Rar

eşI
ordac
h e
E
voluţ
iaş
ti
inţ
eica
par
adi
gmăn ouă www.
i
rregul
ar.
ro
1. Introducere

Aş putea începe prin a pune în discuţie tocmai schimbarea de paradigmă care

încet devine noua paradigmă însăşi. Se poate observa un adevărat flux a ceea ce înseamnă
situarea în cadrul unei paradigme ştiinţifice care treptat a început să fie caracterizată drept
singularitate. Sigur că există în cazul fiecărei teorii un plus de subiectivitate sau de
individualitatea afirmată prin teoria însăşi, însă lucrul acesta pare să nu mai fie de ajuns
azi. Am în vedere evoluţia rapidă din domeniul tehnicii care pare să dea toate teoriile
peste cap încă de la startul lor. Din această cauză trebuie să precizez importanta revoluţie
în mecanică şi geometrie pe care Albert Einstein a reuşit să o producă. Gânditorii
încearcă să recupereze încă anumite teorii în structura noilor teorii apărute, cum ar fi
apriorismul kantian în fizică, însă lucrurile par să ia o altă turnură prin însăşi evoluţia
tehnologică1. Totuşi, există şi o vizibilă tendinţă de a păstra ceea ce semnifica o judecată
„a priori” în gândirea lui Kant într-o altă formă. Astfel, trebuie amintit Hans Reichenbach
cu cartea sa: The Theory of Relativity and a Priori Knowledge. Acesta distinge între două
tipuri de judecăţi: necesare şi ireversibile, pe de o parte, iar pe de altă parte tipul de
judcăţi care intră în constituirea obiectului cunoaşterii ştiinţifice. Ştiinţa recuperează o
mare parte din empirism sub acestă formă pe care însuşi Kant a precizat-o: fundamental
oricărei cunoaşteri trebuie să rămână experienţa. Rudolf Carnap a fost expresia cea mai
matură a tratării acestei noi orientări care tindea efectiv spre o logică empirică. Se
impusese un standard al unei posibile corectitudini sau validităţi care defineau întregul
process de cunoaştere început. Un pas evolutiv de la această logică a fost, după Kuhn,
tocmai teoria relativităţii a lui Einstein. Există şi la acesta un fel de paralelism între
ştiinţa revoluţionară şi ştiinţa normală, prelungită apoi în cazul unei distinţii între teoria
revoluţiilor ştiinţifice şi concepţia relativizată a principiului explicitat constitutiv a priori.

1
Friedman, M., Kant, Kuhn and the Rationality of Science, p. 174
De fapt, aici nu acest aspect este important , ci trecerea însăşi de la paradigmă ştiinţifică
la alta, fapt remarcat foarte bine de T. Kuhn. Se poate ajunge până la apărarea unui
statut esenţial al omului de ştiinţă care-i conferă acestuia un fel de autonomie în ceea ce
priveşte luarea unei decizii vizând domeniul său de cercetare. Argumentul lui Kuhn pare
de necombătut, în contextul în care există deja premise clară de la care se poate pleca:
pregătirea oamenilor de ştiinţă este fundamental întregului lor demers. Deci, este aici
vorba implicit şi de un fel de autonomie a comunităţii ştinţifice faţă de mediul politic şi
social2 . Aceasta devine treptat o normă sau o condiţie de posibilitate pentru exersarea
oricărei ştiinţe. Omul de ştiinţă este un expert în ceea ce face şi din acest punct de vedere
ar fi inacceptabil să fie atacat din afara domeniului său de activitate, această acţiune fiind
privită ca stopare a progresului ştiinţific însuşi şi poate nu numai. Despre acest lucru pare
că vorbeasc şi oamenii de ştiinţă dintr-o generaţie mai nouă care introduce termenul de
singularitate tehnologică. Lucrurile nu stau chiar aşa, dovada fiind reprezentată de chiar
explicitarea termenului ca atare. Închiderea cercului oamenilor de ştiinţă ca un scut
protector se realizează poate atunci când se discută despre progresul ştiinţific implicând
noi cuceriri fie din domeniul nanotehnologiei, fie din domeniul ciberneticii.

