Sunteți pe pagina 1din 58

L

U

M

E

A

CATHOLICA

L U M E A CATHOLICA m ai 2008 www.lumea.catholic a.ro

m ai 2008

www.lumea.catholic a.ro

2
2

SUMAR

Lumea Catholica, mai 2008

1.

Scopurile inutile ale experimentării cu orice preţ

3

Assuntina Morresi

2.

Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul

-

păcătoşilor

8

3.

Papa Benedict ne conduce înapoi la esenţa creştinismului

19

Wlodzimierz Redzioch

4.

Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran

24

Matthew E. Bunson

5.

Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri

30

Salvatore M. Perella

6.

Rolul femeii în Biserică - o invitaţie la reflecţie

36

Laura Lazu

7.

Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă

41

-

8.

Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?

48

pr. Ariel Alvarez Valdes

Lumea Catholica, mai 2008

3
3

Scopurile inutile ale experimentării cu orice preţ

autor:

Assuntina Morresi

traducător:

Oana Capan

sursa:

© L`Osservatore Romano, 22 mai 2008

S-a încheiat în seara zilei de marţi, 20 mai 2008, în Camera Comunelor din Marea Britanie, seria de votări controversate asupra noii legi britanice care va reglementa fecundarea asistată şi cercetarea asupra embrionilor umani - Human Fertilisation and Embryology Bill - cuprinzând şi norme privind avortul.

Avortul

Limita avortului rămâne la 24 de săptămâni, aşa cum a fost fixată de legea din 1990: diversele amendamente prezentate pentru a scădea pragul la 22, 20, 16 sau 12 săptămâni au fost respinse toate. Cele mai multe voturi favorabile le-a obţinut acela care propunea o limită de 22 de săptămâni, cu 233 voturi pentru, respins însă cu o majoritate de 304. Subsecretarul de stat pentru sănătate Dawn Primarolo a arătat că pragul pentru supravieţuirea nou- născuţilor a rămas neschimbat din 1990 încoace, şi premierul Gordon Brown a votat pentru menţinerea limitei de 24 de săptămâni, în timp ce liderul

limitei de 24 de săptămâni, în timp ce liderul Edward Leigh conservatorilor David Cameron a fost

Edward Leigh

conservatorilor David Cameron a fost în favoarea scăderii la 22 de săptămâni. Fostul ministru Edward Leigh, care a susţinut în schimb limita de 12 săptămâni, a declarat polemic că "În Marea Britanie modernă locul cel mai periculos este pântecele mamei tale".

4
4

Lumea Catholica, mai 2008

Dezbaterea a fost foarte aprinsă şi în mass-media: Daily Mail a publicat în

ediţia din 7 mai poveştile a patru copii născuţi foarte prematur, sub titlul

"Copiii noştri s-au născut sub limita avortului

decât relatările impresionează imaginile: ies în evidenţă fotografiile a patru copii, frumoşi şi sănătoşi acum; extrem de mici şi plini de tuburi şi pansamente în dificilele prime zile din vieţile lor.

şi au supravieţuit". Mai mult

În Italia, de ani de zile, unele spitale importante, cum ar fi de exemplu clinica Mangiagalli din Milano, nu efectuează avorturi dincolo de 22 de săptămâni şi trei zile de sarcină: legea italiană interzice avorturile târzii când fătul are posibilitatea unei vieţi autonome, chiar dacă viaţa mamei este în pericol (în acest caz se induce naşterea înainte de termen şi se încearcă să se salveze vieţile amândurora). 22 de săptămâni şi trei zile este pragul determinat de medicii de la Mangiagalli - şi nu numai - dincolo de care există această posibilitate.

Necesitatea unui tată

Nu va mai fi nevoie, pentru a avea acces la tratamente de fertilizare in vitro, de prezenţa unei perechi, adică a viitorilor părinţi - mamă şi tată. A fost respins şi un amendament care prevedea prezenţa cel puţin a unui "model de rol masculin". Noua lege cere în schimb prezenţa unui "susţinător parental". Tot subsecretarul de stat pentru sănătate Primarolo a declarat:

"Calitatea la a fi părinţi este cea care face diferenţa, nu sexul părinţilor în sine", în timp ce laburista Emily Thornberry a definit anumite cereri o "discriminare directă împotriva cuplurilor de lesbiene şi a femeilor singure", cum este aceea, de exemplu, de la Spitalul pentru Femei din Birmingham, unde pot avea acces la serviciile de fecundare asistată doar cuplurile heterosexuale care au o relaţie de cel puţin doi ani.

"Nu ar trebui, în numele unui concept greşit de egalitate sau dreptate, să pretindem că există un drept automat de a avea un copil pentru oricine, fără a ţine cont de sex", este convins, în schimb, Sir Patrick Cormack, parlamentar conservator. În concluzie, orfani încă înainte de a fi concepuţi: imposibil în natură dar nu pentru lege, în Marea Britanie. Dar pentru că chiar şi în eprubetă este nevoie de sămânţă masculină pentru a crea un embrion,

Lumea Catholica, mai 2008

5
5

trebuie să existe totuşi în mod necesar un tată biologic, chiar dacă este redus la un producător de spermă: un număr într-un catalog ale unei bănci de spermă sau poate, mai modern, un cod de bare.

Copii-medicament

Va fi posibil să se ajungă la a se naşte copii din embrioni selecţionaţi, în scopul de a putea dispune de ţesuturi compatibile cu acelea ale unor fraţi sau surori bolnave. Se va permite, aşadar, să se producă un număr ridicat de embrioni umani pentru a-i alege pe aceia cu caracteristicile genetice "adecvate", care după ce se vor dezvolta şi se vor naşte vor da propriile ţesuturi fraţilor bolnavi. Embrionii consideraţi mai puţin compatibili sau total nepotriviţi vor fi înlăturaţi: cu alte cuvinte, o selecţionare genetică pe baza posibilei folosiri a materialului biologic al copilului ce ar urma să se nască.

A fost respins un amendament care prevedea selecţionarea embrionară doar

în cazul în care viaţa rudei care trebuie vindecată se află în pericol. Pentru a face să se nască "copii-medicament", de acum înainte va fi suficient ca cineva să aibă o boală de o anumită gravitate, chiar dacă nu fatală. "Este un

imperativ moral, dacă există măsuri terapeutice, ca în acest caz

folosească terapiile pentru a salva vieţi", a declarat laburistul Des Turner. Cine ştie ce efect va avea să afli că ai fost considerat o "măsură terapeutică", să ştii că te-ai născut doar pentru că propriul tău profil genetic era exact ceea

ce trebuia familiei.

să se

Embrioni micşti om-animal

Iată şi măsura legislativă cea mai discutată: de acum înainte se vor putea autoriza cercetări care presupun crearea de embrioni micşti om-animal de diverse tipuri: embrioni hibrizi puri, obţinuţi prin amestecarea de gameţi umani şi animali (spermă umană şi ovule animale, sau viceversa); embrioni umani modificaţi prin introducerea de ADN animal; embrioni umani modificaţi prin introducerea de celule animale; şi în fine aşa-numiţii cibrizi [din termenul în limba engleză "cybrid", adică "hibrizi citoplasmici" n. tr.], embrioni obţinuţi prin tehnica transferului nuclear (cunoscută sub numele de

6
6

Lumea Catholica, mai 2008

clonare terapeutică), aceeaşi procedură care a dus la naşterea oii Dolly. Toţi vor fi distruşi până în ziua a 14 de viaţă.

Toţi vor fi distruşi până în ziua a 14 de viaţă. Experimente de dragul experimentelor? Nu

Experimente de dragul experimentelor?

Nu există cerere de acest tip de embrioni în comunitatea ştiinţifică, în ciuda tevaturii din mass-media: până acum au existat doar cererile din partea a două grupuri engleze pentru crearea de cibrizi, utilizându-se ovule de vacă şi celule adulte

umane. O cercetare veche şi inutilă: în luna noiembrie a anului trecut, Ian Wilmut, "părintele" oii Dolly, a declarat public că a renunţat la încercarea de a produce celule rădăcină embrionare prin clonarea terapeutică, deoarece tehnica este ineficientă, nu a funcţionat niciodată pe fiinţe umane, şi a funcţionat puţin şi rău în cazul animalelor. Wilmut va lucra cu "celule rădăcină etice", acelea descoperite de omul de ştiinţă japonez Shynia Yamanaka; acesta, printr-o anumită manipulare genetică, a reuşit să "întinerească" celule adulte până la un stadiu mult asemănător cu acela embrionar.

Numele tehnic este "celule rădăcină pluripotente induse". În urmă cu câteva săptămâni, prestigioasa revistă "Nature" intitula un lung articol pe această temă "Celule rădăcină embrionare 2.0. Creşte entuziasmul oamenilor de ştiinţă pentru celulele rădăcină pluripotente induse". Robert Lanza, cunoscut cercetător american asupra celulelor rădăcină embrionare, de la Advanced Cell Technology, a declarat că a încercat mult timp să producă cibrizi, dar inutil, din cauza incompatibilităţii dintre ADN-ul uman şi cel animal care împiedică dezvoltarea acestui tip de embrioni dincolo de primele câteva zile de viaţă.

Într-o scrisoare datată pe 15 mai, publicată în Times, 16 oameni de ştiinţă din

Lumea Catholica, mai 2008

7
7

întreaga lume puternic implicaţi în cercetare în acest sector protestează:

"Faptul că cercetătorii declară, fără a avea vreo dovadă, că lipsa permisiunii, a finanţărilor sau a consensului pentru o anumită linie de cercetare 'va întârzia dezvoltarea de remedii la boli incurabile', este iresponsabil, nejustificabil şi mai ales nedrept faţă de pacienţi. În particular, având în vedere stadiul actual al cercetării pe celule rădăcină embrionare, pe celule rădăcină adulte şi pe celule rădăcină pluripotente induse, nu există o justificare validă, medicală sau ştiinţifică, pentru a insista asupra creării unui spectru amplu de entităţi hibride umane-neumane sau 'embrioni umani micşti", un plan de acţiune pentru care nu există clare precedente ştiinţifice. De aceea dorim să punem sub semnul întrebării valoarea ştiinţifică a propunerilor, actualmente examinate de parlamentul britanic, orientate spre crearea de astfel de combinaţii embrionare".

Pe de altă parte, eventualele celule rădăcină embrionare provenite din cibrizi nu pot fi utilizate pentru aplicaţii clinice asupra fiinţelor umane, datorită riscului contaminării cu material biologic animal. Şi nu vor putea fi folosite nici ca model pentru studiul anumitor boli, după cum se repetă totuşi în mod iresponsabil: cum este posibil să se utilizeze celule provenite de la cibrizi, cu patrimoniu genetic modificat, cu un metabolism necunoscut, tocmai pentru a studia boli datorate unor modificări necunoscute ale anumitor funcţiuni celulare? De unde atunci această încăpăţânare pentru o cercetare atât controversată din punct de vedere etic cât şi îndoielnică din punct de vedere ştiinţific? Poate pentru a demonstra că trebuie să se experimenteze tot ceea ce se doreşte?

8
8

Lumea Catholica, mai 2008

Apariţiile Fecioarei de la Laus, împăcarea şi refugiul păcătoşilor

autor:

-

traducător:

Ecaterina Hanganu

sursa:

© CatholicTradion.org

În ziua de duminică, 4 mai 2008, în cadrul unei Liturghii celebrate în oraşul Laus din Alpii francezi, Episcopul Jean-Michel de Falco de Gap, însoţit de numeroşi Cardinali şi Arhiepiscopi din întreaga lume, a anunţat recunoaşterea oficială din partea Bisericii a apariţiilor mariane înaintea lui Benoite Rencurel, între anii 1664 şi 1718. În timpul Liturghiei, Episcopul de Falco a arătat că acestea sunt primele apariţii mariane aprobate de Vatican şi de Biserica din Franţa în secolul XXI. El a numit acest fapt ca cel mai deosebit eveniment care a avut loc în Franţa de la apariţiile de la Lourdes din 1862. Sanctuarul Fecioarei de la Laus atrage în jur de 120.000 de pelerini în fiecare an. Vă prezentăm în continuare un material despre Fecioara de la Laus, necunoscută pentru cei mai mulţi dintre noi.

Valea Laus se află în sud-estul Franţei, în Dauphine, la poalele Alpilor. În 1666, cătunul avea vreo 20 de gospodării. Locuitorii ridicaseră o capelă închinată Bunei Vestiri - şi chiar aici Sfânta Fecioară a ales locul unei alte "Bune Vestiri", apărând de mai multe ori unei fetiţe sărace şi smerite, neştiutoare de carte, Benoite Rencurel: "L-am rugat pe Fiul Meu pentru Laus, pentru convertirea păcătoşilor şi El mi-a împlinit cererea", a spus Sfânta Fecioară, adresându-se micii păstoriţe.

Benoite era învăţată cu suferinţa, fiindcă venise pe lume într-o sărăcie lucie, care avea să fie şi mai grea după ce tatăl ei a murit, pe când fetiţa avea doar şapte ani. Benoite s-a născut în septembrie 1647, cu numai două luni înainte de Sfânta Maria Margareta, viitoarea adoratoare a Preasfintei Inimi. Aşa cum era obiceiul, creditorii o hărţuiau neostoit pe mama rămasă văduvă, astfel încât ea şi copiii ei munceau din greu ca să se poată întreţine. Benoite nu era numai ajutorul, ci şi protectorul mamei sale. Odată, zărind nişte bărbaţi îndreptându-se spre casă, a alergat s-o avertizeze pe mama ei, s-a luat la

Lumea Catholica, mai 2008

9
9

bătaie şi l-a învins pe unul dintre ei, care îndrăznise să îi ofere bani să o cumpere.

Dar starea materială a familiei era din ce în ce mai grea. La 12 ani, Benoite se angajase să păstorească două turme de oi în acelaşi timp. Şi astfel, în adâncul extremei sărăcii, prin sacrificiu de sine şi rugăciune, viitoarea vizionară creştea, pregătindu-se pentru misiunea ce-i fusese predestinată. În mai 1664, pe când păştea turma recitând Rozariul, rugăciunea sa preferată, apăru deodată un bătrân venerabil, îmbrăcat în veşminte de Episcop al Bisericii primare, se îndreptă spre ea şi-i spuse: "Fetiţa mea, ce faci tu aici?" "Păzesc oile, mă rog lui Dumnezeu şi caut apă de băut" - veni răspunsul. Benoite avea atunci 17 ani.

de băut" - veni răspunsul. Benoite avea atunci 17 ani. Fecioara de la Laus "Îţi voi

Fecioara de la Laus

"Îţi voi aduce eu", îi spuse bătrânul şi se duse la un izvor pe care Benoite nu-l văzuse. "Eşti aşa de frumos!", îi spuse Benoite. "Eşti oare un Înger sau Isus?" "Eu sunt Maurice, căruia i-a fost închinată capela de alături (pe atunci în

ruine)

unui alt stăpân şi dacă te prind paznicii, îţi iau turma. Mergi în valea de mai sus de Saint-Etienne. Şi acolo ai s-o vezi pe Maica Domnului". "Dar, domnule, ea e în Cer! Cum aş putea-o vedea aici?!" "Da, ea e şi în Cer, şi aici, după cum doreşte".

