ZONA ALPINA

Gheorghiu Alexandru, Ionescu Smaranda Grupa 302, Geografie

Introducere
Zona alpina reprezinta etajul altitudinal care incepe deasupra limitei superioare a padurilor, indiferent de altitudine.In Asia Mijlocie si Centrala si in alte parti ale Anzilor exista masive muntoase cu un climat atat de uscat, incat lipseste un etaj altitudinal impadurit.Acolo semideserturile sau stepele, pe masura cresterii altitudinii, fac loc unei vegetatii alpine.Pe muntii situati in zona arctica etajul alpin este identic cu tundra.

1.Diferite tipuri de limita a padurilor

In etajul alpin limita padurii a fost puternic modificata din cauza economiei pastorale, veche de multi ani, adica a pasunatului de vara in etajul alpin.Se deosebesc : O limita a padurii teoretica, climatica, ce coincide cu o anumita altitudine, dar pe care padurea nu o poate atinge niciodata in totalitate, deoarece este impiedicata de peretii de stanca, conuri de dejectie sau curenti de aer rece. O limita a padurii potentiala, pana la care padurile s-ar putea ridica in conditiile in care omul nu ar interveni. Limita actuala a padurii, atinsa in prezent de paduri si care in unii munti se afla cu 100-200 m sub cea potentiala, datorita exploatarii lemnului si pasunatului. Padurea este aici si foarte rara, facandu-se distinctia intre limita padurii propriuzise si limita de vegetatie a arborilor.Padurile de conifere se intind pana la o anumita altitudine, exista apoi o zona tampon cu intindere variabila in care sunt prezenti arbori izolati, inchirciti- altitudinea pana la care acestia sunt prezenti reprezinta limita climatica de vegetatie a arborilor. Un asemea fel de limita de vegetatie a arborilor se va constata totdeauna in cazul in care padurea de limita este formata dintr-o specie de umbra in conditii umede. In muntii bogati in zapada din America de Nord padurea de molid si brad se desface in grupe de

arbori izolate, ce se afla totdeauna pe locuri mai ridicate, adica acolo unde stratul de zapada nu este atat de adanc si se topeste probabil mai devreme. Mult mai putin inchisa este padurea de limita cand in conditii aride, speciile lemnoase de lumina, ce nu formeaza arbori inchirciti, ajung pana la etajul alpin. Asa este cazul speciei Pinus hartwegii din Mexic si, desigur, al limitei de padure din regiunile arid mediteraneene, alterata pretutindeni de interventia omului. Alt tip este acela unde limita padurii este alcatuita din specii lemnoase foioase, vesnic verzi, de origine subtropicala, ca de pilda in Noua Zeelanda. Aceste specii devin tot mai scunde, pe masura ce altitudinea creste si formeaza in final un covor des de coroane, ce se inalta doar cu 1-2 m deasupra solului. Se adauga un tufaris des de compozite arbustive (Senecio sp., Olearia sp.) si Hebe sp. ce se combina mozaicat cu teritorii cu graminee de tip tussock. Este greu de stabilit o limita a padurii in aceasta situatie.

Conditiile climatice din etajul alpin

Climatul muntilor din diferite zone climatice este foarte deosebit. O trasatura comuna este scaderea temperaturii medii anuale o data cu altitudinea. In unele masive muntoase etajul alpin se caracterizeaza prin frecvente innourari si ceata.In etajul alpin de la tropice intervine o rapida scadere a acestora, daca stratul de nori este asezat mai jos. Cu cat temperaturile anuale din etajul alpin sunt mai mari,umiditatea fiind suficienta, cu atat conditiile sunt mai favorabile pentru plante, deoarece ele pot folosi vara,care este relativ calda, pentru dezvoltare, iar iarna o petrec in stare de repaus. Aceste conditii climatice variate fac imposibila tratarea la un loc a vegetatiei etajului alpin din toti muntii.Nu se poate spune nici macar ca plantele din aceasta zona sunt foarte scunde, asta deoarece la tropice,de exemplu, in etajul alpin apar specii arborescente de Senecio si de Espeletia, ceea ce este greu de explicat ecologic. Se face mereu o comparatie intre etajul alpin si tundra arctica.Ambele se caracterizeaza printr-un sezon de vegetatie scurt ,insa climatul alpin se deosebeste aproape prin toate caracteristicile sale de cel arctic..

