Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lumea Catholica, Martie 2008
Lumea Catholica, Martie 2008
CATHOLICA
martie 2008
www.lumea.catholica.ro
2 Lumea Catholica, martie 2008
SUMAR
Aceste rădăcini i-au făcut pe focolarini să dea viaţă unor proiecte noi în
mediul politic şi economic. Cum este de exemplu "Mişcarea politică pentru
unitate", apărută în 1996 şi deschisă "persoanelor implicate la diverse nivele,
în cele mai diferite formaţiuni politice", care are la bază "fraternitatea ca şi
categorie politică în vederea binelui comun". Fraternitatea şi reciprocitatea
sunt motorul principal şi al "economiei de comuniune", un proiect născut
dintr-o idee a Chiarei Lubich din 1991, în timpul unei călătorii în Brazilia, la
Sao Paolo, unde şi-a imaginat un sistem economic în care crearea de
întreprinderi eficiente să meargă mână în mână cu ajutorul pentru
populaţiile locale şi cu cultura dăruirii şi a iubirii. O adevărată nouă
economie, care astăzi are 754 de întreprinderi în lume: 468 în Europa (dintre
care 235 în Italia), 209 în America Latină, 38 în America de Nord, 33 în Asia, 4
în Africa şi 2 în Australia. Unele dintre acestea se concentrează în jurul unor
adevăraţi poli productivi: Spartaco în Brazilia, Lionello la Loppiano, lângă
Florenţa, şi Solidaridad în Argentina.
Încheie această panoramă, care este însă doar parţială şi forţat sintetică,
vasta activitate editorială promovată de Mişcare: este de ajuns să amintim
Editura Oraş Nou, prezentă în 31 de ţări; revista "Oraş Nou", publicată în 37
de ediţii în tot atâtea naţiuni, în 22 de limbi; "Umanitatea nouă", revistă
bilunară de cultură; "Unitate şi carisme" şi "Gen’s", publicaţii bilunare de
cultură şi actualitate eclesială, în diferite limbi; şi, în sfârşit, centrele de
producţie audiovizuală "Sf. Clara" şi "Charisma".
O mişcare cu adevărat mondială şi fără graniţe este aşadar cea căreia i-au
pus bazele o tânără din Trento şi un grup de prieteni. Şi în fiecare dintre
nenumăratele activităţi se află sămânţa Chiarei Lubich, sămânţa unităţii.
Unitatea pe care au dorit-o, când mai apoi cerul italian s-a limpezit, era aceea
evocată de Evanghelist: "ca toţi să fie una". Bruna Tomasi s-a numărat
printre primele persoane care au urmat-o pe Chiara, şi amintea fervoarea
acelor ani care au urmat imediat după război. Despre Chiara spunea: "A fost
o persoană care m-a ancorat în Dumnezeu. Mi s-a deschis astfel un
creştinism în care totul îmi părea viu. Chiara ne invita să transformăm lumea
iubind-o". Acea unitate evanghelică a început să fie trăită în cotidian, în toate
circumstanţele: "A început să ne spună că cel care îl iubeşte pe Dumnezeu îi
iubeşte şi pe fraţi, tocmai datorită acestei iubiri, şi iubindu-i îi ajută şi îi invită
să facă acelaşi lucru cu ceilalţi. Astfel iubirea, care vine de la Dumnezeu,
devine un lanţ".
Recent, scrierile Chiarei Lubich şi ale lui Igino Giordani au fost adunate
pentru a relata începuturile mişcării: Erau vremuri de război, este chiar titlul,
şi începea să se construiască ceva în timp ce lumea se distrugea sub bombe.
Începea ceva extraordinar, a subliniat Cardinalul Tarcisio Bertone, care a scris
prefaţa cărţii. Amintind cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, a spus: "Când o
experienţă autentic evanghelică face primii săi paşi, într-un anumit sens
însuşi Duhul Sfânt vorbeşte într-un mod nou". Şi Chiara a înţeles ce dorea El
să îi spună. Într-o zi, la sfârşitul unei întâlniri de vară Mariapoli, înainte ca să
apară orăşelele mişcării, admira priveliştea verde din vale: "Mi se pare că am
înţeles că într-o zi Domnul ar dori, într-un anumit loc, un orăşel asemănător
cu ceea ce s-a desfăşurat aici, dar permanent, şi cu fantezia mi-am imaginat
că văd valea largă populată de case şi căsuţe". Chiara Lubich, când a simţit că
se apropie sfârşitul vieţii ei pe acest pământ, a cerut să se întoarcă la Centrul
Mariapoli de la Rocca di Papa. Aici şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu,
ajungând la El dincolo de această vale.
