TEMA II.

Cultura comunicări – condiţie indispensabilă de

integrare în mediul social (4 ore)

Obiective:
1. A defini termenii: cultură şi cultură a comunicării;
2. A identifica şi a explica raportul: cultură şi comuncare;
3. A cunoaşte şi a identifica limbajele comunicării verbale: literar (standart),
colocvial, ştiinţific, de specialitate;
4. A forma capacităţi de comunicare corectă prin înlăturarea greşelilor
5. de ordin ortoepic, morfologic, lexical;
6. A identifica rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi
statornicirea limbajelor de specialitate
7. A forma capacităţi de definire şi de utilizare adecvată a termenilor;

2.1. Noţiuni generale de cultură a comunicării

 Cultură. Cuvântul cultură vine de la cuvântul latin colere, ce se traduce prin "a

cultiva"/"a onora", referindu-se, în general, la activitatea umană.
Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, unde
cuvântul cultură avea înţelesul atât de cultivare a pământului, cât şi pe cel de cultivare a
spiritului, avându-se în vedere ideea de transformare a naturii exterioare omului şi a facultăţilor
lui naturale prin eduacaţie şi învăţare. Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei care
urmăreşte formarea spiritului şi a sufletului, instruirea şi modelarea personalităţii pe baza
cunoştinţelor şi a experienţei personale.

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicare specifice

cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media
interactivă (telefonul). În același fel, se transmit ritualurile, cunoștințele teoretice, normele
abstracte, religia etc.

A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în
încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi
depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii.
Numai printr-o privire de ansamblu în toate ramurile vieţii sociale şi în toate disciplinele
educaţionale ne putem face o idee completă în legătură cu ceea ce reprezintă de fapt cultura.

Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-
un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu este
omul, interesat mereu de tot ceea ce-l înconjoară.
 Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă. Or, cultura defineşte sintetic modul
uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului. Ea reprezintă un adevărat sistem de
valori.

Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de civilizaţie,
cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică
procesele existenţei sociale.

Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează

eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului în contact cu ceea ce îl înconjoară. De
obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme ca filozofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul
etc.

Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului al XIX-
lea, odată cu formarea noilor discipline sociale. El a fost asociat cu cel de civilizaţie, impus încă
din secolul al XVIII-lea, pentru a semnifica progresul cunoaşterii şi al societăţii pe baza
extinderii gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice. Pe măsură ce a dobândit o utilizare frecventă
în disciplinele sociale, termenul de cultură a căpătat semnificaţii foarte largi. Cultura a fost
considerată ca un factor definitoriu al existenţei umane, ca element indispensabil al realităţii
sociale.

Cercetările din secolul al XIX-lea au dus la cristalizarea unei prime definiţii a culturii, care
poartă amprenta antropologului Eduard B. Tylor. Acesta porneşte de la studiul culturilor
primitive, pentru a ajunge la o generalizare care înglobează în conceptul de cultură toate
manifestările de viaţă ale unui popor, de la mitologie, limbaj, rituri, ceremonii, simboluri,
cunoştinţe, până la instituţii şi forme de organizare socială.

Putem afirma că definirea noţiunii de cultură este de origine engleză, Edward Burnett Tylor
(1832-1917), fiind cel dintâi definid-o ca un “ansamblu complex ce include cunoaşterea,
credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de
omul ce trăieşte în societate” (Tylor, E. B. Cultura primitivă apud, Pierre Bonte, Michel Izard,
Dicţionar de etnologie şi antropologie, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 682.)

Definiţiile culturii s-au multiplicat la începutul secolului XX, când diverse discipline sociale
au început să cerceteze în mod aplicativ fenomenul cultural, pornind de la: spirit/materie,
subiectiv/obiectiv, valori/fapte, creaţii spirituale/bunuri materiale, tradiţie/inovaţie, particular/
universal etc.
 Cultura poate fi percepută şi ca un ansamblu de deprinderi sufleteşti, întrucât presupune un
proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi şi stări ale conştiinţei
sociale şi individuale se exprimă în opere, în conduite şi practici sociale.

În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă “totalitatea cunoştinţelor din diverse

domenii pe care la poseda cineva şi pe care le-a achizitionat prin studiu si experientă.” (DEXI,
p. 487). Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii
caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi.

Cultura nu este ceva adiacent condiţiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă
a existenţei umane, un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale concrete, un
patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa.

