Sunteți pe pagina 1din 27

Sub egida...

“Cine are
urechi de auzit să
asculte!”

• Astăzi vom vorbi despre....


Politeţea şi bunele maniere
”Manierele sunt o oglindă în care
fiecare îşi arată faţa”

Partea I: INTRODUCERE;
Despre necesitatea politeţii în zilele noastre!
Partea a II-a: DEFINIREA POLITEŢII
Partea a III-a:
IMPORTANŢA ÎNVĂŢĂRII POLITEŢII
Partea I- Introducere: despre
necesitatea politeţii, în zilele noastre
• Mai este actual acest cuvânt „politeţe”?
• Credeţi că acest subiect atât de vechi, ancestral mai
are valabilitate şi mai poate fi discutat şi în zilele
noastre sau e ceva ”depăşit”, de domeniul trecutului?
• Politeţea a fost şi este indispensabilă fiecărui om,
din orice timp, şi din orice loc (ar) face parte.
• „Florii i se cere parfum, iar omului politeţe”
(Proverb indian)
• Nu întâmplător, politeţea a fost comparată cu o
cheie de aur, care deschide toate porţile.
• Manierele, pe care le neglijăm ca pe nişte lucruri
mărunte, fac adesea ca oamenii să te judece în bine
sau în rău. Cel mai mic efort de a avea maniere plăcute
şi civilizate te-ar scuti de aprecierile lor nefavorabile”
(La Brujere)
• Se constată, cu mare tristeţe, că în ciuda evoluţiei
ştiinţei şi a tehnicii, oamenii nu sunt întotdeauna
manieraţi aşa cum ar trebui să fie. În comportarea lor
e mai mult aparenţă de politeţe decât politeţe.
• Mulţi nu au nici măcar o idee exactă despre politeţe,
crezând că ea constă, în primul rând, în a fi în ton cu
moda, apoi o caută în gesturi exterioare, pe când, în
realitate, adevărata politeţe trebuie să existe în
sentiment, să se nască din inimă.
Cu siguranţă că ni s-a întâmplat măcar odată în viaţă, fiecăruia
dintre noi, să batem la o uşă şi aceasta să rămână închisă, ori
să aşteptăm cu nerăbdare un răspuns, şi acesta să nu vină, sau
ori de câte ori am salutat pe cineva să nu ni se răspundă la
salut, sau să treacă cineva pe lângă noi şi să nu ne salute...
Sau, poate, participând la diferite întâlniri cu semenii noştri,
am fost trataţi, uneori, cu răceală şi indiferenţă, fără
consideraţie pentru persoana proprie.