Deosebiri se constata si in ceea ce priveste precipitatiile. Cantitatea anuala de precipitatii din Arctica este redusa, iar inmlastinarea se produce din cauza evaporatiei reduse si a scurgerii dificile. In munti precipitatiile sunt mari, iar scurgerea- usoara, iarna insa invelisul de zapada este foarte gros. Nici fenomele de solifluctiune nu sunt atat de evidente, deoarece la altitudini mari predomina obisnuit statiuni de stanci si pietrisuri, iar locurile cu soluri profunde sunt rare. La munte, datorita grosimii mari a stratului de zapada, pentru plante este importanta perioada in care solul nu este acoperit cu zapada, si nu este important sezonul de vegetatie determinat de temperatura aerului. Perioada lipsita de zapada depinde insa, in mare masura de relief, de directia vantului si de expozitie: zapada este depusa in adancituri sau in troiene pe partea de sub vant a crestelor, in timp ce pe partea din vant este spulberata. Cand aceasta din urma parte este si insorita, se produce in plus si o topire a zapezii, astfel ca statiunea este aperta in tot timpul anului. Pe un versant umbrit, sub vant, lipseste incalzirea produsa de insolatie. In cazul unei depuneri abundente de zapada la poalele unui versant nordic, perioada aperta se reduce la un minim (zacatorile de zapada) sau lipseste complet acolo unde zapada se mentine si peste vara. Se poate insa intampla ca in acea statiune, in functie de caderea zapezii, anotimpul apert sa varieze de la an la an, fiind cand mai lung cand mai scurt. Anotimpul apert scade, in medie, pe masura cresterii altitudinii, fiind teoretic egal cu 0 cand se atinge limita climatica a zapezilor vesnice. In cazuri izolate, insa, acest anotimp poate fi foarte lung, chiar mult deasupra limitei zapezilor vesnice, si anume pe versantii abrupti. Din aceasta cauza aceasta in unii munti, plantele cu flori apar si in etajul nival, adica deasupra limitei climatice a zapezilor. Temperatura medie a aerului din noiembrie pana in martie s-a mentinut sub 0C, minima absoluta fiind de -20C, maxima de 27,6C, iar media anuala 1,8C. De aceea solul este relativ cald sub invelisul de zapada. Spre deosebire de zona arctica temperatura la suprafata solului, sub invelisul de zapada aproape nu scade sub 0C. Valorile extreme la suprafata neacoperita a solului au fost insa de -17,7 C si respectiv 80C. Ultima valoare este atinsa insa doar in caz de insolatie, in locuri adapostite de vant, pe soluri cu conductibilitate termica redusa. In apropierea suprafetei solului, vantul indulceste obisnuit extremele. In orice caz, chiar la altitudini mari, in zile cu insolatie, microclimatul se caracterizeaza prin conditii termice favorabile.

Din cele spuse rezulta ca, din punctul de vedere al vegetatiei, in etajul alpin nu exista un climat standard, ci o impartire in spatii climatice extrem de mici; acestea pot fi radical deosebite pe distante reduse, de exemplu pe partea insorita si pe cea umbrita a unui bloc de stanca. O importanta exceptionala revine depunerii de zapada din timpul iernii, ce trebuie cunoscuta pentru a putea aprecia anotimpul apert. Astfel, distributia vegetatiei nu poate fi inteleasa. Deasupra limitei climatice a padurii, etajele de vegetatie se dispun in: Limita climatica a padurii Etajul alpin inferior: arbori inchirciti, jepi si arbusti pitici care se inlocuiesc in ordinea aratata. Etajul alpin mijlociu: pe locuri plane se intind pajisti alpine cu numeroase dicotiledonate. Etajul alpin superior: suprafete cu pajisti alpine care insa, din cauza solifluctiunii, sunt alterate si dispar treptat.

Limita climatica a zapezilor vesnice Etajul nivel inferior: pajisti alpine doar in fragmente, frecvent plante in pernite, suprafete cu muschi si licheni. Etajul nivel mijlociu: muschii si lichenii predomina, printe ei apar inca plante in pernite si plante hasmofile. Etajul nivel superior: pana la limita superioara, izolat plante cu flori, altfel doar muschi si licheni.

Altitudinea absoluta a diferitelor etaje nu se poate da, deoarece toate limitele, inclusiv cea climatica a padurii si cea climatica a zapezilor vesnice, sunt cu 400-600 m mai sus in zonele oreale decat in lanturile muntoase din nord si in cele din sud.

