Cuvnt nainte La originea plecarilor la drum, a constientizarilor, a proceselor de iertare si de reconciliere, se afla cel mai adesea o stare de nevoie(strmtorare),

o destabil izare, o "spargere", un burn-out etc. Nu am avut de ales; am fost ncoltiti, ntr-un fel. Retrospectiv, reperam adesea semne precursoare, lacune n functionare, fisur i n sistemele de aparare. Pentru mine, punctul de plecare a fost o bresa n relatii le cu apropiatii mei care, n alta perioada, ar fi fost colmatata, dar care, pentr u ca era coapt, a provocat o prabusire interioara asa nct a trebuit sa uzez de inst rumentele cele mari. N-a fost nici un eroism n aceasta decizie de a cauta ajutoru l unui terapeut! Si, odata antamata munca psihanalitica, mi-a fost de multe ori clar ca nu aveam alta posibilitate dect de a continua. Capacul a sarit: cum sa re vin n urma? "Aceasta" deborda de peste tot; a te opri ar fi nsemnat sa te instalez i n infern, sau n orice caz n purgatoriu! Sunt recunoscatoare astazi pentru ca am " plesnit" la treizeci si trei de ani si nu douazeci de ani mai trziu. Desigur, con stat ca munca de constientizare si de eliberare se poate face la orice vrsta: cun osc persoane de peste optzeci de ani care fac un "menaj" uimitor n viata si n iden titatea lor. Nimic nu ne mpiedica sa cstigam timp si ani de seninatate facnd aceast a mai devreme. Mi se ntmpla sa ncurajez n acest fel tineri care antameaza un asemene a demers: "Voi nu aveti nca rezistente prea puternice. Veti deschide ochii mai de vreme asupra dificultatilor istoriei voastre. Este mai bine sa va eliberati acum , la ora la care altii si cauta uitarea, mai degraba dect sa trti povara evenimentel or dureroase toata viata voastra, cu sechele - n special fizice - care nu vor ncet a sa agraveze situatia". Suntem de acord: fiecare istorie umana este unica si in comparabila. Dar daca exista ceva universal, aceasta este suferinta care nsoteste orice existenta, chiar nainte de nastere. Nici o filozofie, nici o religie, nici o doctrina umanista nu o poate trece sub tacere. Cu toate acestea, nu mai putin universale sunt aspiratia la bucurie, cautarea unei vieti care sa merite ostene ala de a fi traita... Doresc sa ma adresez voua care mi-ati acordat prietenia de a veni n ntmpinarea mea. Nu am nici o nevoie de a da lectii la cineva. Eliberata d e vechea mea compulsie de a vrea sa-l schimb pe celalalt (mai ales pe cei apropi ati!), nu am, n fond, nici macar dorinta de a convinge. mi ramne esentialul: dorint a de a intra n relatie, de a mpartasi cu voi ceea ce m-a ajutat si continua sa ma ajute sa traiesc. Fara ndoiala pentru ca sunt martora a prea multor vieti irosite de suferinte care nu au putut fi niciodata numite, nici purtate mpreuna cu ceila lti. Introducere A putea numi problema constituie deja o naintare: "Cea mai mare parte a relatiilo r mele cu ceilalti sunt conflictuale sau nesatisfacatoare, nu ajung sa-mi gasesc pacea interioara." Sau: "Ceea ce m-a facut sa sufar cutare persoana mi-a ramas n gt, nu stiu cu sa "dau drumul" la aceasta si sa-mi regasesc libertatea interioar a." "Nu mai vreau aceasta dependenta: cum sa ajung sa deparazitez relatia de cee a ce s-a petrecut?"... Experienta arata ca nimeni nu revine spontan la rana lui. Or, daca attea demersur i ntreprinse pentru a ntoarce pagina se arata a fi ineficace, este cel mai adesea pentru ca nu am avut curajul sa luam problema la baza, adica acolo unde nu ncetea za sa faca rau. Dat fiind ca aceasta rezistenta instinctiva este att de raspndita, este mai bine poate sa plecam de la disfunctionalitati: cine astazi ma obsedeaz a, mi micsoreaza bucuria de a trai, n termeni familiari mi "strica viata"? Vom atac a mai nti, de exemplu, compulsia de a-l judeca pe celalalt, sau o nevoie de repara tie, sau interzicerea unei mnii, etc. n definitiv, este vorba de a sti ceea ce am de iertat pentru a trai liber. Este p osibil sa cunosc traumatismele trecutului meu, dar pe care le-am pus sub capacul "ceea ce aceasta mi-a facut". Acestea sunt ca niste mine antipersonale care ex plodeaza cu regularitate ntr-un cotidian satisfacator totusi. Dar pot (si aceasta se ntmpla adesea, prea adesea) sa nu am nici o amintire a traumatismelor majore a le copilariei mele: explozia minelor antipersonal ma plonjeaza ntr-o confuzie tot ala. Nu am de ce sa apuc, nici un nceput de explicatie. not n absurd. mi atribui ntre aga responsabilitate a disfunctionarii mele. De exemplu, ma nec n culpabilitate fa ra a banui macar ca ea poate fi nascuta din ceva care mi s-a ntmplat.

Alt caz de situatie, mi-am degajat darmaturile vietii mele si am descoperit o fii nta groaznic de lovita... dar nca vie, si ma simt prea distrus pentru a ma recons trui si pentru a ma investi ntr-o viata relationala. n sfrsit, n cazul n care estimez a fi avut si a avea nca o existenta "normala", fara crize majore, fara rani deos ebite, pot sa recunosc ca ma simt "un pic alaturi de viata", ca si cum nu as int ra n relatie cu ceilalti, cu viata, cu Cel cu Totul Altul; ca si cum, incapabil s a vibrez, as putea doar sa "functionez". Si ajung sa ma ntreb, fara a crede cu to tul: este posibil ca o fiinta umana sa nu aiba rani? n toate cazurile, exista o intuitie ca ar trebui ntoarsa o pagina, dar care? Si da ca totusi am repera care este aceasta, cum s-o ntoarcem cnd ne repugna sa o parcur gem de la nceput pna la sfrsit? "Tatal meu m-a snopit n batai, dar, cum el este acum n vrsta, este o poveste veche." "Parintii mei sunt decedati. Nu vreau sa le ating imaginea, prefer sa pastrez o amintire pozitiva despre ei." "Partenerul meu con jugal ma maltrateaza, dar are atta nevoie de mine!" "Prietena mea mi-a facut atta rau, dar nu-i pot spune nimic: s-a prabusi..." Cu toate acestea este pagina mea, o pagina importanta a istoriei mele, si daca n u iau cunostinta de ea de la A pna la Z, daca nu mi-o nsusesc niciodata, cum as pu tea sa o ntorc ntr-o zi si sa trec la altceva? Poate fi util, nainte de a intra n realitatea vie a subiectului, sa numim frnele ce le mai curente. Prima ar putea fi formulata astfel: "Pentru ce sa "razuim (scarp inam)"? Traiesc rau, dar cel putin stiu la ce sa ma marginesc." Pentru ca n-a ve nit nca timpul. Exista un timp pentru exprimare, un timp pentru tacere, un timp p entru uitare, un timp pentru amintire, potrivit cuvintelor Eclesiastului. Pentru ca am suficiente resurse pe moment. n mod sigur nu sunt nca gata sa ma confrunt c u lucrurile dificile care sunt "sub capac". Nici un demers nu este fructuos fara respectul de sine (sa nu ne brutalizam) si respectul de celalalt (cine sunt eu ca sa stiu daca el poate face fata acum la ceea ce a ocultat?). Dumnezeu nsusi nu se arata infinit de discret? "Iata, eu stau la usa si bat. Daca cineva aude voc ea mea si mi deschide usa, voi intra la el si voi lua masa cu el si el cu mine" ( Ap. 3,21) Alta frna: "Nu am pe nimeni caruia sa-i vorbesc." Sau: "Trebuie neaparat sa apele z la un terapeut?" Putine sunt persoanele care spun ca au iesit absolut singure. Dar constientizarile se pot face n toate circumstantele. Multi nainteaza datorita relatiei cu un prieten-a, confident-a (sau mai multi). Cunosc un om care s-a vi ndecat de un trecut teribil datorita unui lung demers veritabil psihanalitic, as istat (consiliat) de o femeie n vrsta, simpla membra a unei comunitati monastice. "Psy"-ul patentat nu este deci o obligatie, dupa cum nici preotul, pastorul, ndru matorul spiritual oficial. "Suflul sufla ncotro vrea", spunea Isus (Ioan 3,8): su flul divin sufla ncotro vrea si cum vrea - prin cine vrea! Singura si esentiala chestiune este aceea de a sti daca eu vreau cu adevarat sa acced la propriul meu adevar, la adevarul fiintei mele, la cel al istoriei mele. "Suflul adevarului, afirma Isus, va va calauzi spre adevarul ntreg" (Ioan 16,13) . Este promisiunea unei cai care ne permite sa mergem pna la capatul nostru - a c eea ce s-a facut din mine si a ceea ce sunt capabil sa fac din aceasta - si sa a cced la libertatea la care suntem toti destinati: "Adevarul va va face liberi" ( Ioan 8,32), toti, fara exceptie. A treia frna: "Exista multi nefericiti din acestia". Cu varianta: "Nu am dreptul sa ma plng cnd vad ce se petrece n lume". Este foarte de crezut ca ocultarea, banal izarea sau chiar tagaduirea propriei mele suferinte nu dateaza de ieri. Anturaju l meu a trebuit foarte devreme sa-mi inculce ca fac mofturi pentru absolut nimic . Dar cine va spune abisul de suferinta pe care l poate cunoaste copilul a carui suferinta (oricare i-ar fi cauza) nu este nici ascultata, nici recunoscuta? Am e u astazi dorinta de a asculta ceea ce copilul care este n mine si facuse obiceiul sa ngroape ct mai adnc? Daca acesta este cazul, atunci voi nchide usa n fata comparat iei: suferinta nu se compara. Ea este, asta e tot. Actualmente, pe mine ma doare . Este rau ceea ce mi face rau. Aceasta nu este descris n nici un dictionar, nici macar n cel medical: este unic si incomparabil, ca ntreaga mea persoana. Este asad ar de respectat, la infinit. Ultima frna: "Demersul meu va pune n pericol cuplul m eu, familia mea etc." Voi suporta eu sa traiesc tot restul vietii mele n minciuna , care este mai nti si nainte de orice minciuna fata de mine nsumi? Mai devreme sau

