Sunteți pe pagina 1din 9

Tema 8

Bunurile publice şi piaţa

Tema 8 Bunurile publice ş i pia ţ a Func ţ ionarea pie ţ elor se
Tema 8 Bunurile publice ş i pia ţ a Func ţ ionarea pie ţ elor se

Funcţionarea pieţelor se bazează pe două principii:

a) a lăsa piaţa să se autoregleze;

b) a lua deciziile în mod descentralizat.

Consecinţele acestor decizii se materializează în EŞECURILE DE PIAŢĂ ceea ce exprimă de fapt limitele pieţei şi nevoia intervenţiei guvernamentale. Această intervenţie are drept scop:

a) atenuarea efectelor negative ale pieţei asupra omului;

b) îmbunătăţirea funcţionării pieţelor care nu merg bine.

Alegerea societăţii se va face între:

a) piaţa liberă;

b) economia de comandă;

c) o combinaţie între piaţă şi intervenţia guvernamentală potrivit obiectivelor politicii publice.

Există două serii de motive privind nevoia de intervenţie guvernamentală:

motive privind nevoia de interven ţ ie guvernamental ă : Nevoia de echitate (motivat ă de
motive privind nevoia de interven ţ ie guvernamental ă : Nevoia de echitate (motivat ă de

Nevoia de echitate

(motivată de lipsa de echitate socială) se manifestă prin:

echitate distributivă;

nevoia de protecţie socială.

Nevoia de eficienţă (motivată de lipsa de eficienţă atunci când pieţele libere NU produc rezultate economice eficiente - eşecuri:

existenţa monopolului;

externalităţile;

resurse în proprietate comună;

bunuri publice;

informaţie asimetrică.

Explicarea termenului de eşec de piaţă performanţe mai puţin bune decât cele posibile; cel mai bun rezultat NU a fost obţinut ( ceea ce nu înseamnă că nu s-a întâmplat ceva bun); se aplică în două circumstanţe diferite:

- eşecul sistemului de piaţă în atingerea eficienţei alocării resurselor (scopul economic al pieţei);

- eşecul sistemului de piaţă în sensul echităţii (scopul social al pieţei).

Cele cinci cazuri ale eşecului de piaţă se manifestă în următoarele

situaţii:

1.

Monopolul

puterea de piaţă este menţinută prin bariere artificiale de intrare;

cel mai ieftin mod de a produce este a avea concurenţă mică în

raport cu mărimea pieţei; guvernul intervine prin politicile antimonopoliste şi prin reglementarea serviciilor publice.

2.

Externalităţile:

a. Externalităţi negative Definiţie: costurile/beneficiile unei tranzacţii suportate sau primite

de alţi membri ai societăţii, dar de care partenerii în tranzacţie nu ţin cont . se mai numesc şi „efectele celei de-a treia părţi” (alta decât producătorul/consumatorul); apar în moduri diferite şi pot fi pozitive / negative; costurile implică resursele utilizate, iar costul de oportunitate reflectă beneficiul pe care l-ar aduce cea mai bună utilizare alternativă a lor.

Exemplul 1 (Lipsey- Chrystal, Economia pozitivă, pag. 464 ) Un student „egoist” se gândeşte să prelungească peste ora 1 noaptea

o petrecere. Pentru el costul de oportunitate va include: valoarea psihologică

a unei ore suplimentare de somn, costul bănesc al hranei şi băuturii care se

vor consuma în acea oră, valoarea reparaţiilor din cameră (dacă s-ar produce unele stricăciuni). O altă resursă utilizată este somnul vecinilor deranjaţi de

muzica stridentă.

Lipsey-Chrystal - Economia pozitivă, pag. 465

costul privat (c p ) = cea mai bună utilizare alternativă a resurselor disponibile a întreprinzătorului-privat care ia decizii;

costul social (c s ) = include costul privat dar şi cea mai bună utilizare a tuturor resurselor disponibile în societate;

există

discrepanţele

dintre

cele

două

costuri

apar

acolo

unde

EXTERNALITĂŢI.

preţ C mg social C mg privat Preţul pieţei (valoarea fiecărei unităţi pentru consumator) 0
preţ
C mg social
C mg privat
Preţul pieţei (valoarea
fiecărei unităţi pentru
consumator)
0
Q
1
2
3
producţie
Q 0
se
consideraţie costurile
sociale totale, se
producea doar la acest
nivel de producţie
Dacă
luau
în
La acest nivel, preţul = C mg privat
(max. Profit)

Fiecare unitate produsă în plus înseamnă COSTURI EXTERNE egale cu diferenţa dintre costul marginal privat şi costul marginal social.