Să fie toate acestea exemple de politeţe sau


comportament de bune maniere? Cu siguranţă, nu!
Poate că persoana noastră este foarte modestă, dar fără respect
pentru drepturile noastre cele mai elementare, fără respect la
care au dreptul chiar şi cei mai umili şi neînsemnaţi oameni,
viaţa noastră poate deveni insuportabilă.
Toate exemplele noastre negative anterioare nu
sunt lucruri de mică importanţă şi nu ofensează doar
normele cele mai elementare care reglementează
convieţuirea umană, ci rănesc însăşi demnitatea
persoanei umane.
Lipsa de civilizaţie în comportamentul uman nu
este cauzată de faptul că nu ar fi suficiente cărţi în
acest domeniu, ci de faptul că o comportare civilizată
nu izvorâşte, în primul rând, din cunoaşterea unui
cod al bunelor maniere, ci din sufletul omului.
Cu cât, oamenii vor poseda sentimentele mai nobile
şi mai frumoase, cu atât vor deveni mai „domni” în
comportamentul lor.
CITATE DESPRE POLITEŢE:
„Trebuie să ne comportăm
totdeauna politicios, ca şi cum
ar fi faţă de Domnul!” (Clement
de Alexandria)
„Nu e destul om cine nu e destul
de bine crescut!” (Joubert)
„Politeţea este moneda care
circulă în lumea întreagă!”
(Cervantes)
„Bunele maniere sunt făcute din
sacrificii” (Emerson)
PARTEA a II-a – CE ESTE POLITEŢEA?
Politeţea este un instrument delicat care trebuie să vibreze
odată cu sufletul; de aceea sunt puţini cei care ştiu să scoată
din ea sunete armonioase menite să-i mişte pe cei din jur.
Politeţea este o artă care nu se învaţă fără oboseală; este arta
cea mai grea, deoarece este atât de uşor să fii nepoliticos.
Puţini oameni reuşesc să şi-o însuşească perfect, pentru că, în
fond, ea nu este alceva decât un buchet de virtuţi alese.
Exemplu: Sf. Francisc de Assisi este considerat modelul
cavalerului perfect, pentru că, era elegant, viteaz, amabil, plin
de atenţie şi delicat în iubire faţă de cei săraci şi umili; avea un
mod politicos şi amabil de a-i trata pe cei aroganţi, pe pungaşi;
mai presus de toate pentru că, aflându-se în secolul în care
leproşilor nu li se dădea nici o atenţie, el le săruta rănile cu o
infinită delicateţe.
Nu este uşor să dăm o definiţie exactă a politeţii, chiar dacă
avem despre ea o idee atât de clară încât deosebim imediat
un gest civilizat de unul necivilizat, o persoană distinsă de
una mai puţin rafinată. Aceasta se datorează poate faptului că
politeţea nu este o singură calitate sau virtute, ci un
ansamblu fericit de calităţi naturale şi dobândite care-l fac
pe cel ce le posedă plin de demnitate, manierat, plăcut.

Politeţea – nu este doar expresia a ceea ce omul posedă de


la natură mai bun în sufletul său, ci e, în acelaşi timp, rodul
unei munci susţinute de rafinament spiritual, de cucerire
a însuşirilor indispensabile în relaţiile umane.

Politeţea- înseamnă cunoaşterea acelor legi pline de sens


şi universal acceptate ce reglementează convieţuirea
socială şi punerea lor în practică.
Pentru calităţiile sufletului situaţia este aceeaşi ca şi
pentru calităţile trupului: există unii oameni care din
natură au forme delicate, trăsături armonioase, au o
faţă plăcută şi distinsă, în timp ce alţii par să fii fost
plămâdiţi de nişte mâini distrate şi grăbite.
Sunt unii oameni care au în sânge politeţea,
fineţea, sunt „domni” din naştere, precum sunt şi
alţii din fire neciopliţi, rudimentari, neglijenţi.
De aceea, cine are politeţea în sânge se va osteni mai
puţin pentru a deveni un om cu desăvârşire rafinat;
ceilalţi, în schimb, vor fi nevoiţi să facă o muncă mai
grea, dar fără îndoială că şi ei, prin observaţie şi efort,
pot ajunge în cele din urmă oameni manieraţi.
BUNELE MANIERE – ÎN UNIVERS
Chiar şi lucrurile din natură par să fie guvernate de nişte
legi precise ale politeţii. Armonia universului este eleganţă.
Armonia şi politeţea îşi dau mâna în mod inconştient, dar
supremul Creator al universului a orânduit acest lucru pentru
ca noi, oamenii, să observăm şi să învăţâm. Ca de exemplu:

Lăsând un smoc de lână într-un mărăcine, oaia face cadou


culcuşul pentru cuibul pe care sticletele şi-l construieşte în
vârful unui copac.
Zăpada nu cade pentru a sufoca firicelul născut de curând, ci
pentru a-i oferi un adăpost la iarnă, pentru a-l proteja ca mai
târziu să crească mai frumos şi mai robust.
Ierburi plăcute cresc pe marginea drumului pentru ca vitele
care trec să se hrănească cu ele.
Există o legătură atât de intimă în timp şi spaţiu între
lucruri, încât nu este îngăduit să izolăm vreunul din ele
fără să distrugem divina armonie în care toate sunt prinse.
Ceea ce ni se pare fără continuitate şi nesimultan este
cauzată de incapacitatea simţirilor noastre.

