Pentru Nixon, procesul chinuitor al scoaterii Americii din

Vietnam fuse,la urma urmelor,unul de mentinere a pozitiei

Americii in lume.Superioritatea nucleara a Americii diminua
treptat iar suprematia sa economica era pus a in discutie de
cresterea dinamica a Europei si Japoniei,ambele refacute cu resurse
americane si aparate de garantiile de securitate
americane.Vietnamul a semnalat in cele din urma ca tocmai sosise
timpul reevaluarii rolului jucat de America in lumea in curs de
dezvoltare si al gasirii unei solutii valabile intre abdicare si
supraextindere.
Timp de 20 de ani , idealismul wilsonian daduse liderilor
americani posibilitatea sa isi joace rolul mondial cu vigoare
misionara. Wilson condusese o tara intrata de putin timp in
problemele internationale si increzatoare in capacitatea ei de a
urmarii orice problema , pana la solutionarea finala; Nixon
mostenea o societate sfasiata de frustrari al carei viitor depindea de
capacitatea ei de a formula obiective realizabile,pe termen lung,si
de a persevera in urmarirea acestor obiective chiar si in fata
adversarilor,fara a se lasa invinsa de indoieli.

Richard Milhous Nixon mostenise o stare aproape de razboi
civil.Profund suspicios fata de autoritatea institutionala si avand parte,la
randul sau,de neincrederea multora dintre reprezentatii acesteia,el a
ramas totusi ferm in convingerea ca cea mai importanta democratie a
lumii nu putea nici abdica de la responsabilitatile sale,nici fugi din calea
propriului destin.Putini presedinti au fost atat de complecsi precum
Nixon:timid si totusi hotarat;nesigur si totusi decis;neincrezator in
intelectuali si totusi profund reflexiv in particular;impulsiv uneori in
declaratii si totusi dand dovada de rabdare si lucid in planurile sale
strategice.
Nici un presedinte american nu a avut o cunoastere mai ampla a
problemelor internationale.Nimeni cu exceptia lui Theodore
Roosevelt,nu a calatorit mai mult peste granite si nici nu a incercat cu un
asemenea autentic interes sa inteleaga vederile altor conducatori.
Maniera lui Nixon de a trata politica interna putea fi uneori
deformata de ambitii si nesiguranta personala.Dar cand era vorba de
politica externa , marea sa capacitate de analiza si extraordinara sa
intuitie geopolitica erau intotdeauna ferm concentrate asupra interesului
american.


Nixon nu accepta teoriile wilsoniene cu privire la bunatatea
innascuta a omului sau armonia fundamentala dintre natiuni care
trebuia mentinuta prin securitate colectiva.Pentru Nixon lumea era
impartita in prieteni si adeversari.
Nixon a cautat sa navigheze ghidandu-se dupa un concept al
interesului national al Americii oricat de neplacuta a fost aceasta
idee pentru multi idealisti traditionali. Daca marile puteri, inclusiv
Statele Unite,isi urmareau propriile interese in mod rational si
previzibil spunea Nixon in spiritul Iluminismului secolului al 18-
lea din ciocnirea intereselor aflate in competitie ar fi rezultat un
echilibru. Asemenea lui Theodrore Roosevelt dar spre deosebire de
oricare alt presedinte american Nixon a contat pe faptul ca
echilibrul puterii produce stabilitate si a considerat ca o America
puternica era esentiala pentru echilibrul global.
In acelasi timp Nixon reflecta ambivalenta esentiala a societatii
sale - avand atata nevoie sa fie perceputa ca pragmatica si totusi atat
de dependenta de forta interioara pe care si-o extragea din idealismul
sau traditional. In mod surprinzator, presedintele cel mai admirat de
Nixon ale carui maxime erau departe de a fi wilsoniene era insusi
Woodrow Wilson.