 Cultura comunicării. Comunicarea este principalul instrument de integrare a

individului în societate şi de modelare a culturii sale. Nimeni nu poate însă ignora că “limbajul
este faptul cultural prin excelenţă”, ( Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura
Politică, Bucureşti, 1978, pag. 433.) dar omul nu poate fi înţeles decât relaţional – prin
intermediul comunicării.
• Comunicarea este baza existenţei în colectivitate, este piatra de temelie fără de care nu se
poate vorbi de societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respectă nişte legi şi sunt
dominate de instituţii.
• Comunicarea este condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, este emblema şi
manifestarea spiritului uman.
• Ea este liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni în grupuri, comunităţi,
etnii, societăţi, state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai înalt nivel integrator,
cel al umanităţii, cu întreaga ei desfăşurare în spaţiu şi timp, atât de diversă şi totuşi unitară în
datele sale fundamentale.
• Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie şi de
comunicare pe care omul le-a inventat şi experimentat în decursul istoriei.
 Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi
structural, fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent
schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce dă consistenţă şi
bogăţie fenomenului cultural. Ea este esenţa vieţii sociale a omului, întrucât viaţa în comun,
stocarea informaţiilor şi transmiterea moştenirii sociale către noile generaţii nu ar fi posibile fără
existenţa multiplelor forme de semnificare şi de comunicare.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia
umană. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate, ambele au o funcţie majoră în
integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identice, dar
nici separate, dacă înţelegem că viaţa în comun, viaţa socială, în datele sale elementare, nu este
posibilă fără comunicarea cotidiană.
În realitate, spune un specialist în domeniu, “cultura şi comunicarea formează un cuplu
ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu se
conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”.
(Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Bucureşti, Editura Cartea românească, 2000, p. 17. )
Cultura şi comunicarea interferează, însă nu putem pune semnul egalităţii între ele.
A trăi înseamnă a comunica, a fi în relaţie cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa fiinţă
şi prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-şi poate trăi
viaţa fără se manifeste în relaţie cu alţii, adică să-şi exprime prezenţa, gândurile, interesele şi
aspiraţiile. Orice gest are o semnificaţie pentru ceilalţi, astfel că putem pune îndrăzni să punem
semnul echivalenţei între comunicare şi comportament.
Nu putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o
semnificaţie. Chiar tăcerea sau refuzul de a schiţa vreun gest într-o situaţie anumită sunt
purtătoare ale unui sens şi ale unui comportament.
Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj, altfel spus,
că este o comunicare, urmează în mod firesc că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem, fie că
nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Astfel,
comportamentele noastre îi influenţează pe alţii, iar aceştia, la rândul lor, nu pot să nu
reacţioneze la aceste comunicării şi, prin însuşi acest fapt, ei comunică.
Aşadar, comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului
cu lumea naturală şi socială. De aceea ea joacă un rol fundamental în modelarea vieţii şi în
consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.
Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în orientarea
percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor modele de
comportament social.
Ceea ce este interesant de evidenţiat este faptul că, faţă de modurile în care se desfăşura
comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu două-trei secole, schimbarea este gigantică.
Această prezenţă masivă a mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou tip de cultură ce a
fost numit iniţial cultură de masă, datorită impactului social foarte larg, iar mai recent s-a impus
noţiunea de cultura media. (Georgiu, Grigore, Cultură şi comunicare, Bucureşti, pp. 13-14).,
Ibidem, p. 144.
Cartea tipărită, apoi presa de masă, telefonul, filmul, radioul, patefonul, televiziunea,
publicitatea, casetele audio şi video, sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul,
telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt
uriaş în domeniul comunicării.
Comunicarea interpersonală întemeiază atât individualitatea oamenilor, cât şi “comunitatea”
lor socială. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante şi comunicaţionale, formele
de cultură îl menţin pe individ în sfera gravitaţională a comunităţii sociale.
E necesar să facem din viaţă un dialog continuu: dacă nu, ea este doar existenţa unei
lâncezeli. Limbajul constituie forţa creatoare şi liantul între persoane. De exemplu, în dialog, un
rol important îl are cultura comunicării, adică formele şi manifestările alese pentru realizarea
lui. Nu putem asculta numai de teorii şi de exemplele altora, ci trebuie să ne facem noi înşine o
paradigmă existenţială pentru susţinerea unei comunicări constructive.
Asigurarea unor calități elevate ale comunicării necesită posedarea de cunoștințe și abilități.
Comunicarea impune prin calitățile pe care trebuie să le dețină: claritate, precizie, conciziune,
expresivitate, corectitudine etc. Căci a comunica inseamnă a fi înțeles, înseamnă, nu numai a
comunica gânduri, ci și a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina la acțiune.
Societatea trebuie să capete priceperi și deprinderi de exprimare corectă nu numai în scris, ci și
pentru activitatea creatoare, care presupune infinite conexiuni de comunicare orale.
Prin urmare, cultivarea limbii este o necesitate primordială, care echivalează cu deprinderea
de a comunica, deprindere care include posibilitatea de a asculta. Cine nu-i în stare să asculte nu
va avea niciodată ceva de comunicat, nu va fi niciodată în măsură să se facă ascultat, agreat;
exprimarea constituie cartea de vizită a fiecărui individ, însuşirea ei presupune învăţarea limbii,
condiţia sine qua non a dobândirii şi întrebuinţării oricărui limbaj.
Cultivarea limbii, a exprimării corecte, bogate și nuanțate a societății, presupune un control
permanent al comunicării scrise precum și al comunicării orale. Astfel, se poate întemeia o
discuție coerentă, conștientă, cultă, plină de sens, bogată în cuvinte (corect rostite/exprimate),
unde, atât emițătorul, cât și receptorul vor asimila mesajul, știrea sau informația la cel mai înalt
nivel. Precum spunea Mihai Eminescu ”limba și legile ei dezvoltă cugetarea”.
Limba este nucleul comunicării, ”singura avere comună a unui popor”, iar comunicarea este
pilonul pe care se sprijina întreg Universul. Depinde de noi cum ştim să le folosim si să le
păstrăm pentru posteritate.

1. ( Tylor, Cultura primitivă apud Frigioiu, Prof. univ. dr. Nicolae Politologie şi doctrine
politice, Bucureşti, 2001, p. 104.)

2. Bondrea, Aurelian, Sociologia culturii, Editura Fundaţiei “România de mâine, Bucureşti”,

1993, p. 95.

3. Tănase, Al., Cultură şi civilizaţie, Editura Politică, Bucureşti, , 1977, p. 13.

 4. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Editura Vestala şi Saeculum I.O.,
Bucureşti 2001, p. 6.

5. Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, în Opere, vol.10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p.510.

6. Krishna, Daya, Cultura, în vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura

Politică, 1986, p. 317.

7. Sapir, Edward, Anthropologie, Paris, Editions de Minuit, 1967, p.329.

8.. Tănase, Alexandru, Cultură şi religie, Editura Politică, 1973, pp. 150-151.

9. Morin, Edgar, Le paradigme perdu: la nature humanine, Paris, Seuil, 1973, p. 100

2.2. Norme de limbă în comunicarea verbală

2.2.1. Limbaje ale comunicării verbale:
 Limbajul literar
La o primă aproximare limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite
pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi a
comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. Limbajul uman se ocupă numai de
semnele care au valoare simbolică. Semnul lingvistic (cuvântul) este simptom pentru a-l
reprezenta pe cel care îl produce; este semnal în relaţie cu receptorul său şi este simbol în raport
cu semnificatul său „real”.
Limbajul uman fiinţează prin procesul comunicării a cărui finalitate are loc prin
intercomunicare şi intercomprehensiune. Limbile naturale sunt un vehicul pentru cunoaştere; ele
folosesc un limbaj colocvial, familiar şi informal; ele reprezintă stările aşa cum sunt în mod
nemijlocit.
Orice tip de limbaj uman, de exemplu literar sau ştiinţific, are ca elemente constitutive
dimensiunea psihoafectivă şi dimensiunea logică.
Dar care este locul şi rolul limbajului literar în cuprinsul economiei de ansamblu a celorlalte
limbaje? Limbajul literar diferă de limbajul comun, care este o creaţie colectivă spontană la fel
ca şi moralitatea.  Limbajul comun este rezultatul sedimentării unei experienţe milenare sub
forma limbilor naturale, de la experienţa pre-teoretică (magie, mitologie, folclor etc.) la
experienţa teoretică (ştiinţe exacte, logico-matematice, ştiinţe ale naturii, ştiinţe tehnice şi
economice, ştiinţe socioumane sau umanitare) din cuprinsul cărora face parte şi literatura.
Limbajul literar nu reflectă realul sub forma unor propoziţii enunţiative ce se rezumă la
simple observaţii sau constatări. Limbajul literar este legat de viaţa socială, de civilizaţie, de
dezvoltarea gândirii, de artă etc..
 Pentru a dezvălui mai precis pecetea inconfundabilă a limbajului literar, se impune să facem
următoarele precizări: limbajul literar nu se caracterizează numai prin dimensiunea
psihoafectivă, inteligibilă şi social-culturală. El se constituie prin intricaţia indisociabilă dintre
fiinţarea nemijlocită (senzaţii, imagini) şi fiinţarea mijlocită (reprezentări şi expresii).
Limbajul literar nu pune accentul pe cunoaştere prin percepere şi pricepere, ci pe valorizare
şi asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona extralingvistică sau lumea
civilizaţiei şi culturii umane.
Şi totuşi care ar fi esenţa limbajului literar, de vreme ce literatura cuprinde genurile
beletristice precum narativitatea, liricitatea, arta dialogului sau dramaturgia? Pecetea
inconfundabilă a limbajului literar este specificul naţional. Cultura se desfăşoară pe terenul lume
– text – memorie şi lume – text – lume. Fără unul din aceşti termeni creaţia culturală devine o
imposibilitate. Ea solicită elementele imaginare ce aparţin fondului general uman şi se realizează
valorizări diferite de la cultură la cultură. Nu contează de unde vin imaginile, din ce domeniu al
experienţei, ci modul lor de structurare şi valorizare.