La arbustii pitici alpini vesnic verzi, se poate observa acelasi mers anual al rezistentei la ger ca la molid, cu o calire la sfarsitul toamnei si cu o decalire primavara. Desi in Europa Centrala acesti arbusti urca mult mai mult in altitudine decat molidul, rezistenta lor maxima la ger este obisnuit mai redusa (sub -30C), pentru ca ei ierneaza sub zapada, nefiind deci expusi temperaturilor scazute de iarna. Arbustii pitici ce ierneaza sub zapada nu sunt supusi uscarii de ger. Vara, date fiind precipitatiile frecvente, bilantul hidric este relativ echilibrat. Plantele sunt supuse unei evaporatii ridicate doar cateva ore, cand insolatia sau vantul sunt accentuate. In imediata apropiere a solului vantul insa este franat. Conductibilitatea hidrica a solului este totdeauna buna chiar in grohotiduri sau in statiuni de stancarii aparent uscate la suprafata. Aici plantele au un sistem radicular foarte extins sau radacini pivotante, ce patrund adanc in fisurile umede ale stancilor, in timp ce sistemul radicular obisnuit este foarte superficial si dispus in orizonturile superioare ale solului. Bilantul hidric favorabil se reflecta in concentratia scazuta a sucului celular..Numai in statiuni bogate in azot, ca de pilda in tarle, cresc dicotiledonate higromorfe, bine dezvoltate. Daca se calculeaza pierderea totala de apa a invelisului vegetal din comunitatile de pajisti alpine, se ajunge la 200 mm pe an, ceea ce corespunde a o treime din totalul precipitatiilor de vara, respectiv o patrime din cele anuale, chiar in Alpii Centrali, cu climat relativ uscat. Marimea evaporatiei depinde mai ales de vant, fiind conditionata, in consecinta si de relief. Dat fiind sezonul de vegetatie scurt in etajul alpin, se pune de asemenea problema suficientei productiei de masa organica. Lungimea zilei este mai mica decat in Arctica, in schimb radiatia este mai puternica, iar temperaturile de noapte mai scazute. In conditii favorabile de lumina se asimileaza 100-300mg CO2 pe dm2/zi. Pentru a se depune rezerve suficiente pentru anul urmator si a se maturiza semintele, ar fi suficienta o singura luna cu timp bun. Sezonul de vegetatie fiind insa de 3 luni, o productie suficienta este oricum asigurata. Fotosinteza la arbustii pitici este mai putin intensiva decat la speciile ierboase. Intrucat insa suprafata lor foliara totala este mai mare, iar sezonul de vegetatie in etajul alpin inferior mai lung, se realizeaza o productie primara mai ridicata. Cele mai nefavorabile conditii se realizeaza in cazul zacatorilor de zapada, adica acolo unde, in

regiuni cu roci silicate, zapada de pe versantii nordici se topeste foarte incet, eliberand treptat suprafata, pe margini. Pe un spatiu minim se pot deosebi, in consecinta, o serie de zone cu anotimp apert din ce in ce mai mic. In asemenea statiuni solul este bogat in humus si slab acid, totdeauna bine umezit de apa de topire a zapezii, dar din aceasta cauza, relativ rece. In cazul unui anotimp apert de trei luni, se formeaza o pajiste normala de Carex curvula. Daca sezonul de vegetatie se reduce la doua luni, devine predominanta Salix herbacea, o specie de salcie ce-si scoate din sol doar varful lastarilor, astfel ca frunzele ei alcatuiesc o pajiste deasa. Ea fructifica numai dupa ierni cu zapada putina, cand anotimpul apert dureaza trei luni. Se asociaza o serie de specii foarte mici, cum sunt: Gnaphalium supinum, Alchemilla pentaphylla, Arenaria biflora, Soldanella pusilla, Sibbalida procumbeas. Cand sezonul de vegetatie este si mai scurt pot creste doar muschi, si anume, in primul rand Polytrichum sexangulare. Desi pentru acesti muschi anotimpul apert devine prea scurt, mai creste doar Anthelia juratzkana, o hepatica ce are infatisarea unei pelicule de mucegai. Dupa ierni cu zapezi abundente aceasta zona poate sa nu fie deloc aperta. Vegetatia zacatorilor de zapada ne da o idee asupra infatisarii pe care ar trebui sa o aiba etajele altitudinale din regiunile muntoase, cu teritorii plane extinde, daca anotimpul apert s-ar reduce continuu odata cu altitudinea, pana la atingerea limitei zapezilor vesnice. In Europa Centrala asemenea suprafete lipsesc, din cauza inclinarii mari a versantilor din partea superioara a muntilor, dar ele sunt prezente in muntii scandinavi. Acolo se gaseste teren plat cu Salicetum herbaceae si, de asemenea, cu Anthelia juratzkana, la o durata medie a anotimpului apert de o luna. Trebuie mentionat insa ca dezvoltarea vegetatiei in apropierea limitei zapezilor vesnice este intrerupta de solifluctiune si divizarea poligonala a solurilor. Deosebirile floristice dintre Alpii Calcarosi si Alpii Centrali cu roci silicioase sunt foarte evidente. In raport cu aceasta se deosebesc specii calcifile sau bazifile, si specii calcifuge sau acidifile. Adesea este vorba de specii vicariante, ca in cazul cunoscut al bujorilor de munte: Rhododendron hirsutum pe calcar si R. ferrugineum pe roci silicioase sau soluri humice, acide. Caracteristicile prezentate mai sus sunt valabile pentru toate teritoriile muntoase ale zonei temperate, caracterizate prin conditii pluviale asemanatoare.O situatie deosebita se

