Stima de sine se refera la sentimentul propriei valori.

Tocmai acest sentiment da valoare vietii noastre, lucrurilor pe care le facem si relatiilor cu cei din jur. In ce-i priveste pe copii, ei isi construiesc stima de sine prin feedback-urile primite de la parinti. De multe ori insa reactiile nepotrivite ale parintilor ii transforma pe copii in adulti timizi, lipsiti de initiativa si neincrezatori in fortele proprii. Stima de sine are la baza o suma de credinte si/sau sentimente pe care le avem fata de persoana noastra sau fata de propriile noastre perceptii. Modul in care ne definim ne influenteaza motivatiile, atitudinile, comportamentele si ne afecteaza adaptarea emotionala. In esenta, stima de sine reprezinta modul in care ne iubim pe noi insine si ne autoacceptam. O stima de sine scazuta creeaza in oameni o prapastie de deprivatiuni atat de profunda, incat acestia nu mai sunt capabili sa-i iubeasca pe altii, nu mai au capacitatea de a-si asuma responsabilitatea propriilor actiuni si isi petrec viata incercand sa umple golul pe care il simt cu comportamente distructive ce le dau, pe moment, senzatia puterii si un scurt, dar superficial sentiment al valorii. Tiparele stimei de sine apar foarte devreme, inca din copilarie; atunci cind copilul incearca, greseste, incearca din nou, greseste din nou iar in cele din urma reuseste, el isi dezvolta idei despre sine si despre propriile sale capacitati. In acelasi timp isi creeaza o conceptie despre sine bazata pe interactiunile cu ceilalti oameni. In acest context, parintii au rolul esential de a ajuta copilul sa-si dezvolte o auto-perceptie realista si sanatoasa. In general, daca mediul actioneaza stabil, organizat si asigura satisfacerea trebuintelor legitime ale copilului, conduita acestuia are sanse sa fie corecta; daca insa copilaria se desfasoara in cadrul unui mediu necorespunzator, incarcat de privatiuni si ostilitati, de dispret si tiranie, lipsit de afectiune, copilul poate intra in asa zisul "conflict de adaptare", ce se traduce printr-o atitudine protestatara in fata oricarei rezistente, opozitii sau interdictii. Stima de sine mai poate fi definita si drept o combinatie intre sentimentul propriei capacitati si sentimentul de a fi iubit. Astfel, un copil multumit de propriile sale realizari, dar care nu se simte iubit, poate eventual sa dezvolte o stima de sine redusa, ca de altfel si copilul care se simte iubit, dar este ezitant in privinta propriilor sale abilitati. De aceea, o stima de sine sanatoasa si realista poate exista, doar cand echilibrul intre cele doua elemente a fost obtinut. Copilul cu stima de sine scazuta este posibil sa ocoleasca sau sa refuze situatiile ce-l pun in fata unor noi incercari; adesea, acesta vorbeste negativ despre sine: "Sunt prost", "Nu o sa invat niciodata sa fac asta..", "Ce conteaza? Oricum nu-i pasa nimanui de mine", etc. Astfel de copii prezinta in cele mai multe cazuri o toleranta scazuta la frustare, renunta usor sau asteapta ca altii sa le rezolve problemele. Acesti copii au tendinta sa fie foarte autocritici si se autodezamagesc cu usurinta; orice esec temporar si minor este privit ca fiind permanent si de nesuportat, fiind insotit de pesimism.

In contrast, un copil cu o stima de sine sanatoasa, gaseste placere in interactiunea cu ceilalti, in activitatile de grup, ca de altfel si in intreprinderile personale; in fata provocarilor este apt sa lucreze in vederea gasirii solutiilor. Acesta isi cunoaste capacitatile si slabiciunile, dar si le accepta cu optimism.

