Scrisoarea Enciclică

Spe sa lvi
Des pr e sper an ţa
cr eşti nă

Papa Benedict al XVI-lea

Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan
Roman, 6 aprilie 2008
Su marul expunerii:
 Prezentare generală a documentului
 Opinii despre Spe salvi
 Comentarii pe fragmente:
a) Viaţa spirituală personală
b) Viaţa consacrată comunitară
c) Apostolatul persoanelor de viaţă consacrată
4. Concluzii
5. Pentru o aprofundare ulterioară
6. Reflexii ale Sf. Părinţi despre speranţă
• Pre ze ntare g enerală
Cât eva date

 A II-a Enciclică a Sf. P. Papa Benedict al XVI-

lea, semnată şi publicată la 30 noiembrie 2007,
în Sărbătoarea Sf. Andrei.
 “Spe salvi facti sumus” (Rom 8,24), conferă
titlul acestui document.
 Tema: Despre speranţa creştină
 Adresată episcopilor, preoţilor şi diaconilor,
persoanelor consacrate
şi tuturor credincioşilor.
 Compusă din 50 de paragrafe.
1. Pre zentare generală
Cupr ins

Introducere
Credinţa este speranţă
Conceptul de speranţă bazată pe credinţă în Noul Testament şi
în Biserica primară
Viaţa veşnică - ce este?
Speranţa creştină este individualistă?
Transformarea credinţei-speranţei creştine în timpul modern
Adevărata fizionomie a speranţei creştine
"Locuri" de însuşire şi de exercitare a speranţei
I. Rugăciunea ca şcoală a speranţei
II. Acţiunea şi suferinţa ca locuri de însuşire a speranţei
III. Judecata ca loc de însuşire şi de exercitare a speranţei
Maria, steaua speranţei
1. Preze ntare g enerală
Pri vir e de a nsamblu
- Se definesc noţiuni de bază pentru tema abordată
- Aspecte istorico-biblice concrete, cu exemple ale unor persoane
care au mărturisit eroic prin viaţa lor speranţa pe care se
fundamenta credinţa lor.
- Diferite perioade ale istoriei omenirii, parte integrantă a Istoriei
mântuirii sunt analizate critic pentru a reliefa care trebuie să fie
adevărata speranţă a creştinului, Speranţa care nu înşeală şi care
motivează întreaga noastră viaţă.
- Aplicaţie practică a teoriei expuse pe “locuri” unde se poate
cunoaşte (învăţa) puterea speranţei şi unde se poate exersa
speranţa ca şi virtute.
- Se punctează aspecte importante ale vieţii spirituale şi comunitare
(rugăciunea, suferinţa, acţiunea caritabilă).
- Se aprofundează aspecte escatologice importante (viaţa veşnică,
judecata finală, purgatoriul).
- Final cu Maria, Mama speranţei şi Steaua mării.
 1. Preze ntare g enerală a
docume ntu lui
Dat e s tatisti ce

 Sfânta Scriptură: peste 70 de citate în text şi 40 în note;

 Părinţi ai Bisericii şi alţi autori ecleziastici:
 Latini: Augustin, Ambrozie, Hilarie de Poitiers, Benedict;
 Greci: Grigore de Nazianz şi Maxim Mărturisitorul;
 Medievali: Bernard de Clairevaux, Francisc de Assisi, Toma de Aquino;
 Postmedievali: Luther;
 Teologi: Card. Henri d Lubac;
 Filozofi: Platon, Bacon, Kant, Engels, Marx, Lenin, Adorno,
Horkheimer;
 Scriitori: Dostoëvskij;
 Sfinţi mărturisitori ai Speranţei: Giuseppina Bakhita, Card.
Nguyen van Thuan, Paul Le-Bo-Thin;
 Magisteriu: Catehismul Bisericii Catolice, Breviarul Roman.
1. Preze ntare g enerală a
docume ntu lui
Pent ru o lectur ă co rectă