Lumea Catholica, martie 2008 9
Dar forumul reprezintă doar un capitol din agenda discuţiilor dintre Biserica
Catolică şi islamism. În zilele de 25 şi 26 februarie a.c., de exemplu, Cardinalul
Tauran s-a aflat în Cairo pentru o întâlnire a comitetului mixt de dialog dintre
Sfântul Scaun şi al-Azhar, o instituţie teologică de referinţă pentru islamiştii
sunniţi. Întâlniri de acest fel au loc anual, de un deceniu, în ultima săptămână
din februarie. Anul viitor întâlnirea va fi la Roma. În februarie tema a fost
"Credinţa în Dumnezeu şi iubirea aproapelui ca temelii ale dialogului
interreligios". Declaraţia finală a întâlnirii - semnată de Cardinalul Tauran şi
de şeicul Abd al-Fattah Muhammad Alaam, preşedintele comitetului
permanent al al-Azhar pentru dialogul cu religiile monoteiste - repetă
principiul "respectării persoanei umane, indiferent de rasă, religie şi idei" şi
exprimă speranţa unei întăriri a "respectului pentru religii, credinţe,
simboluri religioase, cărţi sfinte şi orice altceva este considerat sacru". Dar
grupul nu s-a limitat la reafirmarea de principii. În timpul întâlnirii, când
reprezentanţii musulmani au insistat asupra faptului că, în concordanţă cu
Coranul, nu există forţări în probleme ce ţin de sfera religioasă, Cardinalul
Tauran a subliniat faptul că cu toate acestea există ţări în care principiul în
cauză nu este aplicat, creştinii neavând nici măcar posibilitatea de a avea o
biserică unde să îşi desfăşoare cultul. Partea musulmană a recunoscut aici o
problemă reală ce trebuie rezolvată.
***
12 Lumea Catholica, martie 2008
În sfârşit, în iulie 1986, părintele provincial l-a numit pe pr. Samir în Liban,
unde Societatea lui Isus pierduse 6 membri în timpul războiului, ca să
reînfiinţeze acolo Centrul. Libanul se afla în plin război civil. În octombrie
1990, când războiul s-a încheiat, pr. Samir a mers în Beyruth unde, ajutat
benevol de câţiva prieteni şi încurajat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor din
Orientul Mijlociu (Middle East Council of Churches), care a susţinut parţial
lucrările de secretariat, a pus bazele Centrului de Documentare şi de
Cercetări Arabe Creştine. Situaţia a rămas neschimbată timp de şase ani,
până când, în decembrie 1996, Universitatea St. Joseph a decis să integreze
Centrul în structura sa, acesta devenind astfel un Institut de cercetare,
subordonat nemijlocit Rectoratului. După câţiva ani, Centrul a fost cuprins în
structura nou-înfiinţatei Facultăţi de Ştiinţe Religioase.
Lumea Catholica, martie 2008 17
În felul acesta, Centrul a adunat în timp cea mai importantă colecţie din lume
de manuscrise arabe creştine sub formă de microfilme sau reproduceri, al
căror număr se ridică în prezent la 4.500, precum şi o bibliotecă de 35.000 de
volume. Există de asemenea 1600 de dosare originale şi tematice privind
patrimoniului arab al creştinilor, precum şi peste 200 de texte pe calculator,
în întregime verbalizate. Toată această muncă de inventariere şi editare este
făcută cunoscută prin intermediul a numeroase publicaţii, în special colecţia
"Patrimoniu arab creştin", care se poate găsi în mai mult de şaizeci de
18 Lumea Catholica, martie 2008
normă;
2. Publicaţii:
- Două reviste anuale specializate (450-500 de pagini): "Cuvântul Orientului"
(în co-ediţie cu Universitatea din Kaslik) pentru studii siriace şi arabe creştine
(singura revistă în acest domeniu - 32 de numere apărute până în prezent); şi
"Collectanea Christiana Orientalia" (în co-ediţie cu Universitatea din
Cordoba) - pentru Orientul creştin (4 volume);
- Colecţia "Patrimoniu Arab creştin"(în arabă, cu introducere în limba
franceză): oferă ediţii critice ale textelor arabe creştine vechi, conform unei
metode critice extrem de elaborate (20 de volume apărute până în prezent);
- Colecţia TESOC ("Texte şi Studii asupra Orientului creştin"): oferă texte
arabe sau siriace cu traduceri şi studii, sau studii asupra Orientului creştin, în
special în limba arabă (4 volume mari apărute până în prezent);
- Colecţia "Patrimonio Culturale Arabo Cristiano" (în colaborare cu Gruppo di
Ricerca Arabo-cristiana): oferă în special studii critice ale textelor arabe vechi
cu traducere în limba italiană (9 volume apărute până în prezent);
- Colecţia "Caietele Orientului creştin": fascicole mici în limba franceză,
pentru popularizare;
- Colecţia "Al-Fikr al Arabi al-Masihi": fascicole mici, cuprinzând texte vechi
sau studii asupra patrimoniului arab creştin (7 fascicole);
Una din sarcinile pe care şi-a asumat-o Centrul este traducerea în limba
arabă şi revizuirea operei lui Graf, "Geschichte der christlichen arabischen
Literatur" ("Istoria literaturii arabe creştine"). Această operă este un
monument de erudiţie, rodul a patruzeci de ani de muncă asiduă. Scopul
autorului a fost să completeze "Geschichte der arabischen Literatur" ("Istoria
literaturii arabe") a lui Carl Brockelmann, apărută în 1908-1912, care
exclusese intenţionat literatura arabă creştină. Graf a urmat metoda
predecesorului său, pe care a îmbunătăţit-o semnificativ. Cele cinci volume
cuprind aproape 2400 de pagini (mai exact, 2384 pagini). Acestea se împart
în trei mari capitole: traducerile anonime (biblice, apocrife, patristice,
hagiografice, canonice şi liturgice); operele până la 1450 (melkite, maronite,
nestoriene, jacobite şi copte); şi cele compuse între 1450 şi 1900. O serie de
prezentări sintetice şi precise situează operele respective în contextul socio-
cultural şi religios propriu. Aşa cum de altfel indică titlul operei, Graf a
urmărit să inventarieze producţia literară arabă creştină şi nu producţia
arabă a creştinilor. Altfel spus, tot ceea ce nu avea conţinut creştin nu intra în
preocupările sale. Ca urmare, lucrările de medicină, matematică sau ştiinţe,
filosofie sau istorie, precum şi foarte numeroasele traduceri ale unor opere
filosofice, medicale sau ştiinţifice nu sunt inventariate de autor.