Fetiţa mea, să nu te mai întorci în locul acesta. Pământul aparţine

În dimineaţa următoare, foarte devreme, Benoite şi-a dus turma la locul indicat - Vallon des Fours (Valea Cuptoarelor), numită astfel din cauză că dealul învecinat conţinea ghips, pe care locuitorii îl extrăgeau şi-l ardeau ca să facă mortar pentru construcţii. Abia ajunsese Benoite acolo când, în faţa unei grote mici, a văzut-o: era o femeie de o frumuseţe fără seamăn, ţinând de mână un copil la fel de frumos. Fata a fost uluită. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că se află în prezenţa Maicii Domnului, deşi Sf. Maurice îi spusese

10
10

Lumea Catholica, mai 2008

aceasta - aşa că ciobăniţa o întrebă cu inocenţă: "Frumoasă Doamnă, ce faci aici? Ai venit să cumperi mortar?"

Apoi, fără să aştepte răspunsul, adăugă: "Eşti aşa de bună să ne încredinţezi copilul? Ne-ar încânta pe toţi!" Doamna surâse fără să răspundă. Fermecată, copleşită de frumuseţe, Benoite o admiră. La vremea prânzului, scoase o bucată de pâine şi spuse: "Vrei să mănânci cu mine? Am nişte pâine bună şi am putea s-o înmuiem în izvor". Doamna surâse din nou şi o lăsă pe Benoite să se bucure de prezenţa Ei, intrând şi ieşind din grotă, apropiindu-se şi îndepărtându-se de ea. Apoi, când veni seara, îşi luă copilul în braţe, intră în grotă şi dispăru.

În zilele următoare şi tot aşa, timp de patru luni, Benoite contemplă acolo pe cea care era Bucuria Îngerilor şi Podoaba Cerurilor. Ciobăniţa era transfigurată. Împărtăşea tuturor propria fericire, cu o încântătoare simplitate şi bucurie. Văzând-o atât de schimbată, lumea începu să se întrebe dacă nu cumva cea pe care o văzuse nu era chiar Sfânta Fecioară. Benoite nu ştia, dar nici nu îndrăznea să o întrebe pe Doamnă cine era. Înainte de a o face pe Benoite prietenă şi mesageră a ei, Fecioara Preasfântă a făcut sufletul feţei să se umple de o irezistibilă atracţie faţă de ea. Apoi, după două luni de tăcere, a început să vorbească, să o înveţe, să o pună la încercare şi să o încurajeze.

Coborându-se la nivelul minţii unei fete fără carte crescută în creierul munţilor, Regina Cerului a consimţit la o serie de familiarităţi care ne-ar surprinde dacă nu am şti că bunătatea sa e fără margini. Într-o zi, duioasa mamă a chemat-o pe Benoite să se odihnească lângă ea şi copilul obosit a venit, s-a culcat şi a dormit liniştită pe colţul mantiei sale. Altă dată, făcând aşa ca mamele când îi învaţă pe copii să se roage, a pus-o să repete, cuvânt cu cuvânt, Litania de la Loreto, apoi Benoite le-a învăţat pe fetele din sat şi o cântau împreună la biserică în fiecare seară.

Astfel, cu dulceaţa şi răbdarea fără seamăn a unei mame, Sfânta Fecioară o forma pas cu pas în vederea viitoarei sale misiuni. Tânăra era pioasă, dar încă stângace, încăpăţânată şi plină de nerăbdare. Înainte ca Fecioara să-şi reveleze ea însăşi Numele, a iniţiat-o pe Benoite asupra rolului pe care avea

Lumea Catholica, mai 2008

11
11

să îl joace de-acum înainte toată viaţa: să lucreze pentru convertirea

păcătoşilor prin rugăciune, sacrificiu şi printr-o chemare specială, fiindcă Dumnezeu îi încredinţase carisma de a citi inimile semenilor. Prin urmare, i

se încredinţase misiunea dificilă de a corecta sufletele, arătându-le starea

jalnică în care se aflau, iar la nevoie, să scoată la lumină chiar păcatele uitate

sau ascunse, pentru ca sufletul să se purifice.

O convertire cu totul neaşteptată, printre multe altele, avea să confirme

autenticitatea Apariţiei dar şi darul de clarvăzătoare al fetei. Doamna Rolland, cea în slujba căreia se afla Benoite, era o persoană care nu avea

nimic de-a face cu religia, dar a vrut să vadă ea însăşi ce se întâmplă. Într-una din zile, înainte de răsăritul soarelui, s-a dus pe furiş la grotă, a intrat înainte de Benoite şi s-a ascuns acolo. Ceva mai târziu a sosit Benoite şi după câteva clipe a apărut Frumoasa Doamnă. "Stăpâna ta este aici şi se ascunde în spatele acelei stânci", a spus Fecioara. "Spune-i să nu mai înjure cu numele lui Isus, fiindcă dacă o ţine tot aşa, nu va mai fi Rai pentru ea. Conştiinţa sa e tare încărcată, trebuie să facă penitenţă". Doamna Rolland, care auzise totul,

a izbucnit în lacrimi şi a promis că se va corecta. Şi s-a ţinut de cuvânt.

Începuse să se ducă vestea despre apariţii: oamenii vorbeau peste tot de ele. Mulţi le credeau autentice, dar erau şi alţii care bănuiau că păstoriţa era o falsă mistică. Printre cei care o susţineau pe Benoite erau fetiţele din St. Etienne, care, ca şi ea, o iubeau pe Sfânta Fecioară din toată inimă şi-i împliniseră cererea: cântau în fiecare seară la biserică, împreună, cu toată devoţiunea, Litania de la Loretto. Şi fiindcă veştile despre apariţii se răspândeau, Francois Grimaud, magistratul din Avancon, un bun catolic şi om integru, s-a hotărât să înceapă investigaţiile. După o serie de examene serioase a ajuns la concluzia că Benoite nu era o impostoare, nici bolnavă mental şi nici nu vroia să dezamăgească sau să păcălească pe cineva.

La cererea magistratului, deşi împotriva propriei voinţe, Benoite a acceptat să o roage pe Doamnă să-şi dezvăluie identitatea: "Bună mea Doamnă, eu şi toţi oamenii de aici am dori tare mult să ştim cine eşti. S-ar putea să fii chiar Maica Bunului nostru Dumnezeu? Te rog, fii atât de bună şi spune-mi - şi vom construi o capela aici în cinstea Ta". Apariţia cerească a răspuns că nu e nevoie să construiască ceva aici, fiindcă a ales deja un loc mai plăcut. Apoi a

12
12

Lumea Catholica, mai 2008

adăugat: "Eu sunt Maria, Mama lui Isus. N-ai să mă mai vezi aici deloc şi nici în altă parte, pentru un timp". Benoite n-a mai văzut-o pe Stăpâna sa cerească timp de o lună întreagă. Acest fapt a aruncat-o într-o suferinţă atât de adâncă, încât fără ajutorul Cerului ar fi murit.

La 29 septembrie 1664, uitându-se dincolo de râu, la jumătatea drumului spre Laus, a văzut-o pe Sfânta Fecioară. "O, bună Mamă!", a strigat ea."De ce m-ai lipsit atâta timp de bucuria să Te văd?" Apoi a trecut prin apele umflate ale râului şi s-a aruncat la picioarele Reginei Cerului. Sfânta Fecioară i-a

răspuns: "De acum înainte, n-ai să mă mai vezi decât în capela din Laus", şi i-

a arătat cărarea care ducea spre Laus, un sat despre care Benoite auzise, dar nu fusese niciodată acolo - ea locuia pe atunci în Saint-Etienne d'Avancon.

În 1640, câţiva munteni construiseră o capelă mică dedicată Fecioarei Bunei Vestiri undeva, departe, în singurătatea de la Laus. Făcuseră aceasta tocmai ca să aibă unde să se adune să se roage împreună când apele râului erau prea mari ca să poată merge la biserica parohială din Saint-Etienne. În exterior, capela acoperită cu paie, de vreo doi metri pătraţi, nu se deosebea de colibele din jur. Avea un altar de ghips şi singurele podoabe erau două sfeşnice de lemn şi un tabernacol de cositor. Aici îşi alesese Regina Cerului locul în care să o aştepte pe ciobăniţă, ca într-un nou staul din Betleem.

Cum Benoite nu auzise niciodată de vreo capela în Laus, a durat mult până să găsească locul, rătăcindu-se, plângând şi întrebând din uşă în uşă, căutând "dulcele ei parfum". În cele din urmă l-a simţit printr-o uşă întredeschisă şi intrând, a găsit-o pe Frumoasa Doamnă stând în picioare pe un altar acoperit

cu praf şi frunze moarte. "Fiica mea, m-ai căutat stăruitor şi n-ar fi trebuit să plângi. Chiar şi aşa, m-ai făcut mulţumită fiindcă nu ţi-ai pierdut răbdarea". Benoite a acceptat cu umilinţă remarca şi a observat cu tristeţe starea jalnică

a altarului.

"Preaonorată Doamnă, n-ai vrea să-ţi pun sorţul meu sub picioare? E foarte

alb" . "Nu

în curând nu va mai lipsi nimic de aici: nici veşmintele, nici

învelitorile de altar, nici lumânările. Vreau să fie construită aici o biserică mare şi o clădire pentru câţiva preoţi. Această biserică va fi construită în cinstea Fiului meu drag şi a mea. Aici se vor converti mulţi păcătoşi. Ţie îţi voi

Lumea Catholica, mai 2008

13
13

apărea adeseori aici". "Să se construiască o biserică?!" exclamă Benoite. "Dar nu sunt bani aici pentru aşa ceva!" "Nu te teme. Când va veni vremea să construieşti, vei găsi tot ce-ţi trebuie - şi nu va dura mult. Bănuţii celor săraci vor ajunge pentru toate. Nu va lipsi nimic".

În iarna 1664-65, în ciuda celor 4 km care separau satul Saint-Etienne de capela din Laus, Benoite venea aici în fiecare zi. Şi o vedea adesea pe Sfânta Fecioară, care-i spunea :"Roagă-te neîncetat pentru cei păcătoşi". Adesea, ea îi şi numea pe cei pentru care Benoite trebuia să se roage. Astfel, Sfânta Fecioară o formă pe Benoite pentru misiunea pe care i-o încredinţase - aceea de a-i ajuta pe preoţi în mărturisirea şi convertirea păcătoşilor. În 1665, Sfânta Fecioară i-a cerut să renunţe să mai pască turmele şi să se dedice cu totul misiunii sale.

Pe măsură ce vestea despre Apariţii se răspândea, creştea şi numărul celor care veneau la Laus. Milostivirea şi binecuvântarea coborau în suflete; sute şi apoi mii de oameni veneau să se roage în capela cea mică. Aveau loc numeroase vindecări şi convertiri. La 25 martie 1665, la mai puţin de un an de la prima apariţie, o mulţime imensă se îndreptă spre capela din Laus, altădată pustie. La 3 mai acelaşi an, de sărbătoarea Sfintei Cruci, 35 de parohii s-au adunat aici, fiecare cu propriul steag. Afară au fost amenajate altare şi confesionale, ca să satisfacă pietatea celor adunaţi acolo. Preoţi din toată regiunea veniseră să-l ajute pe pr. Fraisse, preotul de la Saint-Etienne, şi să asculte mulţimea de spovezi.

Prudente, autorităţile diecezane nu s-au pronunţat în nici un fel, dar au permis oficierea Liturghiei în capelă. Reverendul Pierre Gaillard, Vicar general al Diecezei de Gap, a devenit îndrumătorul pelerinajului. El venise din curiozitate în august 1665, şi ceruse şi obţinuse atâtea haruri, încât a fost imediat convins de autenticitatea apariţiilor. Numai că Laus aparţinea Diecezei Embrun, unde pr. Gaillard nu avea autoritate. La recomandarea mai multor preoţi, a scris pr. Antoine Lambert, Vicarul general al Diecezei de Embrun, şi a cerut să se instituie o anchetă eclesială.

Pr. Lambert era ostil apariţiilor de la Laus, fiindcă mulţimea uitase astfel de pelerinajele la Fecioara din Embrun. El era convins că apariţiile de la Laus

14
14

Lumea Catholica, mai 2008

erau diabolice şi că Benoite nu era decât o iluminată obişnuită. La 14 septembrie 1665 a venit la Laus, împreună cu mai mulţi preoţi eminenţi şi la fel de ostili faţă de evenimentele de la Laus, hotărât să pună capăt acestei "vrăjitorii", să demonstreze vinovăţia lui Benoite, să o acuze de înşelătorie şi să dărâme capela. Când sărmana ciobăniţă a aflat, a fost atât de îngrozită încât a vrut să fugă, dar Maica Domnului a liniştit-o: "Nu, fata mea, nu trebuie să fugi. Trebuie să rămâi, fiindcă trebuie să faci dreptate pentru oamenii bisericii. Te vor întreba unul câte unul şi vor încerca să-ţi întindă cursă cu propriile tale cuvinte. Dar nu te teme. Spune-i Vicarului general că el poate foarte bine să-l facă pe Dumnezeu să coboare din Cer prin puterea pe care a primit-o când a devenit preot, dar că nu poate să-i dea nici un ordin Mamei lui Dumnezeu".

Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Impresionat de aceste cuvinte, Vicarul general a răspuns: "Bine, dacă tot ce spun oamenii este adevărat, atunci roag-o să-mi arate adevărul printr-un semn sau miracol şi voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să-i împlinesc vrerea. Dar încă o dată, fii atentă ca nu cumva aceasta să fie efectul iluziilor sau imaginaţiei tale, fiindcă altfel am să te pedepsesc aspru ca să nu-i mai amăgeşti pe cei care te cred. Voi stăvili abuzurile cu toată puterea de care dispun". Benoite a mulţumit cu umilinţă şi i-a promis să se roage după intenţiile sale. Vicarul general, în loc să închidă oratoriul, a făcut un inventar detaliat şi a scris un raport amplu al vizitei sale pastorale. Intenţiona să plece chiar în acea seară, dar ploaia torenţială l-a obligat să mai rămână încă două zile. Sfânta Fecioară hotărâse astfel, pentru ca el să poată vedea cu propriii ochi un miracol.