 Formulări traduse ad-litteram dintr-o altă limbă care fac textul foarte
greoi: “Evanghelia nu este numai o comunicare de lucruri care se pot
şti, ci este o comunicare care produce fapte…”(n.2, v. şi n.13, n.28,
ş.a.).
 “…chiar în timp ce sunt în acelaşi timp…” (n.15).
 “Dar pot să-l refuze, pentru că el nu poate avea aceeaşi claritate a
invenţiilor morale” (n.24) - corect: “a invenţiilor materiale”.
 “mereu din nou” – formulare pleonastică utilizată de mai multe ori.
 “…a devenit clar că aceasta NU era o speranţă împotriva libertăţii…”
(n.30) – corect: se elimină negaţia!!
 “…astfel devenim slujitori ai speranţei pentru alţii…” (n.34) – corect:
miniştri, administratori, dispensatori ai...
 “…credinţa creştină este individualizată…” (n.42) – propun
individualistă.
 Alte mici greşeli de ortografie sau scăpări mai uşor de intuit (e.g. “…
speranţa care îi vedea din credinţă…” - n.29).
 Opi ni i despr e Spe sal vi
 “Document 100% Josef Ratzinger, o abordare foarte simplă,
apropiată de experienţa umană împărtăşită de toţi, pornind de
la care se dezvoltă şi se aprofundează o reflecţie.” – Card.
André Vingt-Trois, Arhiep. de Paris.
 “Alături de reflecţii foarte aprofundate despre raporturile dintre
speranţa creştină şi credinţa creştină, ca şi despre evoluţia
mentalităţii moderne faţă de speranţa creştină, găsim pagini
emoţionante despre martori ai speranţei…” – Card. Albert
Vanhoye, s.j.
 “…este vorba de un discurs deconcertant pentru o mentalitate
obişnuită să rămână închisă în orizontul lumesc, mentalitate
ce aparţine majorităţii contemporanilor noştri.” – Pr. Federico
Lombardi, directorul Biroului de Presă al Sfântului Scaun.
 Puţine cărţi apărute despre Spe salvi.
2. Com entariu pe fragment e:
Lectură interpr etati vă a unor
fragm ente, pe baz a a t rei cat egori i
temat ice

 Viaţa spirituală personală -

memorie
 Viaţa consacrată comunitară -
identitate
 Apostolatul persoanelor de viaţă
consacrată –
misiune
 a) Viaţa spirituală personală-
memorie
 Prin speranţă viaţa personală se ordonează capătă un
sens, o orientare, o direcţie, clară dobândeşte un scop
precis: comuniunea cu Dumnezeu (cfr n.3 – ex. Bakhita).
 Împotriva concepţiilor lumeşti care aşteaptă mereu
schimbări spectaculoase ale societăţii exterioare, Isus
arată că trebuie să plecăm de la schimbarea interioară a
gândului (meta-noeo), schimbarea “lumii noastre”,
interioare, a propriei scări de valori (cfr n.4 – Epistola către
Filimon).
 Există un univers interior spiritual în care prin natură dar şi
lucrarea harică este prezentă în sufletul nostru credinţa şi
speranţa, trebuie doar “activate” (n.7).
 Schimbarea societăţii pleacă de la schimbarea mentalităţii,
transformarea interioară, noi nu suntem sclavi ai
universului în care trăim (cfr n.4 – 5; Ev 11,13-16; Fil 3,20).
continuare