2. Ce este o singularitate?

Accelerarea progresului tehnologic este principala preocupare a acestui secol.

Unul dintre punctele cheie ale acestui avans este desigur dezvoltarea “entităţilor” mai
mari decât inteligenţa umană. Un argument puternic în acest sens l-ar putea reprezenta
construirea unor calculatoare cu o capacitate mai mare decât capacitatea creierului uman
(zece la puterea paisprezece), ceea ce ar puea însemna o potenţială “ trezire” a acestor
maşini. De fapt, se vehiculează chiar de conştiinţa unor astfel de calculatoare care ar fi
similară celei existente la oameni3. Progresul în domeniul calculatoarelor a urmat o linie
ascendentă mai ales în ultimele decade, iar lucrul acesta a făcut posibile o serie întreagă

2
Stengers, I, Inventarea ştinţelor moderne, p. 9
3
Vinge, Vernor, What is the Singularity,
de ipoteze din partea unor forum-uri internaţionale, cum ar fi chiar NASA. Se vorbeşte
mai curând despre un timp în care vechile metode vor fi înlocuite de altele noi care vor
caracteriza întreg procesul evolutiv de până atunci4. Acel Golden Age al literaturii science
fiction este depăşit în practică încât se poate vorbi deja despre o adevărată science of
fiction. Acesta este un moment în timp evaluat cuvintele cheie fiind “ accelerare” sau
“progres”. Oamenii e ştiinţă consideră acest timp o situare viitoare a societăţii umane,
chiar dacă există şi lucruri destul de neclare în ceea ce priveşte această posibilă stare de
lucruri. Aceasta este o singularitate, însă nu este echivalentă cu semnificaţia singularităţii
tehnologice. Era acestei gândiri post-metafizice, cum ar spune Habermas sau Rorty,
devine o eră a post-umanului, în care depăşirile nu vor avea în cauză diferitele paradigme
mai mult sau mai puţin ştiinţifice, ci chiar sfera umană.
Evoluţia nu este văzută pur şi simplu ca o urmare a unor procese aplicate direct
într.un anumit interval de timp, ci există un fel de dezvoltare exponenţială. Astfel, r-
evoluţia este curinde evoluţia însăşi ca salt accelerat. Legea lui Moore explică foarte bine
acest lucru.

Legea lui Moore5

Legea întoarcerilor accelerate (Law of Accelerating Returns) este o teză publicată

de Ray Kurzweil cu privire la ipoteza futurologică extrem de radicală numită

4
Vinge, V, p. 3
5
www.kurweilai.net
Singularitatea tehnologică. Evoluţia aplică feedback-uri pozitive în sensul că metodele
superioare rezultate dintr-o etapă a progresului evoluţionar sunt folosite pentru a creea
următoarea treaptă. Drept rezultat, rata progresului unui proces evoluţionar creşte
exponenţial în decursul timpului. În timp, "ordinea" informaţiei conţinută într-un proces
evoluţionar (măsura a cât de bine informaţia serveşte unui scop) creşte. O corelare a
afirmaţiei de sus este că rezultatele ("întoarcerile") unui proces evoluţionar (viteza,
eficienţa privind costul, sau puterea de ansamblu a unui process cresc exponenţial în
timp. În alt feedback pozitiv, imediat ce un anume proces evoluţionar (de ex.:calculul)
devine mai eficient (eficienţă de costuri), resurse sporite sunt alocate spre progresul
continuu al acelui proces. Asta duce la o a doua creştere exponenţială (rata creşterii
exponenţiale însăşi creşte exponenţial). Evoluţia biologică este un astfel de proces
evoluţionar. Evoluţia tehnologică este un alt asemenea proces evoluţionar. Apariţia
primei specii creatoare de tehnologie a dus la noul proces evoluţionar al tehnologiei. Prin
urmare, evoluţia tehnologică este un rezultat - şi o continuare cu alte mijloace - al
evoluţiei biologice. O anume paradigmă (o metodă sau abordare pentru a rezolva o
problemă, de ex: micşorarea tranzistorilor sau a unui circuit integrat ca metodă de a crea
computere mai puternice) oferă creştere exponenţială până când metoda îşi epuizează
potenţialul. Când aceasta se întâmplă, (de ex., o schimbare fundamentală în abordare), are
loc un schimb paradigmatic, care permite creşterii exponenţiale să continue.