Dar la ce varsta se poate vorbi de stima de sine la un copil? Un nou nascut mai dorit decat altul are deja o stima de sine superioara celei a vecinului sau mai putin rasfatat? Fara indoiala ca aparitia frecventa a chipurilor parentale surazatoare si atente joaca un rol important in constituirea viitoarei stime de sine. Dar cercetatorii de azi nu isi permit sa vorbeasca despre stima de sine la ac est stadiu timpuriu al constiintei. Inceputurile stimei de sine sunt de fapt, simplu corelate cu cele ale constiintei de sine, a carei carei componenta importanta este. Se pare ca pe la opt ani copiii acced la o reprezentare psihica globala despre ei insisi, ce poate fi masurata si evaluata stiintific. Ei sunt atunci capabili sa recunoasca ca au diferite caracteristici (aspect fizic, trasaturi de caracter) si sa isi descrie starile emotionale. Si totusi, observarea copiilor arata ca aceste lucruri incep inainte de opt ani, chir daca este dificil sa le evaluam stiintific. Inca defectuos studiata de cercetatori, stima de sine a copiilor mici este o realitate bine cunoscuta de parinti, dupa cum arata si exemplele urmatoare. Celeste (noua luni), a inteles cum sa faca zgomot, apasand pe o jucarie. Vazand ca mama sa se amuza de asta, ea repeta operatia de mai multe ori, observand-o, si de fiecare data izbucneste in ras. Este asa mandra de ea, Spune mama. Aceasta mandrie este deja stima de sine? Constiinta de sine pe care oare Celeste nu a ajuns inca la acest nivel. Dar tot mama ne-a raspuns, atunci cand am intrebat-o despre acest fenomen: Stima de sine la copiii mei? Fiind atat de mici, ei nu au stima de sine! Nu este vorba de asa ceva. Ei depind prea mult de aprecierea pe care eu le-o acord. De fapt, pentru a vorbi de stima de sine este necesara o anumita autonomie fata de parinti.

De la trei sau patru ani, copilul incepe sa se preocupe de acceptanta sa sociala. Legatura dintre aceasta preocupare si stima de sine este foarte stransa, asa cum ne arata micuta Mary. Intre doi si trei ani, ea se intreaba dacaa este frumoasa, cu buclele sale (ea este singura de la cresa care are astfel de par) si pune mereu intrebarea asta parintilor sai. La trei ani, ea plange in unele seri, deoarece considera ca prietenii nu o iubesc suficient. Intre trei si patru ani, desi parintii si sora mai mare sunt destul de indiferenti fata de propria lor maniera de a se imbraca, ea incepe sa-si petreaca mai mult timp diminetilee in fata sifonierului, explicand: Valentina a spus ca isi va pune astazi rochita cea frumoasa. Deci si eu trebuie sa fiu frumoasa. Tentativele copiilor de a se valoriza in ochii celorlalti incep si ele de timpuriu. Astfel, intre sase si opt ani, fac comparatii intre parinti: Mama mea este mai frumoasa decat a ta! Tatal meu este pompier! Mai tarziu, intre opt si doisprezece ani, reveriile despre filiatie sunt frecvente: Parintii mei nu sunt ai mei ce fapt. Eu sunt fiica/fiul... Urmand numele uni persoaj celebru, cu prestigiu.

Spre deosebire de adulti, care au un anumit mecanism defensiv, construit in urma unui numar mare de incercari si nereusite