O femeie bine cunoscută în zonă, Catherine Vial, suferea de şase ani de contractura membrelor inferioare: acestea erau atât de strânse la spate, încât păreau lipite de corp. Nici un tratament nu-i fusese de folos, iar doi chirurgi eminenţi declaraseră cazul incurabil. Femeia venise cu mama ei la Laus, pentru o novenă, şi stătea tot timpul în capela. Spre miezul nopţii, în ultima zi a novenei, a simţit deodată cum picioarele se relaxează şi a început să se mişte. Se vindecase. În dimineaţa următoare, ea a intrat pe propriile picioare în capelă, în timp ce Vicarul general celebra Sfânta Liturghie. Prezenţa sa a agitat mulţimea, care a început să strige: "Miracol! Miracol! Catherine Vial s-a vindecat!" Impresionat până la lacrimi, pr. Lambert a

Lumea Catholica, mai 2008

15
15

încheiat cu greu Liturghia. Pr. Gaillard, care concelebra, a scris: "Sunt martor demn de încredere pentru ceea ce s-a întâmplat". Iar Vicarul general a declarat: "Ceva extraordinar s-a întâmplat aici, în capelă. Da, e Mâna lui Dumnezeu aici!"

După ce a numit capelani pentru Laus doi preoţi tineri (pr. Jean Peytieu, care avea să moară la 49 de ani de epuizare, după 24 de ani de serviciu total în slujba sufletelor, şi pr. Pierre Gaillard, care avea să fie îndrumătorul pelerinajului pentru următorii 50 de ani, cu pr. Barthelemy Hermitte ca asistent), Vicarul general a autorizat construirea bisericii pe care o ceruse Sfânta Fecioară. Deşi nu existau aproape deloc mijloace materiale, construcţia a început cu un extraordinar entuziasm. Fiecare dorea să dăruiască ceva, fie bani, fie materiale, fie să ajute muncind. Oamenii din regiune, pelerinii şi chiar copiii aduceau fiecare câte o piatră din râu pentru construcţie. Prin tenacitatea pr. Gaillard, construcţia se înălţa urmând instrucţiunile pe care Sfânta Fecioara le dădea lui Benoite. Vechea capelă a Fecioarei Bunei Vestiri a fost încorporată în structura noii biserici, devenind corul acesteia.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 7 octombrie 1666, de sărbătoarea Sfântului Rozariu. Tot atunci, Benoite a devenit terţiară dominicană şi a început să poarte capa şi voalul. Oamenii îi spuneau "Sora Benoite". Era pretutindeni prezentă, pregătea masa lucrătorilor, se ruga împreună cu ei, ajuta cu sfaturi şi astfel, pe tot intervalul celor patru ani cât a durat construcţia, nu s-a auzit nici o blasfemie şi nu s-au produs accidente. În 1670 biserica era gata. Un istoric al vremii scria: "Biserica Fecioarei din Laus s-a construit cu cântări de psalmi şi imnuri. Mâinile săracilor au strâns materialele, donaţiile au zidit fundaţia, Providenţa i-a înălţat zidurile şi încrederea în Dumnezeu a acoperit-o". Istoricii acelor timpuri aminteau de parfumul suav, ceresc, care plutea în aer. Uneori parfumul era atât de puternic încât se răspândea din capelă în toata valea.

Într-una din zilele iernii anului 1665, Benoite a fost sfătuită de Maica Sfântă să-i cheme pe toţi cei bolnavi să-şi ungă cu untdelemn membrele suferinde. Uleiul din candela sanctuarului care arde la Sfântul Sacrament şi prezenţa maternă a Preasfintei Fecioare sunt pentru Laus ceea ce apele izvorului sunt

16
16

Lumea Catholica, mai 2008

pentru Lourdes. Suferinţe fără număr, fizice şi morale, au fost vindecate de uleiul aplicat cu credinţă. Iar uleiului este şi astăzi la fel de eficient. Sfânta Fecioară a continuat să apară lui Benoite cel puţin o dată pe lună timp de 54 ani. Credincioasă misiunii sale, Benoite n-a încetat niciodată să se roage, să sufere, să vadă înlăuntrul sufletelor şi să îndemne la convertire. Benoite putea să vadă conştiinţele aşa cum ne uităm în oglindă, "totul deodată", cum spunea ea însăşi.

Umila ciobăniţă nu putea să o iubească pe Sfânta Fecioară fără să nutrească aceeaşi iubire faţă de Isus. Împreună cu El, Mirele sufletului ei, era însetată de convertirea celor păcătoşi. La intrarea în valea Laus era o cruce. Acolo se ducea Benoite în fiecare zi, chiar şi pe ploaie sau zăpadă, să-l privească pe Mântuitor pe Cruce şi inima ei se umplea de nesfârşită iubire şi compasiune. Şi Isus i-a făcut darul de a-l vedea în suferinţa. Benoite l-a văzut crucificat, sângerând, în agonie, cu răni la mâini, picioare şi în coastă, cu sângele şiroind din rănile care-i acopereau Trupul.

Vineri, 7 iulie 1673, Cristos i-a spus: "Fiica mea, m-am arătat ţie în felul acesta pentru ca şi tu să poţi lua parte la patimile Mele". Începând din acea zi, în fiecare săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa, timp de 15 ani (cu o întrerupere de doi ani când a ajutat la construirea reşedinţei parohiale) Benoite suferea crucificarea mistică. Numai că în felul acesta devenise obiect al veneraţiei publice, ceea ce îi rănea sentimentul de umilinţă, făcând-o să sufere şi mai mult. Dar duşmanii, inclusiv unii preoţi, priveau toate acestea drept manifestări de isterie sau epilepsie, iar pelerinii erau consideraţi "vizionari, idioţi şi nebuni care cred prea uşor o fată care nu are pic de bun simţ".

Pr. Gaillard afirma că incredulitatea a făcut puţine valuri între 1664 -1672. Dar după aceea, timp de 20 de ani, au apărut controverse de neimaginat, în special din rândul clerului, infectat deja cu veninul jansenismului. Pr. Lambert, Vicar general al Diecezei de Embrun, murise. Câţiva înalţi prelaţi, prejudiciaţi de pelerinajele la Laus, au profitat de avantajul interimatului, au dat o interdicţie pentru Benoite, au ameninţat cu excomunicarea pe orice preot care mai celebrează Sfânta Liturghie în capela de la Laus şi au pus un semn prin care interziceau devoţiunile populare în capela din Laus. Sfânta

Lumea Catholica, mai 2008

17
17

Fecioară i-a spus lui Benoite: "Aruncă hârtia şi lasă să fie celebrată Liturghia aşa cum a fost mai înainte". Şi Sfânta Fecioară a fost ascultată.

Apariţiile de la Laus şi Benoite au continuat să fie privite cu ostilitate pentru încă 15 ani, au apărut chiar vizionare care să "maimuţărească" revelaţiile lui Benoite şi să inducă în eroare sufletele slabe, sfinţii preoţi Jean Peytieu şi Barthelemy Hermitte au murit, oamenii au încetat să mai vină la Laus pentru un timp, iar Benoite a fost sechestrată în casă şi i s-a permis accesul numai la Liturghia duminicală. Dar fidelitatea mesagerului a triumfat. În cele din urmă, Episcopul de Embrun a ieşit din apatie. În 1712, cu 6 ani înainte de moartea lui Benoite, directoratul pelerinajului a fost încredinţat Preoţilor Gardişti, grup religios nutrind o vie dorinţă de apostolat. La 18 martie 1700, Îngerul păzitor i-a spus lui Benoite: "Devoţiunea de la Laus este lucrarea lui Dumnezeu pe care nici omul, nici diavolul nu o poate distruge. Ea va continua până la sfârşitul lumii, înflorind mereu şi aducând pretutindeni rod bogat".

Până la sfârşit, în ciuda suferinţelor îndurate, Benoite a rămas copilul credincios al Sfintei Fecioare şi ajutorul ei în convertirea păcătoşilor. Atunci când Buna Mamă a încetat să o viziteze, ca să o purifice, iar Satana a strigat

cu glas tare: "Te-a uitat

răspuns: "O, prefer să mor de o mie de ori uitată de Maria, decât s-o uit eu pe Maria chiar şi numai pentru o singură clipă!" Şi iată că o febră necruţătoare începu să o chinuie şi nopţile deveniră "lungi ca anii". A rămas ţintuită la pat cu o lună înainte de moarte. În ziua de Crăciun a anului 1718, după ce a cerut iertare de la toţi cei prezenţi pentru exemplul rău pe care l-ar fi putut da în timpul vieţii, a cerut şi a primit Sfântul Viaticum. Deodată, Buna Mamă i-a apărut în faţa ochilor, lăsând în urmă parfumul ceresc care a umplut camera sărăcăcioasă.

nu mai ai nici o scăpare, decât la mine!", Benoite a

Preoţii se rugau pentru vindecarea ei. "Încă doi ani, măcar, Doamne!" implorau într-un glas. Dar la 28 decembrie Benoite a insistat şi a primit ultimele taine la ora 3 după amiază. Nu a fost agonie, ea părea cu adevărat fericită. "Suntem copiii tăi", îi spuse pr. Royere. "Vrei să ne binecuvântezi înainte de a ne părăsi?" Mai întâi Benoite, în umilinţa ei, a încercat să refuze, dar smerenia a învins: "Fie ca Buna noastră Mamă să vă binecuvânteze", a spus ea. Apoi a ridicat mâna de pe pat, nedorind să le refuze această

18
18

Lumea Catholica, mai 2008

consolare: "V-o dau cu dragă inimă, buni părinţi". Apoi, senină, şi-a luat rămas bun de la fiecare. În jurul orei opt seara, după rugăciunile pentru morţi, a rugat-o pe fina ei să recite Litania Pruncului Isus. Şi aşa şi-a dat sufletul în bucurie. Avea 71 ani. Sora Benoite Rencurel a fost declarată Venerabilă în 1871 şi a fost beatificată în 1984. Biserica din Laus a fost ridicată la rangul de Basilica Minor în 1893.

Printre cei care s-au distins printr-o devoţiune specială faţa de Fecioara din Laus menţionăm: Sfântul Eugene de Mazenod (1782-1861), fondatorul Oblaţilor Mariei Imaculate; Sfântul Peter Julian Eymard (1811-1868), fondatorul Părinţilor şi Slujitorilor Sfântului Sacrament; Dom Jean Baptiste Chautard (1858-1935), Abatele de la Sept-Fons etc. "Fecioară din Laus, Refugiul păcătoşilor, pleacă-şi privirea cu bunătate şi compasiune spre nenorocirile fizice şi morale ale timpului nostru! Ai milă de copiii Tăi şi întoarce-ne pe toţi, cu totul, la Iubirea Fiului Tău Divin!"

Lumea Catholica, mai 2008

19
19

Papa Benedict ne conduce înapoi la esenţa creştinismului

autor:

Wlodzimierz Redzioch

traducător:

Radu Capan

sursa:

© Inside the Vatican, aprilie 2008

- Eminenţă, al treilea an de pontificat al Papei Benedict al XVI-lea a ajuns la sfârşit. În aceşti trei ani, "Papa-teolog" a scris două enciclice: Deus Caritas Est şi Spe Salvi, pe lângă o importantă carte, Isus din Nazaret. În opinia Dvs., de ce a ales Sfântul Părinte să scrie în aceşti primi trei ani de pontificat despre aceste trei teme: iubirea, speranţa şi Isus?

- Papa ştie cât de important este să amintească credincioşilor de esenţa mesajului creştin. De aceea a scris o enciclică despre iubire, cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologale, şi o alta despre speranţă; mulţi oameni spun că va scrie şi o a treia enciclică despre credinţă, dar Spe Salvi tratează deja în mod amplu tema credinţei. Toate aceste documente sunt pătrunse de simţul lui Dumnezeu, misterul lui Dumnezeu fiind chiar inima creştinismului. Avem acces la acest mister prin revelaţie: prin viaţa creştină, adică prin practicarea virtuţilor teologale, credinţa, speranţa şi iubirea, a treia fiind mai mare decât toate, după cum spune Sfântul Paul în scrisoarea

sa către corinteni (1Corinteni 13). Suntem mereu supuşi riscului de a vedea creştinismul ca subordonat la altceva, de exemplu la morală; există cu siguranţă o etică creştină, dar creştinismul nu poate să fie

redus la ea. Este mult mai mult: viaţa cu Dumnezeu. Morala este o consecinţă a trăirii noastre cu Dumnezeu.

Morala este o consecinţă a trăirii noastre cu Dumnezeu. Cardinalul Cottier Vorbim de dialog, de relaţia

Cardinalul Cottier

Vorbim de dialog, de relaţia Bisericii cu cultura şi politica, dar toate aceste lucruri depind de fapt de viaţa creştină actuală. Dacă ne pierdem identitatea

20
20

Lumea Catholica, mai 2008

creştină, totul se dărâmă. De aici ideea Papei Benedict al XVI-lea: să ne conducă înapoi la esenţa creştinismului, la întâlnirea omului cu Dumnezeu, Cel care a venit la noi prin Isus Cristos. Credinţa noastră este centrată pe prietenia cu Dumnezeu. Cartea despre Isus este pentru mine de o importanţă majoră. Este o lucrare de-o viaţă, nu o carte pe care Papa Benedict a scris-o în exerciţiul funcţiunii sale actuale.

- Sfântul Părinte a aprobat recent un document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, intitulat Întrebări şi răspunsuri privind anumite aspecte ale doctrinei Bisericii. De ce este atât de important ca Papa să confirme conţinutul documentului Dominus Iesus, adică faptul că Isus Cristos "a înfiinţat o singură Biserică pe pământ" şi că aceasta "trăieşte în Biserica Catolică"?

- Această temă a fost tratată cu claritate în anul 2000, în instrucţiunea Dominus Jesus. Acest nou document a urmărit să clarifice şi să confirme unele declaraţii în contextul în care există opinii greşite privitor la unde se află cu adevărat Biserica. Unii susţin de exemplu că Biserica reală urmează încă să apară, şi că aceasta se va întâmpla la sfârşitul veacurilor sau atunci când se va reface unitatea creştinilor. Contrar acestor opinii, Biserica lui Cristos există (subsistit) deja în Biserica Catolică.

Ecleziologia trebuie văzută în contextul dezbaterilor ecumenice. Biserica Catolică se vede pe sine ca Biserica lui Cristos. Aceasta nu înseamnă că nu există nimic în afara Bisericii lui Cristos. Există câteva nivele ale dramei separării. Primii care s-au separat au fost fraţii noştri ortodocşi, dar Bisericile Ortodoxe au conservat elementele esenţiale precum succesiunea apostolică şi cele şapte Sacramente. Ele sunt de aceea foarte aproape de noi. Al doilea grup care s-a separat este format de comunităţile născute din Reforma protestantă. Ele nu recunosc cele şapte Sacramente şi există dubii serioase privind succesiunea apostolică, dar au conservat Cuvântul lui Dumnezeu şi Botezul.

Declaraţia importantă din acest document priveşte logica Botezului: nu există un Botez catolic, unul protestant şi unul ortodox, ci un singur Botez, care tinde, drept urmare, spre unitatea catolică. Ştim că avem legături cu fraţii

Lumea Catholica, mai 2008

21
21

noştri necatolici, dar ne afirmăm în acelaşi timp viziunea noastră despre Biserică. Şi ei trebuie să facă la fel dacă dorim să dialogăm. Este o condiţie esenţială pentru adevăr şi pentru seriozitatea dialogului.