Dacă aplicăm aceste trei principii la cel mai înalt nivel de evoluţie de pe Pământ,
primul pas, crearea celulelor, a introdus paradigma biologiei. Apariţia ulterioară a ADN-
ului a oferit o metodă digitală pentru a stoca rezultatele experimentelor evoluţionare.
Apoi, evoluţia unei specii care a combinat gândirea raţională cu un membru opozabil a
cauzat un salt paradigmatic fundamental de la biologie la tehnologie6. Saltul paradigmatic
pe cale de apariţie este cel de la gândirea biologică la o gândire hibridă biologică şi non-
biologică. Acest hybrid va include procese inspirate din biologie retultate din ingineria
inversă a creierului biologic. Dacă examinez poziţia temporală a acestor evenimente,
observ că procesul s-a accelerat continuu. Evoluţia formelor de viaţă a durat miliarde de
ani pentru primii paşi (de ex. celule primitive); mai apoi, progresul s-a accelerat. În

6
Kurzweil, Raymond, Exponential Growth an illusion?
timpul exploziei din Cambrian, salturile paradigmatice majore au avut loc la interval de
numai zeci de milioane de ani. Mai apoi, umanoizii au evoluat în decursul a milioane de
ani, iar Homo sapiens în decursul unei perioade de sute de mii de ani. Odată cu apariţia
unei specii făuritoare de tehnologie, ritmul exponenţial a devenit prea rapid pentru sinteza
proteică ghidată de ADN şi a evoluat spre tehnologia creeată de om. Tehnologia este mai
mult decât doar construcţia de unelte; este un proces de a creea tehnologie din ce în ce
mai puternică folosind uneltele din etapa anterioară de inovaţie. Astfel, tehnologia umană
se deosebeşte de crearea de unelte de către alte specii. Există însemnări privind fiecare
etapă a tehnologiei, şi fiecare etapă nouă se bazează pe ordinea etapei anterioare.

Primii paşi tehnologici - vârfuri ascuţite, focul, roata- s-au lăsat aşteptaţi zeci de
mii de ani. Pentru oamenii care trăiau atunci, saltul tehnologic era foarte greu de sesizat,
chiar în decursul a o mie de ani. Pe la 1000 d.Hr., progresul era deja mult mai rapid şi un
salt paradigmatic avea loc la fiecare unu sau două secole. În secolul al XIX-lea, saltul
tehnologic a fost mai amplu decât în cele nouă secole premergătoare. Iar în primele două
decenii ale secolului al douăzecilea, avansul tehnologic a fost mai mare decât în întreg
secolul premergător. Acum salturile paradigmatice au loc la fiecare câţiva ani. Doar acum
câţiva ani, World Wide Web nu exista în forma sa actuală. Acum treisprezece ani nu
exista încă deloc. Rata de salt paradigmatic (rata de ansamblu a progresului tehnologic)
la ora actuală se dublează aproximativ în fiecare deceniu; cu alte cuvinte, intervalele de
salt paradigmatic se înjumătăţesc în fiecare deceniu (şi rata de acceleraţie însăşi creşte
exponenţial). Astfel, progresul tehnologic în secolul al XIX-lea va fi echivalent cu 200 de
secole asemănătoare ca progres cu secolul al XX-lea. În contrast, secolul al XX-lea a
oferit doar 25 de ani de progres (din nou, la rata actuală de progres) deoarece progresul s-
a accelerat până la rata actuală. Aşa că secolul al XXI-lea va trăi un salt tehnologic de
aproape o mie de ori mai mare decât secolul anterior.
Cronologia salturilor paradigmatice7

Desigur,toate aceste lucruri trebuie corelate cu o anumită constanţă în aplicare. De

fapt constanta întregului proces devine “constanţa” iar tocmai acest lucru va reuşi să dea
durabilitate. Există o explozie sau o accelerare a întregului proces evolutiv, însă
permanentizarea avestor itemi va duce în final la o eficienţă durabilă. Şi acest concept
are destul de multe semnificaţii în terminologia ştiinţifică, fiind argumentat de Fritjof
Capra. Ce este de fapt “durabilitatea” ?