Toţi sunt în mişcare şi fac gesturi cu mâinile; numai Isus şi Iuda sunt statici.
Este evident că fraza rostită de Isus a trezit toate aceste reacţii, aşa de
diferite. Aceasta este noutatea lui Leonardo: el arată efectul cuvântului, nu
se limitează să-l indice. Diferiţi apostoli, conform faimoasei descrieri a lui
Goethe, par să spună cu gesturile: "Nu sunt eu, n-aş face asta niciodată",
exprimându-se cu arătătorul ridicat, cu mâinile strânse pe piept sau ridicate.
Un apostol pare că vede scena cu imaginaţia sa, imitând aceeaşi întindere a
braţelor, aşa cum face Isus. Un altul s-a ridicat sprijinindu-se cu mâinile pe
masă. Pe dreapta, unul vorbeşte cu colegul său.
Cine sunt toţi aceşti apostoli? Pot fi indicaţi toţi cu numele lor? Cu certitudine
absolută - împotriva recentelor tentative de a voi să se introducă Maria
Magdalena în Cenacolul lui Leonardo - îi putem identifica numai pe Iuda,
Petru şi Ioan. Că persoana lui Ioan poate să fie Maria Magdalena este o
lectură mai mult decât fantezistă, întrucât contrazice toată iconografia
creştină occidentală care a fixat clar trăsăturile şi hainele ucenicului preaiubit
al lui Isus.
Este foarte probabil ca figura care întinde braţele - şi care, după Goethe, pare
să vadă deja înlăuntrul său trădarea - să fie Iacob cel mic, "fratele" lui Isus,
deoarece trăsăturile lui sunt asemănătoare cu acelea ale Învăţătorului. Cine
sunt ceilalţi? În toată iconografia creştină, cunoaştem numai un alt apostol
cu trăsături individuale: Andrei, reprezentat mereu cu părul alb, zburlit şi
lung, şi o barbă albă. Singurul care se aseamănă cu această iconografie este
al doilea apostol de la dreapta. Pentru acest motiv, primul personaj din
stânga, identificat adesea cu fratele lui Petru, nu poate fi Andrei.
Cealaltă pereche, formată din Iacob cel Mic şi Filip, se află mai la dreapta, de
cealaltă parte faţă de Isus, cu Filip după Iacob cel Mic. Această identificare a
celor doi apostoli este propusă de majoritatea cercetătorilor. Lipsesc doi:
apostolul care arată cu degetul arătător în sus şi cel după Filip care îndreaptă
ambele braţe spre centru, spre Isus. Unul dintre cei doi trebuie să fie Toma,
celălalt Iacob cel Mare. În general, apostolul care îndreaptă degetul spre sus
este identificat cu Toma: putem fi de acord cu această soluţie. Deci, ultimul
rămâne Iacob cel Mare, care este alături de Andrei şi Matei. Acesta din urmă,
ca evanghelist, a relatat ceea ce Leonardo a pictat: "Şi în timp ce mâncau, a
zis: 'Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda'. Întristaţi peste măsură, ei
au început să-i spună unul după altul: 'Nu cumva sunt eu, Doamne?'" (Mt
26,20-22). Pentru acest motiv, Matei a trebuit să se afle într-o poziţie
importantă, în extrema dreaptă a mesei, aproape ca o semnătură a autorului
relatării. El este unicul apostol care a relatat Cina de Taină şi instituirea
Euharistiei de către Isus.
Cristos este dăruire totală, exprimată prin cele două linii diagonale ale
braţelor deschise care coboară spre masă. Toată această dăruire este încă o
dată concentrată în mâna stângă, deschisă, care se dezlipeşte de faţa de
masă albă şi indică o bucată de pâine pe masă. Gestul este însoţit de ochii lui
Isus care privesc în aceeaşi direcţie. În schimb mâna dreaptă parcă este
cuprinsă de un cârcel care se extinde asupra fiecărui deget şi exprimă
oroarea şi refuzul instinctiv al trădării lui Iuda.
Haina lui Cristos este roşie, conform tradiţiei picturale, iar mantia lui este
albastră. Aceste două culori au o semnificaţie: roşul este iubirea, albastrul
este contemplaţia cerească. Astfel citim cele două gesturi ale braţelor
îmbrăcate şi putem spune ceea ce urmează: iubirea este trădată, dăruirea de
sine a lui Cristos duce contemplaţia cerească spre oameni.
Lumea Catholica, martie 2008 25
Să interpretăm bine haina verde deschis a lui Iacob cel Mic, care îşi întinde
braţele ca şi cum ar trebui să fie răstignit: putem spune, împreună cu tradiţia
creştină milenară, că verdele indică speranţa, şi astfel a voit şi Leonardo să
semnifice că numai în cruce există speranţă pentru omenire. Cristos este
figura centrală şi este pusă în mod estetic în contact cu cerul. Infinitul se
concretizează într-o persoană umană, în Isus din Nazaret. Încă un alt apostol
este arătat în contact cu cerul infinit. L-am identificat cu Toma. Se află în
spatele umărului drept al lui Iacob cel Mic şi braţul său drept cu degetul
îndreptat în sus intersectează braţul drept al "fratelui" Domnului. Cealaltă
persoană unită în grupul de trei de către braţele lui Iacob cel Mic este Filip,
cu gestul său de neuitat de dăruire a inimii; este îmbrăcat cu o tunică
albastră şi o mantie de culoarea şofranului, culoarea distincţiei spirituale
conform unui teolog din secolul al XX-lea.
