Sunteți pe pagina 1din 4

GENERALITĂŢI

Analiză fizico - chimică sau un procedeu de monitorizare se poate defini azi ca un proces de obţinere a informaţiei analitice la un preţ de cost minim. Procedeele de monitorizare, pentru a putea fi comparate cu alte metode de analiză, în vederea înlocuirii sau perfecţionării acestora, sunt individualizate prin caracteristici proprii, dintre care amintim pe cele mai frecvent utilizate:

dintre care amintim pe cele mai frecvent utilizate: Fig. 1. Schema bloc a unui flux analitic

Fig. 1. Schema bloc a unui flux analitic

Exactitatea,

Precizia,

Selectivitatea,

Sensibilitatea,

Limita de detecţie,

Durata,

Costul.

În afară de acestea mai există şi alte caracteristici, necesare doar specialiştilor, care creează noi metode de analiză: analiştii, o profesie care se dobândeşte doar prin pasiunea executării de analize performante, zi de zi, o perioadă de timp de ordinul anilor, indiferent de meseria de bază a celui ce o practică: chimist, fizician, medic, inginer, biolog sau geolog. Exactitatea este măsura încrederii acordată măsurătorii efectuate cu un mijloc de măsură. Aceasta se referă la sistemul analitic, în ansamblu, indiferent de locul şi timpul măsurătorii. Exactitatea se măsoară folosind un material (substanţă) zis "etalon" - în care încrederea este deplină. Diferenţa dintre valoarea "adevărată", adică aceea recunoscută unanim, şi cea măsurată o denumim eroare. Este esenţial ca etalonul să fie recunoscut de toate laboratoarele interesate.

Exactitatea este măsurată şi de corelaţia ce există între un standard şi o probă, la măsurători repetate. În acelaşi timp, exactitatea estimează posibilitatea de apariţie a erorilor sistematice. O comparaţie intuitivă dintre exactitatea unei analize şi trasul la ţintă cu o puşcă scoate în evidenţă sensul exactităţii (fig. 1.2).

scoate în evidenţă sensul exactităţii (fig. 1.2). Fig. 1.2. Analogie între trasul la ţintă cu o

Fig. 1.2. Analogie între trasul la ţintă cu o armă şi o metodă de analiză chimică: A – o metodă exactă; B – o metodă precisă dar inexactă

Evaluarea exactităţii se face cu ajutorul valorii medii a mai multor determinări (i) individuale, x i :

x = x i

şi se exprimă în procente ale abaterii acesteia faţă de valoarea adevărată:

Exactitatea

(%)

Eroarea

metodei

(%)

x

A

100%

   

A

Precizia. Gruparea analizelor individuale în jurul valorii medii se evaluează prin precizie. Schiţa de mai jos ne permite să caracterizăm două trageri la ţintă, una precisă şi alta imprecisă (fig. 1.3). Noţiunea de precizie este sinonimă cu aceea de reproductibilitate şi se exprimă tot în procente utilizând abaterea standard a mediei de selecţie s x :

Prin definiţie

 reproductibilitatea (%)  precizia (%) S x 100   x   (
reproductibilitatea (%)
 precizia
(%)
S x
100
 x
 (
x
 )
x
2
S x 
i
n ( n 1)
 

unde x i reprezintă valoarea numerică a analizei,

x

- valoarea medie, n - numărul de

determinări şi reprezintă abaterea standard a mediei de selecţie, o măsură matematică a

împrăştierii rezultatelor în jurul mediei.

Fig. 1.3. Ilustrarea preciziei: A- tir precis analog cu o analiză chimică precisă, B -tir

Fig. 1.3. Ilustrarea preciziei: A-tir precis analog cu o analiză chimică precisă, B-tir imprecis

analog cu o analiză chimică imprecisă

Selectivitatea (sau specificitatea) este măsura în care rezultatul unei analize este influenţat

de prezenţa unui alt component. De exemplu, pentru identificarea ionului Ni 2+ avem la dispoziţie

un reactiv numit dimetilglioximă, ce nu reacţionează cu nici un alt ion. Spunem că aceasta este o

reacţie specifică (şi deci metoda este selectivă). Cu alte cuvinte analiza nu este influenţată de

concentraţiile altor ioni aflaţi în aceeaşi soluţie. Selectivitatea indică, prin valoarea sa,

interferenţa altor ioni (sau, mai general, a altor specii chimice). Să notăm cu y un semnal

dependent de concentraţie şi fie n numărul de componenţi de analizat, fiecare contribuind la cele n

semnale diferite: y 1 , y 2 ,

, y n , printr-un sistem de ecuaţii liniare de forma:

y 1 = 11 C 1 +12 C 2 + +

1n C n y 2

2 =21 C 1 +22 C 2 + +

y

2n C n

n =n1 C 1 +n2 C 2 + +

y

nn C n

Spunem despre un proces de determinare analitică, care determină n componenţi de

y n , că este total selectiv

dacă numai elementele diagonalei principale a matricei coeficienţilor, γ ii (i=1,n), sunt diferite de

concentraţii C 1 , C 2 ,

,

C n , prin măsurarea valorilor semnalelor y 1 , y 2 ,

,

zero.

Sensibilitatea. Dacă nu există interferenţe şi singurul component de analizat are analiza

bazată pe funcţia y = f(c), numită şi "funcţie de răspuns", exemplificată în fig. 1.4 pentru o

specie oarecare, atunci panta acestei curbe indică chiar sensibilitatea, S:

S (

y

c

)

Aceasta depinde, în general, de totalitatea concentraţiilor tuturor speciilor chimice ce

însoţesc specia de determinat notate c j , care este denumită şi matricea probei. Cu creşterea

concentraţiei, în general, curba de etalonare se aplatizează şi sensibilitatea scade, de aceea, foarte

mult. Din acest motiv componentul major se preferă, de regulă, să fie determinat prin diferenţă

după ce s-au analizat toate componentele minore.

Fig. 1.4. Funcţie de răspuns Limita de detecţie , reprezintă conţinutul minim, sigur detectabil. Rapiditatea

Fig. 1.4. Funcţie de răspuns

Limita de detecţie, reprezintă conţinutul minim, sigur detectabil.

Rapiditatea se măsoară în unităţi de timp per analiză iar costul la preţul unei analize incluzând: materialele, manopera, chiria laboratorului, amortizarea aparatelor (uzura mijloacelor fixe), costurile reactivilor folosiţi, energia şi apa.