- Se vorbeşte despre două noi documente pontificale: unul despre doctrina socială a Bisericii şi al doilea pe teme de bioetică. De ce simte Biserica nevoia să ia poziţie pe aceste două subiecte?

- A devenit deja o tradiţie ca Papii să scrie documente pe teme sociale. Anul acesta aniversăm 40 de ani de la una dintre cele mai importante enciclice, Populorum Progressio, a Papei Paul al VI-lea (la a 20-a aniversare a acestei enciclice Papa Ioan Paul al II-lea a scris Sollicitudo Rei Socialis). Această aniversare oferă ocazia unei noi exprimări a poziţiei pe această temă. Enormul progres al ştiinţei şi tehnologiei ridică noi probleme etice: este ceea ce Cardinalul Joseph Ratzinger a spus mereu ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, iar acum câţiva ani Congregaţia a scris un document despre bioetică - instrucţiunea Donum Vitae. Şi Papa Ioan Paul al II-lea a abordat aceste teme în enciclica sa Evangelium Vitae. Acum aceste documente trebuie aduse la zi, din moment ce de atunci încoace au avut loc noi experimente legate de viaţa umană, altădată de neimaginat. Nu tot ceea ce este posibil tehnic este şi acceptabil moral.

M-aţi întrebat de ce a ales Papa aceste două subiecte. Motivul este că Episcopi, Universităţi teologice, instituţii specializate şi simpli credincioşi cer Sfântului Părinte să răspundă pe subiecte precum acestea două: Papa decide apoi să scrie documente care vor fi valabile pentru întreaga Biserică. Necesitatea lor este evidentă. Cât priveşte primele două enciclice, ele sunt mult mai direct datorate iniţiativei personale a Pontifului.

- Prin scrisoarea apostolică Summorum Pontificum, dată ca motu proprio în 7 iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat folosirea în condiţii simplificate a Misalului din 1962, scris înainte de Conciliul Vatican II. Decizia Sfântului Părinte a provocat reacţii vii şi critici dure. Dar cum poate cineva să pună la îndoială validitatea unei liturgii folosite timp de patru secole? Se poate oare vorbi despre "progres liturgic"?

22
22

Lumea Catholica, mai 2008

- Centrul Euharistiei nu se schimbă niciodată, fie ea liturgie bizantină,

caldeeană, antiohiană sau romană. Papa spune că liturgia romană ordinară este cea fixată de Papa Paul al VI-lea. Există şi o formă extraordinară a liturgiei romane, care foloseşte vechiul Misal. Papa Benedict al XVI-lea a extins posibilităţile care existau deja. Să nu uităm că structura Liturghiei este aceeaşi, chiar dacă unele rugăciuni şi gesturi s-au schimbat. De ce aceste schimbări atunci? Euharistia are o dimensiune dogmatică, imutabilă, dar Sacramentele sunt pentru oameni, şi de aici necesitatea luării în calcul a aspectului pastoral. Liturgia romană poate fi adaptată conform contextului geografic şi cultural; în Africa sau Scandinavia, de exemplu, ritul este la fel, doar că are cântece şi practici devoţionale diferite, date fiind diferenţele culturale. Forma liturgiei romane introdusă de Papa Paul al VI-lea se concentrează pe implicarea poporului lui Dumnezeu, subliniind misiunea preoţească comună a tuturor celor botezaţi, diferită de preoţia ministerială.

- Există oare un motiv ascuns în criticile aduse documentului motu proprio?

- Unii s-au temut că documentul Papei ar putea naşte confuzie, dar nu a fost

aşa, fiind adresat unei minorităţi de credincioşi. Trebuie să ţinem cont că reforma Papei Paul al VI-lea a provocat o oarecare agitaţie. Perioada post- conciliară a coincis cu mişcarea studenţească din 1968 - în acel context unii preoţi şi-au permis unele libertăţi şi au aplicat greşit noile reguli, trădând astfel adevăratul spirit al reformei Papei Paul al VI-lea. Unii oameni au dorit drept urmare să participe la Sfânta Liturghie după vechiul ritual, fără să fie însă adepţi ai Mons. Lefebvre. În opinia mea, scrisoarea Papei caută să îi recupereze pe aceşti credincioşi, care acum nu au nici o "scuză liturgică" să rămână în afara Bisericii Catolice.

Dar acum permiteţi-mi o digresiune. Aţi vorbit despre cele mai importante documente ale Papei Benedict al XVI-lea, şi eu cred că ar trebui adăugată la listă şi scrisoarea către catolicii chinezi. Să nu uităm că este vorba de un text de foarte mare importanţă. Papa Ioan Paul al II-lea a fost foarte conştient de faptul că secolul XXI va fi decisiv pentru evanghelizarea Asiei şi Chinei, care este o foarte importantă ţară asiatică. Păcat că scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea nu a fost corect înţeleasă de mass-media.

Lumea Catholica, mai 2008

23
23

- În poziţia Dvs. de fost teolog al Casei Pontificale, cum aţi rezuma cei trei ani de pontificat ai "Papei-teolog"?

- Trei ani nu sunt de ajuns în istoria Bisericii. Oricum, ca teolog sunt bucuros

că Papa a acordat o atenţie specială misterului credinţei, speranţei şi iubirii. Papa Benedict al XVI-lea îi conduce pe credincioşi înapoi la centrul vieţii creştine, care presupune înainte de toate viaţa cu Cristos şi cu Trupul Său mistic. Astfel Sfântul Părinte se concentrează pe adevărata identitate creştină. Trebuie să luăm în calcul şi marile celebrări liturgice şi predicile Papei: scrie predici minunate şi iubeşte liturgia. Predica este un act liturgic:

liturgia este o expresie privilegiată a credinţei.

- Ce ne-aţi putea spune despre munca de teolog al Casei Pontificale?

- "Teologul Casei Pontificale" este o instituţie ce datează încă din Evul Mediu.

De la început aceşti teologi au venit din Ordinul Dominican. Sarcinile lor s-au schimbat de-a lungul secolelor. Iniţial ei predau teologie Cardinalilor din Curie. În secolul XIX teologul pontifical era cel care autoriza publicarea tuturor cărţilor tipărite în Roma. Acum sarcina sa este lectura, din punct de vedere teologic, a tuturor textelor semnate sau citite public de Papa. Evident că Sfântul Părinte nu îşi scrie singur toate textele, bazându-se în schimb pe mulţi colaboratori. Aceştia se schimbă după temă: textele ecumenice sunt în sarcina Consiliului pentru Unitatea Creştinilor; vizitele ad limina ale Episcopilor sunt pregătite de Conferinţele Episcopale, de Secretariatul de Stat şi de Nunţiul Apostolic; catehezele de miercuri sunt pregătite de o comisie specializată în funcţie de temă. Din acest motiv este nevoie să se verifice faptul că textele nu conţin ambiguităţi. Ele sunt examinate pentru a face imposibil jurnaliştilor să le deformeze (de exemplu scoţând o propoziţie din context). În plus, cum textele vin din diverse surse, limbajul lor trebuie armonizat.

Cardinalul Georges Cottier a slujit ca teolog al Casei Pontificale timp de 15 ani, sub Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea.

24
24

Lumea Catholica, mai 2008

Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran

autor:

Matthew E. Bunson

traducător:

Radu Capan

sursa:

© The Rock, aprilie 2008

La 30 noiembrie 1799, 34 de Cardinali din toată Europa s-au strâns în Conclav pentru a-l alege pe succesorul Papei Pius al VI-lea. Alegerea papală nu a avut loc însă în Capela Sixtină, nici în Vatican, nici măcar în Roma. Cu doi ani

înainte, în februarie 1798, trupele franceze au intrat în Roma şi l-au luat prizonier pe Papa Pius al VI-lea. L-au pus pe Pontiful suferind în Valence, în sudul Franţei, unde a murit la 29 august

1799.

În timp ce adepţii secularizării se întrebau cât va mai supravieţui Biserica în noua epocă a Revoluţiei, membrii Colegiului Cardinalilor se pregăteau pentru viitor. Roma era ocupată, astfel că ei s-au reunit la mănăstirea benedictină San Giorgio de lângă Veneţia. La 14 martie 1800, l-au ales pe Cardinalul benedictin Luigi Count Chiaramonti, Episcop de Imola. El şi-a luat numele de Pius al VII-lea. Mijloacele pentru încoronarea noului Papă lipseau. În locul tiarei papale, nobilii veneţieni au plătit pentru o tiară din mucava, decorată cu nestemate.

plătit pentru o tiară din mucava, decorată cu nestemate. Papa Pius al VII-lea Puţini dintre cei

Papa Pius al VII-lea

Puţini dintre cei din Conclavul ce l-a ales pe Papa Pius al VII-lea puteau să anticipeze severitatea luptei care îl aştepta pe Papă - şi pe Biserică deopotrivă - în secolele următoare. Vicarul lui Cristos şi-a petrecut 15 ani în confruntare cu dictatorul considerat a fi Anticristul şi inamicul civilizaţiei:

Napoleon Bonaparte. Relaţia dintre împărat şi Pontif a fost una ce nu trebuie uitată, pentru că ea conţine o lecţie esenţială pentru catolici, care au avut

Lumea Catholica, mai 2008

25
25

mereu în fruntea Bisericii succesori ai lui Petru înzestraţi exact cu darurile cerute de momentul istoric. Aşa se face şi că prin sfinţenia, curajul şi prudenţa Papei Pius al VII-lea, Biserica a supravieţuit Revoluţiei Franceze şi războaielor lui Napoleon.

Începe criza napoleonică

Chiaramonti s-a născut din părinţi nobili în Cesena-Emilia, Italia, şi a intrat în ordinul benedictin la 14 ani. Cunoscut pentru inteligenţa şi bunătatea sa, a intrat în graţiile viitorului Papă Pius al VI-lea. A fost numit abate, apoi Episcop de Tivoli în 1782, apoi Episcop de Imola trei ani mai târziu, şi în fine Cardinal în februarie 1785. De la începutul pontificatului său, Papa Pius al VII-lea a conştientizat că criza centrală a Bisericii era reprezentată de Napoleon. Pentru a-l asista, Papa l-a numit pe Ercole Consalvi (1757-1824) în funcţia de Cardinal secretar de stat. Cei doi s-au îmbarcat apoi într-o epopee care a prevenit distrugerii autorităţii temporale şi spirituale a papalităţii, împotriva marii ambiţii a lui Napoleon de a avea controlul total asupra Bisericii.

Cardinalul Consalvi a negociat cu Napoleon Concordatul din 1801, pe care liderul francez l-a încălcat adăugându-i articole ce întăreau controlul său asupra Bisericii din Franţa. Împotriva sfatului Curiei, Papa Pius al VII-lea a acceptat invitaţia lui Napoleon din 1804 de a merge la Paris pentru a-l încorona ca împărat, sperând astfel să îl îmbuneze. A celebrat Liturghia la 1 decembrie, în timpul căreia Napoleon singur şi-a pus coroana pe cap, dar nu au urmat modificări în politica dictatorului francez. Războiul a izbucnit în anul următor. În timp ce Papa Pius era ferm în poziţia sa neutră vizavi de conflict, relaţiile cu imperiul francez se deteriorau rapid, în special după ce Napoleon a înregistrat victorii răsunătoare împotriva Prusiei şi Rusiei, fiind tot mai ameninţător pentru bătrânul continent.

Neutralitatea Papei l-a înfuriat pe împărat. La începutul anului 1806, Papa a scris nişte cuvinte care aveau să fie reluate de mulţi dintre Papii de pe timpul dictatorilor care au urmat în istorie. Nici un Papă, scria el, nu trebuie să se implice în războaiele dintre state, după care încheia profetic: "Dacă cuvintele noastre nu vor reuşi să atingă inima Majestăţii Voastre vom îndura cu resemnare, fideli Evangheliei, şi vom accepta orice necaz ca venind de la

26
26

Lumea Catholica, mai 2008

Dumnezeu". Ca răspuns, Napoleon l-a forţat pe Papa Pius al VII-lea să îl înlăture din funcţie pe Consalvi în iunie 1806.

Ţinut în şah

În anii următori a început un joc de şah, cu mişcări şi replici, Napoleon descoperind constant că este manevrat de către umilul şi bătrânul Papă, care era asediat cu ameninţări, trupele franceze aşteptând doar un semnal pentru a mărşălui prin Vatican. Cu meschinăria lui tot mai mare, Napoleon a ocupat Roma în februarie 1808, a arestat mulţi dintre Cardinali, iar la final l-a închis pe Papă în Palatul Quirinale din Roma. Papa Pius al VII-lea a rupt relaţiile diplomatice cu Napoleon. În răspuns, dictatorul şi-a anexat statele papale, iar romanii s-au trezit cu steagul francez fluturând deasupra Castelului Sant'Angelo.

Sfântul Părinte a făcut următoarea mişcare a doua zi. În toată Cetatea Eternă au apărut peste noapte tăbliţe în care se anunţa că Papa Pius al VII-lea excomunică toate persoanele implicate în anexare, deci inclusiv pe Napoleon, al cărui nume nu era însă folosit explicit. La auzul veştii că a fost excomunicat, Napoleon a exclamat că "bătrânul preot" a înnebunit şi a cerut comandantului său din Roma să îl aresteze pe Papa. În dimineaţa zilei de 6 iulie 1809, trupele franceze l-au prins pe Papa Pius şi l-au dus în grabă la Savona, între Nisa şi Genova. Aici Papa era ţinut prizonier, departe de sfătuitorii şi colaboratorii săi. Napoleon nu îşi dădea seama că de fapt Papa nu era singur nici un moment, nici că fiecare dintre actele sale odioase comise împotriva Bisericii nu făceau decât să crească puterea bătrânului călugăr.

Biserica sfidătoare

Cardinalii fideli Papei au rămas neînduplecaţi la cererile lui Napoleon. Refuzul lor implacabil de a recunoaşte divorţul lui Napoleon de îndrăgita împărăteasă Josefina pentru a se căsători cu prinţesa austriacă Marie-Louise în 1810 a constituit o ruşine atât de mare încât acesta i-a despuiat de hainele lor purpurii, de toate drepturile de Cardinali, şi chiar a semnat condamnarea lor la moarte înainte de a se răzgândi în ultima clipă. Ca urmare, Cardinalii

Lumea Catholica, mai 2008

27
27

puteau să poarte doar reverendele lor negre, şi astfel au câştigat în rândul credincioşilor catolici titlul onorific de "Cardinalii negri".

Când împăratul a dispus ca nici un ziar să nu tipărească vreun cuvânt despre excomunicarea sa sau despre situaţia Papei, credincioşi catolici au dus în secret copii la Lyon şi apoi le-au distribuit în întreaga Franţă. S-a răspândit peste tot ştirea despre sechestrarea Papei, şi chiar şi cei mai înflăcăraţi anti- clericalişti din Europa au fost îngroziţi de cât de tiranic a devenit regimul lui Napoleon. În februarie 1810, Napoleon a anexat oficial Statele Papale la Imperiul Francez ca o cetate imperială liberă, şi Episcopului Romei i s-a promis un venit anual de 2 milioane de franci (mai puţin decât aveau unii dintre funcţionarii imperiului).