mai trziu, risc sa platesc scump aceasta. "Corpul vostru nu minte niciodata", spu ne Alice Miller. Asteptnd, el este cel care "ncaseaza", fara sa mai vorbim de depr esiile din care nimeni nu ntelege de unde vin. Chestiunea merita osteneala de a f i pusa: si daca as avea totusi dreptul la adevarul meu, ca orice fiinta umana? Traiectoria pe care o propune aceasta carte nu implica nici o ordine cronologica . Putem avansa prin capitole, dar n nici un caz nu este vorba de etape care se su cced n mod obligatoriu, caci fiecare itinerariu este unic. Important este pur si simplu sa ne urmam drumul, n ritmul a ceea ce urca n noi si a ceea ce vine de altu ndeva. A pleca de la disfunctionalitati are avantajul de a pune degetul pe ceea ce nu mai suportam: astfel se fortifica dorinta de a iesi de acolo. Este motorul unui demers pe care nu l-am fi ales altfel. O asemenea dorinta se naste cnd nu m ai gasim absolut nici un avantaj acolo. Uneori este ca un declic: "Nu-mi voi pet rece, cu toate acestea, ntreaga viata culpabilizndu-ma, sau criticndu-i pe ceilalt i sau distrugndu-ma, sau..." Ne dam seama ca vrem sa "dam drumul" la aceasta, ca aspiram la aceasta din ce n ce mai mult din toata persoana noastra, fara a regret a vechea maniera de a fi. nca nu stim atunci cum se va face aceasta, dar "cultiva m" ntr-un fel aceasta dorinta de a iesi de acolo: o lasam sa se impuna. Iata cel putin ceva foarte viu, eminamente personal si, la drept vorbind, de neluat: ne p utem sprijini pe ea cu toata greutatea noastra de speranta. ntelegem putin cte putin ca exista acolo o pagina foarte precisa de ntors: sub disf unctionare, descoperim intacta rana, o luam n ngrijire; ne exprimam mnia, neputinta ; refacem pacea cu noi nsine... si ncepem sa "dam drumul" ofensatorului si ofensei ; n cel mai bun dintre cazuri, ajungem sa luam n considerare o reconciliere. Dar, pe parcursul drumului, n orice moment poate face iruptie libertatea spre care mer gem cu pasi mici. Aceste fulgurante sunt ca si mana, cnd desertul nu se mai termi na de ea! A AVEA GRIJ DE RAN Depresia care lichefiaza n orice timp si n orice circumstante, oricare ar fi ratiunile (cunoscute sau necun oscute, grave sau mai putin grave) ale suferintei, nu exista nimic mai urgent: a supraveghea rana. Daca eu nu o fac cine s-o faca? Cine altul dect mine este mai bine plasat pentru a sti cum si pna unde aceasta doare? Anturajul meu este poate plin de solicitudine, dar daca eu banalizez, neg sau acopar rana mea fara a o ngr iji, mai devreme sau mai trziu acolo se va produce cangrena. Ani ntregi, posibil d ecenii mai trziu, ea este cea care ma va mina n timp ce mi imaginam ca am uitat-o. Aceasta vine cel mai adesea sub forma unei deprimari sau a unei depresii cronice de care nimeni pare a nu-si da seama. Am rezistat... pna cnd "aceasta" a trosnit. mi va trebui probabil mult timp pentru a regasi ranile care se afla la originea starii actuale. Pentru moment, ma simt ca o baltoaca, prada unei vieti absurde c are nu mai este viata si, cel mai rau dintre toate, este ca nu vad nici o ratiun e pentru aceasta. Anturajul meu se narmeaza, pe de alta parte, cu a ma ngropa efec tiv n nisipurile miscatoare ale non-sensului: "Dar de fapt, tu ai totul pentru a fi fericit (a)!" Raul este ca eu sunt perfect de acord. Dar nu o fac n mod expres , sa-mi pierd gustul de a trai! Am auzit atta din partea "falsilor prieteni" bine intentionati (si conformisti!) ca e bine sa raspund "da" atunci cnd mi se cere, fara a ma interesa de ceea ce traiesc, daca "aceasta merge". Portile se nchid din nou asupra mea si a disperarii mele. Un veritabil sfat de prieten mi-a fost personal dat n acest timp n afara timpului cnd ma simteam eu nsami "suprimata de pe pamntul celor vii"[1]. Declicul a fost ime diat: tocmai primisem o pretioasa cheie pe care urma de acum nainte sa o utilizez cu succes, de cte ori ar fi fost necesar. Cu tandrete, acest prieten mi-a pus pu r si simplu o ntrebare: "De ce rana ncerci tu sa scapi fugind n depresie?" Asta m-a lovit asa cum trasnetul merge direct la tinta: daca eu ma nfundam cu regularitat e n deprimare-depresie, aceasta era pentru a fugi de o suferinta insuportabila le gata de trecutul meu. Exista asadar un motiv: eu aveam de regasit rana sau ranil e n discutie, si eu nu ajungeam la aceasta fara sa primesc - n loc sa fug de ea aceasta suferinta care reiesea la suprafata astazi. Nu venim pe lume cu un "caracter depresiv". Depresia ascunde ranile care asteapt a nca sa fie numite, mpartasite, ngrijite. Cine altcineva dect persoana nsasi poate r

epera cel mai bine acest moment precis n care se lasa sa alunece n depresie, si ch iar n autodistrugere, pentru a scapa de durerea devenita intolerabila? Mecanismul exista, conditia umana este astfel facuta. Dar este la ndemna fiecaruia sa o surp rinda asupra faptului si sa decida sa se concentreze asupra a ceea ce face rau, de a spune cuiva despre aceasta... pna cnd sa ia sfrsit aceasta contractie dureroas a - pna la viitoarea, caci este vorba de a se naste la sine nsusi aducnd la lumina zilei adevarul propriei sale istorii. Cine poate multul poate si putinul, spunem noi adesea. Eu n-as vorbi poate de "b altoaca" pentru a descrie starea mea actuala. Dar mi pot imagina ca se ajunge la aceasta. Or, chiar si n cazul extrem, o iesire este posibila. Experienta arata ca expresia lui Isus pe tema "secretelor" se poate aplica si acestor non-spuse dis trugatoare daca distrugatorii, care nca sunt regula n multe familii, comunitati re ligioase, societati de toate tipurile: "nu este nimic ascuns care nu va fi desco perit, si nimic tainuit care nu va fi cunoscut" (Mt 10,26) Nu este aceasta ceva de luat ca o promisiune? Eu nu sunt nici artizanul nevoii(strmtorarii) mele nici responsabil pentru depresia mea. Ceva este ascuns, ceva care mi face atta rau nct fu g n depresie - n termeni familiari, pun (am pus deja de mult timp) capacul deasupr a. Dar cu conditia sa iau n serios cuvntul lui Isus, eu ncep sa-mi ntreb amintirile, vi sele, disfunctionalitatile si ele ma vor conduce ncet-ncet spre ranile ascunse. Eu stiu deja - sau descopar prin experienta - ca aceasta ia timp, din cauza ca psi hanaliza cheama rezistentele. Rezist, fara voia mea, aceasta face parte din proc es, dar promisiunea lui Isus mi tine capul deasupra apei: n orice caz, mai devreme sau mai trziu, tot ceea ce este ascuns va veni la lumina zilei. Renuntarea la autodistrugere Trebuie totusi sa adaugam ca depresia se transforma destul de adesea n autodistru gere, atunci cnd vitalitatea mea se ntoarce mpotriva mea. Acolo, eu nu mai am nici o putere asupra mea, viata mea si-a pierdut sensul, ma simt att de rau cu mine nsu mi nct nici nu mai stiu cum ma cheama, n expresia familiara. Singura "putere" pe ca re o mai am nca, este aceea de a ma ndrji contra mea. Ca si Iov, care a pierdut tot ul n urma agresiunilor si a catastrofelor naturale: bunurile, servitorii, pozitia sociala, dar si toti copiii lui... si sanatatea lui; lovit de o boala contagioa sa, el este exclus chiar si din oras si numai cei trei prieteni vin sa-i faca o vizita. Dar el este mai nti nchis n mutism "sapte zile si sapte nopti" - cifra simbolica, n B iblie, pentru a reda mplinirea, desavrsirea a ceva. Putem vedea aici cazul unei de presii, care ia sfrsit atunci cnd ajungem la capatul "non-vietii" si cnd vitalitate a revine la suprafata. La acest mutism, Iov "raspunde" mai apoi "blestemndu-si zi ua" adica ziua nasterii lui (Iov 2,3). El "raspunde" si este "istovit" (este ace lasi verb n ebraica) n momentul n care se ntoarce contra lui: vedem astfel ca autodi strugerea provine din "istovirea" care este depresia. Ca si Iov de-a lungul aces tui monolog din capitolul 5, mi se ntmpla sa ntorc contra mea raul care mi s-a facu t: sunt un nimeni, cel mai bine as face sa dispar, sunt de prisos, nimanui nu-i pasa, nici macar lui Dumnezeu. Ca si Iov, ncep atunci sa-mi doresc sa mi se ntmple cel mai raul, i mai adaug si eu: am deja capul sub apa, dar l cufund si mai mult. Este singura "putere" care mi ra mne - aceea de a-mi da iluzia ca nca mai sunt capabil de ceva. Drept urmare, voi v edea ca astfel scap momentan de suferinta imposibila de suportat n neputinta: nu am fost nca gata pur si simplu de a ma primi ranit (a). Ma simt contemporan-a cu Iov. Si eu as fi putut spune: "Sa piara ziua nasterii m ele!" pentru a fugi de durerea de a fi ca mort. Sau: "Sa nu mai straluceasca nic i o lumina asupra zilei nasterii mele!" pentru a atenua suferinta de a fi pierdu t sensul vietii mele. Sau nca: "Sa se aseze asupra acestei zile o masa noroasa!" pentru a evita durerea de a nu mai avea nici o putere asupra vietii mele dect asu pra unei mase inconsistente. Sau n sfrsit: "Fie ca noaptea n care am fost conceput sa fie sterila!" pentru a sufoca sentimentul dureros de a nu valora nimic, de a nu purta nici un rod, de a fi interzis de la bucurie. Ca si Iov, doresc moartea poate - refugiul celor "sleiti de puteri" (3,17), a ce lor care nu mai pot. Dar am prea multa vitalitate pentru a ma lasa sa mor sau ami provoca moartea. Sunt n acest infern special n care nu se poate nici trai, nici