constata in masivele muntoase din regiunile climatice extrem continentale. In aceste masive nu se intalneste un etaj alpin propriu-zis, ci un etaj al tundrei montane. Asa se intampla in partea de nord a muntilor Urali si in toti muntii din Siberia si din nordul Mongoliei pana la latitudinea de 50 N, unde chiar la altitudinele mari iernile sunt extrem de reci si sarace in zapada. Numai in Altaiul de vest, cu zapada multa, se intalnesc pajisti alpine. Tundra montana se deosebeste foarte puternic din punct de vedere climatic de etajul alpin: in acest etaj zapada se asterne pe solul inca neinghetat; lipsesc solurile cu inghet vesnic, deoarece stratul gros de zapada din iarna are un efect izolator, favorizand dezvoltarea gramineelor si dicotiledonatelor. Dimpotriva, solurile tundrei montane sunt inghetate pe mare adancime si vara se dezgheata doar la suprafata. Zapada le acopera doar discontinuu; versantii lipsiti de zapada sunt supusi in timpul iernii la o puternica alterare si coroziune criogena. Grohotisul format se deplaseaza treptat pe versanti in jos, pamantul fin este spalat sau spulberat de vanturile puternice. Vegetatia are o structura micromozaicata: arbustii pitici se pot mentine doar acolo unde, in micile denivelari, sunt protejati de stratul de zapada. In rest predomina lichenii si muschii. Varfurile acestor munti sunt formate din grohotisuri si stancarii nude ( de unde si numele rusesc de golti). Ele corespund deserturilor polare. Laricele (Larix sibirica, respectiv L. dahurica) domina de cele mai multe ori in etajul superior de padure. Pot sa apara insa si specii de Abies sibirica, Pinus sibirica si Pinus pumila care in regiunea de campie nu ajung la limita tundrei. Toate aceste specii sunt reprezentate in tundra montana prin exemplare inchircite; semintele lor ajungand aici aduse de vant din etajul vecin de padure. Tundra montana este, desigur, reprezentata si in muntii continentali, saraci in zapada, din Alaska si Canada, poate si mai spre sud, dar in America de Nord nu s-a acordat atentie acestor situatii.