Bibliografie:
1
 E. Coşeriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.
2
 S. Bănulescu, Dropie, Cântece de câmpie, Un regat imaginar, Editura Alfa, 1997, p. 371.
3
 Ibidem, p. 371.
 Limbajul familiar/colocvial. Limbajul cplpcvial este o realitate lingvistică invocată
mult în ultimii zece – cinsprezece ani. Este remarcat cel mai adesea la impactul funcţional al
mijloacelor de comunicare în masă asupra limbii scrise şi vorbite.
Termenul romanesc familiar circulă in literatura lingvistică în relaţie cu termenii: popular,
oral, colocvial, conversaţional, afectiv, subiectiv, familial, vulgar, argotic. Frecvent, cuvântul
familiar este inclus noţiunii corespunzătoare termenului popular.
In Stilistica funcţională a limbii romane a lui Ion Coteanu, termenul utilizat este acela de
familial şi desemnează un nivel lingvistic funcţional: „Limbajul cultivat artistic se poate împărţi
în proză şi în poezie, iar cele cultivate şi nonartistice în limbaj standard, familial, de conversaţie
oficială, ştiinţific etc.”6. Familiar însemna mai ales (ori numai) vulgar în tot secolul al XIX-lea
şi chiar în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Începând cu sfârşitul deceniului opt şi începutul deceniului următor al secolului XX, stilistica
romanească include în mod explicit şi sistematic în familiar limbajele argotice, termenii tabu şi
pe cei injurioşi [7].
De multe ori familiar ajunge să fie utilizat în limbajul de specialitate numai cu sensul pe care
cuvantul îl are în limba curentă: ”ceea ce este cunoscut, obişnuit, banal”.
 În mod evident, limbajul familiar se structurează la nivelul limbii vorbite (stilul colocvial, al
conversaţiei), prima sa trăsătură esenţială fiind oralitatea.
Se consideră, de cele mai multe ori, în mod implicit, că oralitatea familiarului este
dialogică. Lucrurile nu stau intotdeauna astfel: nu tot ce este familiar este şi dialogic, nu tot ce
este dialogic este şi familiar. Pe de o parte, dialogul se desfăşoară în proporţii considerabile şi în
arealul “elevat-autocenzurat - înalt-academic” ori în acela “enervat-imprecaţional”. Elementele
de argou prezente în limbajul familiar sunt poate la fel de numeroase ca regionalismele, ca să nu
mai vorbim de elementele populare (în sens dialectologic).
Aşadar, stilul familiar sau oral se caracterizeaza printr-o mare libertate în alegerea
mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai
puţin pretenţioasă, mai apropiată, folosit în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.
Comunicarea orală este situativă, solicitând, de fiecare dată, utilizarea cuvintelor adecvate
situaţiei.
De exemplu, comunicarea prezentată la o dezbatere ştiinţifică necesită un limbaj
terminologic, specializat, corespunzător subiectului abordat, fiind lipsit de regionalisme,
frazeologisme, cuvinte cu sens figurat.
În comunicările cotidiene, cum ar fi cele de magazin, alegem cuvinte neutre, iar în
conversaţiile familiare (cu amicii, părinţii, copiii etc.), ne putem permite să folosim
frazeologisme, metafore, cuvinte cu sens figurat, diverse creaţii individuale etc., care fac
comunicarea mai vie. E adevărat că aceste libertăţi nu trebuie să fie absolute, ci să se încadreze
în normele limbii literare.
După cum vedem, limbajul colocvial depăşeşte limitele normelor limbii literare, iar resursele
lui sunt folosite în funcţie de situaţie şi de nuvelul de instruire al celor care comunică. El conţine
foarte multe locuţiuni expresive, cu mărci stilistice implicite. Locuţiunile, frazeologismele
colorează stilul şi înviorează comunicarea. Însă ele nu sunt potrivite într-un stil neutru, de aceea
trebuie înlocuite cu cuvinte fără coloratură (a şterpeli - a fura; a da cu oiştea în gard – a greşi; a
o lua la sănătoasa – a fugi). În alt stil, de exemlu în cel administrativ, am putea folosi alte
echivalente pentru unităţile lexicologice de mai sus, respectiv: a delapida/a sustrage, a comite o
greşeală, a părăsi locul infracţiunii.
E de remarcat că faptele de limbă utilizate în exemplele de mai sus sunt atestate de normele
limbii literare. Cu alte cuvunte, avem de a face cu vorbirea orală subordonată normelor limbii
literare. Ea este caracteristică persoanelor instruite.
Oamenili neinstruiţi, în special cei de la ţară, au un vocabular plin de regionalisme, de cuvinte
populare sau familiare, care nu sunt atestate în limba literară. De exemplu, pilit, aghesmuit. Într-
un stil neutru se va spune beat sau beat criţă, iar într-un stil administrativ - a fi în stare de
ebrietate sau a fi în stare avansată de ebrietate.
„În Moldova dintre Nistru şi Prut, la aceste resurse se mai adaugă şi basarabenismele
ruseşti, care, prin numărul lor impunător, au făcut ca limbajul multor persoane să fie un veritabil
talmeş-balmeş” [Palii, p.48]. Iată încă o serie de cuvinte utilizate frecvent în limbajul colocvial,
acolo unde nu se pune problema respectării limbii literare: ahotă, ciotcă, guleai, babac, colea,
măi, fa, chită, harman, lelec, rasol, chiroaşte.
În această ordine de idei, este absolut important a nu se confunda vocabularul comunicării
orale cu vocabularul comunicării neliterare. Este recomandabil ca în comunicarea orală să
alegem cuvintele cu atenţie, dându-le prioritate celor literare. Însă nu este condamnabil, după
cum am arătat şi mai sus, ca, în anumite condiţii să utilizăm şi unele cuvinte populare, care pot
imprima sclipiri nebănuite mesajului şi care sunt capabile, uneori, să exprime exact ideea ce
trebuie comunicată. Evident, mult va depinde de simţul limbii pe care îl are vorbitorul.
Bibliografie:
1. Cristina Florescu, Limbajul familiar romanesc in context romanic, in vol. Identitatea
limbii şi literaturii romane in perspectiva globalizării, Institutul de Filologie Romană “A.
Philippide”, Iaşi, Trinitas, 2002, p. 125-134; v. şi (infra) nota 34.
2 Mioara Avraam, Anglicismele in limba romană actuală, Conferinţele Academiei Romane,
Bucureşti, Editura Academiei Romane, 1997, p. 27-29.
3. Ion Coteanu, op. cit., vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Romane, 1973, p. 50, 97, 103 e
 Limbajul ştiinţific.
Limbajul ştiinţific se utilizează în lucrarile care conţin informaţii asupra unor obiecte,
fenomene, fapte, investigaţii, cercetări, caractere tehnice etc., cu alte cuvinte, în lucrările
stiinţifice. Comunicarea realizată prin intermediul limbajului ştiinţific este lipsită de încarcatură
afectivă, de figuri de stil şi digresiuni, accentul fiind pus pe comunicare de noţiuni, cunostinţe,
idei etc., astfel că funcţia limbajului este cognitivă. Textele stiinţifice urmăresc să exploreze, să
explice, să argumenteze cunostinţe factuale. Limbajul este lipsit de încărcătură emotivă, în
special fiind folosite cuvinte monosemantice. Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimării
(pusă în evidenţă printr-o structură adecvată a propoziţiei/frazei), prin precizie, corectitudine,
prin utilizarea sensului propriu al cuvantului. Pe lângă aceasta, fiecare domeniu stiinţific are
propriul vocabular.
Limbajul stiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi
pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog,
geografie etc.) Acestora li se adaugă utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne convenţionale,
formule stereotipe. Dintre compoziţiile pe baza textelor stiinţifice, amintim: analiza stiinţifică
(filozofică, economică, politică, botanică etc.), studiul, comunicarea ştiinţifică, referatul, eseul.
Tot de stilul stiinţific ţine şi limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic),
limbajul religios (terminologie arhaică, solemnă, conservatoare şi cu încarcatură emotivă),
limbajul poetic (terminologie accesibilă şi cu tehnici persuasive).
Limbajul ştiinţific conţine clişee specifice, care ajută la argumentare, la descriere, informare,
la explicarea faptelor, la tragerea concluziilor, la elaborarea constatărilor etc
 Limbajul specializat
Dacă limba comună este definită, de obicei, ca totalitatea cuvintelor şi îmbinărilor de
cuvinte care se folosesc în mod curent, lexicului specializat îi aparţin toate elementele lexicale
care sunt într-un mod sau altul, legate de o activitate specifică, de un domeniu ştiinţifico-
profesional şi care sunt folosite de un grup de vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală, în
cadrul unui domeniu al existenţei sociale, profesionale şi culturale. El are o sferă de
întrebuinţare limitată şi, în consecinţă, este înţeles doar de un grup social strict determinat.
Lexicul de specialitate îşi are originea în istoria procesului de producţie, atunci când apar idei
şi se creează obiecte noi, pentru care nu există încă denumiri. În aceste condiţii, activitatea
profesională este în permanenţă însoţită, în plan lingvistic, de apariţia unor elemente lexicale
formate prin intervenţia conştientă a omului în dezvoltarea naturală a limbii.
Relaţiile existente între lexicul comun şi cel specializat fac posibilă deplasarea unităţilor
lexicale dintr-un registru în celălalt. Pe de o parte, vocabularul specializat “atrage” prin
specializare şi transfer elemente curente ale lexicului comun, iar pe de altă parte, el împrumută