STIMA DE SINE. PRESIUNEA PARINTILOR SI CEA A PRIETENILOR Judecata celorlalti Importanta pe care copilul dvs. o acorda diferitelor aspecte ale stimei de sine, pe care le-am descris anterior, nu depinde doar de judecata lui, ci si de cea pe care persoanele semnificative sunt susceptibile sa o aiba despre competentele sale. Pentru un copil, exista patru surse principale de judecati semnificative, deci patru surse ale stimei de sine: parintii, profesorii, camarazii (copiii din clasa lui sau chiar din scoala), prietenii apropiati. Cand "functioneaza" impreuna, aceste patru surse de aprovizionare permit plenitudinea si soliditatea stimei de sine. Daca una sau alta este deficitara, celelalte o pot suplini: copilul suporta mai bine o neintelegere cu o profesoara, daca se stie apreciat de parintii si prietenii sai. Totusi, cele patru surse de evaluare constituie patru surse de presiune din partea a patru roluri sociale pe care copilul trebuie sa le joace daca vrea sa tina la stima sa de sine: sa fie un bun fiu sau o buna fiica, un bun elev sau o buna eleva, un bun coleg sau o buna colega de clasa, un bun prieten sau o buna prietena. Altfel spus, trebuie sa depuna de patru ori mai mult efort pentru a-si pastra o buna imagine sociala!

colegi de clasa

parinti

Stima de sine a copilului

profesori

prieteni

Importanta corespunzatoare acestor diferite surse de intarire a stimei de sine variaza in functie de varsta. 1) La copiii foarte mici, parerea care are cea mai mare greutate este cea a parintilor. Apoi, pe parcursul dezvoltarii, importanti sunt prietenii. Astfel, Madalina, doi ani si jumatate, ii raspunde mamei, care vrea ca ea sasi puna pantaloni: "Liliana mi-a spus ca avem voie sa purtam rochite la gimnastica, ea stie mai bine ca tine, in orice caz. Tu nu mergi la scoala, asa ca. .." 2) Intre trei si sase ani, se constata o veritabila explozie cantitativa si calitativa a retelei relationale a copilului. Aceasta tendinta este, de altfel, mai evidenta la baieti decat la fete: acestea prefera interactiunile in diade, in timp ce congenerii lor evolueaza mai usor in mijlocul gastilor. Aceasta perioada, comparata de unii cu o "mica adolescenta" (conduite de opozitie, rolul important al prietenilor, primele iesiri de sub autoritatea parentala) etc. este de fapt o perioada-cheie pentru construirea stimei de sine, in special, in dimensiunea sa sociala, intrucat copilul se arata preocupat de popularitatea sa.

Dar parintii nu sunt complet lasati pe tusa. Chiar daca nu raman cei mai importati furnizori de iubire, parerile lor conteaza inca cel mai mult in domeniile conformismului comportamental si al reusitei scolare. In schimb, parerea prietenilor este considerata capitala in ceea ce priveste aspectul fizic, aptitudinile sportive si popularitatea. De aici si dificultatea parintilor de a-i asigura pe copii in aceste trei domenii: "Dar, mami, tu nu-ti dai seama!" sau "Tata, nu intelegi nimic!" 3) In adolescenta, miscarea care face sa scada ponderea parintilor ca furnizori principali ai stimei de sine se accentueaza progresiv, in favoarea persoanelor exterioare cercului familial. Totusi, impactul aprobarii parentale ramane foarte mare si nu in-cepe sa se diminueze cu-adevarat decat atunci cand tanarul paraseste familia. O ancheta a Comitetului francez de educatie pentru sanatate, realizata pe 4000 de adolescenti, a aratat, dupa cum veti vedea in tabelul urmator, ca parintii nu sunt atat de prost plasati ca interlocutori pentru discutii. Interlocutor Procentajul tinerilor (12-19 ani) care apreciaza ca este usor sa vorbeasca despre preocuparile lor cu un anume interlocutor 83% 78% 58% 51% 42% 38% 37% 27% 24% 6% 36%

Prieten (a) de acelasi sex Mama Prieten (a) de sex opus Tata Sora Medic Frate Patron sau coleg (pentru cei nescolarizati) Profesor (pentru cei scolarizati) Psihiatru sau psiholog Altcineva SFATURI PENTRU PARINTI