muri. Aceasta a fost si experienta filosofului si teologului Kierkegaard: "Dure rea disperarii este tocmai aceea de a nu putea muri [...]; lipsa de speranta, pe ntru ca ultima speranta, moartea, lipseste.[2]" De ce ar lipsi ea? Pentru ca via ta este prea puternica n mine pentru a ajunge sa-mi pun capat zilelor. Si ajung s a blestem aceasta vitalitate care ma mentine n infern. Experienta arata ca autodistrugerea vine prin crize. ntoarcerile la realitate nu sunt mbucuratoare: suferinta este prezenta, muta, absurda. Dar mi revine sa o priv esc n fata...pna cnd ea si coboara ochii, ntr-un fel. Dupa criza lui de autodistruger e, Iov constata ca durerea este de neocolit. S-ar spune ca acum el devine consti ent ca n fapt ea a fost ntotdeauna asa: daca nu as fi fost conceput, spune el, dac a nu as fi iesit niciodata din pntecul matern, aceasta "ar fi ascuns raul din och ii mei" (3,10). Niciodata poate suferinta nu mi-a aparut att de intim indisociabi la de existenta: raul pe care l-am ndurat nca de la nasterea mea mi sare n ochi asta zi, ca si lui Iov care credea ca se poate proteja de el. Se dovedeste de acum ca nimeni nu se afla la adapost[3]. Ceea ce ne face sa naintam Atunci cnd suntem profund hotarti sa avem grija de rana, ce este terapeutic? Mai nti luciditatea. Pentru Iov ca pentru oricine, ea survine prin strafulgerari nainte de a se transforma progresiv ntr-o vigilenta cotidiana. Tocmai am vazut un exempl u a doua zi dupa o criza de autodistrugere. Mai departe, n capitolul 10, n timp ce Iov este prada dublei tentatii de autoacuzare si de autojustificare, el are o c onstientizare fulguranta, chiar n mijlocul textului: culpabilitatea nu duce la ni mic, eu ramn "satul [saturat]" de rusine, vazndu-mi mizeria". (v.15) Daca stau asa , privind aceasta deznadejde n fata, lasnd sa vina aceasta durere numind "ceea ce m i face", alegnd cuvintele ct mai aproape de ceea ce resimt, n strns contact cu adeva rul absolut crud a ceea ce mi s-a ntmplat, atunci eu ncep sa-mi ngrijesc rana. Dar o asemenea luciditate este foarte dificil de trait atunci cnd esti singur. Ce ea ce este infinit terapeutic, este aceea de a mpartasi trairea att de grea cu o f iinta umana (sau cu mai multe). Ezit pentru ca nu am putut gasi nca persoana potr ivita? Daca este urgenta voi renunta cu usurinta la partasul ideal, care de altf el nici nu exista. Se ntmpla ca un prieten, o vecina, o persoana cu totul neastept ata "sa cada din cer" la momentul potrivit. Esentiala este nevoia mea irepresibi la de a spune cuiva ceea ce ma neaca: punnd cuvinte despre ceea ce resimt - cuvint e pe care o alta fiinta umana le poate ntelege, - eu mblnzesc si umanizez aceasta " masa noroasa", aceasta ceata informa care ameninta sa ma nghita. Bine nteles, voi alege o persoana capabila de o ascultare empatica, de preferinta uneia careia i p lace sa dea lectii. Odata sau altadata n viata mea, mi amintesc ca am fost eliberat (a) si vindecat (a ) de o suferinta datorita acceptarii neputintei mele. Tocmai acolo se petrece to tul: cu ct mai completa este consimtirea mea la realitatea a ceea ce s-a petrecut - nu am putut si nu as fi putut mpiedica, este asa si nu altfel - cu att mai prof unda si ireversibila este vindecarea ranii mele. Aceasta nu vrea n nici un caz sa nsemne ca eu aprob nedreptatea, actul distructiv, nenorocirea care m-a facut sami pierd ncrederea n viata. Acestea nu trebuiau sa se ntmple niciodata. Dar accept s a nu rescriu istoria. Descopar ncet-ncet ceea ce mi ramne de facut: sa-mi ngrijesc ra na primind fiinta ranita care am devenit. Binenteles, a regasi rana, nseamna a ret rai acest trecut care mi-a facut rau sau chiar m-a crucificat. Dar de data aceas ta, eu stiu ca nu voi muri din cauza lui. Autocompasiunea Acceptarea neputintei, de asemenea, se face n etape. De fiecare data, mi voi spune : "Nu puteam nimic, nu aveam nici un mijloc de a mpiedica aceasta, iata ce mi-a f acut aceasta, este o retraire a neputintei totale; dar astazi am mijloacele de a primi aceasta retraire pentru ca sunt mai mult dect ea. n plus, eu sunt astazi o persoana adulta, capabila sa aiba grija de copilul neputincios din mine." Poate ca am experimentat-o deja: nimic nu este mai terapeutic dect auto-compasiunea. Su nt mpins din plin acolo de atitudinea empatica a altuia. Pentru ca altul (nu neap arat un terapeut profesional) a fost primul care mi-a ngrijit rana, eu am nceput s a valorizez aceasta parte prabusita si ocultata din mine nsumi. Simt ca nu ma voi vindeca n profunzime fara a nlocui eu nsumi o asemenea atitudine empatica. Dar cum sa dezvoltam auto-compasiunea? Un verset din psalmi poate fi ajutator: "

Fiinta mea nsufletita/ anima mea [sufletul] este n mine ca un copil, ca un copilas lnga mama lui" (Ps. 131, 2b). Rana poate urca pna n copilarie. Dar ea poate fi de asemenea facuta la vrsta adulta si sa aiba un rasunet deosebit de puternic pentru ca comunica cu rani mai vechi. Sau nca, ea poate fi att de dureroasa nct ma lasa ne ajutorat -a ca si copilul neputincios de altadata. Daca eu ma interesez de ceea ce poate fi auto-compasiunea, este fara ndoiala pentru ca sunt gata sa-mi ngrijesc rana. Cum sa remblnzesc copilul sau fiinta ranita din mine? Vorbindu-i si linisti ndu-l, ascultndu-l n loc sa-i impun tacerea "cravasndu-l". Acordndu-ma pe diapazonul lui, la nivelul a ceea ce resimte fara a minimiza, nici a cauta cu orice pret s cuze pentru agresor. Explicndu-i ceea ce nu a nteles. Si mai ales lundu-l n bratele mele, mngindu-l atunci cnd retrairea este pur si simplu insuportabila. ntr-un cuvnt, lundu-i apararea, pentru ca nu ma reduc la acel copil ranit, la acea fiinta julit a, distrusa, pierduta: eu devin tatal si mama lui, el se poate linisti sprijinin du-se de mine, ca n psalmi. Si gravitatea raului ndurat nu intra n considerare: nca odata, cel care poate multul poate si putinul. Dumnezeul cel mai necunoscut Cum este posibil un asemenea miracol? Pentru ca Dumnezeu locuieste n acel copil n deznadejde. n traditia crestina, Dumnezeu a venit la oameni ascuns ntr-un copil ne ajutorat care se numea Isus. Pna la moartea lui sub tortura, n abisul durerii si a l abandonarii, Isus n-a renegat niciodata copilul din el: partea lui cea mai vul nerabila, era Dumnezeu din el. Iar cnd, n dimineata nvierii, a fost vazut viu de o serie de martori, toti au nteles ca nu va putea fi ucis niciodata Dumnezeu din om : partea fragila a copilului era n acelasi timp vesnica si indestructibila. ntr-o zi voi sti ca ngrijindu-mi rana, eu am avut grija de Dumnezeu din mine, am veghea t asupra acestei "mparatii a lui Dumnezeu care este n interiorul nostru" (Lc 17,21 ) Celalalt miracol, este acela ca pot dezvolta o auto-compasiune, chiar daca n copi laria cea mai frageda nu am fost (aproape) niciodata consolat atunci cnd ma durea . Psihologul american Daniel Goleman semnaleaza numeroase studii n neurobiologie si n psihologie care dezvaluie capacitatea copilasului de a se consola pe sine nsu si: "Pentru copilas, mngierea vine de la cel sau cea care se ocupa de el: mama lui l aude plngnd, l ia n bratele ei si l leagana pna cnd totul se linisteste [...] Pent a nvata sa se consoleze, e nevoie de multi ani si de multe unelte psihologice din ce n ce mai perfectionate, pe care creierul, dezvoltndu-se, le pune la dispozitia copilului.[4]" Dar ce se ntmpla atunci cnd, n urma traumatismelor si a maltratarilo r, consolarea nu a venit niciodata de la un om? Potrivit acestui autor, se poate afirma, pe baza observatiilor stiintifice actuale, ca o reeducare este posibila , chiar si la nivelul neuronal: "Stigmatele emotionale cele mai teribile pot si sterse[5]." A avea grija de rana presupune: a se opri, a se retrage, a fi atent la interiori tatea sa. Animalul ranit nu se pune la adapost, n fundul padurii pentru a-si ling e ranile? Putin conteaza gravitatea ranii. Putin conteaza si vechimea ei. Este s uficienta o singura data si voi sti cum sa practic empatia n privinta mea n toate circumstantele. nvat sa nu ma desolidarizez niciodata de partea mea cea ranita. M a surprind adesea promitndu-i copilului ranit de altadata: "Nu te voi mai lasa, ti voi lua ntotdeauna apararea!" Ma suspectati de nombrilism (atitudine ego-centric a, nombril fr.- ombilic )? "Vei iubi pe aproapele tau ca pe tine nsuti[6]" recoma nda acest Isus care era nsusi Iubirea neconditionata fata de semenii lui. Cum l vo i iubi eu pe celalalt, inclusiv n partea lui ranita, daca eu nu voi avea niciodat a grija de a mea, persistnd n a nu o iubi, n a o respinge? Cuvntul lui Isus lasa sa se nteleaga ca maniera mea de a iubi pe aproapele meu se aseamana cu maniera mea de a ma iubi. ngrijind rana mea, mi dau seama ca devin mai sensibil la partea ranita a celuilalt. Pna la aceasta profunzime a adevarului me u va fi nevoie sa cobor. Fara aceasta, nu voi ntlni partea ranita din celalalt. Pe de alta parte, n-as fi crezut niciodata posibil sa comunic astfel cu ceilalti, chiar daca ei nu stiu nimic despre aceasta. si aceasta arunca o lumina neprevazu ta asupra celui sau celei care m-a ranit. Ca si cum acest "a suferi cu", contra oricarei asteptari, ma va face sa apartin familiei umane: auto-compasiunea mi-a dezvaluit ca n definitiv eu sunt pe aceeasi nava... si iata ca am sfrsit cu sentim entul de abandonare!