Externalitatea din graficul anterior ilustrează o situaţie negativă (de exemplu: poluarea generată de o întreprindere (este o externalitate negativă):

elementele costului social sunt externe procesului de decizie; producătorii creează externalităţi negative (nocive social) atunci când produc peste nivelul optim social al producţiei; întreprinderea suportă (conform principiului „poluatorul plăteşte”) riscul poluării, ceea ce îi reduce profitul; cu toate acestea, societatea este într-o pierdere mai mare deoarece întregul mediu înconjurător are de suferit.

Acest exemplu de externalităţi negative necesită internalizarea externalităţilor (încorporarea costurilor externe în costul pieţei) costul marginal privat creşte la nivelul costului marginal social

B. Externalităţi pozitive

beneficiul privat este mai redus decât cel social;

beneficiul social reprezintă suma dintre beneficiul privat şi beneficiul extern (care aparţine altei părţi);

situaţia ilustrează niveluri de producţie şi consum sub nivelul de alocare eficientă a resurselor.

c mg = ofertă preţ B p 2 A b mg social = cerere p
c mg = ofertă
preţ
B
p
2
A
b mg social = cerere
p
1
ABC = subvenţie
de la stat
p
C
3
b mg privat = cerere
0
Q 1
Q 2
Q
costul mg social = ofertă preţ B costul mg privat = ofertă A p 1
costul mg social = ofertă
preţ
B
costul mg privat = ofertă
A
p
1
C
preţ de echilibru
p
2
b mg = cerere
0
Q
Q 1
Q 2

Distanţa BC (adică diferenţa dintre costul marginal social şi costul

marginal privat) este costul extern la orice nivel dat din volumul producţiei

Q.

Exemple de externalităţi pozitive:

a) societatea câştigă dacă un individ îşi zugrăveşte casa, deoarece priveliştea pentru vecini aduce un spor de confort social pentru comunitate;

b) reşaparea cauciucurilor – determină, prin nivelul mai scăzut al preţului de vânzare, o scădere a incidenţei accidentelor rutiere (efectul social fiind mai mare decât costul fabricării lor). În acest caz, firmele manifestă tendinţa de a produce mai puţin,sub nivelul optim social de producţie, deoarece ele suportă costurile iar beneficiile sunt împărţite cu alţii. Apare necesitatea subvenţiilor de la stat.

3. Resursele în proprietate comună

Resursele sunt în proprietatea nimănui dar folosite de oricine. Exemple: - peştii din ocean, pământul din zonele de păşunat .

Optimul social:

flota continuă pescuitul până în momentul când valoarea ultimei bărci exprimată în cantitatea de peşte este egală cu valoarea de funcţionare a bărcii; este optimă adăugarea unei vite la cireada proprietarului zootehnist dacă creşte oferta de carne sau lapte (prin exploatarea păşunii). Aceasta reprezintă decizia monopolistului privat pentru creşterea propriului său profit. Decizia pieţei diferă însă de decizia privată: este profitabilă intrarea de noi bărci (deci de noi pescari) dacă valoarea producţiei lor este egală cu costurile de funcţionare ale bărcilor. Dacă intrarea este liberă pe piaţă, rezultă aglomeraţie şi deci epuizarea resurselor. De exemplu:

valoarea bărcii marginale devine din ce în ce mai mică, sub nivelul de funcţionare, devenind negativă. La resursele în proprietate comună, nivelul de activitate va fi mai mare deoarece fiecare nou venit reduce producţiile celorlalţi; apare situaţia de supraexploatare care necesită măsuri guvernamentale de intervenţie pentru a nu ajunge la exterminare (pescuitul excesiv).