Cele mai importante cinci domenii in constituirea stimei de sine a copiilor si adolescentilor sunt: aspectul fizic ("plac altora?"); aptitudini sportive ("sunt un bun (o buna) sportiv (a) ?"; "alerg repede?"; "stiu sa ma apar?"); popularitatea in grupuri ("ma plac cei din clasa mea, din scoala, am multi prieteni?"); conformismul comportamental ("sunt considerat de catre adulti o persoana competenta, respect regulile sociale: politete, disciplina etc.?"); reusita scolara ("am rezultate bune?"). Dar nu este suficient ca copilul sa fie performant in aceste domenii, din punctul sau de vedere sau al celorlalti, A fi primul in clasa nu a fost niciodata o protectie in fata unei mari suferinte... De fapt, dupa cum arata studiile, copiii cu inalta stima de sine sunt competenti in domeniile in care ei le considera importante; si se multumesc cu performantele mediocre in celelalte. Sa-i observam, de exemplu, pe Jean si Jacques. Acesti doi tineri au aproximativ acelasi profil: nu sunt prea dotati pentru studii, nici prea tari in muschi sau in indemanare, dar sunt foarte populari, pentru ca si-au integrat regulile grupului lor social si sunt mai degraba satisfacuti de aspectul lor. Totusi, scorurile lor la stima de sine sunt foarte diferite (vezi fig. urmatoare). Jacques considera ca domeniile in care el nu exceleaza nu simt de prima im-portanta. De aceea, el se simte mai bine in pielea lui decat Jacques, in ochii caruia reusita scolara si sportiva este indispensabila unei stime de sine. Deci, parinti, un sfat: luati mereu in serios indoielile si plangerile copilului vostru, atunci cand se face o evaluare despre sine insusi. Merita efortul. Inca de la inceput, deschizand dialogul cu el insusi pe acest subiect, aratandu-i interesul si ascultandu-i toate indoielile, il faceti sa foloseasca mai tarziu, cand va fi adult, ceea ce se numeste "sustinere sociala": sa vorbeasca apropiatilor despre dificultatile sale, pentru a primi in schimb informatii sau emotii pozitive.

Fiecare copil are nevoi, dorinte si emotii. De modul in care acestea sunt receptate si li se raspunde, de experientele pe care le traieste copilul in relatiile cu persoanele din anturajul sau imediat (familie, grup de prieteni si / sau colegi, educatori) depinde decisiv atitudinea sa ulterioara fata de viata. Educatorul trebuie sa fie calm, iubitor si disponibil pentru a-i invata pe copii, de mici, despre valoarea pe care o are fiecare dintre ei, ajutandu-i sa-si formeze o imagine pozitiva de sine. Exista o relatie de cauzalitate intre formarea stimei de sine la copii si acceptarea neconditionata a atitudinii copilului de catre educatoare sau adult, in general. Mesajul de valoare si unicitate transmis de adult este foarte important in prevenirea neincrederii. Un esec nu trebuie perceput ca un simptom al non- valorii, ci ca o situatie ce trebuie rezolvata. Copiii cu stima de sine scazuta se simt nevalorosi si au trairi emotionale negative, de cele mai multe ori cauzate de experiente negative. Pentru prescolarii mici, sursa cea mai importanta de formare a stimei de sine o constituie aprecierile educatoarei sau ale parintilor. Mesajele transmise de acestia sunt interiorizate de catre copil, conducand la inocularea sentimentului de adecvare sau inadecvare ca persoana. Esecul parintilor in a diferentia intre comportament si persoana (etichetarea copilului dupa comportament) conduce la formarea unei imagini de sine negativa. Alte elemente care converg spre acelasi rezultat negativ sunt: gesturile de interzicere absolute sau nejustificate total, amenintarile cu abandonul (,,daca nu faci ..., nu te mai iubesc), diverse deficite ale stilului de relationare parinte-copil, educatoare- copil. La prescolarii mai mari (6-7 ani), sursa de formare a stimei de sine se extinde si la grupul de prieteni, la alte persoane din viata lor. Copiii cu stima de sine crescuta reusesc sa faca fata mai bine situatiilor si comportamentelor de risc care ar putea aparea in relatii interpersonale nesanatoase sau in esecuri. Adultii (parinti si educatoare) trebuie sa ii sustina in ceea ce priveste identificarea, exprimarea si controlul emotiilor negative prin: A-i incuraja permanent pe copii pentru exprimarea propriilor emotii, construindu- le un mediu sigur, aprobator; A-i invata pe copii sa-si foloseasca imaginatia in exprimarea emotiilor (,,Ce ti-ar fi placut sa-i spui celui care te-a necajit?); Povestirea unei situatii asemanatoare traite de adult (,,Cand eram de varsta ta, mi s-a intamplat si mie sa... si am facut asa...); A-i invata sa se accepte pe ei chiar si cand se simt abatuti sau dezamagiti (,,Nu ai castigat concursul, dar nu a fost vina ta. Cu inca putin exercitiu vei fi cel mai bun.). Ce trebuie sa faca educatorul pentru a dezvolta copiilor stima de sine: Sa exprime cerinte rezonabile fata de varsta copilului. Nu este rezonabil, de pilda, ca un copil de trei ani sa fie certat aspru pentru ca a varsat o cana cu lapte. Sa planifice din timp activitatile. Cand stie ca apar situatii mai dificile pentru copii, sa faca tot posibilul sa-i ajute sa le depaseasca. Daca anticipeaza nevoile copiilor, probabilitatea ca ei sa fie cooperanti va creste.