Între timp, Papa Pius al VII-lea trăia în închisoarea sa, asistat doar de valetul său, care trebuia să îi slujească acum şi ca secretar. Jandarmii îl spionau în fiecare moment şi îl supuneau la diferite umilinţe. Papa Pius a refuzat cu hotărâre să accepte decretul din februarie 1810 şi astfel condiţiile sale de detenţie s-au înăsprit. Disperat să îi dea o ultimă lovitură prizonierului său, la 16 iunie 1811 Napoleon i-a forţat pe Cardinalii şi pe Episcopii din teritoriile ocupate să se strângă într-un ruşinos Conciliu în Catedrala Notre Dame din Paris, pentru a formula acuze la adresa Papei Pius al VII-lea. Ceea ce a obţinut a fost altceva: prelaţii despre care se credea că erau intimidaţi de Napoleon au jurat oficial să fie loiali Papei şi au adresat un apel pentru eliberarea sa imediată.

În iunie 1812, condiţia fizică a Papei, aflat în Savona, a ajuns într-o stare care i-a alarmat pe cei ce îi erau alături, inclusiv pe împăratul Austriei. Pregătind masiva invazie a Rusiei, cu care dorea să marcheze cucerirea definitivă a Europei, Napoleon a ordonat mutarea Papei la Fontainebleau, lângă Paris. Aici, încurajat de împăratul francez să aibă apariţii publice, Papa Pius a refuzat, preferând să trăiască în palat ca un umil călugăr benedictin. Mânca puţin şi se tundea singur, aşa după cum făcuse în anii petrecuţi înainte în mănăstire.

Vechii duşmani se întâlnesc din nou

28
28

Lumea Catholica, mai 2008

Europa era încă o dată zguduită de război, armata lui Napoleon pătrunzând în Rusia. Acolo a avut loc campania dezastruoasă ce s-a încheiat cu retragerea împăratului. După ce s-a întors din Rusia în decembrie 1812, pentru a preveni iminenta revoltă pentru răsturnarea lui, Napoleon a căutat să facă pace cu Papa Pius al VII-lea. I-a propus un nou concordat în care cerea papalităţii diverse concesiuni, mergând personal la Fontainebleau la 18 ianuarie 1813. Cei doi nu se mai întâlniseră din 1804, amândoi schimbându- se considerabil. Împăratul, acum de 44 de ani, era un om rotofei, un geniu stins, al cărui imperiu se afla pe muchie de cuţit. Papa, în vârstă de 71 de ani, era epuizat şi slăbit după anii de captivitate. Napoleon şi-a petrecut câteva zile terorizându-l fără încetare pe Pontif să îi accepte cererile. În cele din urmă, la 25 ianuarie, Papa a semnat ceea ce avea să fie numit Concordatul de la Fontainebleau.

În mod necinstit, Napoleon a publicat imediat Concordatul şi a eliberat Cardinalii negri. Papa Pius al VII-lea şi-a refăcut forţele şi la 24 martie i-a trimis o scrisoare împăratului prin care îşi retrăgea semnătura. Preocupat cu masivul război declanşat împotriva sa practic de întreaga Europă, Napoleon a lăsat să treacă mai multe luni de negocieri fără rezultat, cu Papa şi cu Cardinalii cărora în sfârşit li s-a permis să stea alături de el. În cele din urmă, Napoleon a declarat Concordatul ca fiind valid şi a început să umple scaunele vacante şi să îi exileze din nou pe Cardinalii care i se opuneau.

Episcopii instalaţi ilicit au găsit un cler şi o masă de credincioşi la fel de dizidentă precum Cardinalii de la Fontainebleau. Napoleon i-a dat afară pe seminariştii şi i-a arestat pe preoţii care nu i se supuneau. Dar în acest timp inamicii strângeau laţul în jurul său. La bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, Napoleon a fost învins de coaliţia formată de Austria, Prusia, Rusia şi Suedia. Franţa a fost invadată la începutul anului 1814. Disperat să găsească aliaţi care să îl ajute să îşi păstreze tronul, Napoleon s-a oferit să refacă Statele Papale şi să îl elibereze pe Papa Pius, dar Pontiful a răspuns cu calm că refacerea Statelor nu era decât un simplu act de dreptate. În 23 ianuarie, pentru a împiedica eliberarea Papei de către Aliaţi, Napoleon a ordonat ca acesta să fie dus de la Fontainebleau înapoi la Savona. Când Aliaţii au insistat că eliberarea Papei trebuie să fie o condiţie pentru orice fel de pace, Napoleon l-a trimis în cele din urmă spre avanposturile austriece din Italia.

Lumea Catholica, mai 2008

29
29

La 31 martie, Aliaţii au intrat în Paris. Trădat de cei mai apropiaţi mareşali ai săi, Napoleon a capitulat şi a fost exilat pe Insula Elba. După legendara întoarcere de 100 de zile, din 1815, a fost înfrânt la bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815, de armatele unite ale Angliei şi Prusiei. Alungat din Europa, a fost trimis pe Insula Sf. Elena, sub supravegherea englezilor. Cel care într-o vreme a fost conducătorul unui imperiu a murit acolo la 5 mai 1821.

Refacere şi iertare

În ceea ce îl priveşte pe fostul său prizonier, Papa Pius al VII-lea s-a reîntors triumfal în Roma la 24 mai 1814, fiind aclamat în întreaga Europă. El a adresat un mesaj tuturor catolicilor care au avut de suferit datorită lui Napoleon: "Am vărsat lacrimi de întristare pe timpul detenţiei noastre, mai întâi pentru Biserica încredinţată grijii noastre, deoarece ştiam care sunt nevoile ei şi totuşi nu puteam să o ajutăm, şi apoi pentru poporul supus autorităţii noastre, pentru că strigătul lui de durere ajungea la noi fără ca să

putem să îi aducem mângâiere

sine ca egal cu Cel Preaînalt a fost umilită" (Enciclopedia Papalităţii 2:1188). Bucurându-se de un tot mai mare prestigiu şi o tot mai mare favoare internaţională, Papa Pius al VII-lea a acţionat rapid în direcţia asigurării refacerii Statelor Papale. În 1814, el a reinstituit Societatea lui Isus şi i-a dat acesteia sarcina de a ajuta la refacerea Bisericii zguduite în Europa.

Mândria omului nebun care s-a înălţat pe

Curajosul Pontif a trăit până în 1823. El a condus Biserica în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria ei. Dar înainte de moartea lui,

a mai realizat încă un gest remarcabil. Într-un timp în care rudele lui

Napoleon Bonaparte erau considerate peste tot proscrise, Papa Pius al VII-lea le-a invitat pe mama şi pe surorile acestuia să locuiască sub protecţia lui în Statele Papale. A fost un act potrivit pentru fostul călugăr pe care Napoleon -

privind înapoi în timp cu regret, aşteptându-şi moartea pe Insula Sf. Elena - l-

a caracterizat ca fiind "un bătrân plin de toleranţă şi lumină".

30
30

Lumea Catholica, mai 2008

Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri

autor:

Salvatore M. Perella

traducător:

pr. Mihai Pătraşcu

sursa:

© L`Osservatore Romano, 4 mai 2008

Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi pontificală, sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară, i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o "o falsă onoare" adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus.

Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de "mariologie ecumenică" redactat în anul 1998, după ani de studiu, de către Groupe des Dombes: "Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308), apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine".

Lumea Catholica, mai 2008

31
31

Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea "medaliei miraculoase" au oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei să fie introdusă expresia "neprihănită" şi ca în litanii să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu divin. După anul 1840 au început să vină deja cererile pentru a obţine ca aceeaşi învăţătură să fie declarată dogmă de credinţă; prima dintre aceste cereri a fost aceea a unui numeros grup de episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că trebuie să concretizeze dorinţa acestora, din cauza opoziţiei puternice a

janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie, până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878). Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă.

păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă. Neprihănita Zămislire De la 1 iunie 1848, Papa a

Neprihănita Zămislire

De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi

32
32

Lumea Catholica, mai 2008

examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24

noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini

şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în

scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.

La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali, patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine, declara, rostea şi definea ex cathedra: "Doctrina care susţine că Preasfânta Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale - in primo instanti suae conceptionis - prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul - singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio - în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc - intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis - a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc - ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem - este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii".

Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică, trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine.

Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent, al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică

a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării

Lumea Catholica, mai 2008

33
33

Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.

Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, "riscul mereu iminent de a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos, locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al hierarchia veritatum - uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului fundamental al analogia fidei - se tinde din partea unora să se izoleze într-un cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854, care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de existenţa păcatului strămoşesc".

Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei, nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de "datorie" sau de necesitatea de a contracta păcatul, termenul "privilegiu" nu trebuie considerat în sensul strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu unic şi exclusiv, pentru că adjectivul "singular" menţine un sens nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8 septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2

34
34

Lumea Catholica, mai 2008

februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire la privilegiul "unic" al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.

În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar "răscumpărarea cea mai sublimă" - sublimiori modo redempta - contextul bulei dogmatice scoate în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al "plinătăţii de har" a Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată, fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi. Figura Mamei Sfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII- lea.

Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime, adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin intermediul sola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care poartă încă de la începutul existenţei sale "sigiliul lui Dumnezeu pe frunte" (Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.

Lumea Catholica, mai 2008

35
35

Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina strămoşească - sfinţenie negativă - a fost umplută de harul sfinţitor - sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe, de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale, dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în mod nemijlocit de Autorul său divin.

De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi publicată pe Ercis.ro.

36
36

Lumea Catholica, mai 2008

Rolul femeii în Biserică - o invitaţie la reflecţie

autor:

Laura Lazu

De multe ori constatăm că, în ciuda sublinierii rolului şi demnităţii femeii în contextul învăţăturii Magisteriului viu al Bisericii Catolice, credincioasele din România sunt puţin, mult prea puţin implicate în viaţa parohiilor şi diecezelor noastre. Pornind de la această constatare simplă, am decis să inaugurăm o serie de dialoguri pornind, într-o primă fază, de la un set de cinci întrebări menite să ne introducă în problematica implicării femeilor în viaţa Bisericii.

Mai mult decât o simplă lectură, cele trei mini-interviuri de mai jos, în care au avut amabilitatea să răspundă Gherda Chişărău (Asociaţia "Darul Vieţii", Timişoara), Maria Dunca-Moisin (medic, Bucureşti) şi Clara Benchea (medic, membră a "Mişcării Ecleziale Carmelitane", Timişoara), pot reprezenta prilejul unei reflecţii sporite, din partea fiecărei potenţiale cititoare, asupra propriei vocaţii şi implicări. Cu emoţie şi interes aşteptăm eventualele dumneavoastră opinii la adresa: cybercritica@gmail.com. Vă mulţumim!

1. Ce crezi despre implicarea femeilor în viaţa Bisericii catolice din România (de exemplu: iniţierea unor grupuri de rugăciune, studiu biblic, organizarea de conferinţe ş.a.m.d.)?

Gherda Chişărău: Implicarea aceasta din păcate cam lipseşte, cred că ar trebui mai mult încurajată (inclusiv) de către preoţi. Cu siguranţă că ar exista iniţiative latente, care aşteaptă să fie valorificate.

Maria Dunca-Moisin: Evident că este cu folos implicarea femeii în viaţa Bisericii, mai ales prin organizarea de conferinţe, discuţii, prin care să se pună accentul pe valoarea familiei şi pe problemele specifice femeilor: ce înseamnă să fii soţie credincioasă, o mama creştină, cum să priveşti problema sexualităţii, a concepţiei, a educării copiilor, ce înseamnă respectul de sine şi cum să-ţi respecţi soţul, cum să rezişti într-o lume în care trebuie să

trăieşti luptând împotriva curentului

existenţa unor grupuri care să se roage pentru familiile în dificultate, iar intenţiile ar putea fi recomandate chiar şi de către preoţii din parohii. Dacă

De asemenea, ar fi de mare folos

Lumea Catholica, mai 2008

37
37

vezi că nu eşti singur şi că există şi alte familii care urmează acelaşi drum, te simţi întărit.

Clara Benchea: Având în vedere exemplul altor ţări catolice, unde femeia este mult mai implicată în viaţa Bisericii, am putea spune - în primă instanţă - că aici implicarea femeii este mai slabă sau aproape inexistentă. Dar eu voi aborda problema altfel, căci moştenim o tradiţie şi o cultură care se schimbă încet şi anevoios. Extinzând problematica, putem spune că nici bărbaţii nu au o implicare mai bună şi aceasta din aceeaşi concepţie conform căreia Biserica este, în primul rând, a preoţilor şi a persoanelor consacrate iar noi, laicii, "intrăm în scenă" doar dacă ni se cere. Din această perspectivă, cred că femeile au avut şi mai au o implicare importantă în Biserică, chiar dacă se exprimă la nivel de "catacombe". Mă refer aici la educaţia pe care o dau fiilor lor acele femei care, deşi nu se văd, susţin Biserica, sunt practicante adevărate ale religiei, se roagă cu fervoare iar atunci când li se cere se oferă cu multă disponibilitate.

2. În alte ţări vedem că femeile sunt intens implicate în acţiuni desfăşurate în biserica parohială. Crezi că acest tip de implicare este folositoare? Care e opinia ta în această privinţă?

Gherda Chişărău: Cel puţin la noi, în parohia "Sfânta Maria Regina Păcii", femeile se implică în măsura în care sunt încurajate s-o facă. Uneori am văzut chiar şi fenomene de concurenţă! Dar o coordonare mai bună, precum am spus, cred că ar rezolva multe aspecte şi ar acoperi alte lacune.

Maria Dunca-Moisin: Este clar că sunt folositoare, dar trebuie coordonate şi desfăşurate în colaborare cu preoţii noştri, mai ales cu parohii.

Clara Benchea: Mă rog şi eu ca Duhul Sfânt să ne umple cu-al său har şi putere ca tot ceea ce facem în Biserică să fie spre folosul nostru şi al tuturor membrilor ei, spre mântuirea şi fericirea noastră. Ne trebuie mai mult curaj şi iniţiativă, nemaivorbind de credinţă

3. Dacă în parohia ta ar exista activităţi de acest gen te-ai implica? Sau poate deja ai făcut acest lucru?

38
38

Lumea Catholica, mai 2008

Gherda Chişărău: Eu, personal, deja am senzaţia că sunt implicată în mult prea multe acţiuni şi mă străduiesc să las loc liber şi altora. Am experienţa că, în cele din urmă, orice angajament se repercutează benefic asupra vieţii sufleteşti. Ca soţie de preot am mereu tendinţa să fac regie din culise, pornind de la diverse nevoi de angajamente. Pe de altă parte, credincioşii au tendinţa de a avea aşteptări prea mari atât de la preot, cât şi de la preoteasă. Domină un soi de inerţie care e greu de învins - cred că nu numai la noi, ci în mai toate parohiile. De aceea e nevoie de o muncă de formare, de informare şi de organizare permanentă. Un ziar parohial este, de asemenea, indispensabil în acest scop.