 O nouă libertate interioară pe care lumea

exterioară nu o poate afecta este rezultatul noii
speranţe dobândite în suflet (cfr n.8).
 Speranţa vie conferă detaşarea libertăţii interioare
şi zelul de a persevera în cele sfinte cu bucurie.
Un suflu nou care îmi regenerează, susţine şi
alimentează edificiul credinţei (cfr n.10).
 Speranţa în viaţa veşnică însemnă încrederea în
bucuria vederii Aceluia despre care am învăţat, în
care am crezut, căruia ne-am rugat şi pe care l-am
iubit atât de mult încât pe toate le-am lăsat pentru
a urma Lui (cfr n.12).
 El mă ascultă oriunde, oricând şi oricât, Lui îi pot
vorbi mereu. Chiar şi în situaţii limită El mă poate
ajuta (cfr n.32 – ex. Card. Nguyen Van Thuan).
 continuare
 Pilda vasului cu oţet pe care Dumnezeu vrea să-l umple cu
miere. Purificarea interioară este condiţia dureroasă dar
necesară pentru a deveni liberi pentru Dumnezeu şi deschişi
faţă de ceilalţi (cfr n.33 – Sf. Augustin).
 Nerecunoaşterea păcatului, iluzia de nevinovăţie, amorţeala
conştiinţei şi incapacitatea de a recunoaşte răul în mine, mă
îndepărtează de Dumnezeu. E nevoie de o întâlnire autentică
cu Dumnezeu în rugăciune care să trezească propria conştiinţă
spre ascultarea Binelui însuşi (cfr n.33).
 Să ne deschidem sufletele şi astfel lumea se va deschide
pentru a permite intrarea lui Dumnezeu în istoria umană. Cum?
Eliberând viaţa noastră de rău, de mediocritate, lumea devine
mai bună cu o persoană (noi-înşine), astfel devenim izvor de
speranţă pentru noi şi pentru alţii (cfr n.35).
 Rugăciunea personală, liturgică şi comunitară lărgeşte sufletul
şi îl face să devină capabil de a primi mai mult, a se deschide
mai mult spre iubirea divină (speranţa în mântuire şi în viaţa
veşnică) şi implicit spre slujirea oamenilor (devenim izvor de
speranţă – credinţă, pentru alţii), pentru a reda lumii speranţa,
deschiderea faţă de Dumnezeu (cfr n.34).
 continuare
 Să învăţăm din nou în ce anume consistă speranţa noastră. Să ne înţelegem rolul,
locul în Biserică şi societate, plecând de la propriile rădăcini. Ce putem oferi lumii?
(cfr n.22 – autocritica creştinismului modern, ambiguitatea progresului).
 Adevărata speranţă care susţine viaţa de credinţă şi ca urmare viaţa umană este
numai speranţa în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi (cfr n.27).
 Viaţa în deplinătatea ei este o relaţie cu Acela care este Izvorul vieţii, Acela care nu
mai moare, care este Iubirea însăşi (cfr n.27).
 Faptul de a percepe Iubirea Sa ne oferă posibilitatea de a persevera cu seriozitate pe
drumul nostru fără a pierde elanul speranţei, chiar dacă trăim într-o lume imperfectă.
 Iubirea Sa este garanţia că ceea ce intuim vag şi aşteptăm acum, există cu adevărat:
viaţa adevărată (cfr n.31).
 Acela care a spus “DA” Iubirii să ştie că este izvor de suferinţă , de privaţiuni, de
purificări, tăieri dureroase şi răni, care conduc la renunţarea treptată la “Eu” (cfr
n.38).
 Devoţiunea ofertei zilnice, prin care se conferă un sens de acceptare purificator
tuturor încercărilor din timpul zilei, astfel încât se contribuie la creşterea tezaurului
compasiunii neamului omenesc, a binelui, adevărului şi iubirii (cfr n.40 – v. Rm
12,17.18.21).
 Judecata finală este o chemare adresată conştiinţei şi o speranţă ce poate orienta şi
ordona viaţa de acum (cfr n.41). Speranţa depăşirii suferinţei, a reparării
nedreptăţilor, a răsplătirii sacrificiilor şi a dobândirii iubirii nemuritoare (cfr n.43).
 b) Viaţa consacrată comunitară
- identitate
 Speranţa cere un timp de aşteptare activ, lucrător, cu încredere
şi statornicie, răbdare cu sine şi cu ceilalţi. Prin Hristos am
primit o nouă speranţă, ştim care este Calea (cfr n.9).
 Mântuirea este o realitate comunitară. Păcatul înseamnă
distrugerea unităţii neamului omenesc. Răscumpărarea este
restabilirea acestei unităţi (cfr n.14).
 Bunăstarea morală a lumii nu poate fi garantată doar de
structuri (pun uneori în pericol libertatea individului). În
comunităţi este nevoie şi de convingeri vii care să motiveze
alegerea persoanei în favoarea acelei comunităţi. O convingere
permanent reînnoită la nivel comunitar şi o libertate permanent
îndreptată spre bine!(cfr n.24).
 Credinţa creştină ne învaţă şi trezeşte în noi capacitatea de a
suferi pentru celălalt, pentru adevăr, dreptate şi iubire (cfr n.39).
 Existenţele noastre sunt în profundă comuniune. Nimeni nu
trăieşte, nu păcătuieşte şi nu se mântuieşte singur, există o
interacţiune în rău ca şi în bine. Speranţa noastră trebuie să fie
speranţă pentru ceilalţi (cfr n.48).
 c) Apostolatul persoanelor de
viaţă consacrată - misiune