Sa formuleze clar ceea ce asteapta de la copii. Sa se focalizeze asupra aspectelor pozitive (insusiri, realizari) si sa le mentioneze.

Sa ofere posibilitati si optiuni copiilor ori de cate ori este posibil; acest lucru da sentimentul controlabilitatii situatiei de catre ei insisi si, ca urmare, se vor opune mai putin. (Mai avem destul timp sa mai spunem o poveste. Va rog sa alegeti voi care va fi aceea.) Sa ofere recompense. Scopul pe care trebuie sa-l atinga copilul trebuie sa se poata realiza depunand un efort rezonabil. Recompensa nu trebuie sa fie exagerata sau extravaganta. Copiii sunt diferiti: temperamental, caracterial, atitudinal. Ca atare, nici performanta lor nu va fi egala in toate domeniile. Este esential, asadar, ca fiecare copil sa fie respectat si sustinut in ritmul sau propriu, in transformarea progresiva ce o va inregistra potrivit nevoilor sale. De timpuriu, pentru o evolutie armonioasa a copilului, mediul trebuie sa fie pregatit sa se confrunte cu contexte de genul implicat la inceput, manifestand atitudini constructive comportamental. Daca in privinta familiilor nivelul de pregatire poate impune anumite limite, atunci cadrul didactic din gradinita are datoria morala si profesionala de a suplini, completa sau continua o actiune formativa a copilului care sa ii construiasca acestuia calea optima de urmat spre o evolutie pozitiva. Stima de sine are o istorie pe care uneori este util sa o cunosti. Cum noi acem tendinta de a ne cufunda suferintele in uitare, aceasta istorie nu este intotdeauna usor de citit. Si totusi, asa cum vor arata si experientele noastre viitoare, trebuintele noastre raman aceleasi si pe parcursul perioadei adulte. Atat de adevarat este ca indoielile nostre din copilarie determina indoielile noastre ca adulti.

Cum de unii copii se descurajeaza imediat ce nu le iese bine ceva, pe cand altii persevereaza pana obtin un rezultat? Cum de unii exploreaza locul in care se afla, pe cand altii raman lipiti de parinti? De ce unii dintre copii vorbesc cu usurinta cu ceilalti pe cand altii nu scot nici un cuvant? Diferenta intre acesti copii este data de nivelul stimei de sine.