3. Conceptul de dezvlotare durabilă

Dacă am de gând să iau în serios conceptul de durabilitate, atunci voi vedea că

trebuie să am în vedere schimbări drastice în mai toate domeniile vieţii. Nu doar
obiceiurile consumatorilor trebuie schimbate, lucru care este, cu siguranţă, destul de greu
în sine, ci, mai mult, trebuie schimbată concepţia oamenilor despre economie. Lucrul
acesta trebuie corelat şi cu noile descoperiri ale nanotehnologiei, ca fiind una dintre
posibilele noi paradigme. Această evoluţie poate fi înţeleasă ca o speranţă pentru politica
mediului, pentru că o considerare integrantă a problemelor economice şi sociale face
vizibil contextul mai larg în care trebuie să transpară aceste probleme ale mediului, dacă

7
www.kurweilai.net
doresc să le găsesc o soluţionare potrivită şi acceptabilă din punct de vedere social. Multe
lucruri depind de reuşita impunerii acestui concept şi de dezvoltarea acestuia, adică de
aducerea în joc a întregului său spectru şi al întregului său potenţial. Durabilitatea este
mult mai mult decât un simplu simplu proiect tehnocrat de administrare inteligentă a
resurselor. Cheia pentru o definiţie funcţională a durabilităţii ecologice este înţelegerea
faptului că nu trebuie să constituim de la zero comunităţi umane durabile, ci că le putem
croi după modelul ecosistemelor din natură, care sunt, în fond, comunităţi durabile de
plante, animale şi microorganism. Comunităţile durabile îşi dezvoltă modelele de viaţă în
timp, într-o interacţiune permanentă cu alte sisteme vii, umane şi non-umane.
Durabilitatea nu presupune ca lucrurile să nu se schimbe. Ea nu este un proces static, ci
unul dinamic, de evoluţie comună. Dezbaterea privind dezvoltarea durabilă, de viitor are
ca scop atingerea unui consens social privind noile scopuri de dezvoltare, altele decât
creşterea industrială, neglijarea principiilor naturale şi fantaziile de fezabilitate
tehnologică pe care se sprijină modelul de civilizaţie occidentală.
Am avut faţă în faţă două tipuri de abordare a problemei schimbării de paradigmă:
una exclusivă, care a introdus termenul de singularitate tehnologică, iar alta mai
moderată, care a încercat o abordare mai largă şi a spectrului social-politic. Nu cred că se
pune problema unei “ciocniri” între două tipuri de comunităţi ştiinţifice care vor trebui să
lupte pentru posibila supremaţie, ci mai curând cu un dialog. Schimbarea însăşi de
paradigmă, în sens kuhnian, trebuie să nu exludă de la bun început planul dialogului între
diferitele tipuri de “comunităţi” sau dintre diferitele teorii. Perioada post-metafizică sau
chiar post-filosofică ( Richard Rorty) oferă şansa centrării aproape în mod exclusiv pe
dezvoltarea tehnologică, pe ştiinţa ca atare însă acest lucru poate avea şi consecinţe
negative, luând în considerare numai efectele adverse pe care le poate avea un produs al
nanotehnologiei.
Bilbiografie:

1. Capra, Fritjof, Taofizica, Editura Tehnică, 2004

2. Friedman, M., Kant, Kuhn and the Rationality of Science
3. Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1976
4. Kurzweil, Raymond, Exponential Growth an illusion?
5. Stengers, Isabelle, Inventarea ştiinţelor moderne, Ed. Polirom, 2001
6. Vernor, Vinge, What is the Singularity
7. Yeffeth, Glenn, Matrix-ştiinţă, filosofie şi religie, Ed. Amaltea, 2003
8. www.kurweilai.net- pentru graficele incluse în lucrare.

www.irregular.ro