Lipsey-Chrystal, op. cit., pag. 465

4. Bunurile publice

Sunt acele bunuri de consum public pentru care costul total de producţie NU CREŞTE pe măsura creşterii numărului total de consumatori.

apărarea naţională, protecţia asigurată de poliţie,

informaţia. Odată ce un bun public este produs, el devine disponibil tuturor având regim de utilizare publică şi nu restricţionată. Piaţa privată nu va produce cantităţi eficiente de bunuri publice deoarece ele sunt ineficiente (oamenii nu pot fi determinaţi să plătească pentru utilizarea lor). Pieţele pot eşua în a produce bunuri publice. Remediul este provizia guvernamentală din acel bun, plătit prin impozite (percepute de la populaţie şi de la agenţii economici).

Exemplu:

Caracteristici ale bunurilor publice

a) nonrivalitatea mărimea consumată de o persoană nu afectează cantitatea consumată de ceilalţi oameni; De exemplu: canalul de circulaţie a bărcilor de pescuit, luminat de un far (fiecare barcă va beneficia de lumina farului fără ca acest lucru să fie în detrimentul celorlalte bărci); cerut excesiv, bunul rămâne nonrivalitar până la congestionarea utilizării sale, devenind din acel moment rivalitar. De exemplu: circulaţia liberă pe autostradă se va menţine până când se supraaglomerează traficul, care va afecta structura. Din acel moment, se introduce plata pentru folosirea autostrăzii. Acelaşi exemplu şi în cazul utilizării parcărilor fără plată şi apoi cu plată, ca urmare a congestionării.

„Deşi există-n tot ce-nseamnă viaţă Şi sunt utilităţi pentru necesităţi Bunurile libere n-au piaţă În spiritul unor rivalităţi”.

Constantin Popescu Farmecul economiei, pag.66

Un bun privat normal se transformă în rivalitar atunci când, consumat de un individ, devine indisponibil pentru consumul altuia. Un bun public pur este apărarea naţională.

b) nonexclusivitatea odată produs, nu există nici o modalitate de a opri pe cineva să-l consume. Apar două aspecte suplimentare:

problema dreptului de proprietate (de exemplu barca – patrulă care păzeşte intrarea bărcilor în canal, dacă acestea nu fac parte din grupul sau sindicatul pescarilor din zonă);

parţial, o problemă de tehnologie (de exemplu radarul care se va utiliza pentru excluderea de la folosirea bunului public; utilizarea mijloacelor de verificare şi control se va face însă cu costuri ridicate, apare astfel imposibilitatea excluderii unui utilizator de la un cost economic); Democratizarea informaţiei, care este unul dintre avantajele capitale ale globalizarii transformă informaţia dintr-un bun exclusiv (de care beneficiau doar deţinătorii de computere) într-un bun nonexclusiv prin internet. Un bun public pur ca apărarea este nonrivalitar şi nonexclusiv. În practică, pentru orice stare dată a tehnologiei, multe bunuri sunt parţial rivalitare şi nonexclusive din punct de vedere economic.

5. Informaţii asimetrice

Informaţia este ADESEA un bun public. Ea devine publică, la dispoziţia pieţei, doar dacă sunt luate măsuri guvernamentale (de exemplu:

paradoxul „lămâilor” - Andrew Schotter).

Lipsa de echitate în utilizarea bunurilor publice cer intervenţia guvernamentală:

unor

deoarece piaţa urmăreşte îndeosebi criteriul

- pieţele

nu

funcţionează

întotdeauna

bine

în

atingerea

scopuri sociale,

eficienţei economice;

- scopurile sociale: distribuţia „echitabilă” a venitului şi promovarea unor valori ale comunităţii nu intră în atribuţiile economice ale pieţei;

- ineficienţa acestor scopuri sociale pentru piaţă decurge din faptul că oamenii nu urmăresc scopurile sociale prin achiziţionarea de bunuri şi servicii de pe piaţă, ci urmăresc satisfacerea trebuinţelor prin recunoaşterea utilităţii în consum;

- adesea scopul unei distribuţii mai echitabile intră în conflict cu scopul economic mai eficient. Distribuţie versus eficienţă.

Nu tot ce este echitabil este şi eficient în egală măsură şi invers.

Vezi exemplul principiului Găleata spartă - Lipsey-Chrystal, Economia pozitivă, caseta 23.3, pag. 470.