Stima de sine se refera la emotiile pe care le simtim fata de propria persoana. Ea este un element cheie care contribuie la fericirea personala. Copiii cu stima de sine crescuta sunt mai relaxati, se implica mai mult in activitati, coopereaza cu ceilalti, sunt perseverenti, asadar au sanse mai mari sa aiba succese. La polul opus, copiii cu stima de sine scazuta ezita sa se implice in activitati de teama unui esec, nu au incredere in sine, se desconsidera, tind sa fie mai critici si cred ca este vina lor cand ceva nu merge bine. Chiar daca variaza in functie de situatie, stima de sine este un sentiment stabil, care se modifica cu greu pe parcursul vietii. De aceea este esential ca copilul sa isi formeze o stima de sine ridicata inca de la inceput, in loc sa incerce sa o remedieze mai tarziu. Un rol fundamental in formarea stimei de sine a copilului il au parintii. Acestia trebuie sa ii ofere copilului ingredientele necesare pentru formarea unei stime de sine ridicate: 1. Acceptare Chiar de cand se naste, copilul traieste experienta de a fi dorit sau respins. Daca este intampinat cu caldura si cu afectiune, micutul va intelege ca este o persoana valoroasa, demna de a fi iubita. El va simti ca si-a gasit locul in lume, si va fi fericit in propria piele. Daca dimpotriva copilul nu este dorit se va simti stingher, respins, si isi va forma o imagine de sine negativa. Respingerea celorlalti va sta la baza unei atitudini depreciative si de auto-respingere, care afecteaza in mod negativ stima de sine. 2. Atentie Pentru copii atentia parintilor inseamna iubire. Indisponibilitatea emotionala a parintelui sau absenta acestuia il fac pe copil sa se simta neglijat, si sa creada ca nu este suficient de important pentru parinti. In acest fel el ajunge sa creada despre sine ca nu este o persoana valoroasa, din moment ce nu primeste suficienta atentie din partea parintilor. 3. Sustinere Pentru a invata ceva nou, copiii trebuie sa faca incercari, sa greseasca, sa incerce iar si iar, si apoi sa isi exerseze abilitatile nou dobandite. Daca parintii ii incurajeaza sa continue pana reusesc, copiii se vor simti tot mai stapani pe ei insisi. Vor invata sa aiba incredere in sine si in consecinta si stima de sine va creste. Daca dimpotriva parintii isi critica copiii pentru orice greseala si pun accent mai ales pe defectele acestora, copiii vor fi descurajati sa mai incerce ceva nou si vor crede ca nu sunt buni de nimic. De asemenea, parintii care vor sa isi protejeze copiii si fac in locul lor ceea ce trebuie sa faca singuri, ii vor face pe acestia sa aiba indoieli cu privire la propriile capacitati.

4. Apreciere Chiar daca cei mici fac progrese considerabile in toate domeniile, acestea trec deseori neobservate de parinti. Ei uita sa le spuna copiilor ca se simt mandri de ei, sau ca ii apreciaza pentru succesele lor. Copiii au nevoie de cuvinte de lauda, atunci cand sunt justificate si cand sunt spuse cu sinceritate. Ei nu stiu sa se auto-evalueze, si de aceea au nevoie de parinti sa le arate propria lor valoare. Cuvintele apreciative ii vor ajuta pe copii sa isi creasca stima de sine. Este bine ca aprecierile sa se refere si la comportamentele copiilor ( imi place ca nu ai depasit marginile cand ai desenat, esti un copil rabdator), la efortul depus (am vazut ce mult te-ai straduit sa decupezi floarea, se vede ca esti meticulos), si nu sa fie doar laude nejustificate (esti cel mai bun copil). Stima de sine este samanta din care cresc idealurile si aspiratiile copiilor. Tot din ea se naste si perseverenta de a-si indeplini scopurile. Daca aceasta samanta este roditoare, copiii vor incepe sa-si croiasca o viata pe masura asteptarilor.