În faţa acestui grup de trei se află pâinea indicată de ochii şi de mâna stângă
a lui Isus. Este ca şi cum Isus le-ar spune cuvântul mântuitor: "Acesta este
Trupul meu" şi nu ca şi cum ar rosti fraza teribilă: "Unul dintre voi mă va
trăda". Este ca şi cum cei trei apostoli de la stânga lui Isus ar fi înţeles ceva
din misterul insondabil al auto-dăruirii învăţătorului lor în pâinea euharistică.
Acum înţelegem că degetul ridicat al lui Toma reprezintă aproape un ecou al
cuvântului lui Isus: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer" (In 6,41).
Să ţinem bine minte că cuvântul exprimat de pictură ca şi cum ar ieşi din gura
lui Isus, în raport cu cei trei apostoli reprezentaţi la stânga lui, poate să fie
numai: "Acesta este Trupul meu". Cu această nouă interpretare, şi structura
legăturii dintre cei trei ultimi apostoli trebuie citită şi descrisă diferit şi nu ca
rezultat al vestirii trădării lui Iuda.
Personajul pe care l-am numit Iacob cel Mare este îmbrăcat în contemplaţie
şi în speranţă, în albastru şi în verde. El îndreaptă mâinile către Isus, în timp
ce chipul său şi trupul său sunt întoarse spre cei doi colegi, Andrei şi Matei.
Acesta din urmă uneşte degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă ca şi
cum ar avea o ostie consacrată între degete. Cel pe care l-am identificat cu
Andrei face cu mâna dreaptă gestul unuia care încearcă să se explice mai
bine, care vrea să dea trup conceptului pe care-l exprimă. Din păcate,
culoarea hainei lui nu s-a păstrat. Haina lui Matei este albă cu umbre
26 Lumea Catholica, martie 2008
albastre; mantia lui este albă cu nuanţe de roz: înseamnă că acest apostol
este îmbrăcat cu o credinţă iubitoare şi contemplativă. Toţi trei sunt arătaţi
ca în colocviu, provocat de cuvântul lui Isus care se identifică cu pâinea
euharistică.
Să vedem partea stângă. Grupul care se află imediat la dreapta lui Isus, dar la
o distanţă destul de mare de capul lui, este compus din Iuda, Petru şi Ioan.
Este clar că Petru încă mai are cuvântul trădării în ureche şi că îi cere lui Ioan
să se adreseze lui Isus ca să ştie de la el cine-l va trăda; aceasta cu intenţia de
a ucide imediat persoana trădătoare cu cuţitul care se află în mâna lui. Că
Iuda, inserat în acest grup, formează un bloc triunghiular împotriva lui Isus, a
fost deja notat din totdeauna. Bartolomeu, aproape de vârful cuţitului lui
Petru, ridică mâinile, în atitudine de refuz deplin al cuvântului trădării. Aşa a
fost spus, dar este adevărat? Cuţitul poate folosi şi pentru a aminti celui care
priveşte că Bartolomeu va muri jupuit, martir pentru Domnul său. În schimb,
este posibil ca gestul lui să fie în realitate un gest de rugăciune cu cele două
mâini ridicate.
Cât priveşte Iuda Tadeul, nu însoţeşte gestul lui Petru, aşa cum spun mulţi: se
pare că el vrea să atingă umărul lui Petru pentru a putea vorbi cu el şi a-l face
să înţeleagă că Isus, în acest moment, se dăruieşte în Euharistie. Iuda Tadeul
nu are nici o expresie de oroare pe faţă; gesturile mâinilor lui sunt uşoare şi
liniştite; el priveşte cu atenţie în direcţia lui Isus. Acelaşi lucru îl face
apostolul care deschide grupul şi pe care eu l-am identificat cu Simon,
îmbrăcat în culorile contemplaţiei şi ale speranţei. La care cuvânt unificator al
tuturor gesturilor s-a gândit Leonardo: la vestea trădării sau, mai degrabă, la
cuvântul care instituie sacramentul Euharistiei? Aşa cum s-a spus deja, ochii
lui Isus şi mâna lui deschisă sunt îndreptate spre una din pâinile de pe masă.
Aşadar, şi gura lui cu cuvântul exprimat trebuie să se refere la pâine şi nu la
trădător. Cu cuvântul: "Acesta este trupul meu", Isus a creat Biserica. Cu
acest cuvânt Isus a creat unitatea Bisericii, a făcut din Biserică Trupul său.
Numai Iuda rămâne în afara acestei unităţi. De aceea, apostolii se unesc cu
Isus şi această unire se realizează tot în grupuri de câte trei. De aceea,
gesturile, deşi aşa de diferite, unesc grupul şi nu creează despărţiri.
Braţele lui Isus indică încă un alt conţinut universal: fac aluzie la judecata
finală a istoriei. Braţul refuzului exprimă condamnarea, mâna dăruirii - care
indică pâinea de pe masă - vesteşte garanţia viitoarei cine în împărăţia
cerească. Totul se decide aici: a fi părtaş de trupul lui Isus sau a rămâne
exclus de la acest dar precum Iuda. Leonardo nu-l arată pe Isus în timp ce
întinde o îmbucătură trădătorului, aşa cum face iconografia medievală; nu-l
reprezintă pe Iuda în timp ce primeşte în manieră sacrilegă Împărtăşania din
mâinile lui Isus, ci-l exclude pictându-l ca un bloc rătăcitor, incapabil să se
elibereze şi să intre în comuniune cu ceilalţi comeseni.