Maria Dunca-Moisin: M-aş implica în măsura în care experienţa de viaţă şi competenţa mea profesională ar putea fi de folos şi, de asemenea, în măsura în care aceste activităţi sunt eficiente. De altfel, am participat la asemenea activităţi în urma solicitării unor preoţi.

Clara Benchea: Atât cât se poate şi ni se permite, aş putea să spun că sunt cu totul disponibilă şi foarte fericită când pot să fac ceva concret. Acum, de exemplu, încercăm să realizăm ceva frumos şi - sper - folositor pentru familii, chiar dacă iniţiativa nu a pornit din propria parohie. Dar noi suntem aici şi poate fi şi acest lucru un fel de a fi misionari acolo unde am ajuns.

4. În Notă doctrinară despre câteva aspecte ale evanghelizării - document publicat în decembrie 2007 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei - se vorbeşte despre "prima slujire" a fiecărui catolic botezat: anume aceea de vestitor al Evangheliei. Cum priveşti această funcţie misionară? Sau, încă mai concret, în ce fel o putem îndeplini?

Gherda Chişărău: Personal, leg vestirea Evangheliei de lupta de apărare a vieţii şi familiei. Evanghelia este motivaţia primă şi scopul ultim care susţine această luptă. În acest domeniu vestirea ei este cea mai periclitată, pentru că, după cum a spus şi Papa Benedict al XVI-lea, avortul este unul dintre cele mai grave păcate ale lumii contemporane. Domeniul pro-life este, pe de altă parte, în mare măsură trecut cu vederea în interiorul Bisericii sau abordat insuficient (uneori din motive justificate) şi cere, iar şi iar, o implicare cu totul

Lumea Catholica, mai 2008

39
39

specială care se poate face, de exemplu, printr-o asociaţie precum "Darul Vieţii". Există apoi luminoasa învăţătură a Bisericii asupra interzicerii contracepţiei, sintetizată în enciclica Humanae Vitae - de asemenea prea puţin explicată, învăţată şi utilizată. Cineva va trebui să se dedice, în mod special, tuturor acestor probleme enorme ale zilelor noastre - cum le numea Pr. Paul Marx.

Maria Dunca-Moisin: Prin exemplul de viaţă, printr-o atitudine fermă în situaţiile în care se pune problema unei opţiuni potrivnice învăţăturii evanghelice.

Clara Benchea: Pentru faptul că suntem aşa de timoraţi şi slabi în credinţă, ni

se pare bizar dacă cineva - fără să fie preot sau călugăr - ar vesti sus şi tare Evanghelia, şi poate chiar dacă ar începe să predice într-o piaţă publică mulţi dintre noi l-am trimite să predice în biserică. Dar mi se pare anormal într-o ţară creştină să fim atât de toleranţi cu tot felul de manifestări publice, dar îndemnul lui Isus "Mergeţi şi predicaţi Evanghelia" nu ne sensibilizează câtuşi de puţin. Deci eu cred că atâta timp cât suntem în mişcare şi facem câte ceva trebuie să fim şi membre vii ale lui Cristos prin exemplul bun dat, mai întâi, celor apropiaţi, apoi tuturor - aceasta dacă vom ajunge la adevărata "statură"

a lui Cristos. Vom trece apoi peste barierele impuse de noi înşine sau de alţii

şi vom face şi acea evanghelizare autentică. Doamne, eu sunt aici, trimite- mă, foloseşte-mă!

5. Majoritatea revistelor mondene şi a canalelor de televiziune prezintă un anumit gen de femeie - evident, una de succes - , care este în opoziţie cu modelul femeii creştine - soţie şi mamă. Ce crezi că ar trebui făcut? Sunt necesare modele vii de sfinţenie pentru fete şi femei tinere? Unde pot fi întâlnite acestea?

Gherda Chişărău: Sunt două lumi antagonice, una spune "da" la ceea ce cealaltă spune "nu" şi invers. Tocmai aici este şansa familiei: să intervină în formarea corectă a copiilor. În ciuda insucceselor aparente - mai ales din timpul adolescenţei copiilor - am totuşi convingerea că o educaţie creştină corectă se sedimentează în timp în copil şi va face, mai devreme sau mai târziu, un om adevărat din el. Lumea vrea rezultate imediate, vrea succes

40
40

Lumea Catholica, mai 2008

garantat, însă - mai ales în educaţie - aceste rezultate pot întârzia foarte mult. Chiar dacă copiii mei nu participă la viaţa Bisericii într-atât cât aş dori eu, pot vedea rezultatele influenţei Bisericii în vieţile lor. Sunt evidente şi consistente. Pot spune că i-au transformat, radical, în multe aspecte. Cheia "succesului" în educaţie este, desigur, modelul viu, mărturia unei vieţi creştine trăite conform cu Evanghelia. O viaţă autentică în Cristos iradiază şi întotdeauna atrage, chiar şi un adolescent răzvrătit. Problema e constanţa şi speranţa părinţilor, care de prea multe ori dezarmează în faţa responsabilităţii lor de a fi adevăraţi taţi ai fiului cel risipitor - proba de cumpănă a ipostazei de părinte!

Maria Dunca-Moisin: Orice femeie, conştient sau nu, îşi doreşte să se realizeze ca mamă şi soţie. Important este ca dorinţa să fie încurajată prin exemple concrete, prin succesul şi satisfacţia pe care o familie creştină le poate oferi pe termen lung. Dacă aşa zisul succes al vedetelor TV este efemer şi de multe ori eşuează în droguri, alcool, deprimare, familia creştină este o "investiţie" care rodeşte de-a lungul întregii vieţi.

Clara Benchea: Sunt exemple frumoase, de multe ori, şi în media, dacă ştim să le alegem. Bineînţeles că ne fură ochii o femeie de succes în plan material,

deoarece fiecare dintre noi ar vrea să trăiască fără a avea grija zilei de mâine

- aceasta tot dintr-o deficienţă a credinţei noastre

impresionat şi m-au impulsionat încă de mică exemple ale femeilor sfinte din vieţile sfinţilor, deci poate fi o pistă de căutare pentru cei doritori. Dar, ca să fie mai simplu, am putea deveni noi înşine modele demne de urmat, numai să ne conformăm îndemnului lui Isus: "Fiţi desăvârşiţi!" Să ne rugăm deci pentru ca virtuţile teologale să nu fie doar teorie, ci adevărată realitate în viaţa noastră. Amin, aleluia, Isus e viu!

Pe mine m-au

Lumea Catholica, mai 2008

41
41

Întrebări (şi răspunsuri) despre credinţă

autor:

-

traducător:

Nora Livadaru

sursa:

© The Rock, ianuarie 2008

Întrebare: Sunt derutat de pasajul din Scriptură în care se spune că apostolii nu L-au recunoscut pe Isus după Înviere (Ioan 20,14). Ar trebui să nu înţelegem acest lucru cu sensul său literal sau Isus chiar arăta diferit ?

Răspuns (Michelle Arnold): Când Isus a

înviat din morţi, nu a fost ca şi cum El ar

fi fost readus la viaţă (aşa cum au fost

înviaţi alţii din morţi, ca de exemplu Lazăr). Învierea lui Isus a fost învierea pe care toţi cei mântuiţi o vor avea la sfârşitul timpurilor: El a primit, aşa cum vom primi şi noi, un trup glorificat. Chiar dacă ne vom recunoaşte unul pe altul în Rai, înfăţişarea noastră ar putea fi diferită de cea de acum. În acest fel,

trupul glorificat al lui Isus era, probabil, diferit în unele privinţe de trupul pe care L-a avut în timpul misiunii Sale, dar era destul de apropiat de înfăţişarea pe care

o avea înainte, în aşa fel încât discipolii

pe care o avea înainte, în aşa fel încât discipolii Isus înviat le apare Apostolilor au

Isus înviat le apare Apostolilor

au putut, într-un final, să-L recunoască (Ioan 21,4-7). Luca (24,16) notează, de asemenea, că într-una dintre întâlnirile lui Isus cu discipolii, "ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască", acest lucru sugerând faptul că El ar fi arătat la fel, dar în mod miraculos, pentru moment, oamenilor nu le era îngăduit să înţeleagă cine era cu adevărat.

Întrebare: Dacă sunt fumător, trebuie să îmi mărturisesc păcatul la fiecare spovadă?

42
42

Lumea Catholica, mai 2008

Răspuns (Michelle Arnold): Fumatul cu moderaţie nu este deloc un păcat (CBC 2290). Fumatul poate fi excesiv, dar vina poate fi atenuată de dependenţă. Vă recomand să vorbiţi cu duhovnicul dumneavoastră pentru ca acesta să vă poată analiza vina personală şi să vă sfătuiască în legătură cu frecvenţa spovezii. Chiar dacă păcatul este lesne-iertător, gravitatea sa fiind atenuată de dependenţă, Biserica îi îndeamnă pe credincioşii catolici să se spovedească pentru că harul primit în spovadă îi poate ajuta să se vindece şi să se întărească împotriva tentaţiilor viitoare (CBC 1458).

Întrebare: Este păcat să ajungi intenţionat într-o situaţie în care cel mai probabil vei păcătui, sau este vorba doar de un obicei rău?

Răspuns (Pr. Vincent Serpa): O ocazie care te apropie de un păcat nu este un păcat, ci reprezintă o tentaţie. A te pune într-o asemenea situaţie este imprudent, dar nu reprezintă întotdeauna un păcat în sine. Totuşi, dacă voit ajungi într-o asemenea situaţie, cu dorinţa de a păcătui, se consideră că deja ai păcătuit doar prin intenţia de a o face. Păcatul începe odată cu intenţia de a păcătui.

Întrebare: Catolicii ar trebui să îngenuncheze în faţa unei statui a Preasfintei Fecioarei Maria? În definitiv, în Scriptură Petru l-a dojenit pe Cornelius pentru că a îngenuncheat în faţa lui.

Răspuns (Michelle Arnold): Pasajul în discuţie spune: "În timp ce Petru intra, Corneliu i-a ieşit în întâmpinare, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi i-a zis: 'Scoală-te! Sunt şi eu doar un om'" (Fapte 10,25-26). Actul de a îngenunchea nu înseamnă întotdeauna un gest de adoraţie pe care îl face persoana în cauză. Catolicii îngenunchează în faţa unei statui a Fecioarei Maria pentru a-şi arăta respectul faţă de ea, pentru a o onora şi pentru a o ruga să mijlocească pentru ei; nu îngenunchează pentru a o adora.

Întrebare: Câteodată eu şi soţia mea îl lăsăm pe fiul nostru în vârstă de 13 luni la mama mea atunci când mergem la Liturghia de duminică. Însa m-am gândit că, fiind botezat, fiul meu are obligaţia să participe la Liturghia duminicală. În acest caz, care este obligaţia mea în a-i asigura participarea la Liturghie?

Lumea Catholica, mai 2008

43
43

Răspuns (Pr. Vincent Serpa): Copiii care se află încă sub vârsta priceperii nu sunt obligaţi să fie prezenţi la Liturghia de duminică. Totuşi, ei ar trebui să fie familiarizaţi cu participarea la aceasta până la împlinirea vârstei de şapte ani (vârsta acceptată ca şi vârstă a priceperii). În acest scop, ei ar trebui să participe la Liturghie regulat până în momentul în care încep şcoala.

Întrebare: Am înţeles că trebuie să ne curăţim de toate păcatele înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie, pentru că Dumnezeu nu poate sta în prezenţa păcatului. Ce se întâmplă cu prezenţa lui Cristos în Euharistie dacă cineva o primeşte fără să se fi pocăit sau să se fi spovedit? Cristos încetează să mai fie prezent? Şi dacă, totuşi, rămâne prezent, ce se întâmplă?

Răspuns (Jim Blackburn): Cine spune că Dumnezeu nu poate sta în prezenţa păcatului? Trebuie doar să citim Scriptura pentru a-L găsi pe Isus în prezenţa păcatului. Poate că faceţi o confuzie cu ideea care afirmă că "Nu va intra într- însa [în Rai] nimic impur" (Apocalips 21,27). Primirea lui Cristos în Euharistie înseamnă iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Catehismul Bisericii Catolice explică: "Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute, tot astfel Euharistia întăreşte iubirea care, în viaţa zilnică, tinde să slăbească; iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare" (CBC nr. 1394).

Totuşi, primirea Împărtăşaniei nu înseamnă şi iertarea păcatelor de moarte.

Prin urmare, o persoană care este conştientă că a înfăptuit astfel de păcate trebuie să meargă la spovadă înainte de a primi Euharistia. Codul de Drept

Canonic spune: "Cine este conştient de un păcat grav

împărtăşească cu Trupul Domnului fără să fi făcut în prealabil mărturisirea sacramentală, afară de cazul când există un motiv grav şi imposibilitatea de a se mărturisi; în acest caz să îşi aducă aminte că are obligaţia să facă un act de căinţă desăvârşită însoţit de hotărârea de a se mărturisi cât mai curând posibil" (CIC can. 916).

să nu se

Când o persoană, conştientă fiind că a comis un păcat de moarte, primeşte Euharistia fără a se spovedi în prealabil, comite un alt păcat de moarte şi nu face decât să îşi agraveze situaţia disperată. Apostolul Paul ne spune: "Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat

44
44

Lumea Catholica, mai 2008

faţă de trupul şi sângele Domnului" (1Corinteni 11,27). Biserica numeşte acest lucru sacrilegiu: "Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele, lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei, deoarece în acest sacrament însuşi Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanţial" (CBC nr. 2120).

Întrebare: O prietenă mi-a spus că Isus s-a născut probabil vara. Cum aş putea să îi explic motivul pentru care Biserica sărbătoreşte Naşterea Domnului pe 25 decembrie?

Răspuns (Michelle Arnold): Pentru că nu se ştie data exactă a naşterii lui Cristos, data de 25 decembrie ar putea să fie arbitrară. Biserica ar fi putut să aleagă o altă dată la care să sărbătorească naşterea lui Cristos. Unul dintre motivele pentru care data de 25 decembrie ar fi putut fi considerată potrivită este apropierea ei de solstiţiul de iarnă. După acea dată, ziua începe să devină mai lungă, şi astfel începe o perioadă în care lumina intră în lume (cf. Ioan 1,5). Solstiţiul de vară - după care zilele încep să devină mai scurte - este în apropierea datei de 24 iunie, la care Biserica sărbătoreşte naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cel care a spus despre Cristos: "El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3,30).

Întrebare: Am citit undeva că nu Cristos a spus "Iubeşte păcătosul, urăşte păcatul". Cine a spus aceasta?

Răspuns (Pr. Vincent Serpa): Este din Sfântul Augustin. Scrisoarea sa 211 (c. 424) conţine fraza "Cum dilectione hominum et odio vitiorum", care s-ar traduce, în mare, "Cu iubire pentru omenire şi ură pentru păcat". Expresia a devenit mai faimoasă în forma: "Iubeşte păcătosul dar urăşte păcatul" sau "Urăşte păcatul şi nu pe păcătos" (această din urmă formă apărând în autobiografia lui Mahatma Gandhi din 1929).