altor arii lexicale termeni, care pot fi supuşi unei alte specializări sau unui nou transfer metaforic.
În principal, prin limitarea câmpului obiectual-noţional, cuvintele din lexicul comun pot trece
în componenţa lexicului specializat. În prezent, este mai frecvent procesul invers: prin
popularizarea unor noţiuni speciale, semnificaţiile lor îşi pierd precizia terminologică şi intră,
astfel, într-un circuit mai larg. S-a constatat că peste 60% din neologisme provin din trecerea
unităţilor terminologice, aparţinând unei sfere de activitate specializate, într-o sferă
nespecializată (lucrări de popularizare a ştiinţei, presă, televiziune, radio).
Prin urmare, limbajul specializat este legat de limbajul comun printr-o relaţie de intersectare,
adică procesul de transfer al unităţilor lingvistice între aceste două limbaje se realizează în
ambele sensuri. Unităţile lexicale trec de la un limbaj la altul sau se găsesc în mai multe limbaje
specializate în acelaşi timp.
Termenii creaţi pe baza lexicului autohton primesc adeseori un determinant care contribuie
la scoaterea cuvântului din sfera comună de utilizare şi la introducerea lui într-un câmp
terminologic corespunzător.
 De exemplu, substantivele scară, undă, unelte, cutie, curte, cameră, corp în limbajul comun
nu au nevoie de determinanţi pentru a fi înţelese, în schimb, în lexicul specializat este obligatoriu
un determinant (adjectiv sau substantiv în cazul genitiv sau acuzativ) pentru delimitarea
câmpurilor terminologice între ele:
(tehn.) scară rulantă; (muz.) scară muzicală;
(fiz.) undă seismică, undă electromagnetică; (radiofonie) undă scurtă, undă mijlocie, undă
lungă;
(ec., pol.) unelte de producţie; (lingv.) unealtă gramaticală; (tehn.) cutie de viteze; cutie de
rezonanţă; (med.) cutie craniană;
(jur.) curte cu juri; curtea de apel; curtea de casaţie;
(tehn.) cameră de combustie; cameră de comandă; cameră de sunet; (mil.) camera cartuşului;
(jur.) corp delict; (chim.) corp simplu; (fiz.) corp străin; (tipogr.) corp de literă; (opt.) corp
incandescent.
Caracterul artificial al actului de denotaţie din lexicul specializat se manifestă şi în abundenţa
abrevierilor de tipul: ISBN, DEX, SRL absente în lexicul comun, unde, de obicei, se trunchiază
unele neologisme ( axi, foto, audio, metro) sau cuvinte specifice argoului elevilor (mate(matică),
bac(alaureat) etc.).
Comparativ cu lexicul comun, în lexicul de specialitate se folosesc mai multe împrumuturi
neologice, ceea ce favorizează comunicarea între specialişti din diverse arii lingvistice. Aceste
împrumuturi sunt încadrate de obicei, în sistemul limbii literare ca neologisme şi
profesionalisme, înţelese şi, eventual, utilizate ocazional de vorbitori care nu aparţin sferei
profesionale respective.
Deoarece limbajul specializat nu are particularităţi de structură gramaticală sau fond principal
lexical diferite de ale limbii naţionale, specialiştii dintr-un anumit domeniu de activitate teoretică
sau practică folosesc limba literară standard, în care introduc termenii necesari pentru a denumi
noţiuni proprii domeniului de activitate respectiv. Astfel se şi explică frecventele cazuri de
întrepătrunderi între limba literară comună şi limbajele specializate. În această situaţie, cuvintele
din limba literară comună dobândesc semnificaţii noi cu care se folosesc în limbajul tehnic şi
ştiinţific, iar unii termeni pătrund cu sensuri figurate în limba comună. Prin tehnologizarea vieţii
cotidiene, migraţia elementelor lexicale dinspre sfera tehnico-ştiinţifică spre lexicul uzual este în
creştere.
 Limbajul economic
Apariţia şi formarea limbajului de specialitate economic se confundă cu istoria economică a
omenirii. După cum observa Hayek,"Comerţul, migraţiile, precum şi amestecul şi înmulţirea
populaţiilor, nu numai că au deschis ochii oamenilor, ci, fără îndoială, le-au desferecat şi
limbile. Nu e vorba numai de faptul că neguţătorii întâlneau în mod inevitabil şi, uneori,
ajungeau să stăpânească limbi străine în cursul călătoriilor lor, dar acest lucru trebuie să-i fi forţat
şi să cugete la diferitele conotaţii ale cuvintelor-cheie (fie şi numai pentru a evita jignirea
gazdelor sau înţelegerea greşită a termenilor de negociere) - prin urmare, ajungând să cunoască
noi şi diferite opinii despre cele mai elementare chestiuni"1. De-a lungul timpului, autorii ideilor
şi teoriilor economice au fost preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de
identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună
comunicare. Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele
limbajului, îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti, dar şi în comunicarea
rezultatelor ştiinţei economice. În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gest, sonor etc.),
cel mai important pentru asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru
comunicarea rezultatelor ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi vorbit.
Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu
ştiinţei economice şi cel împrumutat. Limbajul propriu consacrat în termeni ca: cerere, ofertă,
piaţă, preţ, capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu, profit,
consum, economii, investiţii, inflaţie etc., s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii noi ale
unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al economiei. Dificultăţile legate de limitele
limbajului tradiţional le redă şi J-J. Rousseau în “Eseu despre originea limbilor”, unde îl citează
pe voiajorul în Orient, Jean Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit în
prezenţa celui care vinde ceva şi, de obicei în casa acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul
degetelor. Se ţin de mâna dreaptă, acoperită de haină sau de o basma, şi comunică în acest
chip. Degetul întins înseamnă zece, degetul îndoit cinci, vârful degetului înseamnă unu, mâna
întreagă o sută, mâna strânsă o mie. Ei socotesc astfel livre, parale sau dinari, pipăindu-şi
mâinile. În timp ce tratează, au o înfăţişare calmă şi imobilă, până într-acolo, încât este cu
neputinţă să afli ceva, nici ce gândesc, nici ce spun" [ Rousseau, J. J. Eseu despre originea
limbilor, unde sevorbeşte despre melodie şi despre imitaţiamuzicală, Editura Polirom, Bucureşti,
1999, p. 21, 98.]
Limbajul economic a explica unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei
şi consolidării ştiinţei economice au facilitat împrumuturile lingvistice. Invadarea vocabularului
economic cu termeni din alte domenii ale cunoaşterii are şi alte explicaţii, îndeosebi influenţele
avute de moda intelectuală de-a lungul vremii, accelerând "diviziunea muncii lingvistice"3. Şi în
economie, ca în orice alt domeniu al cunoaşterii, "cuvintele devin ghizi" ale acţiunii, deoarece
"limbajul ne dă posibilitatea nu numai să etichetăm obiectele oferite simţurilor noastre ca pe
nişte entităţi distincte, ci şi să clasificăm o infinită diversitate de combinaţii ale semnelor
distinctive în conformitate cu ceea ce aşteptăm de la ele şi cu ceea ce putem face cu ele" 4.
Aspectul cel mai important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de
interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din alte domenii ale
cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs cele mai semnificative "înnoiri" ale
limbajului economic.
În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului economic
determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului, iar pe de altă parte, de
dorinţa autorilor de a fi cât mai sugestivi. Sintagme, celebre acum, numite: homo economicus,
pasagerul clandestin, mâna invizibilă, comportament oportunist, preţuri-umbră, firmă
barometru, capcana lichidităţilor, miopia agenţilor economici, hazard moral etc. au şi
consistenţă teoretică solidă. În acelaşi timp, s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră,
revoluţie verde, muncă la negru, economie subterană, găuri negre, zone gri, carte verde etc.
Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart, ajustare, bruion, implementare,
PIB, TVA, accize etc.; de finanţişti: bonduri, derivate, overdraft, hedge, swich, dar şi leul greu
etc.; de experţi în economie: marketclearing, dumping, fixing, pieţe emergente, hazard moral,
asimetrie informaţională etc.; de manageri: antreprenor, cultură organizaţională, firmă,
intraprenor, patron, organizaţie etc.; de birocraţi: integrare, globalizare, salvgardare,
embargou, armonizare etc. – sunt termeni care formează jargonul fiecărui domeniu amintit,
acceptat şi recunoscut ca rezultat al complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii.
Tranziţia la economia de piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi, buticari, dolarizare,
dughenizare, investitori-feneişti, caritaşi, disponibilizaţi, secondhand, baroni locali etc. repede
îmbrăţişat de analiştii economici, fiind inteligibil pentru un public larg. În acelaşi timp, limbajul
economic a devenit mai permisiv, integrând fără prea multe rezerve, argoul de tranziţie: şpagă,
parai, blat, naşpa, verzişori etc.