Contactnd partea mea cea mai profunda - cea despre care numai este de ranita -, am fost pus imediat n contact cu partea cea si dureroasa a oricarei fiinte umane: izolarea a luat sfrsit u am experimentat n ntreaga mea persoana, fara sa fi cautat, enilor.

eu singur-a stiu ct mai intim sensibila pentru totdeauna, e profunda nrudire a oam

CE SA FACEM CU MNIA? O nedreptate ndurata odata, "lovituri necinstite" din cotidian, o relatie problem atica pe care nu ajung sa o domolesc... n toate cazurile, eu "ncasez" fara a spune nimic, spernd n zile mai bune care nu mai vin. Si spun, cu un pic de vehementa: " Nu am dreptul sa ma plng cnd vad ce li se ntmpla altora, catastrofele din lume", etc . ca si cum am putea masura suferintele pentru a le compara! Este foarte probabi l ca am nvatat (ca am fost nvatata) de foarte tnar-a sa-mi sufoc mnia, protestarea m ea si chiar, pur si simplu, plngerea mea. n momentul funeraliilor, prima calitate recunoscuta defunctului este adesea aceea ca "nu s-a plns niciodata"! Din fericire, personajele biblice sunt departe de a fi att de conditionate: psalm istii, Iov, Ieremia, Ilie, Iona etc, sunt cei la care se plnge, se protesteaza si se contesta cel mai mult. Or, niciodata Dumnezeu nu face represalii unui om car e s-a plns, s-a suparat, s-a revoltat, fie si contra Lui. Este cazul asadar sa co ntestm civilizatia noastra... stoico-crestina, mai degraba dect iudeo-crestina[7]: pentru evrei - si pentru evreul Isus -, plngerea, protestarea si mnia fac parte d in procesul de iertare. Ele sunt chiar constitutive ale iubirii! Poate ca mi sufoc mnia pentru a nu deveni dependent de persoana care mi-a cauzat r au - pentru a evita sa ma nchid n acest "a-suferi-contra" despre care a fost vorba . Dar nu nseamna aceasta ceva de genul a arunca si copilul odata cu apa de baie? n tr-adevar, daca sunt dintre cei care refuza sa-si saraceasca viata lor relationa la, mai devreme sau mai trziu eu descopar ca "a-suferi-contra" este o etapa de ne ocolit. Provizorie, dar de neocolit. Este vorba de a face experienta neprevazuta a unei a treia cai: am fost pentru mult timp nchis-a n alternativa "a te lasa zdr obit" sau "a zdrobi la rndul tau", fara a banui ca o a treia cale este posibila, cale care are drept nume "a rezista". Iov, o mnie exemplara Nici a ma lasa zdrobit, nici a zdrobi, ci a protesta, a contesta, a striga nedre ptatea, a nfrunta sau a confrunta, deci a rezista si, mai mult dect orice, a-mi da seama ca Dumnezeu, Cel cu Totul Altul, stapnul Vietii - putin conteaza cum l nume sc - , suporta foarte bine ca eu sa ma ntorc contra Lui! Pe aceasta cale, Iov est e deosebit de inspirator. Prietenii sai, nesuportnd violenta verbala prin care el si exprima mnia, l brutalizeaza, impunndu-i tacerea si culpabilizndu-l. El se ntoarce atunci contra lui Dumnezeu si declara: "Tocmai lui Sadai i vorbesc si lui vreau sa-i adresez reprosurile mele" (13,3) Or, Sadai nsemna "cel Puternic". Este ca si cum Iov ar spune: vreau pe cineva n fata mea, un vizavi consistent, capabil sa s uporte mnia mea, o mnie legitima; mi revendic dreptul de a simti nedreptatea care m i-a fost facuta; ceea ce conteaza mai presus de orice este a ramne eu nsumi, ct mai aproape de ceea ce traiesc. Dar este adevarat ca pe moment, Iov si oculteaza mnia si o proiecteaza asupra lui Dumnezeu, care devine "cel Rau" ndrjit sa-l distruga fara motiv: "Eram linistit si El m-a frnt. M-a apucat de ceafa si m-a facut bucati" (16,12). Poate ca ma recun osc n aceste pasaje n care, neavnd nici un vizavi uman capabil sa primeasca contraviolenta sa legitima, Iov i atribuie propria sa mnie lui Dumnezeu. n acest capitol 16, el nu se poate mpiedica sa vada n El "un animal salbatic care sfsie" , "un zdro bitor de cranii", "un razboinic care duce asaltul". i lipseste lui Iov un martor binevoitor care sa-i ntinda o oglinda: nu crezi ca tu esti acela care are dorinta de a sfsia, de a zdrobi, de a ataca... si, sincer, ai si de ce, dupa tot ceea ce ai "ncasat"?! Multe persoane recunosc ca nu-si pot exprima mnia "pentru ca ar fi devastatoare": pentru ca lor nsele le e frica de ea. Or, cnd o sufocam si o atribuim CELUILALT, ea este mai putin amenintatoare. Avantajul suplimentar este ca credem atunci ca am gasit un sens suferintei noastre: sunt suta la suta victima (nu exista nici o contra-violenta n mine) pentru ca CELALALT este suta la suta agresor. "m-a zdrob it din toate partile [...] S-a aprins de mnie mpotriva mea, S-a purtat cu mine ca

