Translaţia sintagmei science (of) fiction către filosofia

ficţiunii

a) Limitarea impusă de către filosofia imaginarului

Distincţia ficţiune-imaginar este accentuată tocmai în momentul în care intervine

sistematizarea impusă de către filosofie în cazul celui din urmă termen. Astfel, pe lângă
faptul că vom avea în vedere resorturile istorice ale acestei probleme, trebuie menţionată
şi insistenţa constituirii sau fundamentării transcendentale care se aplică în ambele cazuri.
De fapt, din această cauză se poate discuta despre o posibilă limitare venită tocmai din
zona care ar trebui să reprezinte deschiderea spre o altă lume. Imaginarul poate să creeze
o gramatică a spaţiului traductibilă printr-un consens conceptual, însă distincţia real-
posibil-ca-imaginar încă funcţionează şi la acest nivel.

Ceea ce cred că este mai important este tocmai menţinerea imaginarului în cadrul unei
limite, iar din punctul acesta porneşte ideea depăşirii acestei graniţe. Aici practic pare că
se opreşte demersul filosofiei imaginarului: la a trata un decupaj istoric al unei teorii sau
la a surprinde fundamentul transcendental al imaginaţiei înseşi Aplicarea ideii în textul
propriu-zis nu face decât să relativizeze caracterul ideatic iniţial. Şi totuşi avem în faţă un
aspect naratologic sau textual car se pliază peste ceva ce ar fi trebuit să meargă dincolo de
textul ca atare. Fiecare sistem filosofic reprezintă dintr-un anumit punct de vedere o
posibilitate de existenţă a lumii reale. Deci, judecând fiecare posibilitate ca ficţiune, vom
spune că orice sistem filosofic este el însuşi de fapt o ficţiune. Ficţionalul merge, aşadar,
mai departe trecând şi în registrul ştiinţei, simbolicul său dobândint o reprezentare mult
extinsă şi textuală. Spaţiul imaginarului, care nu este imaginarul propriu-zis, este
reconfigurat de spaţiul fictiv-virtual printr-o replicaţie extinsă. Sistemul funcţionează
pornind de la poetica reveriei a lui Bachelard şi ajungând până la ontologia heideggeriană.

b) Imaginarea ficţiunii

Realizarea unei gramatici a spaţiului este deja o problema care ţine de textualitate, însă
fictivul este prezent şi aici prin „fictivizarea” actului de expunere ca atare. Este clar că
avem în vedere o separare printr-un paralelism de planul realităţii văzut ca plan
referenţial. Realul este presupus ca fiind ceea ce este adevărat, iar aparentul este lăsat în
seama ficţiunii care oferă din acest punct de vedere posibilităţi de existenţă. Lumea
virtuală este deci o lume posibilă, însă se poate ridica chestiunea ontologică: fiinţele
ficţionale sunt entităţi ontologice? Este foarte probabil ca descifrarea textuală să conducă
la crearea unor iluzii care sunt încărcate de implicaţii psihologice. În acelaşi timp,
analizele semiotice pot conduce la o viziune analitică asupra conceperii scrierii, iar
deschiderile sunt multiple de aici înainte. Rigiditatea exitentă în cazul ştiinţei ficţiunii este
substituită de o plasticitate şi mobilitate artistice în ceea ce priveşte filosofia.
Temporalizarea existentă iniţial este transfigurată, devenind atemporalitate. De fapt, acest
„spaţiu” este aproape unul poetizant, întrucât s-ar părea că nu există limitare, iar această
aparenţă devine un fapt cert dacă mintea umană rămâne „suspendată” aici. Translucidităţii
referenţiale îi corespunde acum o fictivizare completă.

c) Operarea imaginilor virtuale-fictive

Reprezentarea mentală este una de natură imagistică, însă imaginile pot fi de mai multe
tipuri. Ceea ce este mai interesant este tocmai imaginarea imaginilor care nu au un
referent real. Operele science-fiction sunt pline de asemenea lucruri care nu dispun de un
reprezentant real, iar imaginile lor „circulă” sub diferite forme. Este o chestiune care ţine
de referenţialitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, totul este un joc care se distribuie la
nivelul textului – ulterior la nivel mental. Obiectul lipsit de referinţă nu există în realitate,
însă totuşi se vorbeşte despre „unicorn” sau despre astfel de creaţii care dispun şi de
imagini ( reprezentate sub diverse forme). Este destul de clar că o astfel de imagine este o
emanaţie a minţii umane, de aici caracterul ei fictiv, însă este interesantă constituirea ca
atare a imaginii. Aspectele de posibilitate sunt prezente şi aici deoarece acceptarea unor
astfel de existenţe duce la realizarea unei lumi ficţionale, care se desfăşoară în mod
simultan/alternativ cu cea reală. Componenta logică este suprimată tocmai din cauza
imposibilităţii de „funcţionare” a planului ontologic corespunzător. Mai mult, ceea ce
mintea umană reuşeşte să creeze este reprezentat de către ştiinţă. Forma este elementul
care diferă, iar conţinutul este aproximativ.

www.irregular.voxph.org