ION

- personaj principal de roman modern, obiectiv si realist-

- personaj realist -
- taranul -

"Ion"
de Liviu Rebreanu

Ion Pop al Glanetasului, personajul principal si eponim din romanul "Ion" al lui Rebreanu, este unul de
referinta in literatura romana, concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale
secolului al XX-lea. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj, mai degraba, in curentul traditionalismului, Ion
este insa, mai ales, un personaj modern si "rotund" prin complexitatea trairilor, prin forta conflictului
interior ce se manifesta patimas si prin analiza psihologica a caracterului. De altfel, structura epica a
romanului organizatain doua parti - "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii" - reflecta patimile conflictuale:
pamantul si iubirea.
Ion este un personaj realist, tipic pentru patura sociala a taranimii legate vital de pamantul care-i asigura
existenta si respectul colectivitatii, realizat prin formula artistica a basoreliefului. Ca personaj modern,
protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracteriala (personaj "rotund"), prin folosirea
metodelor neobisnuite de a intra in posesia pamanturilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare si prin
sfarsitul tragic si previzibil totodata.
Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies, indirect, din
comportamentul plin de energie, din atitudinea, gandurile framantarile patimase ale protagonistului care-i
si determina destinul.
Reflectarea personajului in critica literara a fost pregnanta si, adesea, divergenta. Dupa aprecierea lui
Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o
inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa", spre
deosebire de George Calinescu, in a carui opinie "lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta
sfaturi dovedind o ingratitudine calma... Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse." Nicolae Manolescu respinge asemanarea lui Ion cu un
erou stendhalian si afirma ca protagonistul lui Rebreanu este doar o "bruta ingenua".
Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv si omniscient il evidentiaza dintre jucatori
pe Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, "parca nedumerire si un viclesug neprefacut', apoi o vede pe
Florica "mai frumoasa ca oricand".
Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia
personajului, care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la cucerirea Anei, pentru ca aceasta era bogata,
"avea locuri si case si vite multe."
Conflictul interior, care va marca destinul flacaului, este vizibil inca de la inceputul romanului.
Caracterizat direct de catre naratorul obiectiv, Ion este "iute si harnic ca ma-sa", chipes, voinic, dar sarac,
din care cauza flacaul simte dureros prapastia dintre el si "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Cand acest
personaj il caracterizeaza direct, spunandu-i "fleandura, sarantoc, hot si talhar", Ion, se simte biciuit, nu
suporta ocara si reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit atunci cand preotul Belciug
il dojeneste in biserica, mai ales ca tot satul este martor la aceasta umilinta.
De la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pamantului si glasul iubirii, cazand victima
previzibila acestor doua patimi.
Patima pentru pamant il macina pentru ca "pamantul ii era drag ca ochii din cap".Toata fiinta lui era
mistuita de "dorul de a avea pamant mult, cat mai mult", deoarece "iubirea pamantului l-a stapanit de mic
copil [...] de pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama." Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in
sat, stapanit de o vointa navalnica, un temperament controlat de instincte primare, hotarat si perseverent
in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei.
Asadar, setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj
memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata catre atingerea scopului de a avea pamant:
"glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab
cat un vierme pe care-l calci in picioare." Alta data, Ion exclama impatimit: "cat pamant, Doamne".
George Calinescu este de parere ca Ion "nu e inteligent si, prin urmare, nici ambitios", ci este manat in
realizarea scopului de cea mai banala dorinta, ca a oricarui taran, aceea de a castiga pamantul sub forma
de zestre, pe care s-o capete prin casatoria cu Ana. Criticul considera ca Ion este o bruta vicleana,
deoarece ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu Herdelea, flacaul insusindu-si acest procedeu
fara nicio reticenta si aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei.
Dupa ce o lasa insarcinata pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distanta, cinica, refuza sa-i mai
vorbeasca ori sa o mai vada si-i spune, dispretuitor, sa-l trimita pe taica-sau sa discute. Cand trateaza
problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semet si cu nasul in vant", sfidator, constient ca detine controlul
absolut asupra situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise. Cand a luat-o pe Ana, Ion s-
a insurat, de fapt, cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si incomoda. Capitolul "Nunta" il
surprinde pe Ion intre cele doua glasuri, devenite voci interioare, mai intai "ce-ar fi oare daca as lua pe
Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta", ca apoi, in clipa imediat urmatoare, sa
gandeasca in sine cu dispret "si sa raman tot calic, pentru o muiere...". Acest monolog interior evidentiaza
conflictul sufletesc dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul.
Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai
diverse: de la brutaiitate, violenta, la prefacatorie si incantare ceea ce-l motiveaza ca personaj modern.
Calinescu considera ca "in planul creatiei Ion este o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la
spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant", ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de
propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pamant, se dezumanizeaza. Vinovata este insa si
societatea care determine o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre oameni. Insusindu-si
pamantul pe cai necinstite, Ion nu putea sa supravietuiasca, sfarsitul lui previzibil fiind perfect motivat
moral si estetic de catre naratorul obiectiv si omniscient.
Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru
Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Dupa ce Ana s-a spanzurat, Ion, simtindu-se liber, este
din ce in ce mai nestapanit in iubirea lui pentru Florica, pe care o urmarea peste tot si care i se parea mai
importanta decat toate pamanturile: "ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu-i al tau?".
Prietenia falsa cu George constituie o alta strategic a protagonistului pentru a se afla cat mai des in
preajma Floricai. Din clipa in care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George intelege de ce Ion vine mereu pe
la ei si planuieste sa revina pe neasteptate, ca sa se convinga de corectitudinea banuielii. Intors acasa in
plina noapte, George aude zgomote in curte, ia sapa si, pentru ca nu-i raspunde nimeni, izbeste la
intamplare, fara sa vada nimic. Simte ca "fierul a patruns in ceva moale", apoi mai loveste inca o data si
aude "un parait surd", iar cand da a treia oara este convins ca l-a omorat. Asadar, Rebreanu propune
pentru sfarsitul patimasului Ion o crima pasionala, inftatuita cu o unealta simbolica pentru munca
pamantului: sapa.
Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala, fiind
raspunzator de viata Anei si a copilului lor, tulburand echilibrul unui camin si linistea unei tntregi
colectivitati. Dupa dramele consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand
sarbatoarea sfintirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca
totul reintra in firescul vietii.
Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata, inspinindu-l o scena
vazuta de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat "...un taran imbracat in haine de sarbatoare" , care
s-a aplecat, deodata "si-a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe-o ibovnica. Scena m-a uimit si mi s-a intiparit
in minte, dar fara vreun scop deosebit, ci numai ca o simpla ciudatenie".
Un alt eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un
tanar taran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest
cuvant cu "atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata...".
Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, deoarece
romancierul detine secretul construirii de oameni vii, intr-un stil anticalofil, fara podoabe artistice sau
artificii de limbaj. Prezenta regionalismelor ardelenesti asigura un echilibru stilistic, personajele avand un
limbaj definitoriu pentru mediul caruia ti apartine fiecare. Cuvintele si expresiile populare, precum si
registrul lexical taranesc -sunt proprii lui Ion Pop al Glanetasului, contribuind la desavarsirea personajului
realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.
"Cand ai reusit sa inchizi tn cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat
toate frazele frumoase din lume", marturisea Liviu Rebreanu in "Jurnal".