Există o armonie inconştientă


pentru fiiinţele iraţionale, însă
ea îi învaţă pe oameni că aceeaşi
armonie trebuie să existe şi între
ei, iar acum acestă armonie o
pot realiza prin iubire,
corectitudine sufletească,
bunătate, politeţe.
Pentru ca inima omului să nu se oprească, pentru ca cel care
călătoreşte să nu se rătăcească, pentru ca ceea ce Dumnezeu
a creat să nu piară, străluceşte soarele şi se aprind stelele
pe cer, se succed anotimpurile, întreaga creaţie palpită.
Nimic nu a fost voit de Dumnezeu pentru sine, nimic nu-şi
este suficient sieşi, totul a fost conceput să existe în
armonie şi unire.

Nu există manifestare externă


de politeţe care să nu aibă un
profund sens moral.
Comportamentul este oglinda în
care fiecare persoană îşi arată
propria imagine.
Respectul faţă de persoana umană stă la baza orcărei relaţii
sociale şi acesta este semnul fundamental pe care îl conţine orice
manifestare externă de politeţe.
Indiferent cu ce este îmbrăcat cineva, indiferent ce rol joacă în
societate, indiferent ce vârstă are, e o persoană cu demnitatea şi
drepturile proprii şi, ca atare, este vrednic de atenţie, de
consideraţie şi de respect.
Omul sărac şi umil este vrednic de toată consideraţia ca şi cel
bogat şi puternic. Sub orice haină modestă şi cârpită se află o
fiinţă umană ea nu se deosebeşte (sau nu ar trebui) de cel luxos
îmbrăcat – pentru că, de fapt, originea lor este aceeaşi, au
structuri fizice şi un suflet la fel de nobil şi nemuritor.
Dacă se pune problema unei atenţii deosebite, aceeasta o datorăm
celui care suferă mai mult, pentru a înlătura cumva dezechilibrul
dintre oameni şi a îndulci loviturile soartei nemiloase.
Premisa fundamentală a politeţii: toţi oameni merită să
fie trataţi cu respec! Aceasta nu pentru că l-ar fi câştigat,
nu pentru că sunt întotdeauna amabili sau pentru că ne
putem înţelege uşor cu ei, ci pentru faptul că sunt o parte
din ceva mai mare decât ei înşişi. Sunt o parte a omeniri
– şi aceasta înseamnă că ocupă un loc important în
ordinea lucrurilor.
Esenţa politeţii este respectul faţă de oameni, maniera
de a stabili o relaţie bună, armonioasă cu ceilalţi,
maniera de a recunoaşte valoarea fiecărei fiinţe umane;
Esenţa lipsei de politeţe este lipsa de respect faţă de
oameni, ceea ce duce la distrugerea legăturilor care se
unesc, de aceea neglijarea politeţii duce chiar până la
prăbuşirea comunităţi.
Cel care omite să spună „te rog” ascunde în sufletul său un mic
dictator care crede că e bine să dai ordine şi care poate ajunge până la
urmă un despot crud.
Cel care face gesturi obşcene când e blocat în trafic resimte o violenţă
interioară care, dacă nu e controlată poate duce la atacuri şi chiar la
crimă.
Cel care face glume pe socoteala altora deschide calea către prejudecăţi.
Totuşi, nu orice copil care uită să spună „te rog” când cere o bomboană
va deveni Sadam Hussein.
„Politeţea este sora iubirii” (Sf. Francisc de Assisi), iar creştinul este
obligat la o comportare civilizată, nu doar din motive omeneşti, dar şi
din motive de ordin superior: e obligat de virtuţiile supranaturale ale
credinţei şi iubirii; căci cel care are credinţă şi iubire, în orice întâlnire
cu aproapele îl întâlneşte şi îl descoperă pe însuşi Dumnezeu a cărui
imagine şi a cărui iubire se află în orice făptură omenească, fără
deosebire.
Creştinul vede în aproapele cu care vine în contact zilnic,
nu doar o imagine a lui Dumnezeu, ci ceva mai mult: vede
mădularele aceluiaş trup viu al cărui cap este
dumnezeiescul Mântuitor.
Dacă avem cel mai mare respect faţă de trupul fizic al lui Isus
Cristos din Sfânta Euharestie, pentru ce am fi lipsiţi de respect
faţă de membrele care formează trupul său mistic?
E oare posibil să calci în picioare mlădiţa
şi să nu faci rău viţei?
Fineţea, rafinamentul, curtoazia fiilor lui Dumnezeu trebuie să
imite eticheta acelei curţi unde rege este Cristos, iar demnitari
şi mari seniori sunt sfinţii din cer şi de pe pământ.
Oamenii sunt îndrăgiţi de Dumnezeu, sunt susţinuţi de o
dragoste sfântă care ne cere să răspundem cu recunoştinţă, în
spiritul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.
Politeţea la alte religii
Hinduşii se salută cu mâinile împreunate şi cu capetele plecate,
simbol al respectului faţă de caracterul sacru al vieţii celuilalt.
Evreii fac apel la o viaţă de onestitate şi dreptate, convinşi fiind că
oamenii au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
După credinţa creştină, prin Isus Cristos, Dumnezeu a devenit una
cu noi (om) şi astfel omenirea în sine a fost înălţată la un rang
superior, căpătând un loc de o importanţă imensă.
Trebuie să recunoaştem că noi creştinii nu suntem întotdeauna
fideli convingerilor noastre profunde. În momentele şi zilele cele
mai bune, ştim că Dumnezeu nu locuieşte numai în oameni ca
noi, care cel puţin în aparenţă suntem cât de cât normali, ci că
Dumnezeu îi iubeşte pe toţi (păgâni, bolnavi...);
Toţi oamenii, indiferent de starea lor, de realizările şi de eşecurile
lor, au o valoare eternă, o valoare pe care noi n-o putem măsura.
Dacă am putea vedea pe ceilalţi aşa cum îi vede Dumnezeu!
De vreme ce fiecare persoană merită să fie tratată cu
respect, trebuie să avem grijă cum ne purtăm unii cu alţii.