Ronald Coase (n. 1910)

pozitiv ă , caseta 23.3, pag. 470. Ronald Coase (n. 1910) Ronald Coase, câ ş tig

Ronald Coase, câştigătorul Premiului Nobel în Economie, 1991, este cunoscut îndeosebi pentru contribuţiile sale la teoria firmei, la curentul Noua economie instituţională, cât şi pentru celebra sa teoremă. Teorema lui Coase” a fost publicată pentru prima dată în 1961 în articolul „Problema costului social” din Journal of Law and Economics. Până la Coase, economiştii în tradiţia lui Arthur Pigou susţineau că guvernul este singurul care poate, prin intermediul taxelor şi subsidiilor, să internalizeze externalităţile. Coase a arătat că, atunci când anumite condiţii sunt îndeplinite, piaţa va internaliza externalităţile prin negociere privată. „Teorema lui Coase” afirmă că, atunci când drepturile de proprietate sunt complet şi corect definite, bine apărate şi transferabile şi când oamenii pot negocia fără costuri, unul cu celălalt, cumpărarea sau vânzarea dreptului de

a întreprinde sau opri anumite activităţi care cauzează externalităţile, ei vor

ajunge întotdeaună la o soluţie eficientă pentru rezolvarea problemei externalităţilor. Mai mult, maniera în care drepturile de proprietate sunt alocate iniţial nu va afecta eficienţa alocării resurselor. În limbaj economic, costurile de negociere sunt denumite costuri de tranzacţie. Când costurile de tranzacţie sunt ridicate, negocierea nu se poate realiza; în aceste cazuri, guvernul ar putea interveni pentru a reduce costurile de tranzacţie în scopul îmbunătăţirii eficienţei. Ca fondator al Noii Economii Instituţionale, Coase este interesat, pe de

o parte, de rolul instituţiilor în alocarea resurselor şi de analiza apariţiei şi

dezvoltării instituţiilor ca răspuns la problema alocării resurselor, pe de altă parte. Coase trezeşte interesul economiştilor pentru analiza sistemului de

drept ca instituţie de alocare a resurselor şi pune, cu acest prilej, bazele unei noi ramuri a ştiinţei economice, analiza economică a dreptului. Ronald Coase s-a născut la Londra în 1910. Lucrarea sa de masterat asupra naturii firmei publicată în 1937 i-a adus celebritatea internaţională. În 1951 a început să predea în Statele Unite ale Americii la Buffalo University, apoi la Univesity of Virginia unde a publicat în 1961 cel mai faimos articol al său. În 1964 s-a mutat la University of Chicago şi a devenit editorul lui „Journal of Law and Economics”. Coase este apreciat ca un economist genial, un mare deschizător de drumuri în ştiinţa economică a acestui secol. Despre importanţa şi precizia gândirii sale economice vorbeşte sugestiv o zicală vehiculată şi azi în cercurile academice ale redutabilei Universităţi din Chicago: „Dacă crezi că Coase s-a înşelat, mai gândeşte-te o dată”.

ă Coase s-a în ş elat, mai gânde ş te-te o dat ă ”. CONCLUZII: 1.
CONCLUZII: 1. Eşecul pieţei înseamnă limitele pieţei şi necesitatea intervenţiei guvernamentale. 2. Eşecul
CONCLUZII:
1. Eşecul
pieţei
înseamnă
limitele
pieţei
şi necesitatea intervenţiei
guvernamentale.
2. Eşecul
pieţei
în
atingerea
eficienţei
alocării
resurselor
şi eşecul
sistemului de piaţă în scopul social constituie două circumstanţe diferite.
3. Se manifestă cinci cazuri de eşec al pieţei.
4. Externalităţile
pozitive
şi cele
negative
ocazionează
aprecierea
costurilor şi avantajelor sociale şi private.
5. Lipsa de echitate socială cere intervenţia guvernamentală pentru
corectarea şi promovarea unor valori ale comunităţii.

BIBLIOGRAFIE:

1. LIPSEY, R., Chrystal, K., Economia pozitivă, Bucureşti, Editura Economică, 1999, pag. 464-465; Distribuţia versus eficienţă - principiul „găleata soartă”, caseta 23.3, pag. 470

2. SCHOTTER, A., Teoria pieţei libere, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, capitolul 4, Raţionalitatea şi eşecul pieţei (Dilema prizonierului, Raţionalitate, pieţe cu informaţie asimetrică şi hazard etic, Problema „lămâii”, Raţionalitate şi externalităţi; Bunuri publice:

raţionalitate şi călătorie gratuită)