Ce conţinuturi, ce mesaj religios creştin am putut găsi într-o operă care chiar
este în ruină! Nu mai putem admira frumuseţea sa estetică. Prea multe părţi
din suprafaţa picturală s-au pierdut. Restaurările cele mai sofisticate nu mai
pot schimba această situaţie tristă. Leonardo a crezut că poate crea pe
perete o suprafaţă pe care să picteze cu tempera. A fost o mare greşeală.
Deja după 20 de ani de la terminarea operei, culoarea a început să se
desprindă.
Deşi Cina de Taină a lui Leonardo s-a degradat tot mai mult, influenţa ei
asupra iconografiei posterioare a fost definitivă. După aceea nici un pictor nu
s-a putut elibera total de acest model, imitându-i cel puţin vreun detaliu.
Compoziţia lui Leonardo este aşa de perfectă încât ea ne vorbeşte şi prin
intermediul degradării aspectului său material. Este prima dată în toată
istoria când un pictor reuşeşte să unească un grup de persoane în jurul
învăţătorului lor într-o unitate care nu are nimic de conformism, ci respectă
28 Lumea Catholica, martie 2008
Preoţii Dewanto şi Albrecht au fost ultimii dintr-un lung şir de iezuiţi ucişi
pentru credinţa lor în secolul XX, înainte de ei în acel secol fiind ucişi încă 340
de membri ai Societăţii lui Isus. Iar circumstanţele morţii lor poartă amprenta
violenţei şi a persecuţiilor care au marcat întregul secol. Într-adevăr, nu avea
decât şase luni secolul XX când au fost martirizaţi primii iezuiţi. În iunie 1900,
doi iezuiţi de origine franceză au fost ucişi în China în Răscoala Boxerilor,
mişcare ce intenţiona să alunge din ţară pe străini şi religia lor. În cursul
următorului an, alţi doi iezuiţi au fost ucişi în China. Iar în următorii zece ani,
alţi doi au fost asasinaţi în Armenia. Acest prim val de martiri cuprinde
victimele urii interrasiale sau xenofobiei.
***
Supliment
Pedro Arrupe, Superiorul general iezuit din perioada
1965-1981, a scris către iezuiţii de pretutindeni,
referitor la cei cinci iezuiţi martirizaţi între octombrie
1976 - martie 1977, următoarele:
Origini iezuite
26 de cruci
Credinţa catolică a fost introdusă în Japonia la 15
august 1549 de marele misionar iezuit Sfântul Francisc Xavier, care
debarcase pe insula japoneză Kyushu împreună cu doi confraţi iezuiţi, Cosme
de Torres şi John Fernandez. Francis Xavier a aflat curând de partea cui se
înclina balanţa influenţei politice. În ciuda originii sale divine tradiţional
acceptată, împăratul se bucura de prea puţină autoritate, în schimb cei care
exercitau puteri vaste erau stăpânii locali (numiţi daimyo = "marele nume").
Ca urmare, Francis Xavier s-a focalizat pe câştigarea încrederii acelui daimyo
care stăpânea zona şi la 29 septembrie l-a vizitat pe Shimazu Takahisa,
daimyo din Kagoshima, căruia i-a cerut permisiunea să înfiinţeze şi să
construiască sediul primei misiuni catolice în Japonia. Daimyo Shimazu
Takahisa a aprobat grabnic cererea, considerând că o astfel de biserică ar
putea ajuta la stabilirea relaţiilor comerciale cu Europa.
Atmosfera se schimbă
150 de biserici iar misionarii trimişi în exil. Misionarii au refuzat însă să plece
şi şi-au găsit adăpost în diferite zone ale Japoniei. Ca urmare a persecuţiilor,
în următorii zece ani numărul creştinilor a crescut cu 100.000.
Al doilea moment important de cotitura s-a ivit la 26 august 1596, când San
Felipe, un vas comercial spaniol, care făcea cursa între Manila şi America de
Nord, a eşuat la Shikoku, insula de sud-est a Arhipelagului Japonez. Înfuriat
de violarea teritoriului Japoniei, Hideyoshi a dat ordin să fie confiscat
cargoul, iar în încărcătura aflată la bord s-au găsit mai multe tunuri.
Descoperirea i-a alarmat pe oficialii japonezi, iar cârmaciul vasului a
înrăutăţit şi mai mult situaţia. Furios pentru pierderea cargoului, el i-a
ameninţat pe japonezi cu declanşarea unei acţiuni militare din partea
Spaniei, invazie care, afirma el, ar fi susţinută de misionarii creştini din ţară.