Vegetatia etajului muntilor inalti din Romania

Se afla la peste 1700 de metri altitudine si cuprinde 23% din masa carpatica. Acestuia ii este caracteristic un climat rece si umed, cu o intensa circulatie a aerului. Cantitatea mare de precipitatii constituie sursa principala a alimentarii unei retele hidrografice (izvoare, rauri, lacuri). Sub aspect biogeografic, in cadrul sau se individualizeaza doua etaje cu particularitati proprii. Etajul alpin propriu-zis se desfasoara la peste 2000-2200 de metri altitudine. Durata sezonului de vegetatie este scurta, de 3-4 luni o pe an, solurile au un pH ridicat si apartin tipurilor humico-silicatice si podzolice cu un profil slab diferentiat, bogate in humus acid, in conditii de umiditate ridicata ( umiditatea relativa a aerului este in jur de 90%). Vegetatia este saracacioasa, predomina pajistile cu numerosi muschi si licheni, alaturi de gruparile de plante scunde, adesea formand pernite compacte si palcuri de arbusti pitici. Etajul alpin este absent n Carpaii Apuseni, acest etaj este reprezentat insular n munii nali din Carpaii Orientali i Meridionali, unde ocup crestele i platourile nalte, circurile glaciare, la altitudini de peste 2200 m. Cu totul excepional, n cteva masive din Moldova (Climani, Giumalu) limita inferioar coboar pn la 1900 m. Vegetaia lemnoas din etajul alpin este reprezentat de tufriuri subarbustive pitice. Principalele specii sunt slciile pitice (Salix herbacea, S. reticulata, S. retusa). Aceste slcii, de dimensiuni minuscule, au tulpinia culcat pe sol, n primii 2-3 cm sub suprafa, iar deasupra solului ies doar frunzele sau lstarii cu frunze i flori. Printre aceste frunze care acoper o bun parte din sol, se instaleaz o mulime de plante care formeaz pernie: mierlua (Minuartia sedoides), milieaua (Silene acaulis), iarba gras (Sedum alpestre), arginica (Dryas octopetala), dar i alte specii: cornuul (Cerastium alpinum), clopoeii de munte (Campanula abietina), degetruul (Soldanella pusilla), schinua (Phyteuma nanum), coarna (Carex curvula), piul de munte (Festuca sudetica). Dintre licheni se remarc specii aparinnd genurilor Dermatocarpon, Leptogium, Rhizocarpon, Cladonia i Cetraria, iar dintre muchi specii de Polytrichum,

Paraleucobryum, Tortella, Grimmia, Hylocomium. Multe dintre speciile ntlnite n tufriurile pitice de slcii sunt comune i n punil alpine cu care interfereaz. Pe rocile calcaroase din Carpaii Orientali apar fitocenoze endemice edificate de specia Salix kitaibeliana. Ele sunt localizate pe zctorile de zpad din Munii Rodnei. n munii din Banat calcarele sunt frecvent acoperite cu plcuri de slcii pitice. Slcile pitice nfloresc timpuriu, la sfritul lunii iunie sau nceputul lunii iulie, crend un aspect tipic acestor comuniti. Ulterior, n iulie-august, nfloresc plantele ierboase. n timpul iernii aceste tufriuri sunt acoperite cu zpad. Tufriurile alpine, ca i cele subalpine, trind n condiii de mediu nefavoarbile, au o cretere foarte lent. Arbutii i subarbutii de aici, dei au dimensiuni reduse, pot atinge vrste naintate, de peste 100 de ani. Din acest cauz, dac sunt distruse (aa cum s-a i ntmplat n multe masive), au nevoie de zeci de ani pentru a se reface. Dar n aceast perioad ele nu i pot exercita funcia de protecie, astfel nct solul poate suferi modificri profunde, pn la dispariia lui complet, care duce le imposibilitatea refacerii vegetaiei naturale. Cea mai mare parte din suprafaa etajului alpin este ocupat de pajit i. n aceste ecosisteme rolul de productor primar revine unei specii ierboase, n general graminee sau ciperacee. Speciile edificatoare difer n funcie de condiiile particulare de reli ef, sol i microclim. n pajitile alpine, pruca (Festuca supina) este dominant exclusiv pe coame i versani nclinai cu scurgerea apei rapid. Ea ocup cele mai ntinse suprafee. Acolo unde solul este umed tot timpul verii i iarna are acoperire continu cu zpad, coarna (Carex curvula) ptrunde i poate deveni edificator exclusiv, mai ales la altitudini mai mari de 2200 m. Dac solul devine superficial dar reavn i aerisit, ncepe s domine iarba stncilor (Agrostis rupestris). Pe soluri scheleto-pietroase pe conglomerate bogate n material silicios se instaleaz n mas pipiriguul de coaste (Juncus trifidus), iar dac se accentueaz pantele, pe soluri n formare, devine dominant rogozul verde(Carex sempervirens).Pajitile edificate de pruc sau de pruc i una sau mai multe dintre celelalte specii amintite sunt caracterizate printr-o densitate mare a lstarilor de graminee i ciperacee, la care se adaug puine specii din alte familii de dicotiledonate. nlimea acestor ierburi este redus, folosind ct mai mult cldura din apropierea solului. n