Bibliografie:
1. Attali, J. Guillaume, M. L'anti-économique, PUF, Paris, 1974.
2. Bremond, J. Les economistes neo-classiques, Hatier, Paris, 1989.
3 .Foucault, M. Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996.
4. Friedman, Milton & Rose Liber să alegi. Un punct de vedere personal,Editura All, Bucureşti,
1998.
5. Hausman, D. M. Filozofia ştiinţei economice. Antologie.,Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
6. Hayek, F. A. Infatuarea fatală. Erorile socialismului.Editura ANTET, 2000.

7. Kirzner, I. M. Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, 1996.

8. Lorenz, K. Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti,
1996.
9. Machlup, F. Essais de sémantique economique, Calman-Levy, Paris, 1987.
10. Popper, K. R. În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
11. Popper, K. R. Cunoaşterea şi problema raportului corpminte.O pledoarie pentru
interacţionism, Editura TREI, 1997.
12. Popper, K. R. Lecţia acestui secol, Editura Nemira,Bucureşti, 1998.
13. Rousseau, J. J. Eseu despre originea limbilor, unde sevorbeşte despre melodie şi despre
imitaţiamuzicală, Editura Polirom, Bucureşti, 1999.
14. Schmidt, C. La sémantique économique en question,Calman- Levy, Paris, 1985.

