapanire si asupra teritoriilor aflate pe malul stang al Dunarii. Scopul lor era acela de a le transforma in puncte strategice de sprijin, in cazul unor conflicte cu alte state crestine de pe continentul european, in consens cu strategia expansionista promovata de turci. Un al doilea obiectiv, de data acesta economic, a fost avut in vedere de catre Sublima Poarta, care a realizat ca este mai profitabil pentru Imperiul Islamic sa exploateze sistematic bogatiile Tarilor Romane, surse ideale si aproape inepuizabile de aprovizionare pentru nevoile Tarigradului.

Aceste intentii au imbracat forme juridice specifice, care au creat un statut diferit teritoriilor romanesti, in comparatie cu statutul avut de statele balcanice, cazute sub dominatie musulmana, sau chiar de Unagaria, transformata in pasalic.

Tarile Romane erau considerate ca facand parte din randul teritoriilor "Dar Al-Ahd" (state cu care puterea islamica avea relatii reglementate prin tratate de protectie, in baza intereselor speciale ale Portii Otomane fata de potentialul strategic si economic al acestor teritorii.) Alte zone faceau parte din spatiul intitulat "Dar Al-Harb" ( "Casa a Razboiului"), cu un statut de beligeranta foarte pronuntat, in timp ce teritoriile in care populatia a aderat la Islam au devenit "Dar Al -Islam" sau "Dar Al -Salam" ("Casa a Islamului" sau "Casa a Pacii").

Prin tratatele de pace ("Capitulatii"), semnate de domnii romani cu Sublima Poarta, musulmanii recunosteau faptul ca Tarile Romane sunt subiecte de Drept International, bucurandu-se de un statut special si sub protectie islamica.

In aceasta calitate, domnii romani isi manifestau prerogativele ce decurgeau din statutul lor de independenta: dreptul de a avea armata proprie, de a bate moneda nationala, de a stabili propriile taxe fiscale si vamale, de a emite autorizatii de comert, de libera trecere, de a avea reprezentare internationala (solii si ambasadori), de a incheia sau ratifica tratate cu alte state crestine etc.

Conform acestor principii juridice, domnul avea drept de viata si de moarte asupra supusilor sai, precum si asupra strainilor prezenti temporar pe pamant romanesc, dar care incalcau grav legea .

Prin tratatele incheiate cu Tarile Romane, acte ce contineau clauze contractuale foarte precise, puterea islamica recunostea acestora autonomie interna, de ordin administrativ, militar, religios si cultural. In schimb, Inalta Poarta isi rezerva dreptul de interventie in treburile interne ale Tarilor Romane, in doua situatii bine definite:

1. Atunci cand, fara a exista o motivatie plauzibila, domnii romani refuzau plata tributului.

2. In baza unor denunturi la Poarta, se considera ca domnitorul administreaza abuziv sau cu rea credinta Tarile Romane. In aceste doua situatii, existau urmatoarele posibilitati: inlocuirea din functie a domnitorului sau, in cazuri limita, condamnarea lui la moarte, pentru inalta tradare. Neplata intentionata a tributului era considerata o tradare grava.

Avand in vedere rolul important jucat de institutia tributului in definirea raporturilor de vasalitate dintre Tarile Romane si puterea islamica, este necesar a se stabili natura juridica a acestei institutii. Prin urmare, trebuie sa clarificam semnificatia acordata de teologii si juristii musulmani acestei institutii de Drept Islamic.

In conformitate cu principiile "Sharyei Islamice", pamantul este proprietatea statului, reprezentat de persoana Sultanului. In consecinta, juristii musulmani au dedus ca Sultanului ii revine, de drept, beneficiul uzufructual al domeniului fiscal, precum si o parte insemnata din bunuri.

Un teritoriu crestin, aflat sub protectia unui conducator islamic, este considerat "Dar Al-Aman". Pentru pastrarea acestui statut de securitate, locuitorii trebuie sa achite o taxa de folosinta a terenului, numita "GIZIA" (daca este platita de crestinii aflati in interiorul granitelor statului islamic) sau "HARACI" ( in araba "KHARAJ"), in cazul in care este datorata de crestini apartinand unor state independente, legate de Inalta Poarta printr-un "SULH NAME" (Tratat de Pace) sau "SURUT NAME" (Clauze de Pace).

Cetatenii crestini ce achitau capitatia (HARACIUL) purtau denumirea de "ZIMMI" (cei ocrotiti, protejati de religia islamica), de unde si expresia "AHL AL-ZIMI", denumire atribuita, in general, populatiei crestine.