10

general, n etajul alpin nlimea este de 10-15 cm, dar odat cu instalarea la o altitudine mai joas a acestor pajiti, nlimea lor poate crete, ajungnd pn la 25 cm. Gramineele i ciperaceele constituie stratul cel mai nalt n structura vertical a vegetaiei. El se submparte n dou categorii: a lstarilor fertili cu nlime maxim dar cu acoperirea redus, de cca 30 % i a lstarilor sterili ce pot ajunge la o acoperire de 95 %,dar au o inaltime redusa. Semnificativ pentru structura pajitilor alpine, indiferent care este specia edificatoare, apare alternana strict a lstarilor vii cu lstarii ce alctuiesc necromasa, dar care i mai menin cel puin un an poziia vertical, rigid, ndesind pajitea i dndu-i un aspect mbtrnit chiar n plin perioad de dezvoltare vegetativ. Aspectul monoton i uscat al pajitilor de pruc sau coarn este puin nviorat de specii din alte familii de dicotiledonate, care ocup de obicei stratul al doilea al covorului vegetal. n pajitile de coarn diversitatea acestora este sczut, fiind ntlnite 10-12 plante alpine, hechistoterme: sclipeii (Potentilla ternata, P. aurea), ochiul ginii (Primula minima), violeta alpin (Viola alpina), degetruul (Soldanella pusilla) n zone mai umede, vulturica (Hieracium alpinum) n zone mai bogate n humus. n pajitile de pruc diversitatea speciilor nsoitoare este mai mare, depind 35 de specii, dar cu o frecven foarte mic. Dintre aceste specii amintim: mriorul (Geum montanum), schinua (Phyteuma nanum), pristeniorul (Homogyne alpina), toporaii (Viola declinata), azaleea de munte (Loiseleuria procumbens). Aceasta din urm poate s devin dominant, formnd covoare sempervirescente pe soluri scheletice, acide. Speciile de ciuperci sunt foarte puine (Bovista nigrescens), n schimb lichenii au o bun acoperire, fiind reprezentai prin Thamnolia vermicularis, Cetraria islandica, Cladonia silvatica, C. rangiferina, Alectoria ochroleuca. Dintre briofite (muchi) se ntlnesc frecvent Oligotrichum hercynicum, Pogonatum urnigerum, Polytrichum alpinum, P. formosum,Pohliacruda. n masivele calcaroase, pe versani puternic nclinai i nsorii, se ntlnesc pajitile de coada iepurelui (Sesleria rigida), care formeaz aa-numitele brne (treptele nierbate ale versanilor). Alturi de specia dominant cresc o serie de alte plante calcifile ca: piul verde (Festuca versicolor), piul violet (F. amethystina), rogozul verde (Carex sempervirens), floarea de col (Leontopodium alpinum), piatra linte (Astragalus frigidus,

11

A. alpinus), cuioara de munte (Alyssum repens), ghinura (Gentiana lutea). Evoluia fitocenozelor de pruc (Festuca supina) i coarn (Carex curvula) indic o vegetaie primar n etajul alpin, provenind din asociaiile pioniere, care se mbogesc treptat n specii n cadrul aciunilor reciproce de modelare cu mediul. n timp ce procesul de nierbare este foarte ncet n pajitile de coarn, n cele de pruc este mult mai mare, n cca. 10 ani avnd aspect de pajite mbtrnit. n primul stadiu de formare, pajitea de pruc are ca dominant iarba stncilor (Agrostis rupestis), n cursul evoluiei ultima specie reducndu-i participarea dup ce a avut un rol foarte important n formarea unei neleniri stabile i laxe care a asigurat consolidarea tufelor de pruc. Stadiul de degradare a pajitilor de pruc este considerat stadiul n care poica (Nardus stricta) invadeaz pajitea peste limita de specie codominant. Ea nu poate ataca ns pajitile de coarn situate n condiii foarte aspre, extreme pentru viaa plantelor, dar poate nlocui complet pajitile de pruc n care a sporit excesul de umiditate i s-au redus condiiile de aerare a solului.

12

Bibliografie:

Walter, H.-Vegetatia Pamantului din perspectiva ecologica,Editura Stiintifica ,Bucuresti,1974,pag 247-257 Banarescu,P.,Boscaiu,N.-Biogeografie,Editura Stiintifica,Bucuresti, 1973,pag290-292 Internet

13