si cu un vrajmas (19,10): totul se explica! n ce moment constatam ca toate aceste a sunt fantasmatice? Exact atunci cnd, ncetnd sa facem noi nsine toate ntrebarile si raspunsurile, l confruntam (stam fata n fata cu) n sfrsit pe CELALALT. Si acolo, este posibil sa ne identificam cu Iov: cnd el nceteaza sa se distruga (c a n cap.3) si cnd nceteaza sa dispara ntr-o gaura de soarece delegndu-i lui Dumnezeu propria sa mnie, el ndrazneste sa-l nfrunte pe acest Altul imaginar cu atotputere d istructiva. El ajunge atunci n contact cu frica de a fi omort daca transgreseaza i njonctiunea de a tacea ramnnd victima. Si iata ca acest Altul imaginar se prabuses te chiar n momentul n care l nfrunta: "Abtineti-va sa vorbiti si voi vorbi eu, ntmplese orice s-ar ntmpla! mi iau carnea (trupul) n dinti [tot corpul meu se concentreaz a acum n dintii mei gata sa muste, sa smulga, sa distruga; sunt gata sa ma bat pe ntru a ma apara] si sufletul meu / viata mea l expun n mna mea [nu mai am nimic de pierdut]. Ma va ucide, fie ! l astept! Numai n fata lui justific (pot justifica) c aile mele [sa iau partea mea, sa denunt nedreptatea]" (13,13). Sa notam ca frica de a fi omort dispare chiar n momentul n care i face fata Celuilalt, ocupndu-si prop riul teritoriu pentru a-l apara. Iesirea este instantaneu acolo: nu, el nu va muri, "aceasta [aceasta confruntare ] se va ntoarce, pe de alta parte, spre salvarea mea [voi iesi de acolo], pentru ca naintea fetei Sale nu se prezinta un necredincios [cineva care se refuza relat iei cu Dumnezeu]". Culmea, este ca n final - la sfrsitul acestei Carti biblice -, toate reprosurile, contestarile, revoltele lui Iov duc la felicitari din partea acestui Dumnezeu care, cu siguranta, apreciaza confruntarea: "Slujitorul meu Iov a vorbit bine despre mine!" (42,7 repetat n v.8). Pentru ce un asemenea deznodamn t? Pentru ca putin conteaza reprezentarile imaginare, acuzatiile injuste, proiec tiile "delirante". Ceea ce conteaza mai presus de orice, este faptul ca Iov nu a rupt niciodata relatia cu Cel cu totul Altul, nu a ncetat niciodata sa-I vorbeas ca. Noul Testament va da o confirmare stralucita acestei intuitii: numai legatur a cu CELALALT (uman sau divin) face viata posibila n pofida a orice. Istoria lui Iov ma poate ntlni n masura n care ea zugraveste cea mai rea dintre situ atii: nu vad pe nimeni n anturajul meu care sa poate primi expresia mniei mele si pastrez totul pentru mine. Poate ca a venit momentul sa ma adresez acestui cu to tul ALTUL pe care l cunosc numai de departe. Nimic nu ma mpiedica sa l pun n discuti e: "Daca exista cineva acolo sus, ar merita sa fie pedepsit" se revolta ntr-o zi o muncitoare. Dar acolo unde demersul devine fructuos este atunci cnd ncep sa l apo strofez direct: ncet-ncet descopar ca exista cineva de fata. Si cu ct n confrunt (El este destul de mare pentru a suporta aceasta, scria Kierkegaard), cu att devin e u nsumi consistent-a: ma grupez, ma unific pentru a ma apara, pun capat (cel puti n provizoriu) divizarii mele interioare pentru a-mi lua partea... Si aceasta ma structureaza. Autocenzura cea mai rea Dar exista ceva mai rau dect cea mai rea situatie. Este atunci cnd autocenzura mer ge pna la a ma mpiedica sa raspund CELUILALT (uman sau divin), care se arata a fi totusi gata sa primeasca mnia mea. Acesta este cazul lui Cain care se simte nedre pt tratat, mnia lui dublndu-se prin sentimentul de a-si fi pierdut rangul. Asculta rea si solicitudinea Celui cu totul Altul ramn fara efect: "Pentru ce te-a ars ac easta si pentru ce ti s-a posomort fata?" (Gn 4,6)[8]. Continuarea povestirii da impresia ca Cain este lovit de mutism. Creatorul este bine plasat pentru a sti c a este urgent, pentru persoana descompusa de furie si umilire, sa exprime n cuvin te ceea ce traieste. Este posibil sa fac parte dintre acele persoane care au fos t ciocanite nca din copilarie: "Ce urt(a ) esti cnd esti mnios (mnioasa)!" Nimic mai determinant ca aceasta pentru a pune n loc mutismul, n timp ce s-ar fi cuvenit sa se acorde empatie: "Ce aer nefericit ai! Ai putea sa-mi spui ce te devasteaza?" n Biblia ebraica, Dumnezeu se mnie de o suta saptezeci de ori, iar oamenii numai d e patruzeci de ori. Antropomorfism curat? Cum vedeau autorii biblici "nasul" lui Dumnezeu "arznd"[9]? Poate ca era - este o maniera de a spune ca mnia este ntotdea una autorizata si binecuvntata n calitate de cautare de relatie - indiferenta care conduce dimpotriva la ruptura relatiei: faptul ca Dumnezeu se mnie mult mai des dect oamenii si ca acestia sunt creati dupa chipul lui este suficient atunci pent ru a ne dedramatiza si deculpabiliza pentru accesele noastre de mnie! n nici un moment, n istoria lui Cain si Abel, Dumnezeu nu-i spune lui Cain ca este

bine sau rau sa fie mnios, cu att mai putin daca mnia lui este legitima sau ilegit ima: cenzura nu vine n nici un caz de la El! Cain este suparat, punct si asta-i t ot. Pierzndu-si cumpatul si consistenta, el este amenintat n chiar identitatea lui : el are nevoie de ajutor. Chiar daca el l acuza pe Dumnezeu pentru prejudiciu[10 ], Dumnezeu se ofera ca punching-ball. Nu aceasta as astepta de la un adevarat p rieten? Sa-mi permita sa-mi exprim mnia chiar daca nu o merita, sa ma ncurajeze sa numesc ceea ce fierbe n mine, asa nct ncet-ncet sa ma pot explica si linisti? Iata de ce este foarte regretabil sa "cenzuram" Psalmii punnd ntre paranteze pasaj ele n care se verbalizeaza mnia si nevoia de razbunare: autorii psalmilor, ca mul te alte persoane biblice, nu-si interzic nimic din ceea ce se petrece n ei. Ei i v orbesc despre acestea Celui care, lundu-i ntotdeauna asa cum sunt, le poate readuc e pacea n inima lor. i multumesc lui Dumnezeu de a putea fi ei nsisi si gasesc astf el mplinire pentru rugaciunea lor. Terapie indispensabila, cnd stim ca mniile cenzu rate recad, mai devreme sau mai trziu, asupra persoanei care nu este de vina pent ru aceasta. "Peste tot si ntotdeauna oamenii nu pot sau nu ndraznesc sa atace obie ctul care le motiveaza mnia, scrie R. Girard, ei si cauta n mod inconstient substit ute si cel mai adesea gasesc asa ceva.[11]" Si astfel Cain si va ntoarce mnia mpotri va lui Abel si "va trece la act". Radacinile sentimentului de nedreptate Dar ce l mpiedica sa ridice capul, sa-l nfrunte pe Cel cu totul Altul, sa-i spuna ct de nedrept se simte tratat? Ce si cine l-a redus la tacere? Initiind o ofranda "pentru Domnul" posibil sa se fi ntors spre Singurul care putea sa-i garanteze un tratament just? Citind textul de aproape, ne dam seama ca, fara ndoiala, Cain nu s-a simtit niciodata recunoscut si valorizat n fiinta lui, independent de actiun ile lui meritorii. Problema era veche: lovit de mutism, ros de o relatie mortife ra cu mama sa Eva[12], nefiind niciodata iubit pentru el nsusi (Adam este de altf el remarcabil de absent din relatare), Cain nu se supunea oare de mult timp aces tei compulsii pe care multi o cunosc din interior: a trebui sa dovedeasca mereu? Si aceasta nu este niciodata ndeajuns: ofranda nu este suficienta; celalalt (Abel ) este, n mod imaginar, perceput ca cel care este recunoscut si pus n valoare. Si iata ca si Dumnezeu face la fel. n mod sigur, gndeste Cain, nu exista dect arbitrar ! Departe de a fi "un defect urt", gelozia este aici ceea ce i dezvaluie lui Cain propriul sentiment de inconsistenta si frica lui teribila de a disparea. Episodu l ofrandei este picatura de apa care debordeaza vasul. Dar Cel cu totul Altul, a ici, este cel care refuza functionarea mortifera a omului: nu este nevoie de per formanta (religioasa sau alta) pentru a merita sa fii valorizat si iubit. Aceast a ar putea fi ocazia visata pentru Cain de a-si clama n sfrsit nedreptatea, de a l asa sa iasa o mnie de multa vreme ocultata, de a se afirma pentru prima oara n via ta lui. Dumnezeu nu i se ofera oare drept vizavi pentru a-i permite lui Cain saI reproseze nedreptatea resimtita de atta timp? Si aceasta "autorizare" mi s-ar adresa si mie? Recunoscnd ca am dreptul la mnia me a, contactnd-o ca pe o nevoie legitima a mea, eu vad tot mai clar ca ea este n leg atura cu setea mea de dreptate: ea este semnul ca eu nu am renuntat nca la drepta te. Eu remarc n jurul meu cum unii nu reactioneaza nici chiar atunci cnd sunt vict ime ale unei noi nedreptati: ne mai asteptnd sa fie auziti si reabilitati, ei nu mai au energie nici macar pentru a se mnia. Se aseamana unor morti-vii si mi spun ca eu nca prefer inconfortul mniei: ea ma face sa simt ca sunt totusi n viata, ca n u abdic n fata nedreptatii. Cnd un vizavi, la fel ca o oglinda, ma reflecta ct de suparat sunt fara a purta ni ci o judecata asupra mea, fara a ma culpabiliza, eu ma aflu, ca sa zic asa, conf irmat n existenta mea: niciodata nu am fost att de consistent n proprii mei ochi! E u nu sunt de acord sa fiu tratat astfel: simplul fapt de a o spune - si att de po sibil de a fi auzit - mi permite sa ma distantez, sa ma diferentiez de nedreptate a ndurata. Dar voi avea eu curajul de a ma confrunta direct cu persoana care mi-a facut rau? Sau, pur si simplu, ma voi simti eu capabil sa-l acuz pe celalalt, s a ma opun lui fara sa ma mbolnavesc din cauza asta mai dinainte? Daca eu constat o mare disproportie ntre emotiile mele si realitate, este fara ndoiala pentru ca n edreptatea ndurata are radacini mai vechi. Aproape sigur ca am stiut nca de foarte tnar ct ma costa sa ma opun. Totusi niciodata nu este prea trziu, n acest domeniu, pentru a face reeducarea! Ve