 Importanţa misiunii persoanelor consacrate pentru Biserică

şi pentru întreaga lume: cei puţini care pot schimba lumea
din interior (cfr n.15 – Sf. Bernard).
 Contemplativi în acţiune (cfr n.15) şi activi în contemplaţie.
 Comunităţile de viaţă consacrată pot pregăti, prefigura noul
Paradis. Oaze de laudă a Domnului, de caritate, de
bucurie, de pace, de linişte, de aprofundare a relaţiei cu
Dumnezeu.
 Actuala criză a religiozităţii în lume nu este doar o criză a
credinţei ci este mai întâi o criză a speranţei care
motivează credinţa (cfr n.17). Redaţi tinerilor speranţa şi
veţi reda lumii credinţa!
 continuare
 Sarcina fiecărei generaţii umane este de a căuta care este
orânduirea (structura) potrivită pentru a ajuta comunitatea umană
dintr-un context istoric socio-cultural, să utilizeze corect libertatea
umană spre bine şi să ofere în limite umane o garanţie mai sigură
pentru viitor (cfr n.25).
 A rămâne în comuniune cu Isus ne antrenează în modul Său de a fi
pentru toţi, care devine astfel modul nostru de a fi. Deci a trăi pentru
Hristos înseamnă a ne lăsa implicaţi în exemplul vieţii Sale jertfită cu
scopul de a fi pentru toţi (cfr n.28 – 2Cor 5,15).
 Isus ne invită să ne angajăm pentru alţii, dar pentru a reuşi aceasta e
nevoie să rămânem în comuniune cu El (cfr n.28).
 Iubind pe Dumnezeu ne apropiem mai mult de dreptatea şi bunătatea
Sa faţă de oameni şi ne detaşăm de avere sau bunuri materiale.
 Iubirea lui Dumnezeu ne converteşte privirea de la grija faţă de
propria persoană, la responsabilitatea faţă de celălalt (cfr n.28 – Sf.
Maxim Mărturisitorul; Sf. Augustin).
 Elanul speranţei motivează renunţările şi acţiunile pentru Hristos în
lume (cfr n.29 – Sf. Augustin).
 “Acţiunea serioasă şi corectă a omului este speranţă în desfăşurare”.
Speranţa în puterea ocrotitoare a Iubirii conferă curajul de a continua
să acţionez împotriva tuturor falimentelor aparente (cfr n.35).
 continuare
 Împărăţia lui Dumnezeu nu se construieşte cu forţe umane
(ar fi o împărăţie a omului), ci este un dar oferit gratuit şi
nemeritat ca răspuns pentru speranţa noastră (cfr n.35).
 Necesitatea unui dinamism al speranţei prin care fiecare
generaţie umană prin noile decizii libere spre bine se
angajează să edifice o lume mai bună (să îmbunătăţească
lumea) (cfr n.30).
 Dumnezeu este fundamentul speranţei noastre.
 Încrederea că puterea care “ridică păcatul lumii” este
prezentă şi lucrătoare în lume, conferă speranţa “vindecării”
lumii (cfr n.36 - In 1,29).
 Nu evitarea suferinţei sau fuga din faţa durerii îl vindecă pe
om ci capacitatea de a accepta încercarea şi în acest timp
de suferinţă a progresa spiritual (cfr n.37).
 Progresul spiritual provine, în primul rând, din capacitatea
de a conferi un sens ascendent suferinţei, care să conducă
la unirea cu Hristos, cu suferinţa Sa mântuitoare de pe
Cruce, izvorul infinit al Iubirii (cfr n.37).
 continuare
 Suferinţa primită cu răbdare se transformă în iubire şi chiar în
izvor de bucurie pentru că Hristos este cu mine, speranţa
consolării Iubirii divine. Nu îndepărtează sufletul de
Dumnezeu ci, tocmai, îl apropie şi devine model pentru
ceilalţi suferinzi, bolnavi (cfr n.37.39). Iată cât de mult
contează atitudinea spirituală interioară care învinge răul
exterior nu prin forţa fizică ci prin forţa Iubirii Lui în noi, bazată
pe speranţa şi credinţa vie în El (cfr n.37 – ex. mart. Paul Le-
Bao-Thin).
 Măsura umanităţii unei societăţi se măsoară în raport cu
suferinţa (acceptarea celor suferinzi, compătimirea şi
împărtăşirea problemelor lor le conferă speranţă, îi întăreşte
în credinţă, îi pătrunde cu lumina iubirii) (cfr n.38 –
con+solatio=a fi împreună cu cel aflat în singurătate).
 Con cluz ii
Text dificil dar profund, cu schimbării de direcţie neaşteptate, cu
diferite nivele de aprofundare.Îmbinare de structuri exegetice,
dogmatice, pastorale, secvenţe din vieţile sfinţilor, citate din
sfinţi părinţi, filozofi, scriitori, etc.
Un adevărat “puzzle”: cunoaşterea doctrinei şi a unor opinii greşite,
teme de reflexie pentru creştinismul modern şi societatea post-
modernă, totul pus sub o unică formă aceea a Speranţei care
ne mântuieşte.
Structură “ioaneică” spiralată, caracteristică şcolii germane (K.
Rahner), probabil după modelul Sf. Ignaţiu de Loyola în
“Constituţii”, (o structură ce ţine cont de dezvoltarea umană
progresivă) reluarea unor idei punctate mai înainte la un nivel
mai profund conduce treptat spre mesajul cheie: “Dumnezeu
este speranţa noastră”.
Documentul conţine multe întrebări asupra aspectelor doctrinei
creştine, numeroase principii de viaţă, afirmaţii fundamentale
pentru credinţa creştină, dar şi sfaturi practice pentru societatea
în care trăim.
Un mesaj actual care cere să fie meditat, trăit şi aplicat de către toţi
creştinii.
 “ Neamul omenes c trăi eşte
graţ ie celor puţ ini; dacă nu
ar fi aceia, lumea ar pier i...”