Cu semnul morţii
Născut în jurul anului 1564, Paul Miki era fiul unui soldat japonez, Miki
Handayu. A fost educat de iezuiţi şi s-a alăturat Societăţii lui Isus în 1580,
devenind astfel primul japonez care intra într-un ordin religios creştin. Paul a
devenit repede cunoscut pentru elocvenţa predicilor sale. Se afla chiar în
pragul hirotonirii când a fost arestat laolaltă cu alţi douăzeci şi patru de
catolici, condamnaţi la moarte în numele împăratului. Împreună cu Paul se
găseau şase misionari franciscani europeni, alţi doi iezuiţi japonezi şi
şaisprezece laici japonezi. Printre laici se afla Cosmas Takeya, maestru
făuritor de săbii, Paul Ibaraki, membru al unei distinse familii de samurai şi
fratele lui, Leo Karasumaru, care fusese mai înainte călugăr budist. Mai
fuseseră arestaţi Louis Ibaraki, 12 ani, nepot al lui Paul Ibaraki şi Leo
Lumea Catholica, martie 2008 37
Văzând priveliştea oribilă, mai mulţi negustori portughezi s-au dus la fratele
guvernatorului, Terazawa Hazaburo, şi i-au cerut să intervină ca măcar locul
de execuţie să poată fi schimbat. Guvernatorul, Ierazawa Hazaburo, a
binevoit să le asculte rugămintea, cu atât mai mult cu cât fratele său era
prieten cu Paul Miki. Şi cum peste drum de colina Nishizaka era un câmp
semănat cu grâu, guvernatorul a dat ordin ca execuţia să aibă loc acolo.
Apoi, tot aşa cum fiecare şi-a sărutat crucea, martirii au început unul câte
unul să cânte imnuri de laudă, Te Deum şi Sanctus, Sanctus, Sanctus.
Victimele se luptau să cânte şi să-şi înalţe pentru ultima dată vocile spre
Dumnezeu. De pe cruce, Paul Miki a predicat pentru ultima oară. Văzând
edictul de condamnare la moarte atârnat de lancea lungă şi curbată a unui
soldat astfel încât să poată fi văzut de toţi, el a răspuns acuzaţiilor aduse, iar
vocea lui a răsunat peste coline, de-a lungul văilor: "N-am venit din FiIipine.
Sunt japonez prin naştere şi sunt frate în Societatea lui Isus. N-am comis nici
o crimă şi singurul motiv pentru care sunt condamnat la moarte este că am
răspândit doctrina Domnului Nostru Isus Cristos. Sunt fericit să mor pentru o
asemenea cauză şi văd moartea mea ca o mare binecuvântare din partea lui
Dumnezeu. În acest moment crucial, când puteţi fi liniştiţi că n-am să vă
dezamăgesc, vreau să accentuez şi să spun clar, fără putinţă de tăgadă, că
omul nu poate găsi altă cale de mântuire decât calea creştină" (Luis Frois,
Martyrs’ Records).
Lumea Catholica, martie 2008 39
Şi apoi au început pentru martiri ultimele clipe. Primul care a murit a fost
fratele franciscan din Mexic, Philip de Jesus, pentru care la fel crucea fusese
măsurată incorect, astfel încât atârna cu întreaga lui greutate de inelul din
jurul gâtului. S-a sufocat pe încetul, până când s-a dat ordin la doi soldaţi să-i
străpungă pieptul de o parte şi de cealaltă cu lăncile. Apoi soldaţii, doi câte
doi, şi-au împlântat lăncile de o parte şi de alta în trupul victimelor care mai
trăiau, până când literalmente ascuţişul lăncilor se încrucişa în trup. Moartea
a fost instantanee. Martirii şi-au acceptat sfârşitul în rugăciune, cu acelaşi
calm cu care urcaseră pe cruce.
Gloata adunată urla însă de groază şi vacarmul se putea auzi până jos, la
Nagasaki. Mulţi japonezi care au văzut martiriul au devenit şi s-au declarat
deschis creştini în săptămânile şi lunile care au urmat. Chiar şi pentru soldaţi
era prea mult şi plângeau văzând curajul cu care muriseră creştinii, în special
tânărul Louis Ibaraki, care strigase cu ultima lui suflare: "Isus... Maria". Odată
execuţia încheiată, creştinii din mulţime au dat năvală să-şi înmoaie hainele
în sângele martirilor şi să rupă bucăţi din veşmintele lor, pe care să le
păstreze ca relicve. Împinşi cu forţa înapoi de gărzi, s-au risipit încetul cu
încetul, întorcându-se mereu să se uite cum ultimele raze ale soarelui
aureolau cele douăzeci şi şase de cruci.
După ce s-a lăsat întunericul, s-au strâns şi mai mulţi. Creştinii din Nagasaki
veneau să se roage pentru martiri. În zilele care au urmat, mii şi mii au venit
în pelerinaj aici: ţărani, daimyo locali, soldaţi şi străini se opreau la colină şi
rămâneau încremeniţi în rugăciune sau uimire până când gărzile îi forţau să
plece. Se dusese vestea în Japonia, iar exemplul celor douăzeci şi şase de
martiri a devenit strigătul de unire al creştinilor. Locuitorii din Nagasaki au
botezat Nishizaka drept "Dealul Martirilor". În anul următor, un ambasador
din Filipine a primit permisiunea din partea lui Toyotomi Hideyoshi să adune
rămăşiţele şi crucile. Pelerinii continuau să viziteze locul şi toate eforturile
oficialilor n-au putut opri noi şi noi vizite, fie publice, fie clandestine.