Initial, conform Dreptului Islamic, termenul KHARAJ, desemna o "taxa asupra pamantului", cu valoare juridica de "impozit funciar", platita de nemusulmani. Cuvantul a fost preluat in vocabularul limbii turce, sub o forma apropiata: HARAC, dar cu sensul de "tribut".

Observam, asadar, ca tributul platit de Tarile Romane Inaltei Porti isi are obarsia in preceptele Dreptului Islamic. Acceptand plata tributului, domnii romani sau pretendentii la domnie, dadeau dovada ca ei cunosteau semnificatia juridica si religioasa a acestuia.

Cuantumul Haraciului , achitat in bani si in natura, se stabilea in functie de numarul de locuitori (contribuabili), de bogatia tarii, insa pornindu-se de la un element de referinta, preluat din Coran.

Suma ce era datorata de catre crestinii din Imperiul Otoman, denumita "ispence" semnifica " pretul iertarii si al libertatii". Acest pret era de aproximativ 25 de aspri, respectiv o cincime din pretul unui rob, a carui valoare era fixata la 125 de aspri.

Pornindu-se, prin analogie, de la aceasta suma de referinta, teoreticienii Dreptului Musulman au considerat ca Haraciul indeplineste o dubla functie:

a) mijloc de rascumparare a pacii si a libertatii;

b) taxa de folosinta asupra pamantului apartinand statelor vasale.

Cuantumul Haraciului datorat de romani Sublimei Porti diferea de la o epoca la alta, de la o tara la cealalta, de la un domnitor la altul.

Se constata ca acest tribut era direct proportional cu gradul de dependenta al Tarilor Romane fata de puterea islamica. Astfel, Bogdan cel Chior negociaza cuantumul tributului, obligandu-se sa plateasca turcilor cate 4.000 de galbeni, 4o de cai si 24 de soimi, in fiecare an. Totodata, in caz de razboi, domnul Moldovei trebuia sa acorde sprijin militar, participand, de partea Sultanului, cu o oaste formata din minim 4.000 de soldati. Pentru comparatie, in anul 1456, Haraciul Moldovei era de numai 2.000 de galbeni, pentru a se stabili la 6.000 in a doua jumatate a secolului al XV-lea, la 30.000 pe la mijlocul veacului al XVI-lea si la 65.000 de galbeni in ultimul deceniu al aceluasi secol. In schimb, tributul Transilvaniei era de 10.000 de galbeni in anul 1541 (cand turcii infiintasera Pasalicul de la Buda), sporit la 15.000 in anul 1575. In general, Haraciul datorat de principii transilvaneni Semilunii a fost in permanenta mai mic decat acela al Tarilor Romane.

Tara Romaneasca platea, anual, cate 3.000 de galbeni, pentru ca aceasta suma sa ajunga la 10.000 de galbeni, pe la mijlocul secolului al XV-lea. Peste un veac, suma se va ridica la 50.000 de galbeni, iar in ultimul deceniu al secolului al XVI-lea a atins un nivel de 150.000 de galbeni, anual.

In ceea ce priveste modul de percepere al tributului, aici actiona principiul repartizarii obligatiilor, in raport de teritoriu, populatie, bogatii, pozitie geografica etc., principiu redat prin expresia" Sulus ve Sulusan" ("o treime si doua treimi"), ceea ce insemna faptul ca sarcinile erau repartizate astfel: 1/3 Moldovei iar restul de 2/3, Tarii Romanesti.

Meticulozitatea si profesionalismul dovedit de functionarii "Beilik"-ului (visteria statului) in ceea ce priveste colectarea taxelor si impozitelor fiscale -"Miria"- mergeau pana acolo incat, pentru evitarea producerii unor calcule eronate sau a unor eventuale abuzuri in perceperea obligatiilor domnilor maziliti ori a celor nou instalati in functie, la stabilirea cotelor de tribut se luau in consideratie chiar si fractiuni de zile de domnie ("Kist El -Ywm Hesabi").

Acest sistem de percepere a taxelor si impozitelor datorate statului musulman era extrem de bine pus la punct, el prevazand cuantumul, data scadenta, precum si conditiile necesare pentru ca un supus sa fie considerat contribuabil. Aceste conditii stipulau urmatoarele: platitorul capitatiei sa fie de religie crestina, de sex masculin, sa aibe varsta majoratului si sa fie apt de munca.