(Sf. Bernard de Clairevaux citându-l pe Pseudo-

Rufinus).
 Mănăstirile nu pot restabili paradisul pierdut dar pot
pregăti noul paradis - Sf. Bernard de Clairevaux, (cfr
n. 15).
 Aceasta este misiunea pe care o au persoanele
consacrate pentru întreaga Biserică şi pentru
întreaga lume.
 Pentru o apr of undar e
ulter ioară
 Întrebări aplicative: Cum am putea noi
persoanele consacrate să dăm credincioşilor
catolici de azi un nou elan în speranţă?
 Cum putem să fim “martori ai speranţei” prin
viaţa noastră astăzi?
 Cum putem face să devină lumea de azi “mai
bună”?
 Ce anume putem spera (astăzi)? (n.22,24)
 “Ce pot face ca alţii să fie mântuiţi şi să apară
şi pentru alţii steaua speranţei?” (n.48)
 Pentru o apr of undar e
ulter ioară
Propuneri spre meditaţie:
1.Aplicaţi pilda “vasului de oţet” (cfr n.33) la propria viaţă
spirituală:
Concret care este “oţetul” meu şi care este “mierea” mea?
Ce înseamnă pentru mine purificarea dorinţelor şi a speranţelor?
Care sunt minciunile secrete cu care încă mă amăgesc?
Este rugăciunea mea o întâlnire autentică cu Dumnezeu care îmi
trezeşte conştiinţa?
2. Analizaţi scrisoarea martirului Paul Le-Bao-Thin:
Descrieţi atitudinea interioară a acestui suflet
Pe ce se fundamentează această atitudine?
Cum poate un astfel de om să schimbe lumea?
Cum mă comport în faţa propriei suferinţe şi a suferinţei
celorlalţi?
3. Modelul vieţii Psf. Fecioare Maria ca şi “stea a speranţei”
Cum pot urma concret azi acest exemplu?
Pent r u o a pr ofu ndar e
ulter ioară
M ăr turi si tori ai c redi n ţ ei
Din acel “DA” spus Iubirii izvorăşte capacitatea eroică de a
accepta suferinţa din iubire faţă de bine, adevăr şi dreptate, pentru
că aceste valori umane trebuie să fie în orice societate mai presus
de comoditatea şi integritatea fizică personală (cfr n.38).
Martirii şi persoanele consacrate au reînnoit din interior lumea
prin credinţa lor bazată pe secretul speranţei din sufletul lor.
Exemplul vieţii lor trebuie să constituie o mărturie şi un izvor de
speranţă pentru noi astăzi (cfr n.8).
Episcopii catolici în timpul prigoanei comuniste–“Sanguis
martyrum semen christianorum!” (Tertulian):
- PS. A. Durcovici mărturisitor al speranţei, invita
deţinuţii să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de
Dumnezeu, pentru că va veni ziua mântuirii.
- Card. I. Hossu: “Ştiu cui am crezut! ... Lupta
mea s-a sfârşit, lupta voastră continuă! ... Duceţi-o până la
capăt!”
- PS. Ploscaru – poezia “Părăsire”, compusă în
închisoare (scrisă pe file de memorie).
M ăr tur isit ori ai c redin ţ ei
Mă rtur isitor i ai c redin ţ ei
“Părăsire”, de Ioan Andrei - selecţiuni
Când ai vrut să-mi întăreşti credinţa,
Mi-ai lăsat, Isuse, în suflet suferinţa
Iar ardoarea veşnicei iubiri
Ne-ai purificat-o-n părăsiri (…)
Când striga durerea-n vijelie:
“Că m-asculţi o dată, Doamne-un semn să dai,