dem adesea persoane foarte naintate n vrsta "facnd numai dupa capul lor" pentru prim a data n viata. Empatia si sustinerea unei singure persoane pot fi suficiente pen tru a-mi exorciza frica si a o transforma n mnie. ndraznesc atunci sa spun nu si co ntra-violenta mea interioara dispare pe masura ce creste capacitatea mea de a ma confrunta cu altul. Acum, eu vad din interior ca, la modul cinstit, nu i se po ate reprosa violenta cuiva, caruia, n mod sistematic, i s-a refuzat ascultarea mni ei si a sentimentului de nedreptate. Liber sa ridic capul Dumnezeu fata de Cain n cartea Genezei, Isus fata de adversarii lui n Evanghelia l ui Ioan intervin de aceeasi maniera pentru a preveni trecerea la fapt - dndu-i in terlocutorului libertatea sa: "Daca faci... si daca nu faci bine [Dumnezeu nu da nici o reteta, dar Cain are de ales]... pentru a ridica" (Gn 4,7). A ridica ce? Fata posomorta, deoarece Cain si-a pierdut rangul. Totul depinde deci de ceea ce vreau: daca scopul meu este acela de a ridica capul si de a putea sa ma privesc din nou n oglinda, dupa ceea ce am ndurat, eu am ntreaga libertate de a ma concent ra asupra a ceea ce sunt n mod profund, asupra acestei fete unice si de nenlocuit pe care Cel cu totul Altul si multi altii nu o vor pierde niciodata din memorie. l pot auzi pe Dumnezeul Genezei comparnd contra-violenta mea cu un animal "pitit l a usa mea", pe care mie mi revine sa-l tin la picior mai degraba dect sa-i dau dru mul asupra dusmanului meu pentru a-l rani sau a-l ucide. Aceasta ia exact timpul de a reflecta: ce vreau eu cu adevarat? Sa rup definitiv relatia sub lovitura u nei mnii pe care as regreta-o mai trziu? Sa repar nedreptatea n timp ce nca am dorin ta de a-i face celuilalt de zece ori raul pe care mi l-a facut? n timp ce reflectez la ceea ce mi-ar place sa-i fac si i marturisesc unei terte pe rsoane razbunarile care mi vin n minte, vulcanul se raceste. Lava devastatoare se transforma n sol fertil: departe de a-mi renega mnia, eu o primesc acum ca pe fort a mea de viata. Ea mi da o considerabila energie pentru a face fata nedreptatilor . Canalizata, ea devine sursa de inspiratie: eu iau n considerare conduita sau co nduitele de adoptat. Nu vreau nici sa fug de persoana respectiva, nici sa o dist rug si nu vreau sa-mi sufoc mnia care este motorul luptei mele pentru dreptate. n domeniul relatiilor interpersonale am suferit un prejudiciu. n acest domeniu deci voi lua propria mea aparare: lucrurile vor fi spuse - chiar daca nici o reparat ie nu va avea loc. Canalizarea energiei diferentierii Daca am decis sa nu-mi evacuez mnia punnd astfel capat relatiei (prin fuga sau agr esiune ireparabila), eu constat ca este posibil sa o "metabolizez" cautnd dreptat ea. Aceasta nseamna ca eu am renuntat sa devin justitiar. Justitiarul se crede de tinator al dreptatii cu D mare. Nu numai ca se nseala enorm (Cain l ucide pe Abel care nu are nici o vina), dar nedreptatea pe care o comite la rndul lui nu domole ste cu nimic sentimentul lui de nedreptate initial care este la un alt nivel. Se stie ca n nchisoare, multi detinuti se simte mai victime ca oricnd; aparent insens ibili la raul pe care l-au facut, ei sunt ca n asteptare pentru a fi ascultati si reabilitati n ceea ce au ndurat n mod injust mai nainte. Ca multi altii, poate ca aspir la dreptatea perfecta... dar nu vreau sa devin ne drept. Timpul reflectiei este adesea si cel al rugaciunii(chiar si revoltata): "m i vei face Tu dreptate, da sau nu? Sunt eu condamnat sa-mi fac singur dreptate? Oare o dreptate pentru toata lumea este ea posibila?" ndoiala ncepe sa se insinuez e: "Sunt eu ntr-adevar sigur de interpretarea pe care o dau faptelor? Nu-mi lipse sc oare ceva elemente? Am eu dovada definitiva ca celalalt merita aceasta sau ac eea? Si daca el nu este dect un detonator? Nu risc oare sa-l "fac sa plateasca" n edreptati mai vechi? Este el absolut singurul care ma mpiedica sa traiesc?" Sunt astfel pe cale sa acced la ceea ce este mai divin n om: setea mea de a fi j ustificat, aparat, reabilitat. Aud ca pentru prima oara recomandarea lui Isus: " Cautati mai nti mparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate lucrurile va vor fi date pe deasupra!" (Mt 6,33). Este de cautat, neobosit, fara a putea vreodata a firma ca am pus mna pe ea. Si este mai nti o chestiune relationala: Cel cu totul Al tul initiaza viata din capul locului la plural, pentru ca o mparatie presupune su biecti, relatii interpersonale - am putea auzi - cautati mai nti relationalul lui Dumnezeu si dreptatea sa! Mnia fecunda este cea care ncet ncet se desparte de dreptatea cu D mare: nu pretind

sa detin adevarul ultim asupra a ceea ce s-a petrecut, ignor prea multe lucruri despre celalalt si despre mine nsumi pentru a-mi imagina ca as fi perfect drept n reactia mea la nedreptatea ndurata, i las lui Dumnezeu grija de a restabili Drept atea acum sau mai trziu. Si daca nu cred ntr-un Dumnezeu garant al Dreptatii, atun ci ma las inspirat de ateul Albert Camus: "Cel care nu poate sti totul, nu poate ucide totul [...] Revolta nu are n vedere dect relativul si nu poate promite dect o demnitate certa asortata cu o dreptate relativa. Ea ia hotarrea unei limite n c are se instaleaza (devine?) comunitatea oamenilor.[13]" Iov, Iacov, autorii Psalmilor, nenumarati oameni n Biblie si n istoria umanitatii au ramas n viata n masura n care nu s-au desolidarizat de mnia lor. Se ntmpla ca singu rul mijloc de a rezista sa conste n a spune: "Voi ramne eu nsumi, am dreptul la cee a ce simt, refuz sa numesc aceasta nedreptate altfel dect dupa numele ei, voi con tinua sa spun adevarul meu pna cnd voi fi auzit chiar daca aceasta ar trebui sa du reze toata viata mea." Daca accept sa consum fructul amar al mniei pna la capat, v oi descoperi nucleul dur al identitatii mele: este ceva ce nimeni nu-mi va putea niciodata lua. Acolo sta, indestructibila si eterna, exigenta mea de dreptate. m i dau seama ca ea este acum deparazitata de atotputernicie. Niciodata nu am fost att de eu nsumi... si i multumesc mniei mele de a ma fi diferentiat, n definitiv, de altul: ea m-a pus n contact n mine cu ceea ce nu va fi niciodata confundat cu alt ul; sunt ireductibil altul, si, de acum nainte, de la aceasta diferentiere binefa catoare voi cauta un teren de ntelegere cu altul. BUCURIA DE A FI UNIFICAT Daca mnia este nainte de toate energie care permite sa ne diferentiem de altul, se ntelege de ce Dumnezeu refuza ofranda lui Cain. Cu riscul de a trece drept un Ne drept, El ncepe sa se diferentieze de caricatura Lui cu care se multumeste Cain: nu, El nu este acest lacom de servilitate umana care seamana teribil cu reprezen tarea pe care Cain si-o face despre mama sa. Opunndu-se unei ofrande facute n aces t spirit, nejucnd jocul, El ncearca sa trezeasca n Cain dorinta de a trai diferit d e ceilalti, bucuria de a fi unic, fara comparatie si fara dependenta, liber si r esponsabil de alegerile lui. O diferentiere progresiva Dar durata diferentierii poate fi foarte lunga. Poate ca nu mi-a fost posibil sa intru n acest proces n cursul copilariei mele sau al adolescentei mele pentru ca anturajul a fost fuzional, pentru ca traumatismele au fost prea ocultate pentru ca eu sa ma pot aventura n afara singurei mele"securitati": substitutul (sau subs titutii) pntecelui matern. A iesi din dependenta, a ma opune, a transgresa, asa c eva nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Cine si ce m-a ucis odinioara pentru ca sa resimt pna si cea mai mica tentativa de afirmare de mine nsumi ca o adevarata c ondamnare la moarte? Este posibil sa stiu, este posibil sa nu am nici o idee. n cazul lui Iacov din Biblia ebraica - al doilea fiu al acestui Isaac care, adole scent fiind, a fost pe punctul de a muri prin taierea beregatei de catre propri ul sau tata Avram -, abia la o vrsta "coapta" se face auzit acest apel de a se "nt oarce n tara sa". Nu era vorba doar de o revenire dintr-un exil de douazeci de an i, miza reala fiind mai degraba posibilitatea, pentru Iacov, de a fi n sfrsit el ns usi, de a avea o "tara" a lui, de a o sfrsi cu blndul Iacov aflat mereu sub domina tia (autoritatea) altora (mai nti a mamei sa Rebeca, apoi a unchiului sau Laban, s i chiar a celor doua sotii ale sale). Poate ca acest moment a venit si pentru mi ne. O alta voce ajunge la mine, nlocuita de cea a ctorva persoane mai mult sau mai putin bine intentionate care par a veni sa ma caute. n sensul familiar al acestu i termen, fata n fata cu cineva care cauta ncaierarea, eu ma aflu mobilizat pentru a ma apara: nimic mai potrivit pentru a ncepe sa ma regasesc. Astfel, nainte de a pune piciorul n tara sa de origine, Iacov ajunge sa fie agresat de catre un necu noscut - "un om", potrivit Gn 32,25; "Dumnezeu", vor spune Iacov si traditia ebr aica... si aceasta geniala ambiguitate trebuie sa ramna. Lupta dureaza o noapte nt reaga, dezvaluindu-i lui Iacov o forta interioara pe care n-ar fi banuit-o vreod ata. De aceasta data, este o problema de viata si de moarte; daca exista alegere , aceasta se face ca fara voia lui: el este ncoltit sa-si ia propria aparare. Lup ta nu este numai fizica si exterioara: daca nu se opune, nu nfrunta, nu se confru nta cu CELALALT, el nu va fi niciodata el nsusi, ceea ce revine la a spune ca el nu va trai.