A fost o ironie ca atasamentul lui Nixon fata de rolul american in
cursa pentru pacea mondiala l-a plasat in opozitie cu multi dintre distinsii
sai contemporani americani care anterior se identificasera cu wilsonianismul
, dar acum sugerau politici care,in opinia lui Nixon,insemnau abdicare de la
rolul international al Americii. Nixon, constient de faptul ca propria sa
abordare a responsabilitatii globale a Americii reprezenta o diminuare a
acesteia in comparatie cu cea a predecesorilor sau imediati, a considerat ca
era sarcina sa de a defini un rol care sa poate fi sustinut de o America
idealista intr-un context international de o complexitate fara precedent
unul in care, dupa Nixon, wilsonianismul si Realpolitk s-ar fi putut
combina.
Strategia ingaduirii de la inceputul perioadei postbelice proiectase
America in linia intai a tuturor crizelor internationale . Intr-un asemea
context Nixon a perceput ca prima sarcina ce ii revenea aceea de a da o
perspectiva experientei din Vietnam. Statele Unite ramaneau esentiale
pentru stabilitatea mondiala , dar nu erau capabile sa sustina
interventionismul dezlantuit care adusese mai mult de 500.000 de americani
in Indochina fara o strategie a victoriei. Supravietuirea omenirii depindea in
ultima instanta de relatia dintre cele doua superputeri, insa pacea lumii
depindea de capacitatea Americii de a distinge intre acele responsabilitati
pentru care rolul sau era numai folositor si acelea pentru care era
indispensabil, ca si posibilitatea ei de a-si asuma acest din urma rol fara sa
se autodistruga .

Astfel Nixon a anuntat noile criterii pentru implicarea externa a
Americii. Numite de atunci donctrina Nixon , aceste criterii au fost
dezvoltate intr-un discurs din noiembrie 1969 si iarasi in februarie
1970, in primul raport anual al presedintelui privind politica externa ,
o inovatie a perioadei in care Nixon punea bazele politicii sale
externe.
Doctrina Nixon trata paradoxul ca cele doua angajari militare
postbelice ale Americii, in Coreea si Vietnam,fusesera asumate in
numele unor tari fata de care America nu avea nici o obligatie
oficiala si in regiuni care teoretic nu erau acoperite de aliante. Cu
privire la aceste regiuni , Doctrina Nixon incerca sa navigheze intre
supraextindere si renuntare , stabilind 3 criterii pentru angajarea
americana :
Statele unite isi vor respecta angajamentele prevazute in tratate
Statele unite vor asigura protectie daca o putere nucleara ameninta
libertatea unei natiuni aliate cu noi sau a unei natiuni a carei
supravietuire noi o consideram vitala pentru securitatea noastra
In cazuri de agresiune nenucleara, Statele Unite se vor ingrijii ca
natiunea direct amenintata sa-si asume responsabilitatea primara de a
asigura forta umana pentru aparare.


Realitatea insa, s-a vadit a nu fi de acord cu ingradirea ei in
asemea criterii formale.Doctrina Nixon nu oferea nici un algoritm
pentru modul de solutionare a disputelor aliatilor privind strategia
nucleara si de asemea Nixon cerea tarilor amenintate sa-si asume in
mare masura sarcina apararii conventionale proprii. Dar ce avea sa
faca America daca o tara amenintata miza pe suportul american
indiferent daca reusea sau nu sa imparta sarcina apararii mai ales in
fata presiunii unei puteri nucleare ? Ca o ironie accentul pus de
administratia Nixon pe interesul national putea sa ofere natiunilor , o
motivatie de a-i ignora imperativul unor eforturi de aparare sporite.
Deoarece, daca interesul national era intr-adevar ghidul principal,
America ar fi fost obligata sa apere orice zona considerata esentiala
pentru securitatea sa, fara a tine seama de meritele victimei sau de
contributia acesteia la apararea comuna.
Doctrina Nixon era asadar, relevanta in primul rand pentru
crizele din zonele periferice, neacoperite de aliante oficiale si
amenintate de surogatele sovietice,care,dupa cum s-a dovedit, erau
extrem de putine. In incercarea de a inventa o doctrina pentru a
evita un alt conflict de genul Vietnamului, administratia Nixon a
dezvoltat o doctrina aplicabila in primul rand unor situatii
asemanatoare Vietnamului, pe care era hotarata sa nu o repete.