2.2.2. Norme şi erori de ordin ortoepic (accentul şi dicţia)

• Greşeală şi corectitudine. Varianta literară a oricărei limbi este definită prin caracterul
ei normat, care asigură, de fapt, corectitudinea de natură: fonetică-fonologică, ortografică,
ortoepică, lexicală, semantică, etimologică, morfologică, sintactică, stilistică. Varianta literară
(cultă, supradialectală) – orală şi scrisă – este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale. Are
caracter normat, elaborat, relativ unitar şi stabil.
A vorbi corect româneste constituie un avantaj care poate aduce un alt avantaj în carieră.
Scopul acestei teme este acela de a pune la dispoziţia cititorului o colecţie de greşeli care trebuie
evitate cu orice preţ la instituţiile de învăţământ, în cazul elevilor, studenţilor si profesorilor, la
birou, în cazul tuturor celor a caror munca presupune interacţiune lingvistică, în cazul celor care
se exprima în mediile de informare, inclusiv în mediul atât de avid de cuvânt scris al Internetului.
Un punct de vedere mecanic, оbişnuit adesea la persoanele mai în vârstă este următorul: “e
bine aşa cum s-a vorbit în trecut, tot ce s-a schimbat între timp constituie o stricare a limbii.”
Este o atitudine nedialectică, pentru că totul pe lume se schimbă. Chiar dacă nu s-ar găsi mijloace
de a perfecţiona modul de vorbire în sine, oamenii sunt obligaţi să introducă necontenit
modificări de limbă, măcar pentru a denumi ceea ce apare nou, iar corolarul este că, cu sau fără
voie, se elimină unele elemente ale limbii din trecut, pentru că nu le mai corespunde nimic în
viaţa de azi” [Graur, p11].
Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii, de la sistemul ei de
funcţionare. Prin urmare, atunci când cineva transformă adjectivul complet în complect (luându-
se după adjective neînrudite, dar în parte asemnătoare, ca direct, perfect etc.), comite o greşeală.
Dar dacă pe încetul forma nouă se generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă, atunci
devine „corectă“, căci bine e aşa cum vorbeşte lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut
decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea.
 După cum cunoaştem, cuvântul lucrativ are semnficaţia „care aduce mari câştiguri băneşti“.
În Chşinău însă, din păcate, ici şi colo mai apar şi astăzi firme cu „atelier lucrativ”, iar unele
şedinţe sunt şi ele „lucrative”, cu sensul greşit „unde se lucrează”.
Aşadar, rolul limbii este să servească de mijloc de comunicare (ceea ce presupune înţelegerea
reciprocă).
• Pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt. O exprimare îngrijită nu înseamna
doar respectarea regulilor gramaticale şi folosirea corespunzatoare a construcţilor lingvistice, ci
şi o pronunţie corectă a cuvintelor pe care le utilizăm. De multe ori însă acest aspect este
neglijat. O pronunţie corectă conferă demnitate mesajului pe care-l transmitem. Ea îi permite
ascultătorului să se concentreze asupra mesajului, nu asupra greşelilor de pronunţie.
Dacă urmărim cu atenţie limba vorbită de marea masă a vorbitorilor de limbă română,
indiferent de vârstă sau categorie socială, vom observa o mulţime de greşeli de pronunţare a unor
cuvinte, care la unii s-au înrădăcinat, fie din necunoaştere, fie din uzul vorbirii familiare însuşite
şi practicate în comunicarea de zi cu zi.

Cum era de aşteptat, cuvintele în cauză sunt în marea lor majoritate neologisme, dar există
printre ele şi termeni din fondul principal lexical românesc, care au tendinţa de a deveni o
variantă a formei corecte.

Din această din urmă categorie, menţionăm pronumele demonstrativ, cu toate formele
lui: celălant, ceilanţi, cealantă, celelante, în loc de celălalt, ceilalţi, cealaltă, celelalte; asta, ăsta,
ăla, aia, în loc de acesta, aceasta, aceea, aceia, acelea, substantivul jumate în loc de jumătate,
prepoziţiile pă în loc de pe, pântru în loc de pentru etc.

Nu există un set de reguli de pronunţie valabil pentru toate limbile. Pentru a avea o pronunţie
corectă, în limbile alfabetice trebuie folosit sunetul potrivit pentru fiecare literă sau combinaţie
de litere. Când o limbă se bazează pe nişte reguli precise, cum este cazul limbii greceşti,
spaniole, şi cuvintele sunt mai uşor de pronunţat. Influenţa altor limbi schimbă uneori pronunţia
unor cuvinte, reflectând limba de origine. Când cuvintele unei limbi sunt alcătuite din mai multe
silabe, este important ca accentul principal să cadă pe silaba potrivită. Multe dintre limbile cu o
asemenea structură au reguli de accentuare orală destul de precise. În cazul excepţiilor, accentul
este marcat în scris, indicând pronunţia corectă. În situaţiile în care nu există un sistem de reguli
bine precizat, dificultăţile de pronunţie sunt mult mai mari, vorbitorul limbii respective trebuind
să înveţe multe cuvinte pe de rost.

În unele limbi, semnele diacritice au o mare importanţă. Ele sunt semne grafice puse
deasupra sau dedesubtul anumitor litere ale alfabetului: ă, â, î, ş, ţ, è, é, ô, ñ, ō, ŭ, č, ö, ç. Semnele
diacritice apar în texte, iar cititorul trebuie să ţină cont de ele când citeşte, mai cu seamă dacă
este vorba despre o citire în public.
 În ce priveşte pronunţia în limba română, semnalăm câteva capcane ce trebuie evitate.

O pronunţie preţioasă dă impresia de afectaţie, ba chiar de snobism. Acelaşi efect îl

are şi pronunţia desuetă. Cel ce rosteşte astfel cuvintele nu face decât să atragă atenţia asupra
propriei persoane. Pe de altă parte, este bine să evităm şi cealaltă extremă, aceea de a vorbi şi de
a pronunţa cuvintele neîngrijit.

Modul de pronunţare a cuvintelor în limba română ar putea să difere de la o regiune la alta.

● Ar fi bine ca în vorbirea noastră de zi cu zi să folosim cuvinte bine cunoscute. În general,

pronunţia nu este o problemă într-o conversaţie obişnuită. Când citim însă cu voce tare, s-ar
putea să întâlnim termeni pe care nu-i folosim în mod obişnuit.

● Există şi cuvinte cu forme duble de accentuare, în funcţie de context. Oricare ar fi cuvântul

pe care-l căutăm în dicţionar, el trebuie rostit de mai multe ori cu voce tare înainte de a închide
dicţionarul.