Viaţa noastră se clădeşte cărămidă cu cărămidă, zi după


zi; cu fiecare gest mărunt de atenţie creăm ceva de o
importanţă covârşitoare – caracterul nostru, cât şi al
altora. Micile gesturi de politeţe pot avea un rol major în a
crea o omenire mai umană.

Nu ajung gesturile exterioare; mai înainte de a exista în


gesturi, politeţea trebuie să existe în suflet. Simplele
aparenţe sunt măşti prea slabe pentru a putea acoperi prea
multă vreme ceea ce este rău în inima şi în mintea unui om.
Politeţea are rădăcinile în inimă, deoarece oamenii ţin la mare
cinste adevărata politeţe care este bunătate, modestie, înţelegere,
generozitate, iertare. Cine posedă aceste calităţi este adevăratul
gentleman, e cavalerul desăvârşit.
Adevărata politeţe este expresia a ceea ce este mai bun în
inima omului, este sinceritate (cel care exprimă în exterior ceea
ce nu posedă în interior pune în evidenţă o monedă falsă)
Oamenii sunt foarte exigenţi în această privinţă! Pe cât sunt
de îngăduitori şi gata să ierte un gest nepoliticos săvârşit fără
răutate, pe atât sunt de intoleranţi cu cei care fac uz de o falsă
politeţe.
DECI Politeţea, care . la prima vedere nu ar părea altceva decât
o etichetă sinceră, e ceea ce este mai bun în suflet, e vibraţia
armoniei interioare, o rază a luminii lăuntrice, palpitaţia
iubirii inimii.
PARTEA a III-a: Importanţa învăţării politeţii