Parintii ingradirii Acheson si Dulles impreuna cu colegii lor
isi concepusera opera in termeni esentialmente teologici. Deoarece
privau inclinatia sovietica spre dominatie mondiala ca fiind
innascuta, ei nu ii cnsiderau pe liderii sovietici parteneri de negociere
potriviti inainte ca Moscova sa-si abandoneze ideologia. Si deoarece
principala sarcina a politicii externe americane era considerata
realizarea rasturnarii sovietelor, negocieri corespunzatoare sau chiar
un plan diplomatic in acest sens erau lipsite de obiect ( daca nu chiar
imorale ).
Dorinta opiniei publice americane de a pune capat confruntarii
a determinat o oarecare vulnerabilitate la schimbarile atmosferice
chiar si in randurile scolii dure a ingradirii, fapt refelctat in asa
numitul spirit al Genevei si de la Camp David, in vremea cand
Dulles era secretar de stat.
Potrivit scolii psihiatrice , liderii sovietici nu se deosebeau atat
de mult de cei americani in dorinta lor pentru pace. Ei actionau cu
intrasigenta in parte deoarece Stateele Unite le dadusera un sentiment
de insecuritate. Scoala psihiatrica indemna la rabdare in ideea
intaririi segmentului favorabil pacii din conducerea sovietica, despre
care se spunea ca ar fi fost impartita in ulii si porumbei intr-un mod
foarte asemanator celui in care era impartit guvernul american.

Pe la inceputul anilor 1970 amblele scoli de gandire
au avut de facut fata unui nou radicalism. Abordarea lui
Henry Wallace din anii 1940 fusese reinviata si purta
etichete noi, facand apel la o retorica mult mai
surprinzatoare, ce se ocupa in primul rand de ingradire.
Nu numai ca sustinea , precum o facusera si precursoarele
ei, ca America nu avea nici un drept moral sa se opuna
comunismului. Potrivit noului radicalism, comunismul nu
era nevoie sa fie ingradit; a-i supravietui era deajuns.
Deoarece, in cele din urma, istoria insasi avea sa-l
infranga, daca merita infrangerea.
Sustinand ca comunismul putea fi invins cel mai
bine, si poate ca numai astfel, prin propriile lui victorii
mai degraba decat prin opozitia americana, noul
radicalism propovaduia exact contrariul ingradirii.


Nixon a respins toate cele trei scoli de gandire si a hotarat sa
stabileasca interesul national drept criteriu de baza pentru politica externa
americana pe termen lung. Cel mai important vehicul pentru acest efort a
fost raportul anual prezidential pe probleme de politica externa. Patru astfel
de rapoarte anuale privind politica externa americana au fost elaborate cu
incepere din 1970 iar aceste rapoarte reflectau opiniile presedintelui si erau
emise in numele lui Nixon. Desi aceste rapoarte au prezentat abordarea
conceptuala a noii administratii , ele nu au reusit pe deplin acest lucru. Tema
centrala a rapoartelor era aceea ca politica externa americana avea sa fie
stabilita, din acel moment, pe baza unei analize a interesului national si ca
America avea sa se angajeze in cauze politice mai degraba decat in exegeza
principiilor legale.
Nixon avea in legatura cu Moscova o perceptie mai nuantata decat
cea a predecesorilor sai.El nu vedea relatiile cu Uniunea Sovietica prin
prisma expresiei totul sau nimic , ci ca pe o combinatie de probleme cu
grade diferite de solutionare. El a cautat sa impleteasca numeroasele
elemente ale relatiei dintre superputeri intr-o abordare globala care nu avea
in exclusivitate un caracter de confruntare, nici in exclusivitate un caracter
de conciliere. Ideea era ca accentul sa fie pus pe acele zone in care
cooperarea era posibila, iar acea cooperare sa fie folosita ca parghiepentru
modificarea comportamentului sovietic in problemele in care cele doua tari
se aflau in conflict.