Întrebare: Care sunt dovezile istorice în ceea ce priveşte persoana lui Isus?

Răspuns (Jim Blackburn): Mai întâi de toate, existenţa de aproape 2000 de

Lumea Catholica, mai 2008

45
45

ani a creştinismului, care a fost incontestabil o parte semnificativă a istoriei în ultimele două milenii, trebuie să fie recunoscută ca o mărturie validă a existenţei lui Isus. Apoi, principalele însemnări istorice despre Isus se găsesc în Noul Testament, cu precădere în Evanghelii. Catehismul Bisericii Catolice afirmă: "Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, 'a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer'" (CBC 126). Pe lângă acestea, mulţi scriitori seculari din vechime, ca Josephus Flavius şi Plinius cel Tânăr, au lăsat dovezi ale existenţei lui Isus.

Întrebare: Sunt tot timpul îngrijorată în ceea ce o priveşte pe fiica mea şi familia ei. Sunt conştientă că Isus ne-a spus să nu ne facem griji pentru ziua de mâine, dar cum să faci să te mai îngrijorezi? Cum poate un credincios catolic să înlăture anxietatea gravă?

Răspuns (Pr. Vincent Serpa): În primul rând, dacă cineva suferă de anxietate clinică, ar trebui să consulte un profesionist care este specializat în astfel de probleme psihologice. În ceea ce ne priveşte pe noi ceilalţi, nu avem destule ore într-o zi ca să ne facem griji în legătură cu tot ceea ce este greşit. Din fericire, avem antidotul împotriva grijilor şi a anxietăţii: Vinerea Mare. Vă sfătuiesc să dedicaţi zilnic timp pentru a reflecta la Patimile Domnului şi la cât de vulnerabil s-a făcut pe Sine Însuşi. Vulnerabilitatea Lui este scutul nostru împotriva vulnerabilităţii. Vorbind din punct de vedere natural, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să murim. Dar prin moartea Lui, moartea noastră se transformă în naştere. El se află alături de noi în călătoria noastră omenească.

Vă sugerez să priviţi un crucifix (înaintea Sfântului Sacrament, dacă este posibil) şi să reflectaţi asupra agoniei Sale în Grădina Măslinilor - care a fost cu adevărat agonia din mintea Lui. Anxietatea se petrece la nivelul minţii. La El a fost atât de mare încât a asudat sânge. El vă înţelege şi este alături dumneavoastră şi poate, de asemenea, să vă liniştească. Gândiţi-vă apoi şi mulţumiţi-i pentru că a îndurat trădarea din partea lui Iuda, lepădarea din partea lui Petru şi abandonarea din partea Apostolilor. Mulţumiţi-i pentru că a îndurat arestul şi cruzimea gărzilor şi a membrilor Sinedriului. Mulţumiţi-i

46
46

Lumea Catholica, mai 2008

pentru că îndurat interogatorii fără sfârşit şi noaptea aceea lungă. Mulţumiţi- i pentru că a îndurat biciuirea brutală care l-a lăsat fără sânge şi care i-a provocat o durere de cap cumplită până în momentul morţii. Mulţumiţi-i pentru că a îndurat batjocura şi coroana de spini care i-a provocat atâta durere - precum şi respingerea în pretoriu. Mulţumiţi-i pentru că a purtat crucea care i-a provocat o imensă durere de umăr - şi pentru că a căzut pe străzile cu pietre murdare cu crucea peste El, şi pentru că s-a ridicat de fiecare dată. Mulţumiţi-i pentru că a primit cuiele în mâini şi în picioare. Mulţumiţi-i pentru că s-a chinuit să se împingă în picioarele bătute în cuie pentru a-şi ridica trupul ca să-şi poată umple plămânii cu aer în timp ce atârna pe crucea care fusese ridicată. Mulţumiţi-i pentru că a îndurat atâta agonie timp de trei ore până când puterile l-au părăsit, în acel moment etern în care şi-a dat duhul şi a murit - dându-ne astfel viaţa Lui. Întreaga Sa suferinţă, dar mai ales timpul petrecut pe cruce, constituie o lecţie de control şi de abandonare Tatălui. O asemenea conştientizare pune vieţile noastre în perspectiva corectă.

Întrebare: Când mă gândesc la Isus, în minte îmi apare un Om umil. Dar când mă gândesc la Papa, ceea ce îmi apare în minte este un bărbat care poartă haine făcute la comandă, ce stă pe un tron papal, înconjurat de oameni care îi sărută inelul. De ce există o asemenea diferenţă între Cristos şi Vicarul Său pe pământ?

Răspuns (Michelle Arnold): Când un ambasador îşi reprezintă ţara în străinătate, ar trebui să poarte un tricou şi blugi sau ar trebui să aibă o ţinută oficială? Când ia parte la o ceremonie oficială diplomatică, însemnele de onoare îi sunt date ambasadorului pentru el, personal, sau pentru ţara pe care acesta o reprezintă? În acest sens, Papa este ambasadorul principal al lui Cristos şi al Împărăţiei Cerurilor. Ţinuta oficială onorează demnitatea ministerului său precum şi a Persoanei pe care o reprezintă. Însemnele de onoare date Papei nu sunt pentru el, personal, ci pentru Isus, pe care acesta Îl reprezintă.

Întrebare: Copilul meu m-a întrebat dacă Isus a avut tenul închis la culoare. Nu am ştiut ce să îi răspund pentru că singurele imagini sau statui pe care le avem cu Isus îl arată ca fiind caucazian.

Lumea Catholica, mai 2008

47
47

Răspuns (Michelle Arnold): Isus a fost un evreu palestinian, ceea ce înseamnă că probabil arăta ca israelienii de astăzi. Totuşi, pentru că misiunea lui Isus a fost adresată întregii lumi, popoare diferite sunt libere să creeze imagini cu El care să Îl arate ca fiind unul de-al lor. Iată de ce putem vedea uneori statui sau icoane reprezentând un "Isus caucazian" sau un "Isus african", un "Isus amerindian" sau un "Isus asiatic". Astfel de imagini demonstrează universalitatea Întrupării.

48
48

Lumea Catholica, mai 2008

Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?

autor:

pr. Ariel Alvarez Valdes

traducător:

pr. Mihai Pătraşcu

sursa:

© Editura Sapientia

Necunoscuţii cei mai vestiţi

În timpul lui Isus existau patru grupuri religioase importante: fariseii, saduceii, zeloţii şi esenienii. Din două motive precise, le cunoaştem bine pe primele trei: a) pentru că fariseii şi saduceii apar de mai multe ori în evanghelie, în timp ce discută cu Isus; b) pentru că între discipolii lui Isus era un zelot (Lc 6,15). Al patrulea grup, cel al esenienilor, nefiind niciodată menţionat în Noul Testament, a rămas cel mai obscur şi necunoscut dintre toate, încât ne face să credem că era o grupare nesemnificativă de persoane şi că, mai ales, avea importanţă scăzută în panorama religioasă şi politică din epoca aceea. Totuşi, dacă noi credem că lucrurile stau conform acestor supoziţii, riscăm să greşim mult.

stau conform acestor supoziţii, riscăm să greşim mult. Aceste peşteri erau cândva locuite Scriitorul şi

Aceste peşteri erau cândva locuite

Scriitorul şi istoricul evreu Iosif Flaviu, care a trăit în secolul I, în opera sa, Războaiele iudaice, are multe paragrafe în care îi laudă pe esenieni ca fiind evreii cei mai virtuoşi şi exemplari ai vremii, în timp ce fariseilor şi saduceilor le acordă doar câteva rânduri; dacă ţinem cont că Iosif aparţinea curentului fariseic, putem să ne imaginăm foarte bine stima enormă de care se bucurau esenienii. De asemenea, un alt faimos scriitor evreu din acel timp, Filon din Alexandria, în operele sale literare, îi descrie de mai multe ori pe esenieni ca un grup cu puternice conotaţii religioase şi îi prezintă cititorilor săi ca model de pietate religioasă autentică. Faptul că evreii numeau cu termenul de

Lumea Catholica, mai 2008

49
49

esenieni (adică pioşi) acest grup de persoane indică, în sfârşit, prestigiul de care se bucurau la oamenii din toate clasele sociale ale timpului.

Datorită câtorva manuscrise vechi

Chiar dacă esenienii erau grupul cel mai important şi respectat din societatea civilă ebraică, ei s-au bucurat mult timp de un halo de mister care a contribuit la dezlănţuirea curiozităţii multor oameni, dar şi a formării de credinţe şi legende eliminate cu timpul de o credibilă şi calificată cercetare istorică. Ajungem în februarie 1947, când au fost descoperite vestitele manuscrise de la Marea Moartă. În acel moment esenienii au ieşit din aureola misterioasă care îi învăluia: numeroasele manuscrise găsite în câteva peşteri din Qumran constituiau bogata bibliotecă a acelui grup puternic, înrădăcinat într-o cultură religioasă aproape necunoscută de noi, cel puţin până în prima jumătate a secolului trecut.

În acea norocoasă şi fericită circumstanţă, au ieşit la lumină circa 900 de suluri, ascunse în câteva peşteri aproape de Marea Moartă (cf. capitolul 2). Multe erau texte biblice, dar altele erau cărţi proprii ale culturii şi ale tradiţiei eseniene, în care se relatau originile acelui grup misterios, organizarea lor socială şi religioasă, ca şi ideile şi învăţăturile lor. Astfel, într-un moment al istoriei omenirii, toţi, cercetători sau nu, au putut să afle despre unul dintre cele mai importante şi prestigioase grupuri religioase din timpurile lui Isus. Trebuie să subliniem imediat că tot ceea ce este relatat în manuscrisele eseniene în termeni de organizare socială, politică şi religioasă nu se referă numai la locuitorii din colonia de la Qumran (care era compusă din maxim şaizeci de persoane), ci şi la cei peste patru mii de esenieni care trăiau în ţară, în numeroase comunităţi răspândite pretutindeni în Palestina.

Preot şi conducător

Istoria esenienilor începe în anul 152 î.C. În acel timp Iudeea era condusă de un tânăr şi ambiţios militar, Ionatan Macabeul. Era un timp foarte dificil, deoarece ţara era în război de mai mulţi ani cu ţara vecină, Siria. Lui Ionatan i-a venit deodată o idee care va schimba toată istoria succesivă a poporului ebraic: deoarece lipseau fondurile pentru a finanţa campaniile sale militare,

50
50

Lumea Catholica, mai 2008

el a decis să fie numit mare preot al templului din Ierusalim, cu scopul de a lua de acolo resurse economice şi de a exercita un rol, străin de contextul religios, care însă constituia în mod clar cea mai mare funcţie publică.

Funcţia de mare preot era foarte dorită, pentru că templul dispunea de sume mari de bani proveniţi din ofertele şi din zeciuielile vărsate de populaţie, de evreii din orice grup al ţării şi din coloniile externe. Ionatan, dându-şi seama de aceste posibilităţi de succes şi de exercitare a puterii vremelnice şi religioase, în octombrie acelaşi an, l-a destituit cu forţa din funcţia sa pe marele preot din Ierusalim şi a asumat-o el, punându-şi pe cap tiara de aur şi îmbrăcându-se cu prestigioasele veşminte de purpură. O asemenea atitudine a provocat o mare tulburare printre evrei, deoarece, din epoca regelui Solomon, fiecare candidat care-şi asuma funcţia de mare preot, pentru a fi ales în mod legitim şi pentru a dobândi demnitatea tipică oficiului, trebuia să aparţină familiei lui Ţadoc. Din păcate pentru el, Ionatan nu aparţinea acestei familii. Cine era Ţadoc în realitate? Era un vechi preot din secolul al X-lea î.C, un om căruia, conform tradiţiei ebraice, Dumnezeu îi încredinţase unicul şi autenticul cult al templului.

În modul acesta rocambolesc şi nelipsit de intenţii viclene, care nu aveau nimic de-a face cu administrarea religioasă a templului, atât de sacru pentru evrei, Ionatan a devenit primul mare preot care nu era din familia lui Ţadoc, după opt sute de ani de istorie religioasă a Israelului. De aceea, adevăratul mare preot (al cărui nume nu-l cunoaştem, dar pe care manuscrisele de la Qumran îl numesc "învăţătorul dreptăţii"), depus de pe tronul de conducător al locului sacru al capitalei, a decis să părăsească Ierusalimul şi să fugă în Siria, împreună cu numeroşi preoţi şi înalţi funcţionari ai templului.

O scrisoare catastrofală

Din Siria, învăţătorul dreptăţii a avut o serie de contacte cu diferitele grupuri ebraice influente în Israel şi nemulţumite de noua politică a lui Ionatan, pentru a cere în mod expres să-l recunoască pe el (şi nu pe Ionatan) ca unicul mare preot legitim şi pentru a-i con-vinge că faptele grave întâmplate, nu numai în dauna funcţiei sale, dar şi la adresa politicii religioase care era de acum victimă a samavolniciei şi a dispreţului, erau semnul tangibil că era

Lumea Catholica, mai 2008

51
51

aproape sfârşitul unei epoci şi că trebuiau, cât mai repede posibil, să fugă şi să se adăpostească.

Manevrele sale au avut succes. Numeroase grupări religioase din ţară şi din comunităţile externe au acceptat să recunoască autoritatea sa. Întărit de succesul şi de favoarea obţinută pe lângă clasele cele mai puternice şi influente din Israel, învăţătorul dreptăţii a decis să facă o ultimă tentativă, pentru a evita ciocnirea cu Ionatan: i-a scris o scrisoare (s-au găsit şase copii ale acestei scrisori în peşterile de la Qumran), poruncindu-i să renunţe la funcţia de mare preot, pe care o uzurpase, şi să se limiteze în viitor numai la îndatoririle sale politice; învăţătorul şi ai săi vor fi dispuşi să-l susţină drept conducător dacă el va părăsi funcţia religioasă pe care o ocupase cu violenţă şi cu înşelăciune.

Reacţia lui Ionatan a fost imediată şi violentă. El a aflat locul în care se refugia învăţătorul dreptăţii şi, profitând de o sărbătoare religioasă (în timpul căreia el ştia că esenienii nu puteau să se apere de atacurile externe, pentru că se dedicau odihnei absolute), a încercat să-l asasineze. Din fericire pentru conducătorul comunităţii eseniene, planul a eşuat şi Ionatan a trebuit să se mulţumească doar cu prădarea bunurilor şi luarea câtorva posesii ale populaţiei locului.

Sfârşitul lumii în patria sa

Atunci, învăţătorul dreptăţii a decis să se întoarcă în patrie. Dacă sfârşitul lumii era aproape, după cum spuneau anumite profeţii, acest sfârşit trebuia să-l găsească în ţara atât de îndrăgită şi sacră pentru el, şi nu în timp ce trăia în exil. Astfel, în anul 150 î.C, s-a întors în Palestina şi, cu sprijinul numeroşilor evrei care îl susţineau şi îl recunoşteau ca unic conducător, a întemeiat aşa- numita "Uniune Eseniană". Se năştea una dintre cele mai mari, prestigioase şi organizate comunităţi religioase ebraice din timpurile lui Isus.