In domeniul culegerii taxelor si impozitelor datorate de locuitorii asezati pe teritoriul Tarilor Romane, statul islamic nu facea nici un fel de discriminare intre credinciosii crestini sau cei musulmani. Ca urmare, triburile de tatari, salasuind pe pamant romanesc, erau obligate sa achite o dare care purta numele de "Hanane Akcesi" ("aspri pentru familie") sau "Alin", care reprezenta o taxa pentru pasunatul oilor pe teritoriul Moldovei.

Impozitele platite de Tarile Romane erau cu caracter fix, obisnuit si stabil ("Avaiet"), sau cu caracter exceptional ("Avariz"). Acestea din urma devenisera o practica curenta, in timp ce darile obisnuite, constituiau exceptia.

Un capitol aparte al contributiilor avute de Tarile Romane la bugetul statului islamic il constituie "darurile cu caracter cutumiar" ("Tekalif-I-Orfiyye"). Acestea erau oferite unor inalti demnitari ai curtii turcesti, cu ocazia unor sarbatori musulmane rituale: "bairamlik".

Aceasta obligatie anuala, prezentata de domnii romani cu prilejul sarbatorilor denumite "ramazan bayram" si "kurban bayram", corespundea de fapt cu traditionalele sarbatori musulmane, cunoscute sub numele de "Ayd Al- fitr" si "Ayd El-Adha", de unde provine si numele turcesc " iidie", sub care sunt cunoscute aceste obligatii.

Darurile cu caracter cutumiar se plateau, la inceput, anual, ca supliment al tributului insa, odata cu trecerea timpului, cuanumul acestora se va apropia sensibil de suma datorata sub forma de Haraci, fiind prezentate cu ocazia RAMADANULUI.

Un loc important in cadrul obligatiilor ce reveneau Tarilor Romane fata de Sublima Poarta il aveau " contributiile cu caracter ocazional", reprezentate de peschesuri. Acestea se plateau pentru: mentinerea la domnie ("ibkaiye"); pentru confirmarea scaunului domnesc ("mukarer", avand aceeasi natura cu taxa de mentinere a tronului); pentru tranzitarea teritoriului romanesc de catre inalti demnitari otomani ("cudumie"). In cazul in care peschesul era destinat coruperii unor inalte persoane din anturajul Sultanului, sau pentru ceea ce s-ar numi in limbajul actual "actiuni de lobby", "atentia" purta numele de " rusvet".

De mentionat faptul ca institutia peschesului nu este mentionata in CORAN, si nici statuata de Dreptul Islamic, desi aceste daruri erau oferite cu ocazia sarbatorilor islamice traditionale.

Proliferarea peschesului este manifestarea evidenta a starii de coruptie existenta la Inalta Poarta, coruptie institutionalizata sub forma acestor "daruri ocazionale". Atat de folosita era institutia peschesului incat, nu de putine ori, scaunul domnesc a fost obtinut de diversi pretendenti bogati, prin oferirea unor sume de bani fabuloase, platite ilicit dregatorilor influenti de la curtea otomana. Astfel, documentele de epoca amintesc de faptul ca, la 1541, tronul Moldovei a fost ocupat de Petru Rares, in schimbul sumei de 150.000 de taleri. La sfarsitul secolului al XVI-lea, peschesurile ajung la sume colosale pentru acele timpuri, de ordinul milioanelor de galbeni.

Pentru a ne face o imagine asupra acestor obligatii cutumiare, datorate de Tarile Romane puterii musulmane, ilustram cu date preluate din opera lui Dimitrie Cantemir, "Descriptio Moldaviae":

Dar trimis Sultanului (12. 500 taleri), plus doua blanuri , din care una de samur (minim 1.500 de taleri) si cealalta de ras. Pesches trimis mamei Sultanului -"Walide" (5.000 de taleri) si o blana de ras. Ceara de lumanari pentru palatul Sultanului (6.000 de taleri). Seu de trebuinta pentru unsul corabiilor de razboi (12.000 de taleri). Pesches (2.500 de taleri), plus o blana de samur, pentru mai marele eunucilor. Pesches (2.500 de taleri), plus o blana de samur, pentru "Chehaia" (reprezentanul diplomatic al domnului roman pe langa Poarta.) Pesches (1.000 de taleri), plus o blana de samur, pentru ministrul de finante. Pesches (5.000 de taleri), inclusiv o blana de samur, pentru Marele Vizir. Postavuri, matasuri si blanuri (depaseau suma de 40.000 de taleri) pentru "atentii" acordate si altor demnitari musulmani.