Au existat numeroase obstacole in realizarea acestei politici de
interconditionare, cum a fost ea denumita cooperare intr-un domeniu
pentru a induce progresul in altul. Ideea aproape obsesiva a controlului
asupra armamentului sustinuta de mult americani influenti, s-a dovedit o
astfel de piedica. Negocierile asupra dezarmarii din anii 1920 , care se
axasera pe reducerea armelor pana la niveluri care nu mai insemnau o
amenintare esuasera dezastruos. In era nucleara, obiectivul devenise si mai
complex, deoarece un nivel de siguranta al armelor nucleare era aproape o
contradictie de termeni.
In timpul celor mai intense dezbateri pe marginea controlului
armamentului din anii 1970, criticii conservatori au atras atentia asupra
faptului ca nu se putea conta pe liderii sovietici si asupra ostilitatii
ideologiei sovietice. Avocatii controlului armamentului au accentual
contributia acordurilor privind controlului armamentului la crearea unei
atmosfere generale de destindere, independent de meritul acordurilor in
vigoare.
La inceput controlul armamentului a fost altoit pe teoria ingradirii.
Ideea sprijinirii pe pozitiile de forta a fost imbratisata in acelasi timp cu
conceptul controlului asupra armamentului, care-si propunea sa faca
ingradirea mai putin periculoasa. Pe masura trecerii timpului , a devenit
evident ca prin controlul armamentului ingradirea a capatat totodata si un
caracter mai permanent.
Crizele veneau si treceau. Scantei s-au aprins din Asia de Sud-Est
pana in Caraibe si Europa Centrala, dar ambele parti doreau sa astepte
caderea mai mult sau mai mputin automata a adversarului sub impactul
evolutiei istorice.Pana in momentul cand avea sa devina evident a cui
conceptie privind evolutia istorica avea castig de cauza , viata avea sa fie
facuta mai suportabila prin negocieri privind controlul armamentului. Parea
a fi un mediu sortit impasului: doctrina politica(ingradirea) nu avea nici un
raspuns la cursa inarmarilor, iar teoria strategica (controlul armamentului)
nu oferea nici o solutie pentru conflictul politic.
In aceasta atmosfera si-a inceput Nixon mandatul, fiind presat de
Congres si de presa sa treaca rapid la negocieri cu sovieticii asupra
controlului armamentului. Lui Nixon ii displacea ideea de a-si conduce
diplomatia ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, la mai putin de sase luni
dupa ce trupele sovietice ocupasera Cehoslovacia.Ca un minimum el voia sa
impiedice transformarea controlului armamentului intr-o supapa de
siguranta pentru expansionismul sovietic. Administratia Nixon si-a propus
sa stabileasca daca nu cumva dorinta sovieticilor de a linisti o administratie
perceputa mai puternic decat predecesoarea ei si deci mai amenintatoare la
adresa intereselor sovietice putea fi folosita pentru a obtine cooperarea
sovietica pentru inlaturarea amenintarii la adresa Berlinului, pentru
destinderea incordarilor din Orientul Mijlociu si, mai presus de orice, pentru
incetarea razboiului din Vietnam. Aceasta abordare a fost numita
interconditionare si a devenit un subiect foarte controversat
Nu se poate spune ca modul de abordare al administratiei a avut un
succes imediat. In aprilie 1969 , incercare de a-l trimite pe viitorul secretar
de stat Cyrus Vence la Moscova cu autoritatea de a negocia simultan
armelor strategice si Vietnamul a esuat. Cele doua probleme erau mult prea
vaste; rezultatul discutiilor asupra armelor strategice a fost prea nesigur,
conducerea de la Hanoi era prea inabordabila iar programul celor doua
negocieri a fost prea greu de sincronizat.
Dar,in cele din urma, Nixon si consilierii sai au reusit sa determine
diferitele curente politice sa se sustina reciproc. Interconditionarea a inceput
sa functioneze deoarece administratia Nixon a reusit sa creeze un stimulent
major moderatiei sovietice prin realizarea unei deschideri spectaculoase
catre China.
Odata ce Uninunea Sovietica nu mai putea conta pe ostilitatea
permanenta dintre puterile cele mai mari ale lumii si dintre natiunile cele
mai numeroase cu atat mai mult cu cat exista perceptia ca ele incepusera
sa coopereze aria de manifestare a intrasigentei sovietice avea sa se
ingusteze si probabil treptat sa dispara. Liderii sovietici aveau sa fie nevoiti
sa-si reduca miza , deoarece o postura amenintatoare ar fi putut duce la
intensificarea cooperarii sino-americane. In conditile de la sfarsitul anilor
1960, imbunatatirea relatiilor sino-americane a devenit cheia strategiei
sovietice a administratiei lui Nixon.