n zori, el declara ca "fiinta/viata lui este eliberata". Avem toate motivele sa c redem ca el este eliberat de ceea ce l mpiedica sa fie el nsusi. De fapt, adversaru l a pus, fara ndoiala, degetul pe partea pierduta a istoriei lui, cea la care el nu mai avea acces[14]. Dezgolind aceasta rana, necunoscutul i permitea lui Iacov sa-si asume totalitatea trecutului sau si deci sa-si regaseasca unitatea, sa fie de acum nainte el nsusi mpreuna cu tot ceea ce a fost. A contacta forta care l locu ia si a se simti binecuvntat de Cel cu totul Altul - pna si n aceasta rana pe care o recunostea ca fiind a sa - nu se putea atta timp ct el ramnea amputat de o ntreaga parte din el nsusi: "Ai luptat cu oamenii si cu Dumnezeu, si ai fost facut puter nic", spune adversarul. "Si l-a binecuvntat!" (Gn 32, 29-30). n fapt, forta fizica a lui Iacov este legendara. Mentionata n mai multe rnduri naint e de aceasta noapte faimoasa, ea era semnul unei mari forte interioare pe care I acov parea incapabil sa si-o nsuseasca. Nu eram si eu, oare, puternic surpins-a d e ceea ce ceilalti percepeau uneori n mine? Eu ma simteam insignifiant, ca si cum as fi fost nascut-a pentru a fi anexa cuiva. Nu cunosteam "puterea" care dormit a n mine: la fel ca n cazul lui Iacov, eu acced la ea n momentul n care contactez pa rtea pierduta din mine nsumi - aceasta parte care fusese "suprimata de pe pamntul celor vii" (Is 53,8), partea mea cea mai sensibila si cea mai bogata. Eu traiam mutilat-a si deci incapabil sa stau n picioare prin mine nsumi, pentru ca mi lipsea o bucata ntreaga de zid din identitatea mea. Raul, pe care ceilalti si viata mi l-au facut, nu puteam sa-l integrez pentru ca nimeni nu ma sustinea spunnd: "Eu sunt martor a ceea ce ti s-a ntmplat; tu nu ai n ici o vina, este nedrept si distructiv, si aceasta face teribil de rau." Atunci, eu ma desparteam de aceasta parte zdrelita din mine nsumi: era singurul meu mijl oc de a supravietui la acea vreme. Dar nu puteam sa cresc. Exista mereu un copil ranit ascuns n adncul meu. Un copil dependent care n mod tacut cerea ajutor. Si ap oi a trecut sabia, transanta, incomprehensibila, la fel de neasteptata ca pentru Iacov la vadul lui Iaboc n acea noapte. Nu ntelesesem nimic la nceput: nu numai ca Dumnezeu nu ma ajuta dar el se ndrjea, nfundndu-ma si mai mult, straduindu-se sa ma faca sa traiesc relatii agresante. Sabia care permite viata Pentru ce sa vorbim despre sabie? Pentru ca, dupa o clipa, aceasta se aseamana u nui fapt expres: totul si toata lumea par a se fi vorbit. Imaginea, din evanghel ii, ne face sa ne gndim la o sabie invizibila care izoleaza tot mai mult, taind l egaturi mortifere unele dupa altele: "Nu ai nevoie de x sau de y pentru a exista , tu existi prin tine nsuti... si x sau y exista de asemenea prin el nsusi. Da dru mul acestei dependente alienante pentru amndoi!" Nu mie mi revine sa mnuiesc sabia. Ea si face treaba, iar a mea este aceea de a consimti. Avem acolo unul din texte le esentiale ale Bibliei: "Sa nu credeti ca am venit sa aduc pacea, ci sabia. n a devar, eu am venit ca sa separ pe om de tatal lui, pe fiica de mama sa si pe nor a de soacra sa; si vrajmasii omului sunt/vor fi oamenii din casa lui" (Mt 10,34) Initiativa este a stapnului Vietii, a Celui care stie ca existenta oamenilor este imposibila fara diferentiere. Un proces dureros fara de care cotidianul nu este dect haos, fuziune si confuzie, infern. Pentru ce am afirma ca initiativa este a lui Dumnezeu? Pentru ca, n mod spontan, nimeni n-ar iesi din fuziunea care echiv aleaza - n reprezentarea pe care o avem toti despre sejurul in utero - cu protect ia contra suferintei si a singuratatii. Daca a ma lasa diferentiat ar nsemna numa i regasirea propriilor mele rani si traumatisme se ntelege de la sine ca nimeni n -ar avea nici o dorinta pentru asa ceva. Singurul lucru care poate atunci sa ma motiveze nu este dorinta de a nu mai fi dependent-a, deci divizat-a launtric? ntlnind persoane profund unificate care stralucesc de bucuria de a exista, mi spun fara a ma gndi neaparat: "De ce eu nu?" Iata o fiinta umana, un semen. Daca el se simte "bine n pielea lui", n pace cu el nsusi si cu ceilalti - mai ales daca am af lat ca el a "tras la galere din greu" mai nainte -, ncolteste n mine ideea ca omene ste este posibil: ceea ce se desteapta n mine este aspiratia la o asemenea reunif icare a persoanei mele. Aceasta nu mpiedica ca de-fuziunea sa faca rau(sa doara). Dar este un rau care pune capat unui alt rau caruia ma simteam incapabil sa-i v in de hac. Aici, progresul tatalui din celebra parabola numita a fiului risipitor este plin de nvataminte. Fara procesul de diferentiere, foarte aparent la tatal, dar de as

emenea n curs n fiecare din cei doi fii, istoria s-ar fi putut schimba n parabola ng hitirii. ntr-adevar existau conditiile ca tatal sa se nece de durere n "moartea" fi ului sau mai mic. Nu vorbeste el despre el nsusi atunci cnd spune: "Acesta, fiul m eu, era mort"(Lc 15,24), si pe care o repeta putin mai trziu: ("Fratele tau, aces ta, era mort", v.32)? Nimeni nu-l informase despre aceasta... si pe buna dreptat e, pentru ca el nu era mort. Dar plecarea fiului si mai ales absenta de noutati l-au omort. Tatal pare a exprima ca el era ca si mort pentru ca relatia era moart a. necat n nefericire, el se confunda cu acest fiu mort departe, ca si el, n nefer icire. Diferentierea ncepe sa se faca atunci cnd eu accept faptul ca nu pot evita ca cela lalt sa sufere. Mi-as da camasa, si poate chiar viata, pentru ca apropiatul meu sa nu mai sufere... dar este imposibil. Sunt incapabil sa-i port pica pentru rau l pe care mi-l face pentru ca simt propria lui nefericire. Dar, n loc sa ma las s a alunec cu el, eu consimt la faptul ca nu pot trai n locul lui. l las sa plece, a semenea tatalui din parabola: fiul "pleaca departe... n departare", insista v.13. distanta care se instaureaza atunci nu este numai exterioara: sabia de-fuziunii , n mod tainic, si face lucrarea n interior. Cnd fiul si face aparitia, este "n depart are" si "la distanta", insista nca v.20, cnd tatal l "vede" ca pentru prima data asa cum este el n alteritatea lui, n benefica diferentiere. A fi miscat pna n adnc Aici intervine compasiunea, aceasta restaurare nesperata a legaturii interperson ale. Cine n-a facut ntr-o zi experienta uluitoare a unei perceptii total diferite a altuia n distanta? Este ca la muzeu: nu "vedem" tabloul, el nu vine la noi n fr umusetea lui specifica att timp ct stam cu nasul n el; trebuie sa ne dam napoi. Dist anta transforma privirea. Dar cnd este vorba de o fiinta umana, ea face miracole: tatal este "miscat pna n adnc" la simpla vedere a corpului fiului sau n departare. Ca si cum, pna atunci, el nu l-ar fi vazut niciodata. Putin conteaza, la acest mo ment, raul pe care i l-a facut atunci cnd a disparut, putin conteaza ceea ce el ns usi si-a reprosat. Nu exista nici vinovat, nici nevinovat, ci numai un corp care se apropie n tacere, n cerere strigatoare dupa relatie... si un alt corp care se lasa "deschis" si ntlnit n adncul cel mai profund, cel mai sensibil, cel mai ranit. Cum as putea eu sa fiu miscat-a pna n adnc, strabatut-a de com-pasiune[15], vibrnd c u altul n mpartasirea indicibila a goliciunii umane, daca nu as consimti la trecer ea sabiei? Daca nu as accepta mai nti sa ramn ca mort pe marginea drumului? ncep sa presimt ca diferentierea nu este scopul, ca ea are n vedere altceva: ea este trec erea obligatorie spre unificarea mea. Dar eu constat ca n cursul acestei traversari periculoase, legatura cu celalalt n u s-a naruit. Dimpotriva, relatia mi este redata, sau chiar data, nsutit. L-am vaz ut pe celalalt cu alti ochi si este ceva ireversibil: prin experienta compasiuni i, suferinta mea a comunicat cu a lui, eu am mpartasit (fara ca el sa stie neapar at) universala vulnerabilitate umana. Este de ajuns o singura data si suferinta nu ma va mai pune n carantina: undeva s-a nscris n mine sentimentul de apartenenta, principalul ingredient al bucuriei de a fi. Unitatea interioara se face adesea ntr-un mod fulgurant. O percepem cu usurinta n parabola din Luca 15: ntreg corpul tatalui vorbeste despre aceasta. El care nici nu a reactionat, nici nu a dialogat, nici nu a lasat sa se ntrevada nici cea mai mica emotie pna acolo, da impresia ca un enorm potential de viata s-a deblocat. U nificarea interioara ndeparteaza orice dorinta de a argumenta. Urgenta este a rel atiei, n gratuitate si n jubilatie. Gesturile de tandrete, cu totul neobisnuite pe ntru acea vreme si prin raport cu imaginea pe care o daduse despre el, spun mult despre nchiderea(claustrarea) acestui om att de mult timp despartit de el nsusi. Am spune chiar ca procesul de diferentiere-unificare-deschidere la autentica rel atie se aprofundeaza pe masura ce timpul trece. Ca si cum tatal ar lua tot mai m ult cunostinta de moartea n care traise, infinit mai "pierdut" dect si-ar fi dat s eama. Si ca si cum aceasta constientizare l facea sa "vada" ct de mult era el nsusi asa pentru fiul sau. ntr-adevar, "fiul meu era mort si si-a reluat viata", spune el n versetul 24; dar putin mai trziu, expresia este mult mai radicala: "El era m ort si a venit la viata, era pierdut si a fost gasit" (v.32). Daca el poate vedea ca fiul lui a fost gasit[16], nu nseamna, oare, ca el stie de acum ce este aceasta? Fiind pierdut pna ntr-att nct "sa moara" din aceasta cauza, el