● O altă modalitate de îmbunătăţire a pronunţiei este aceea de a citi în prezenţa cuiva care
rosteşte corect cuvintele şi de a-l ruga să ne corecteze când comitem greşeli.

Multe dintre greşelile de pronunţie care se comit au legatură cu litera ”x”, ea putând fi
pronunţată atât ”gz”, cât şi ”cs”, în funcţie de celelalte sunete cu care se învecinează.

Potrivit Isabelei Nedelcu, autoarea cărţii „101 greşeli gramaticale”, singura regulă care poate
fi formulată este că ”x” se pronunţă ”cs” în urmatoarele situaţii:

 este prima literă dintr-un cuvânt;

 este ultima literă dintr-un cuvânt;
 este urmat de o consoană.

Corect este: excursie = ”ecscursie”, export = ”ecsport”.

În schimb, când este poziţionată între doua vocale, litera ”x” se poate pronunţa ”gz” sau „cs”,
fără să existe o normă care să indice când se foloseşte o pronunţie sau alta.

Iata o listă de cuvinte şi pronunţiile lor corecte:

 x = gz x  = cs

Exact = ”egzact” aproximativ = aprocsimativ

examen = ”egzamen” axa = acsa
exemplu = ”egzemplu” fixare = ficsare
exil = ”egzil” lexic = lecsic
exista = ”egzista” maxim = macsim

Pronunţiile greşite se regăsesc şi la cuvintele care conţin vocalele ”e” sau ”o”.

Isabela Nedelcu arată în lucrarea sa că litera „e” se pronunţă ”e” numai în cuvintele neologice
(cele imprumutate din alte limbi), nu şi în cuvintele vechi. Asadar, este corect sa pronunţăm:

• ”ie” în cuvinte precum: el (iel), ea (ia), eşti (ieşti), erau (ierau), este (ieste), aceeaşi (aceiasi),
aceea (aceia), baie (”baie”, nu ”bae”), femeie (”femeie”, nu ”femee”) şi
•”e” in neologisme: ca ”european”, ”alee”, ”educaţie”, ”euroregiune”, ”explozie”, ”ecran”,
”epoca”, ”evident”, ”ecran”.

• In ceea ce priveste litera ”o”, ea nu trebuie precedată de ”u”. Deci, spunem ”om”, nu ”uom”
şi ”oricare”, nu ”uoricare” sau “oaricare”.

• Pe lângă pronunţia greşită a unor litere sau grupuri de litere, există şi o serie de erori de
pronunţie provenite din tendinţa de a scurta cuvintele prin omiterea unor sunete sau a unor silabe
din interiorul sau de la finele cuvintelor (“caietli”, în loc de caietele; “cărţli”, în loc de cărţile;
“peştli”, în loc de peştele, “crează”, în loc de creează etc.;” lupu” în loc de lupul; “drumu”, în
loc de drumul; cazu în loc de cazul, ”can”, in loc de cand; ”poati”, în loc de poate; ”treb”, in loc
de trebuie ”; “propietar”, în loc de proprietar etc.).

• Alte cuvinte pronunţate greşit sunt cele care definesc locuitorii unui stat. Corect e să spunem
”francezi”, nu ”franceji”, dar şi ”chinezi”, nu ”chineji” etc.;

• In vorbirea ingrijita trebuie să evităm şi folosirea lui ”sânt” în loc de ”sunt” sau ”dântre” în
loc de ”dintre”.

 Pronunţarea greşită a cuvintelor din fondul de bază al limbii şi a

termenilor şi neologismelor împrumutate din alte limbi
 În limba română, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite
 probleme, deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba finala (de-cór), pe penultima silabă
(cré-dit), pe antepenultima (gí-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ţă) etc. În general, pentru un
vorbitor nativ de limba romană, pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin uzul limbii, fără a
fi nevoie de prea multe teoretizări.
Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar însă când este vorba de cuvinte
împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un
anume fel de «urechea muzicală» a unui vorbitor sau altul.

• Astfel, DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane), ediţia a

doua, adaugită şi revizuită, stabileşte, ca normă, o singură posibilitate de accentuare a unor
cuvinte precum : caractér, regízor, avárie, dóctorita, fenomén, únic, áripă, calúgariţă, sevér,
épocă, márketing, crédit, itém, depózit, píctoriţă, félceriţă, comedíe etc.
• In cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de accentuare,
preferată fiind, însă, prima trecută în dicţionar :  ántic/antíc, íntim/intím, tráfic/trafíc,
gíngas/gingás, penúrie/penuríe, mótríce etc.
• Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se
accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor : Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu,
Atanasíu etc.
• Formele verbului a fi, la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe penultima
silabă: súntem, súnteţi ;
• O alta situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe
(cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunta diferit), avand sensuri distincte : tórturi/
tortúri, cópii/copíi, éra/erá,  ácele/acéle, compánie/companíe,  vésela/veséla,  nódul/
nodúl, constructor - constructor, profésor/ profesór etc.

• Repetarea unor consoane nazale şi dentale (indentitate, în loc de identitate, intinerar, în

loc de itinerar, avocat, în loc de avocat);