Cu ocazia numirii lor in scaunul domnesc, voievozii romani ofereau unor persoane influente diferite "GIAIZELE" (daruri) .

In deceniul al cincilea al veacului al XVIII-lea, Tarile Romane vor fi obligate sa plateasca o noua dare, numita "GEAIGEA", care era de doua ori mai scumpa decat Haraciul traditional. Astfel, la 1722, obligatiile Tarii Romanesti fata de Poarta se ridicau la suma de 650.000 de taleri, dar vor fi sensibil diminuate, dupa anul 1774, cand, de pilda, Haraciul datorat de Muntenia era de 309.000 paistri, iar cel al Moldovei se ridica la suma de 67.945 piastri.

In schimb, peschesurile ocazionate de Bayram erau egale pentru ambele tari romane: 90.000 piastri. Se mentinea diferentiat doar peschesul oferit de Anul Nou: Tara Romaneasca - 45.000 de piastri; Moldova 25.000 piastri.

Toate aceste obligatii banesti sau materiale se rasfrangeau asupra locuitorilor din Tarile Romane, a caror existenta devenea din ce in ce mai grea.

In fapt, inmultirea obligatiilor financiare ale statelor romanesti catre puterea islamica, incetatenirea unor peschesuri exorbitante pentru dobandirea sau mentinerea scaunului domnesc, reflecta, printre altele, cresterea presiunilor exercitate de catre puterile straine asupra Tarilor Romane care, pentru a-si mentine identitatea lor nationala, existenta statala, au acceptat plata unor sume de bani din ce in ce mai mari, pentru a obtine, in schimb, protectia Portii.

Totodata, aceste servituti financiare sau materiale au fost si rezultatul erodarii si slabirii puterii avute de domnii romani in raport cu statul islamic suzeran, urmate de o diminuare a autoritatii lor interne, in conditiile tendintelor expansioniste ale tarilor vecine.

Subordonarea Tarilor Romane fata de puterea islamica nu a fost totala si nici continua. Istoria a consemnat numeroase tentative ale unor domni munteni, moldoveni sau transilvaneni de a elimina servitutile de ordin material si banesc catre Sublima Poarta. Aceeste incercari s-au soldat cu conflicte armate, multe dintre ele incheiate cu victorii de partea Tarilor Romane.

Luptele eroice ale romanilor au contribuit la mentinerea "statu-quo"-ului politic al acestor state crestine. Confruntarile lor cu puterea islamica nu a imbracat, insa, niciodata, forma unor razboaie religioase. Indiferent de rezultatul acestor conflicte, puterea otomana nu a dus la nordul Dunarii o politica de islamizare, asemanatoare aceleia promovate in raporturile cu unele state crestine din Peninsula Balcanica.

Domnii romani, ctitori de biserici si manastiri, nu si-au vazut lacasurile de cult distruse, chiar daca unii dintre ei au fost maziliti sau judecati pentru tradare si executati.

Chiar dupa inlaturarea lor din scaun, ei se bucurau inca, in buna parte, de statutul special avut pe perioada domniei. Acest statut special consta in acordarea unor privilegii ("imtiyazat"), destinate exclusiv domnilor romani, ceea ce constituia o conduita cu caracter derogator de la normele "Sharyei Islamice".

Domnii romani se bucurau, pe timpul prezentei lor la Curtea Sultanului, de un protocol de investire in functie mai fastuos decat acela rezervat unor inalti demnitari musulmani.

Aceste privilegii neobisnuite se acordau si membrilor lor de familie, atat in timpul exercitarii functiei supreme, cat si dupa incetarea acesteia.

Domnii romani si membrii familiilor lor puteau sa detina, in proprietate, la Constantinopol, una sau mai multe locuinte; puteau pastra garda personala , avand chiar posibilitatea de a intretine legaturi diplomatice cu trimisii europeni aflati in capitala Imperiului Otoman.

Chiar daca era mazilit, domnul crestin roman avea rezervat un loc in strana domneasca de la Patriarhia din Constantinopol, in virtutea calitatii de "ctitor de biserici", calitate de care se tinea cont in mentalitatea religioasa a musulmanilor.

Domnul si membrii sai de familie se bucurau de imunitate fiscala, fiind scutiti de plata unor taxe si impozite . Acestia puteau sa posede bauturi alcoolice, sa manance carne de porc, fara a putea face, insa, negot cu aceasta.