Probabil că, în general, comportamentul


dumneavoastră este manierat, politicos şi poate chiar
plin de amabilitate, dar trebuie să ştim că regulile de
conduită au evoluat de-a lungul a nenumărate generaţii,
sunt individualizate în funcţie de situaţie, şi au un rol
foarte important în cadrul relaţiilor interumane.
Noi, oamenii, nu moştenim însă aceste norme de
conduită de la generaţie la generaţie şi nici nu suntem
dotaţi cu un instinct care să ne permită cunoaşterea lor din
faşă. Noi, oamenii, trebuie să învăţăm regulile
comportamentului civilizat.
Bunul simţ, respectul pentru semeni şi o viziune binevoitoare
asupra vieţii ne va ajuta enorm să stabilim relaţii armonioase
cu cei din jur şi să ne câştigăm reputaţia unei persoane cu o
conduită civilizată.
Este posibil, însă ca acest comportament demn de stimă al
nostru să nu cuprindă toată varietatea de circumstanţe în care
v-aţi putea afla la un moment dat, iar nerecunoaşterea
normelor de conduită într-o anume împrejurare să vă pună în
situaţii jenante, făcând ca persoanele cu care intraţi în contact
în astfel de cazuri şi care nu ştiu ce om cumsecade sunteţi, să
vă judece, şi chiar cu asprime, exclusiv pe baza conduitei
În relaţiile noastre de muncă, de învăţătură, de societate, ne
dumneavoastră.
dăm seama ce cale lungă mai au de făcut nu numai cei
ignoranţi sau cei mai puţini sensibili la normele bunei –
cuviinţe, ci şi cei care sunt convinşi că au atins acest ideal şi că
strălucesc în societate.
Acum, la început de secol, văzând cum intoleranţa câştigă
pe zi ce trece mai mult teren, este momentul să ne
întrebăm care sunt motivele care au condus la acest
individualism agresiv, atât de caracteristic epocii noastre.

Situaţia se
datorează în
mare măsură
faptului că
respectul pentru
celălalt nu mai
este una din
valorile
esenţiale.
Uneori, respectarea
anumitor reguli nici nu mai
contează; în multe domenii
deseori nu se mai ţine seama
de existenţa multora dintre ele.

În numele libertăţii, al liberei


expresii, suntem pe cale să ne
călcăm în picioare unii pe
alţii.
„Trăim într-o ţară liberă, pot
să fac ce vreau”, auzim
adesea, peste tot din gura
copiilor, tinerilor.
La nivelul societăţii, al familiei, al individului, este
obligatoriu să stabilim anumite limite precise, peste care
să nu acceptăm să trecem. Aceste reguli elementare, care
ar trebui să guverneze o societate, o familie, un grup, se
referă la politeţe, la buna – cuviinţă, sunt reguli care ne
permit să trăim liberi, fără a-i obliga pe ceilalţi să ne
suporte. Fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea
pentru schimbările sociale pe care le doreşte.
Reconsiderându-se atitudinea faţă de bunele maniere,
faţă de buna-cuviinţă, faţă de respectul datorat celuilalt, nu
facem decât un prim pas mic, dar important, spre
recâştigarea armoniei.
Multe dintre regulile de politeţe sunt stabilite şi cunoscute
de când lumea. Dar, cu timpul începem să le uităm...
Cu vârsta, credem că ne putem permite...
CONCLUZIE
Cunoscând bine aceste reguli de politeţe, putem să ne
simţim mai siguri pe situaţie.
La serviciu, la şcoală, pe internet, în familie sau în
străinătate, a şti să te porţi cum-se-cade este un DAR
care ne aduce mult folos.
Fiecare dintre noi este artistul lui însuşi; fiecare poate
sculpta din el ce doreşte: un Cristos sau un ţăran.
Nu toţi suntem artişti înzestraţi cu aceeaşi pricepere şi
măiestrie. Când Donatello sculpta răstignitul pentru
fraţii de la Santa Croce era destul de tânăr, era
începător... Dar, peste câţiva ani nu mai era ţăran.
CONCLUZIE
Un creştin poate şi trebuie să facă din
el însuşi un alt Cristos.
Cu siguranţă va întâlni dificultăţi, va
fi o muncă îndelungată şi grea, până
la realizarea perfecţiunii.
Dar ... până la urmă, va reuşi să
posede spiritul şi manierele lui Cristos
care a fost extrem de delicat şi cel mai
desăvârşit om dintre toţi câţi s-au
născut vreodată.