nsusi nu mai are nimic de pierdut. El a atins fundul cum se spune. A integrat to ate sentimentele lui de abandonare, de excludere, de moarte relationala. Unifica rea interioara este efectiva atunci cnd stiu ca niciodata nu voi mai fi amenintat de nghitire: daca celalalt se prabuseste, structura mea proprie sta bine. Asadar nu mai caut sa ma protejez de celalalt. Pot sa-l primesc fara sa ma tem ca voi fi din nou respins sau abandonat: eu stiu bine ca nu sunt mort din cauza aceasta ! Dupa ce pot masura gradul meu de unificare interioara? Dupa intensitatea bucurie i mele de a exista, de a fi viu, asa cum sunt. Si nu exista nimic care sa se com pare cu compasiunea - experienta bulversanta de a fi "miscat pna n adnc" - pentru a ma simti intens viu, capabil sa vibrez cu altul fara a fi nghitit de nefericirea lui sau de maniera lui de a ma respinge. S-a terminat, eu nu mai confund suferi nta mea cu a sa, eu m-am gasit - m-am lasat gasit-a de catre Cel cu totul Altul - pna n zonele cele mai prabusite. Iata-ma singur-a, diferentiat-a, liber-a pentru relatii nfloritoare. Ca si tatal din parabola care, vorbind despre fiul cel mic al lui, vede mai nti n el o persoana separata ntreaga, diferita de el, si mentioneaza pe urma legatura lor: "Acesta, fiul meu..." (v.24). Diferentiere si legatura... sau diferentiere n vederea legat urii dintre doua persoane, chemate fiecare n parte la o unificare interioara: "Tu esti ntotdeauna cu mine" (v.31), spune el ca prin ecou fiului sau mai mare: tu, o fiinta umana separata ntreaga, diferentiata, singura naintea lui Dumnezeu... dar "cu" mine - fara ca legatura sa fie distrusa, dimpotriva - o legatura indestruc tibila ("ntotdeauna") pentru ca este garantata de diferentiere. O oaie de nenlocuit Evanghelistul Luca a plasat parabola tatalui si a celor doi fii dupa mica parabo la a oii pierdute, pe care o gasim mai exact la Matei n acest capitol 18 unde est e exclusiv vorba despre demersul iertarii: nici o iertare reala, nici o cale sig ura spre reconciliere nu este posibila att timp ct nu accedem la unitatea noastra interioara, simbolizata n evanghelii prin reconstituirea turmei de oi. Experienta umana face nlantuirea a ceea ce se spune n Matei extrem de credibila: pastorul ca uta si gaseste oaia care lipseste, debordeaza de bucurie si ncepnd de acolo, demer sul iertarii devine posibil. Mai mult, parabola oii pierdute este precedata de o trecere determinanta care readuce n copilarie, originea ndepartata a divizarilor interioare cele mai distructive. Isus i invita pe ucenicii lui sa se "coboare" pna la copil - unul singur este sufi cient, cel pe care l poarta n ei -, sa-l "primeasca" mpreuna cu "umilirile" pe care le-a ndurat, sa contacteze ceea ce a putut trai acest "copilas" pe care unii l-a u "facut sa cada", a carui ncredere a fost distrusa, acest "copilas" care desemne aza si aceasta parte mica din ei nsisi pe care aveau obiceiul sa o "dispretuiasca ", pe care au lasat-o sa "se rataceasca[17]". Aici se insereaza vestea cea buna: "Fiul omului a venit sa salveze ceea ce era p ierdut" (Mt 18,11). Este un neutru, n greaca: am putea traduce "partea pierduta". Initiativa este de la Dumnezeu: exista Cineva care aspira ca eu sa regasesc ace st copil, acest copilas, aceasta parte suferinda devenita inaccesibila, partea r anita din mine nsumi, fragila, vulnerabila, cea pentru care nu mai am nici o comp asiune si pe care o ascund de att de mult timp. Fiul omului... Astfel Isus vorbea despre el nsusi: aceasta nseamna "uman", pe depl in uman, un mostenitor al conditiei umane. Este posibil ca Cel cu totul Altul sa puna pe calea mea un "fiu" sau o "fiica de umanitate(omenie?)" - un om purtator al aceluiasi mesaj de primire neconditionata - pentru a ma ajuta sa regasesc ac easta parte pierduta din mine nsumi. Acesta poate fi un terapeut profesionist, da r nu neaparat. Esential este ca, mpreuna cu aceste mini ntinse, sa ma las "gasit" d e catre CELALAT - sa consimt sa regasesc "ceea ce era pierdut" n mine. Fara aceas ta oaie ratacita - partea cea mai pretioasa, pentru ca este cea mai sensibila di n mine, - turma mea nu este ntreaga: simbolic, pastorul nu accede la unitatea lui interioara. Si nu are acces nici la partea "njosita", tradata, "dispretuita" si "ratacita" a persoanei care i-a facut rau. Cu inima n largul ei Matei si ncheie capitolul cu parabola numita a slujitorului fara mila. Este vorba acolo despre "un om, un rege" care, ndurnd un prejudiciu incalculabil, se lasa tot

usi "miscat pna n adnc" naintea goliciunii (lipsei) ofensatorului sau. Acesta din ur ma implorat "sa fie generos cu el" (v.26), omul simte brusc cum inima i se large ste. Altfel spus, ca unificarea interioara nu ma va nchide n nici un caz n mine nsum i. Este exact contrariul: ea va crea spatiu pentru ceilalti, care devin cu adeva rat altii. Dupa ce voi vedea eu ca acest proces este divin? Dupa roadele lui, di n care prima este bucuria: "Daca se ntmpla ca pastorul sa o gaseasca, cu adevarat va spun (puteti sa ma credeti!), el se bucura n aceasta privinta mai mult dect n pr ivinta celor nouazeci si noua care nu s-au ratacit" (v.13) - cele nouazeci si no ua desemnnd aceasta parte vizibila din el nsusi, prea cunoscuta ca sa-i mai produc a nici cea mai mica surpriza. De unde vine deci o asemenea bucurie? Ca si la Luca, din experienta unificarii cnd eu simt ca am reintegrat ceva important care mi apartinea, chiar daca era dur eros, si cnd sunt de acum unul-una, fara subterane angoasante. Cum se traduce ace asta unitate interioara? Prin deschiderea compasiunii, prin comunicarea cu ceila lti pna n taina zonelor lor ranite. Si ce presupune o asemenea experienta? Auto-co mpasiunea, primirea binevoitoare si neconditionata a tot ceea ce a constituit tr ecutul meu, a tot ceea ce port n mine. Ce ma poate face sa plec la drum spre o asemenea unificare? Primul pas spre Cela lalt, aceasta persoana careia decid sa-i vorbesc pentru prima data despre raul c are ma sufoca: "Credinta ta sau ncrederea ta te-a salvat[18]" spunea Isus celor c are i cereau ajutorul: venind sa gasesti un fiu de omenie asa cum facem apel la D umnezeu printr-un act de ncredere, nu ai nceput tu sa te gasesti pe tine nsuti?

[1] Asa cum se spune despre figura "slujitorului suferind" din Isaia 53,8. [2] S. Kierkegaard , La Maladie de la Mort, p.176 [3] Pentru a aprofunda experienta lui Iov, cf. Lyttei Basset, Guerir du malheur si le Pardon originel, LABOR ET FIDES, 2005, GENEVE [4] Daniel Goleman - Inteligenta emotionala, cap. 7, Radacinile empatiei. [5] Ibid. [6] Mt 19,19; 22,39// Mc 12,31// Lc 10,27 [7] Sa ne amintim ca crestinismul occidental a fost puternic marcat de filosofia greaca, n special de cea a stoicilor care preconiza impasibilitatea sau eradicar ea tuturor "patimilor", ncepnd cu mnia. [8] n Biblia ebraica, cnd cineva este mnios, "nasul arde" si "aceasta ncalzeste". Pe ntru acest capitol, pot fi gasite dezvoltari n cartea Lytta Basset - Saint colre. Jacob, Job, Jsus, Ed. Bayard, 2006 [9] Acelasi cuvnt ebraic desemneaza nasul si mnia. [10] Cain nu a suportat ca "Dumnezeu "sa priveasca favorabil" ofranda fratelui s au Abel si nu pe a sa. Dar cine poate vedea unde si ntoarce Dumnezeu ochii? [11] R.Girard - Celui par qui le scandale arrive, Descle de Brouwer, 2001, p.59 [12] Mai multi comentatori evrei si ctiva crestini din care fac parte si eu (cf. Saint Colre, op.cit.) remarca n text semnele a ceea ce astazi am numi posesivitate a fuzionala e Evei. [13] A. Camus, L'Homme rvolt, Gallimard, 1951, p. 347 [4] Daniel Goleman - Inteligenta emotionala, cap. 7, Radacinile empatiei. [5] Ibid. [6] Mt 19,19; 22,39// Mc 12,31// Lc 10,27 [7] Sa ne amintim ca crestinismul occidental a fost puternic marcat de filosofia greaca, n special de cea a stoicilor care preconiza impasibilitatea sau eradicar ea tuturor "patimilor", ncepnd cu mnia. [8] n Biblia ebraica, cnd cineva este mnios, "nasul arde" si "aceasta ncalzeste". Pe ntru acest capitol, pot fi gasite dezvoltari n cartea Lytta Basset - Saint colre. Jacob, Job, Jsus, Ed. Bayard, 2006 (Fragmente traduse din volumul: Lytta Basset - Au-del du pardon, Le dsir de tourner la page, PRESSES DE LA RENAISSANCE, Paris, 2006, traducerea mi apartine, VJ)

Salt la inceputul paginii