In momentul in care comunistii au castigat razboiul civil in 1949 si au
intervenit in razboiul din Coreea , in 1950, sentimentele prietenesti istorice
ale Americii fata de China s-au destramat. Opinia americana asupra Chinei,
asa cum era ea, era dezbinata potrivit tiparelor specifice ale Razboiului rece.
Ravna fara precedent cu care sovieticii consultau Washingtonul intr-o
problema fata de care America nu manifestase un interes deosebit ne-a facut
sa ne intrebam daca nu cumva rapoartele erau concepute pentru a pregati
terenul unui atac sovietic asupra Chinei.
Astfel de consideratii l-au determinat pe Nixon sa adopte doua decizii
extraordinare in vara anului 1969. Prima a fost aceea de a lasa deoparte
toate problemele care constituiau baza dialogului sino-american.
In aplicare strategiei de transformare a lumii celor doua puteri intr-un
triunghi strategic, statele Unite au anuntat in luna iulie 1969 o serie de
initiative unilaterale pentru a marca schimbarea de atitudine.Interdictia data
americanilor de a calatorii in China a fost eliminata; americanilor li se
permitea sa aduca in Statele Unite bunuri fabricate in China in valoare de
pana la 100 de dolari; si au fost autorizate exporturi navale limitate de grane
americane catre China. Desi nesemnificative in sine , aceste masuri erau
menite sa exprime noua atitudine a Americii.


Apoi Nixon a luat cea mai indrazneata masura din periaoda
presedentiei lui, avertizand Uniunea Sovietica de fapul ca SUA nu
vor ramne indiferente in cazul in care Moscova avea sa atace China.
Avertismentul dat de Nixon sovieticilor a fost de asemea o expresie
concreta a noului accent pus de administratie pe asezarea la baza
politicii americane a analizei atente a interesului national.
La 1 aprilie 1969 la doua luni dupa ce Nixon a depus
juramantul Lin Biao, ministru apararii chinez, intr-un raport la cel
de-al IX-lea Congres national al Partidului Comunist , a lansat
termenul care avea de atunci inainte sa constituie desemndarea
standard a SUA ca principalul dusman al Chinei. Atunci cand Lin
Biao a descris Uniunea Sovietica drept o amenintare la fel de mare s-
a indeplinit precondita fundamentala a diplomatiei triunghiulare.
In opinia lui Mao , principala amenintare la adresa securitatii
nationale era Uniunea Sovietica. Cu alte cuvinte , China nu se temea
de SUA nici macar in Indochina ; ea nu intentiona sa ameninte
interesele vitale ale Americii si era preocupata in primul rand de
amenintarile din partea Uniunii Sovietice. Pentru a sublinia accentul
pe care il punea pe echilibrul global, Mao si-a calificat propriile
declaratii antiimperialiste drept tunuri goale.

In februarie 1972 Nixon a semnat Comunicatul de la
Shanghai, care avea sa asigure o harta a relatiilor sino-
americane pentru deceniul urmator.Traduse in limbaj
diplomatic , aceste acorduri insemnau , minimum ca nici
China si nici Statele Unite nu vor coopera cu blocul
sovietic si ca ambele se vor opune oricarei incercari a unei
alte tari de a obtine dominatia in Asia. In decurs de un an ,
acea intelegere dintre SUA si China a fost facuta mai
explicita si mai globala. Dupa deschiderea catre China ,
presiunile sovietice, chiar sub nivelul razboiului general,
au devenit la fel de riscante , pentru ca ele puteau conduce
la accelerarea atat de temutei apropieri chino-americane.
Odata ce America s-a deschis catre China , optiunea cea
mai buna a Uniunii Sovietice a devenit aceea de a cauta o
detensionare a propriilor relatii cu SUA.