In final, domnii romani aveau posibilitatea de a imbraca haine de orice culoare, inclusiv de culoare verde, respectiv incaltari de culoare galbena, culori considerate "tabu" penntru non musulmanii aflati pe teritoriul Imperiului Islamic Otoman.

Toate aceste particularitati de regim juridic, aplicabile raporturilor romano-islamice, au la baza principiile de Drept Islamic privind modul de reglementare a capacitatii juridice a persoanelor.

Conform preceptelor islamice, toti resortisantii aflati pe un teritoriu islamic se bucura de capacitate juridica deplina, indiferent de religie sau rasa. Prin urmare, ei pot exercita liber aceasta capacitate la

incheierea actelor juridice, cu o singura conditie: actele juridice incheiate de acestia sa se conformeze prescriptiilor propriilor lor religii. In acest fel, de exemplu, actele incheiate de crestini si evrei, in materie matrimoniala, sunt valabile pentru orice musulman, daca ele au fost indeplinite cu respectarea stricta a prescriptiilor stipulate de religiile acestora, chiar daca, formal, vin in contradictie cu prevederile "Sharyiei Islamice".

De asemenea, contractele interzise de legea islamica devin valabile daca sunt efectuate in conformitate cu normele stabilite de religia crestina sau mozaica.

Cu titlu de exceptie, se considera nule toate actele juridice incheiate de catre parti, cand una dintre ele este de religie islamica, iar obiectul acestora il constituie obligatii ce ar izvori din contracte cu caracter aleator, jocuri de noroc sau alte asemenea acte juridice interzise de CORAN, cum ar fi vanzarea de vin, alcool, carne de porc etc.

Cercetatorii au observat faptul ca, in tara noastra, cu exceptia Dobrogii, nu exista suficiente urme istorice, lasate in domeniul toponimic, comparativ cu nenumaratele cuvinte de origine arabo-turca, intrate in limbajul uzual al romanilor. Oare, pe durata celor 4-5 secole de contacte romano-islamice, sa nu se fi pastrat urme ale civilizatiei materiale si dincolo de granitele formale dintre lumea crestina si cea islamica ? Raspunsul la aceasta intrebare trebuie cautat tot in regulile Dreptului Musulman, mai ales cele care reglementeaza regimul proprietatii.

Astfel, potrivit Dreptului Islamic, se acorda intaietate proprietatii publice si nu celei private. De altfel, una dintre cele cinci conditii obligatorii ale crdiintei islamice este "ZEKAT"-ul, respectiv obligatia de a imparti paturilor sarace ale populatiei 1/40 din averea detinuta. Totodata, un bun musulman este considerat acela care face donatii unor fundatii cu caracter pios.

Tot Dreptul Islamic interzice musulmanilor, cu desavarsire , detinerea in proprietate a unor averi funciare sau imobiliare, pe un teritoriu crestin ori chiar cultivarea unor terenuri sau administrarea unor imobile aflate pe pamant crestin. De aceea, orice act de vanzare-cumparare, de comert, incheiat pe pamant romanesc era considerat valabil si era permis numai daca comerciantul musulman obtinea acordul domnitorului crestin.

Resortisantii musulmani nu puteau deveni proprietari de bunuri aflate pe teritorii romanesti, nici macar prin devolutiune succesorala.

Capacitatea sucesorala se conforma normelor specifice "Statutului Personal" al fiecarui subiect in parte, respectiv depiundea de normele in materie, caracteristice fiecarei religii.

In ceea ce priveste competenta judecatoreasca, in raporturile juridice romano-islamice a fost respectat urmatorul principiu: orice diferend dintre un crestin si un musulman va fi judecat de catre o instanta de judecata romana (Divanul Domnesc), daca diferendul s-a petrecut pe teritoriu crestin, sau de catre o instanta juridica islamica, daca diferendul a avut loc pe un teritoriu islamic.

In materia dovezilor probatorii, cu precadere in domeniul testimonial, se observa existenta unei flagante discriminari, in sensul ca marturia depusa de un musulman in fata cadiului (judecatorului), prevaleaza in fata declaratiilor similare ale unui crestin. Totusi, marturiile depuse de un crestin sunt admise si avute in vedere in rezolvarea cauzei, daca depozitiile contribuie la stabilirea drepturilor succesorale ale unei persoane decedate sau la reconstituirea drepturilor patrimoniale ale celor care isi disputa pe cale judecatoreasca o mostenire sau o avere, partile fiind de religii diferite.