Răsunau sub bolţi ecouri a pustie
Răspundea doar piatra, TU tăceai! (…)
Ca-ndată ce noaptea cea lungă trecu
Să văd de pe calea-n lumină,
Că pe umeri Crucea-ai dus-o TU
Şi pe mine-alături de mână…
 3. Reflexii ale Sf . Părinţ i
despr e sper anţă
Câteva definiţii:
 Nădejdea sau speranţa (evlpi,j) este o condiţie esenţială a tămăduirii
sufleteşti a omului şi a mântuirii sale (cfr Dn 6,24).
 Alături de credinţă şi de iubire este una dintre cele trei virtuţi teologale (cfr
1Cor 13,13).
 “este una dintre faşele cele de nedezlegat ale sănătăţii şi mântuirii” –
Clement Alexandrinul.
 A aştepta “ceea ce nu primim îndată (…) cu răbdare şi încredere, fără a
ne deznădăjdui vreodată” – Sf. Ioan Gură de Aur.
 Speranţa este şi aşteptarea ajutorului pe care-l cerem de la Dumnezeu,
având credinţa că nu ne va lipsi de el (Ios 1,5) – Sf. Varsanufie.
 Atunci când cere ajutorul de la Dumnezeu, nădejdea îi este de mare folos
omului pentru că nu întotdeauna îl primeşte îndată. Îndeosebi în
asemenea clipe, nădejdea unită cu stăruinţa, se arată ca putere de a
“rămâne tare în mijlocul necazurilor” – Sf. Ioan Gură de Aur.
 Nădejde mai înseamnă să aştepţi de la Dumnezeu şi numai de la El tot
binele pe care-l doreşti (Sf. Isaac Sirul), să arunci asupra Lui toată grija şi
nevoia (Sf. Petru Damaschin), neaşteptând nimic de la lume sau de la
oameni, nici să te încrezi în propriile puteri (Ier 17,5) (Sf. Ioan Gură de
Aur).
 conti nuar e
Sf. Părinţi reliefează legătura reciprocă speranţă-credinţă;
legătura speranţă-pocăinţă; speranţă-rugăciune; speranţă-
iubire; speranţă-împlinirea poruncilor.
• “Prin nădejde ajunge omul la credinţa cea tare şi îndrăzneala
de care are nevoie pentru a duce lupta cea bună” (Sf. Grigore
cel Mare).
• Din nădejde şi răbdare neclintită “se naşte nepătimirea”
(Evagrie).
• “Căci e cu neputinţă vreunui om să dobândească iubirea
desăvârşită faţă de Dumnezeu, altfel decât prin credinţă sinceră
şi nădejde tare şi neîndoielnică” – Sf. Simeon Noul Teolog
• “Nădejdea este ca un lanţ puternic agăţat de ceruri, ce ne ţine
sufletele noastre, ne trage încetul cu încetul la înălţimea aceea,
dacă ne ţinem strâns de ea, şi ne ridică deasupra viforului
răutăţilor din această viaţă” – Sf. Ioan Gură de Aur.
 “Iar Dumnezeul păcii, Cel ce prin sângele unui
testament veşnic, a înviat din morţi pe Păstorul cel mare al
oilor, pe Domnul nostru Isus Hristos, să vă întărească în
orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi
ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Isus Hristos,
Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin! ” (Evrei 13,20-21).

Mulţumiri pentru invitaţie, pentru

ospitalitate, pentru împreuna rugăciune,
răbdare şi amabila ascultare!

Propunere finală: să cântăm împreună Psalmul 23 (22) cu

Antifona: “Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”.