Paul Miki şi însoţitorii lui au fost primii din şirul multor mii de martiri ai
Bisericii în Japonia. În următorii ani au avut loc persecuţii sporadice, care au
40 Lumea Catholica, martie 2008
Biserica din afara Japoniei nu i-a uitat pe Paul Miki şi însoţitorii lui. Cei
douăzeci şi şase de martiri au fost beatificaţi la 15 septembrie 1627 de Papa
Urban al VIII-lea şi canonizaţi în 1862 de Papa Pius al IX-lea, devenind astfel
primii martiri canonizaţi din Orientul Îndepărtat. Dar evenimentele au luat
apoi o întorsătură uimitoare. În 1854, comandantul de escadră Matthew
Perry din Statele Unite a sosit în Japonia şi pentru prima dată după două
secole, ţara a stabilit un contact oficial cu exteriorul. Spre uimirea
nemăsurată a occidentalilor, creştinii japonezi nu-şi abandonaseră credinţa,
în ciuda tuturor persecuţiilor brutale la care fuseseră supuşi. Timp de două
secole îşi practicaseră credinţa în secret. În 1865, preoţii din Misiunile
Externe descoperiseră douăzeci de mii de creştini numai în insula Kyushu.
Libertatea religioasă a fost în cele din urmă garantată în 1873 de către
guvernul imperial. Ceea ce i-a susţinut pe creştini în toţi aceşti ani întunecaţi
a fost credinţa lor în Cristos şi exemplul acelora care s-au jertfit pentru
credinţă. Mai presus de toate, stăruiau în amintire ce douăzeci şi şase de
martiri de pe colina Nishizaka.
Astăzi, locul jertfei celor douăzeci şi şase de martiri rămâne un loc iubit de
pelerinaj. În onoarea lor s-a ridicat în 1962 Monumentul celor 26 de Martiri
şi, de asemenea, un altar şi un muzeu. În fiecare an vin mii de vizitatori. Unul
dintre ei a fost în 1981, Papa Ioan-Paul al II-lea. Iată ce a declarat el în cursul
vizitei sale: "La Nishizaka, la 5 februarie 1597, douăzeci şi şase de martiri au
dat mărturie despre puterea Crucii; ei au fost primii dintr-o recoltă
îmbelşugată de martiri, fiindcă mulţi alţii au sfinţit acest pământ prin
suferinţa şi moartea lor... Vin astăzi pe Dealul Martirilor să dau mărturie
despre primatul iubirii în lume. În locul acesta sfânt, oameni aflaţi în toate
stările de viaţă au dat mărturie că iubirea este mai tare ca moartea".
Lumea Catholica, martie 2008 41
Care este legenda femeii care a ajuns Papă? Sunt tot felul de variante, dar
haideţi să începem cu una mai recentă, dintr-o emisiune "specială" a postului
ABC News, transmisă la sfârşitul anului 2005. Narată de Diane Sawyer,
versiunea ABC News începe în oraşul german Mainz, în secolul al IX-lea, când
o strălucită tânără reuşeşte să se strecoare într-o mănăstire deghizată în
băiat. De aici ea ajunge într-un târziu la Atena, tot deghizată ca bărbat. Dar
nu mai e singură: între timp şi-a găsit şi un iubit, care îi cunoaşte secretul.
Deci: care este povestea Papesei Ioana? Pe scurt, după cum scrie un recent
istoric al papalităţii, John-Peter Pham în Heirs of the Fisherman - Urmaşii
Pescarului (Oxford University Press), Papeasa Ioana este "un Papă legendar
de sex feminin care nu a existat niciodată" (pg. 253). Şi totuşi, "de la mijlocul
secolului al XIII-lea şi până la mijlocul secolului al XVII-lea, povestea cu Papa
femeie... [amplasată] în secolul al IX-lea, al X-lea sau chiar al XI-lea era
aproape universal acceptată ca fapt istoric" (Pham, Heirs, pg. 253). Conform
lui Pham, pentru prima oară când "Papeasa Ioana" a fost menţionată într-un
document istoric a fost în jurul anului 1250, în "Istoria Universală a lui Metz".
Lucrarea este atribuită lui Jean de Mailly, un preot dominican care a dat
cadrul general pentru această fabulaţie. El a scris că Papa Victor al III-lea
(1087), care a avut un pontificat de doar patru luni, a fost succedat de o
femeie deghizată ca bărbat, care a murit născând în timpul unei procesiuni
papale.
Defectul major al legendei Papesei Ioana şi motivul pentru care nici un istoric
serios nu o ia în seamă este lipsa oricărui "spaţiu" în istorie în care aceasta să
fi slujit, dacă povestea ar fi adevărată. Legenda spune că Papeasa Ioana ar fi
fost pe scaunul Romei între 855 şi 857, aleasă ca "Ioan Anglicus". Dar Papei
Leon al IV-lea, care a murit în iunie 855, i-a succedat imediat Papa Benedict al
III-lea. Ştim aceasta pentru că alegerea Papei Benedict nu a fost fără
controverse. Împăratul bizantin a încercat să îşi impună propriul fiu ca Papă.
Lumea Catholica, martie 2008 45
Dar de ce mai dăinuie şi astăzi Papeasa Ioana, când mii de legende medievale
similare au dispărut? Daţi o căutare pe internet după "Pope Joan" şi veţi găsi
milioane de referinţe. Legenda persistă din acelaşi motiv pentru care persistă
46 Lumea Catholica, martie 2008
Întrebare: Care este diferenţa dintre persoanele care aleg să se sinucidă din
cauza unei boli grave, a unei dependenţe de droguri sau a unei vieţi
desfrânate şi cazul primilor creştini care, deşi avertizaţi că vor fi crucificaţi
dacă vor continua să predice Evanghelia, au predicat oricum şi au fost
omorâţi?
Răspuns (pr. Vincent Serpa): Diferenţa, una majoră, stă în motivele lor.