Nu ştim cu certitudine unde s-a stabilit învăţătorul dreptăţii: poate în vreo zonă deşertică şi retrasă din ţară (desigur că nu în Qumran, pentru că acea colonie, care ulterior a devenit foarte vestită, încă nu exista). De acolo a trasat liniile noii sale organizaţii. Treptat, numeroşi evrei au început să se

52
52

Lumea Catholica, mai 2008

încorporeze în noul grup. Nu era necesar să îşi părăsească familiile şi munca:

trebuiau doar să se angajeze, fiecare în locul în care trăia, să respecte legile de puritate a vieţii şi legile alimentare stabilite de învăţătorul dreptăţii, şi să se adune zilnic în grupuri de câte zece pentru aşa-numitul prânz ritual.

Din fericire pentru liderul esenian şi pentru adepţii săi, Ionatan nu s-a mai ocupat niciodată să combată invectivele învăţătorului dreptăţii, aşa încât comunitatea a reuşit să dea naştere uneia dintre perioadele cele mai fertile de cultură şi de bunăstare din toată istoria sa. Lent, graţie stilului lor riguros de viaţă religioasă, graţie studierii minuţioase a Legii căreia se dedicau şi, graţie devoţiunii şi cultului pe care îl practicau, esenienii au devenit grupul cel mai stimat de către israeliţi; deşi mulţi dintre ei nu s-au unit cu co- munitatea lor, îi admirau şi îi respectau ca persoane vrednice de cea mai înaltă stimă.

Naşterea Qumranului

Prin anul 110 î.C, învăţătorul dreptăţii a murit, încă nu venise timpul judecăţii finale, cel al sfârşitului lumii, deoarece, conform calculelor învăţătorului, mai lipseau câţiva ani. Esenienii s-au reorganizat la comanda unui nou preot şi au luat decizia importantă de a crea, în apropierea Mării Moarte, o fabrică de manuscrise, un fel de mare "editură" pentru producerea de cărţi religioase. În felul acesta, ei puteau să devină un nucleu de referinţă pentru orice comunitate religioasă din ţară, o organizaţie valoroasă de tip întreprinzător, care să poată garanta furnizarea unui număr suficient de suluri diferitelor comunităţi eseniene răspândite pretutindeni în ţară, cu scopul de a intensifica meditarea şi studierea

pretutindeni în ţară, cu scopul de a intensifica meditarea şi studierea D o c u m

Document esenian

Legii mozaice.

Lumea Catholica, mai 2008

53
53

Astfel, prin anul 100 î.C, s-a născut vestita colonie din Qumran. Era vorba de o comunitate care locuia într-un edificiu destul de mare şi spaţios pentru epoca aceea: descoperirile arheologice au scos la iveală o structură de 80 m lungime şi 50 m lăţime, cu diferite camere şi spaţii menite pentru cele mai diferite scopuri. Camera principală era constituită din sala pentru confecţionarea manuscriselor, un spaţiu de 14 m lungime şi 4,5 m lăţime, capabil să absoarbă multă lumină din exterior şi în care se puteau întinde cu uşurinţă suluri lungi din piele pentru a scrie textele sacre. Dintre ruinele acestei săli enorme, arheologii au scos la lumină scaune, pupitre şi călimări (cu resturi de cerneală uscată din vremea aceea), folosite pentru confecţionarea şi copierea sulurilor. Printre alte spaţii de locuit şi de producţie, exista şi un atelier în care se coseau foile din piele, se desenau linii, se puneau coperte şi se nivelau marginile sulurilor. În faţa acestui atelier era situată vestita bibliotecă mare, care păstra circa o mie de volume şi documente, depuse în cutii sau în recipiente din lut. Existau şi o încăpătoare sală de lectură şi o arhivă pentru exemplarele de suluri stricate sau care nu mai puteau fi folosite.

Sălile comunităţii qumranice

Între alte camere, Qumranul avea bucătării, brutării, mori de grâu, grajduri mari pentru animale, o tăbăcărie pentru pielea de manuscrise, un atelier de cizmărie, vase pentru spălări personale şi piscine pentru purificările rituale. Camera cea mai importantă era, fără îndoială, aşa-numita sală a reuniunilor. Cu o capacitate de circa 60 de persoane, era construcţia cea mai sacră din tot complexul arhitectonic al comunităţii qumranice. Acolo, de trei ori pe zi, se adunau membrii coloniei: o dată pentru rugăciunea de dimineaţă şi de alte două ori pentru prânz şi cină. Nimeni nu putea să intre în sală înainte de purificarea rituală şi, pentru acest motiv, în apropiere de intrarea în sala reuniunilor, a fost construită o mare piscină pentru spălări.

În Qumran nu existau camere private. Esenienii trăiau în peşterile situate împrejurul nucleului arhi-tectonic al activităţilor lor şi al vieţii lor sociale. Arheologii au descoperit circa 40 de astfel de peşteri pe povârnişul muntelui vecin.

54
54

Lumea Catholica, mai 2008

Cei refuzaţi de Dumnezeu

Pentru a face parte din comunitatea de la Qumran, nu era deloc uşor. Trebuia trecut printr-o perioadă de probă care dura trei ani. În primul an, candidatul trebuia să respecte cu scrupulozitate prescripţiile legale, aşa cum erau propuse de învăţătorul dreptăţii. Dacă, după terminarea primului an, depăşea proba, era încorporat în comunitate, dar încă nu participa la prânzurile comunitare.

În al doilea an, în timp ce continua să se perfecţioneze în respectarea tuturor preceptelor, candidatul era supus la un atent examen aptitudinal din partea unei comisii de experţi, care avea misiunea de a vedea dacă caracteristicile sale fizice, psihologice şi spirituale îl făceau "acceptat" de Dumnezeu. După cum spune o scriere găsită în peşteri, "dacă dinţii săi sunt inegali, degetele de la mâini grase, picioarele cărnoase şi pline de păr şi degetele de la picioare grase şi scurte", Dumnezeu nu acceptă ca o persoană cu o asemenea constituţie corporală să facă parte dintr-o comunitate deosebit de religioasă cum era aceea de la Qumran. În schimb, "dacă barba sa este cârlionţată, tonul vocii simplu, dinţii săi ordonaţi, dacă nu este nici înalt, nici scund, degetele de la mâinile sale slabe şi fine şi picioarele sale sunt zvelte", este, cu siguranţă, acceptat de Dumnezeu, pentru că toate caracteristicile sale fizice fac să se presupună că el va exercita cu judecată atribuţiile sale în cadrul grupului.

După cei trei ani de noviciat, candidatul era încorporat definitiv în comunitate. Intrarea avea loc printr-o celebrare solemnă, în timpul căreia noul membru făcea profesiunea de credinţă, care suna cam aşa: "Până acum am fost un pervers, un păcătos, un nelegiuit, un duşman al adevărului; dar Dumnezeu a revărsat milostivirea sa asupra mea". Deci, noul membru al comunităţii mărturisea în mod public păcatele sale, făcea prima sa baie de purificare, jura să accepte în totalitate Legea lui Moise şi primea cele trei obiecte ale acceptării sale în sânul colectivităţii: făraşul (util şi necesar pentru evacuările corporale), o tunică albă pentru actele comunitare şi o cingătoare de lână.

O zi în comunitatea de la Qumran

Lumea Catholica, mai 2008

55
55

Spre deosebire de esenienii care trăiau în oraşe, viaţa zilnică în Qumran, pe malurile Mării Moarte, unde există numai deşert, sare şi o căldură asfixiantă, trebuia să fie, desigur, foarte dură şi obositoare. Dimineaţa, esenienii coborau din peşterile lor spre complexul arhitectonic, unde locuiau ziua, pentru a înălţa rugăciunea colectivă către Dumnezeu, la răsăritul soarelui. Apoi se dedicau muncii, cufundându-se fiecare în atribuţia care îi era încredinţată de învăţătorul comunităţii sau de alţi funcţionari: era vorba de atribuţii cum ar fi producerea ceramicii, îngrijirea ogoarelor, păstoritul sau producerea şi copierea manuscriselor. La amiază, cu toţii se întorceau în colonie pentru baia rituală şi prânzul comunitar. învăţătorul binecuvânta pâinea şi vinul şi numai după aceea mâncau frugal, împreună, ascultând în tăcere absolută citirea Bibliei, propusă de unul dintre ei. După ce se termina masa, fiecare se întorcea la propriile atribuţii de muncă până la asfinţitul soarelui, când toţi se întorceau pentru rugăciune, studierea Legii şi cina comunitară. Când venea noaptea, întreaga comunitate se întorcea la peşteri pentru odihna nocturnă.

Între membrii comunităţii qumranice exista şi un regim disciplinar foarte rigid, conform căruia infracţiunile sau greşelile oricât de mici erau pedepsite cu excluderea de la prânzul comunitar. Între acţiunile pedepsite figurau, în primul, rând criticarea muncii şi a persoanei învăţătorului (care comporta chiar apli-carea unui an de excludere din comunitate), adormirea, moţăirea sau luarea unor atitudini inoportune în timpul rugăciunii (şase luni de îndepărtare din comunitate), scuipatul în timpul unei reuniuni (o lună de izolare), a lăsa să se întrevadă, chiar din inadvertenţă, părţile intime (o lună de segregare), a îmbrăca haine rupte sau şifonate, sau a râde fără nici un motiv (o lună de clauzură), a vorbi când vorbeşte altul (zece zile de excludere de la comuniunea cu ceilalţi). Dacă cineva critica întreaga comunitate, legile sale şi organizarea sa, în general, risca până şi excluderea definitivă şi inapelabilă. Pentru un esenian, expulzarea din colonie constituia un afront moral mai rău decât moartea, deoarece semnifica expulzarea sa irevocabilă de la mântuirea veşnică.

Căsătoria şi familia

56
56

Lumea Catholica, mai 2008

Esenienii puteau să se căsătorească. Mai mult, erau aproape obligaţi, de vreme ce renunţarea la căsătorie era considerată o încălcare gravă a legii divine (Gen 1,28). Au existat trei motive care au făcut mulţimea din acel timp să creadă că esenienii erau celibatari: a) în timp ce ceilalţi evrei mergeau sâmbăta să se roage la sinagogă însoţiţi de soţiile lor, esenienii nu permiteau ca soţiile lor să-i însoţească la locul de cult, de aceea, fiind văzuţi astfel, se credea că erau celibatari; b) în timp ce ceilalţi evrei, în mod obişnuit, încheiau căsătoria pe la şaptesprezece ani, esenienii amânau căsătoria până la douăzeci de ani. Şi acesta a fost unul dintre motivele presupusului celibat esenian, din moment ce toţi ceilalţi evrei obişnuiau să încheie căsătoria cu câţiva ani înainte; c) în timp ce ceilalţi evrei repetau căsătoria în caz de văduvie, esenienii practicau aşa-numita "căsătorie unică" (adică se căsătoreau numai o dată în viaţă). Deoarece femeile din acea vreme (supuse la condiţii de viaţă extenuante, dedicate muncilor apăsătoare pe câmp şi durelor îndatoriri casnice) mureau, în general, înaintea bărbaţilor, esenienii nu erau căsătoriţi multă vreme.

Unii esenieni din Qumran trăiau în comunitate cu soţiile şi copiii (de fapt, în cimitirul din Qumran s-au găsit schelete de femei şi de copii înmormântaţi împreună cu scheletele bărbaţilor), însă cea mai mare parte dintre ei lăsa propriul nucleul familial în locuinţa privată în care se retrăgea după ziua de muncă comunitară.

Finalul tragic

Viaţa liniştită şi pioasă a comunităţii din Qumran s-a terminat în anul 68 d.C. Un grup de evrei rebeli s-a ridicat împotriva Romei; imperiul l-a trimis imediat pe generalul Vespasian în Palestina, pentru a înăbuşi revolta. În luna iunie a anului 68, contingentul roman a ajuns pe malurile Mării Moarte, a observat colonia şi a cucerit-o fără efort. Esenienii au reuşit să ascundă în grabă în interiorul câtorva peşteri, situate în apropiere, cele aproape o mie de cărţi pe care le adunaseră în biblioteca lor. Puţin după aceea, mureau cu toţii sub armele legiunii romane, în timp ce marea editură qumranică dispărea incendiată şi rasă de pe pământ de violenţa cuceritorului şi uzurpatorului. Viaţa înfloritoare a comunităţii din Qumran a durat 168 de ani.

Lumea Catholica, mai 2008

57
57

Iosif Flaviu relatează că, în cruzimea sa, Vespasian, care auzise vorbe despre concentraţia enormă de sare în apele Mării Moarte, a poruncit să se lege mâinile şi picioarele câtorva prizonieri esenieni şi să fie aruncaţi în apă, cu unicul scop de a verifica dacă era adevărat că trupurile acelor nenorociţi pluteau fără să se înece. Mulţi esenieni care trăiau în satele şi în oraşele din ludeea şi la marginile sale au putut să fugă şi să se salveze de la masacrul roman. Totuşi, marea mişcare a învăţătorului dreptăţii, care luase naştere cu scopul de a înălţa către Dumnezeu un cult adecvat şi potrivit, prin respectarea fidelă şi riguroasă a legii mozaice şi prin studierea Sfintelor Scripturi, a dispărut definitiv.

Totuşi, dispariţia sa nu a fost în total iremediabilă. Cu câţiva ani înainte de acele evenimente tragice, apăruse în Israel, în Nazaret, un profet, un om care se numea Isus, întemeietor al unei alte mişcări: un fel de "sectă" care încerca să-i fie plăcută lui Dumnezeu nu prin respectarea legilor şi a tradiţiilor ebraice, ci prin slujirea asiduă şi generoasă adusă iubirii faţă de aproapele. Această mişcare, spre deosebire de cea a esenienilor, dispărută în mod teribil sub săbiile romane, era destinată să dureze pentru totdeauna şi să învingă forţa Imperiului Roman şi a oricărei alte puteri vremelnice din istoria omenirii (Mt 28,20).

Preluare din volumul 8 al seriei "Ce ştim despre Biblie". În acelaşi volum:

- Unde se găsesc originalele Vechiului Testament?

- Ce mister ascund manuscrisele de la Marea Moartă?

- În care Dumnezeu credea Abraham?

- Cum au traversat israeliţii Marea Roşie?

- Conţine Biblia o carte erotică?

- Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?

- Au existat magii?

- Au fost mulţi pruncii nevinovaţi ucişi de către Irod?

- Isus a fost discipol al lui Ioan Botezătorul?

- Ce calendar folosea Isus?

- Este posibil să îi iertăm întotdeauna pe duşmani?

- Cum a murit Ioan Botezătorul?

58
58

Lumea Catholica, mai 2008

(c) Catholica.ro

www.lumea.catholica.ro