Toate aceste particularitati ale regimului juridic aplicat in raporturile romano-musulmane decurg atat din normele generale ale Dreptului Musulman, cat si din specificul scolii de drept hanefite, careia ii apartineau turcii.

CE DATOREAZA ISLAMUL ROMANILOR ?

In acest modest eseu am incercat sa prezint in mod sintetic unele aspecte particulare ale raporturilor juridice romano-islamice, analizate prin prisma prevederilor Dreptului Islamic, unele probleme de interes cultural, istoric sau juridic. Dintre acestea, una se dovedeste chiar de mare actualitate. Credem ca putini dintre cititori si-au pus intrebarea : Ce destinatie au avut uriasele sume de bani pe care romanii le-au varsat in visteria celei mai mari puteri islamice a lumii, Imperiul Otoman, intre secolele XV-XIX ?

Intrebarea ni se pare pertinenta, daca avem in vedere faptul ca unele calcule au estimat suma de 4o de miliarde dolari ca fiind contributia romanilor la dezvoltarea intregii civilizatii islamice, in perioada mai sus amintita.

Pentru a putea raspunde la aceasta intrebare, trebuie cunoscute urmatoarele particularitati ale modului in care se strangeau si se distribuiau veniturile Imperiului Turc: veniturile provenite din partea Tarii Romanesti si Moldovei, sub forma de Haraci, nu erau inregistrate la "MADEN KALEMI" (trezoreria statului), ci intr-un cont special al Cancelariei Inaltei Porti, numit "MADEN MUKATAA KALEMI". Sumele intrate in acest cont erau transferate exclusiv unei institutii de binefacere (cu profil public si religios), specific islamice, "WAKF", din care era finantata constructia unor cladiri cu utilitate publica: spitale, farmacii, scoli, moschei, gradini publice, drumuri, bai publice etc.

Cu alte cuvinte, veniturile provenite din Haraciul platit de Tarile Romane, precum si veniturile provenite din alte surse de finantare, de natura religioasa, erau inregistrate separat, intr-o condica speciala a Cancelariei Otomane ,"Mefruz-ul-Kalem", ("Oficiul pentru Obligatii Religioase"), sub forma de "venituri excedentare" ("MEVKUFAT").

Sumele avand ca sursa Haraciul erau categorisite drept "venituri religioase", adica venituri provenite din "GIZIA", si formau asa numitul cont "Mal-I-Gizie"

Aceste fonduri erau transformate in surse de finantare si intretinere a unor fundatii pioase (religioase), asa numitele "WAKF" ( pl. EVKAF).

Bneficiarii acestor sume de bani au fost, dupa cum spun istoricii, orasele sfinte MECCA si IERUSALIM.

Prin urmare, banii cu ajutorul carora s-au construit nenumarate institutii de interes public, provin, in buna parte, din partea poporului roman. Acesta este pretul pastrarii unei neatarnari relative, dar suficiente pentru a nu cadea prada poftelor nepotolite ale marilor imperii vecine romanilor.

Din acest motiv, intregul teritoriu romanesc, generos producator de venituri pentru Imperiul Islamic, era considerat "Kelerul" Imparatiei (camara cu bucate), si "Maktu-ul-kadem", adica spatiu cu un regim special ("interzis a se calca cu piciorul").

De aici, rezulta doua concluzii importante: raporturile dintre Tarile Romane si puterea islamica au avut o anumita specificitate, care poate pune intr-o alta lumina concluziile istoricilor romani, ale orientalistilor, in general ale celor interesati de aflarea adevarului privind istoria culturala a poporului roman.

In al doilea rand, este bine de mentionat tuturor acelora care admira astazi monumente de arhitectura islamica, datand din secolele XV-XIX, raspandite din Mecca pana la Istanbul, de la Bagdad la Cairo si de la Ierusalim la Basra, ca acestea nu ar fi fost cu putinta sa apara fara o parte din banii platiti si de poporul roman.

Totodata, este timpul ca statele islamice sa cunoasca adevarul ca o parte din constructiile de interes public si religios, aflate in tari care odinioara formau Poarta Otomana, edificii si institutii cu care, pe buna dreptate, se mandresc, au incorporate in ele o semnificativa contributie romaneasca. Cel putin moral, aceste state arabe sau islamice ar trebui sa ne poarte un dram de recunostinta, iar atunci cand isi aleg parteneri de comert, de afaceri, sa nu ocoleasca Romania, tara ce a luat parte cu sute de ani in urma, ca si in ultimele trei decenii, la izbanzile trainice ale lumii islamice.