Persoana care alege să-şi ia viaţa este complet centrată pe ea însăşi.
Persoana care îşi petrece timpul predicând Evanghelia până la a fi martirizată
este complet centrată pe Cristos. Persoana care este foarte bolnavă şi în
mare suferinţă şi acceptă o astfel de durere ca pe crucea sa este, de
asemenea, centrată pe Cristos. Diferenţa constă în a-l face pe Cristos centrul
vieţii noastre.
Răspuns (Jim Blackburn): Unei persoane divorţate nu-i este în general impus
să solicite anularea decât dacă plănuieşte să se căsătorească din nou. Şi,
Lumea Catholica, martie 2008 49
Întrebare: Unde scrie că Maria a fost ridicată la Cer? Am citit în Biblie despre
Enoh şi Ilie, dar unde scrie că Dumnezeu a chemat-o pe Maria în Rai?
Răspuns (Jim Blackburn): Dacă doriţi să căutaţi dovezi scripturale ale acestei
50 Lumea Catholica, martie 2008
Răspuns (Peggy Frye): Spovada la telefon sau prin e-mail nu este permisă de
Biserică din mai multe motive. În primul rând, Sacramentul Spovezii este o
întâlnire personală cu Isus în care El se adresează personal fiecărui păcătos:
"Fiul meu, păcatele tale îţi sunt iertate". El este medicul care are grijă de
fiecare dintre bolnavii care au nevoie ca El să îi vindece. Îi ridică şi îi
reintegrează în comuniunea fraternă. Spovada personală este aşadar forma
cea mai expresivă de reconciliere cu Dumnezeu şi cu Biserica (CBC 1484).
Supravieţuirea
limitei de timp pentru avort. Actualmente este permis să se facă avort până
la a 24-a săptămână de sarcină, deşi se poate şi după acest termen în cazul
copiilor cu probleme medicale. La 1 februarie, cotidianul Telegraph a publicat
datele prezentate de University College London Hospital din care rezultă că
rata de supravieţuire la copiii prematuri a crescut considerabil. La începutul
anilor 1980, o treime dintre copiii născuţi între a 22-a şi a 25-a săptămână de
sarcină supravieţuiau, în timp ce la sfârşitul anilor 1990 acest procent a urcat
la 71%.
Riscul de cancer
Cea mai mare parte a factorilor de risc cunoscuţi, a explicat Patrick Carroll,
sunt reproductivi, legaţi de sarcină sau hormonali. "Avortul provocat are
efecte cancerigene care cresc dacă femeia este nulipară - adică nu a născut
54 Lumea Catholica, martie 2008
Cercetare
Drept fundamental
"Ne place să-l considerăm ca un creştinism 'on demand' (la cerere), la care
poţi avea acces 24 de ore din 24, 7 zile din 7, când ai mai mare nevoie", a
spus Wyatt, conform unui articol din Christian Science Monitor din 6
februarie. Motoul sitului este "Broadcast Him", cu referinţă la Isus, în mod
voit în contrast cu motoul lui YouTube care este "Broadcast Yourself". Situl
GodTube a fost deschis anul trecut în august şi, conform articolului, creşte
rapid, cu circa 1,7 milioane de vizualizări pe lună. Conform unui articol apărut
la 1 noiembrie pe situl lui Wyatt, ar exista deja 150.000 de persoane
înregistrate cu un profil activ propriu şi cu 25.000 de videoclipuri publicate.
Clipurile sunt controlate înainte de a fi făcute publice, dar cu toate acestea
unele dintre ele sunt polemice şi critice faţă de unele Biserici sau de unele
credinţe.
Informaţia Vaticanului
Şi Vaticanul se foloseşte tot mai mult de Internet. Situl său oficial este unul
dintre cele mai vizitate din lume, în timp ce sunt poate mai puţin cunoscute
conţinuturile puse la dispoziţie de multe congregaţii din Vatican care au
elaborat situri internet proprii. De exemplu, Congregaţia pentru Cler are un
sit care pune la dispoziţie o mare varietate de documente. Între acestea este
o culegere de discursuri şi texte referitoare la rolul preoţilor, idei utile pentru
pregătirea omiliilor şi date statistice cu privire la numărul seminariştilor şi al
clericilor.
Via SMS
Un alt mijloc de comunicaţie, folosit deja de câtva timp, este cel al SMS-urilor
trimise către telefoanele celulare. În Italia, un acord recent între Vodafone şi
Lux Vide va permite trimiterea de citate din Papa Ioan Paul al II-lea, după
cum relata Corriere della Sera în 7 februarie. Proiectul este sub
supravegherea lui Joaquin Navarro-Valls, care a fost mult timp purtător de
cuvânt al defunctului Pontif. În afară de gânduri ale Papei Ioan Paul al II-lea,
utilizatorii vor putea primi şi o imagine a sfântului zilei, cu o scurtă notă
biografică. Alte servicii de această natură deja disponibile în Italia includ
posibilitatea de a primi Angelus-ul duminical al Papei via SMS.
Conferinţa Episcopilor Catolici din Statele Unite pune la dispoziţie pe situl său
Internet podcast-uri cu lecturile de la Liturghia zilei, precum şi secţiuni
dedicate sfântului zilei şi o rugăciune zilnică sugerată. O secţiune specială cu
resurse pentru Postul Mare conţine multe rugăciuni, între care textele
Lumea Catholica, martie 2008 59
Materiale diecezane
(c) Catholica.ro
www.lumea.catholica.ro