2.2.3. Norme şi erori de ordin lexical

• Utilizarea corectă a cuvintelor polisemantice. Unele substantive au forme multiple la
plural, fiecare formă având alt înţeles: cap-capi, capete, capuri; corn-corni, coarne, cornuri; cot-
coţi, coate, coturi; curent-curenţi, curente etc.
Folosirea pluralului incorect în contexte duce la confuzii semantice. Iată un şir de
substantive cu două forme de plural, la a căror utilizare se comit deseori greşeli: arc, arcuri – arc,
arce; bandă, bande – bande, benzi; bas, basuri – bas, başi; blană, blănuri – blană, blăni; buton,
butoane – buton, butoni; canat, canaturi – canat, canate; cap, capete - cap, capuri; car, care – car,
cari; ciocan, ciocane – ciocan, ciocani; complex, complexe – complex, complexuri; corn, coarne
– corn, corni - corn, cornuri; creier, creieri - creier-creierere; dulceaţă, dulceţuri – dulceaţă,
dulceţi; ghiveci, ghivece – ghiveci, ghiveciuri; granat, granate – granat, granaţi; lână, lăni, lânuri;
ocol, ocoale – ocol, ocoluri; raport, rapoarte – raport, raporturi; ţelină, ţeline – ţelină, ţelini;
umăr, umeri – umăr (umeraş), umere; zefir, zefiri – zefir, zefiruri etc.;
• Utilizarea corectă a şirurilor de sinonime.
În practica limbii, vorbitorii fac adesea abstracţie de unele diferenţe de sens dintre
cuvintele sinonime fie pentru că le ignoră, fie pentru că acestea nu-i interesează în situaţia de
comunicare dată. Cuvintele funcţionează, în acest caz, ca sinonime în vorbire, dar trebuie
precizat că ele au acest statut numai în sens larg. În documente, această aproximare e strict
interzisă, sarcina celui care redactează fiind găsirea cuvântului celui mai potrivit.
Între verbele „a se strica”, „a se deteriora”, „a se avaria”, „a se altera”, „a se defecta”
există diferenţe de sens pe care le simţim, dovadă că nu trebuie folosite la întâmplare, în pofida
relaţiilor de sinonimie dintre ele. De exemplu: „Cu părere de rău, am depistat că aproximativ
200 kg de roşii erau stricate (corect - „alterate”)”.
• Utilizarea corectă a paronimelor. Majoritatea studiilor de specialitate consideră
paronimele „perechi” de cuvinte cu o formă aproximativ asemănătoare, dar cu înţelesuri diferite.
Datorită unor factori subiectivi, de natură extralingvistică, unele paronime în procesul vorbirii se
confundă. Acest fenomen, care se numeşte „atracţie paronimică”, se produce cu precădere la
neologisme – îndeosebi la cuvintele apărute recent în limba română – şi la cuvinte arhaice sau
regionale. Vorbitorii mai puţin instruiţi folosesc, în mod greşit, cuvântul mai cunoscut în locul
paronimului mai puţin cunoscut.
Subliniem faptul că se pot comite greşeli de paronimie şi în urma neglijenţei, a suprautilizării
cuvintelor specifice vorbirii cotidiene („impermiabil” în loc de „impermeabil”; „firmă” în loc de
„fermă” şi viceversa: „butoneră” pentru „butonieră“; (a) „apropia” pentru (a) „apropria” etc.)
Măsura în care intervine un proces sau altul e greu de stabilit. Cert e că astfel de greşeli
comise în limbajul oficial denotă ignoranţă, creând un „comic verbal”: „Mărfurile au fost
evoluate la un preţ înalt”, „Am absolvit facultatea de menajament”, „Suntem încrezuţi că
produsele noastre vă vor bucura prin calitatea lor…”, „Am învestit în această întreprindere 20
mil. lei” etc.
2.2.4. Norme şi inadvertenţe de ordin morfologic
• Substantive epicene. În ultimul timp, atât în presă, cât şi pe canalele de radio şi
televiziune, se extinde, îngrijorător de mult, un anume tip de eroare gramaticală: “pronunţarea
sau scrierea, sub formă de masculin, a unor substantive feminine ce denumesc profesii, funcţii
sal demnităţi” [ Rădulescu, p.97] Este vorba de substantivele epicene, care au o formă unică de
masculin sau feminin pentru ambele sexe: elefant, ministru, santinelă, potârniche etc. Sesizând
aceasta, Mioara Avram ne avertizează: “În limba actuală, există o puternică tendinţă de
neglijare a distincţiei de gen (sex) între numele de persoane, ceea ce se oglindeşte în folosirea
numelor de persoane cu anumite ocupaţii sau titluri în forma de masculin cu referire la femei,
chiar atunci când există un feminin corespunzător”.[M. Avram, Gramatica pentru toţi. Bucureşti:
Editura Academiei Socialiste România, 1986]
Ne vom referi la următoarele exemple: doctor – doctoriţă, dar ministru, pentru mesculin şi
feminin. Pentru preîntâmpinarea unor asemenea confuzii de gen, enumerăm, mai jos, câteva din
cele mai uzuale substantive epucene care au doar formă de masculin: arbitru, arhivar, bijutier,
cameraman, cancelar, cenzor, chirurg, comandant, comisar, consul, cronicar, dispecer, docent,
doctor (titlu ştiinţific), dramaturg, geamgiu, guvernator, librar, maistru, manager, medic,
ministru, dar ministreasă (soţie), pădurar, pilot, prefect, rector, vameş.
• Substantive feminine cu false forme de plural. Abaterile de la formele corecte de plural
nu sunt deloc neglijabile, deseori confundându-se substantivele feminine terminate în – e cu cele
în –i (şi invers) :
a) cu desinenţa de plural în –e: arendă – arende; cataramă – catarame; caramă – crame;
cratiţă – cratiţe ; cravată – cravate; faşă – feşe; garderobă- garderobe; jalbă – jalbe; neputinţă –
neputinţe; orăşeancă – oreşence; paradă – parade;  plajă – plaje; plută – plute; sacoşă – sacoşe;
salata – salate, sapă - sape; sucursală –succursale, tindă – tinde, uliţă - uliţe, umilinţă – umilinţe,
uzină - uzine,vană – vane; basma – basmale, mahala-mahalale, manta-manatale ;
b) cu desineneţă de plural în –i: coală – coli, plapumă – plăpumi, pricină – pricini, prisacă –
prisăci, regulă – reguli, streaşină – streşini, ţărancă – ţărănci, maşină – maşini, nodul – noduli,
uvertură –uverturi;
c) Substantuve neutre cu false forme duble de plural. O clasă de substantive au forme
duble de pluralul cu desineneţele –e şi –uri. La unele dintre acestea, pluralul cu desinenţa în –e
se păspândeşte tinzând să înlăture desinenţa –uri (şi viceversa). Aşa se explică apariţia unor
forme ca : albuşe, cămine, chibrite, hotele etc. În scopul preîtâmpinării unor asemenea
substituiri, evident greşite, redăm, mai jos, selectiv, o listă cu desinenţele corecte a unor
substantive neutre mai vulnerabile:
• Cu desinenţa de plural în –uri : abajur-abajururi, aerodrom – aerodromuri, albuş –
albuşuri, antreu – antreuri, aragaz – aragazuri, arcuş –arcuşuri, bazsr-bszsruri, cartel-carteluri,
chibrit-chibrituri, coşmar-aoşmaruri, duel-dueluri, galbenuş-galbenuşuri, hotel-hoteluri, pămătuf-
pămătufuri, pervaz-pervazuri, podiş-podişuri, profil-profiliri, taraf-tarafuri, vaccin-vaccinuri;
hotel-hoteluri, local-localuri, vârtej-vârtejuri, profil-profiluri, portal-portaluri, abţibild-
abţibilduri, aerodrom-aerodromuri, aragaz-aragazuri etc.
 • Cu desinenţa în –e: album-albume, baltag-baltage, conac-conace, făgaş-făgaşe, fhem-
gheme, horoscop-horoscoape, ibric-ibrice, matineu-matinee, mormânt-morminte, obraz-obraze,
parbriz-parbrize, portret-portrete, stat state (dar staturi pentru « înălţimea corpului omenesc »),
suvenir-suvenire, piaţă-pieţe, disciplină-discipline, album-albume, concert-concerte, costum-
costume, exces-excese, faliment-falimente, făgaş-făgaşe, gabarit-gabarite, ghem-gheme,
horoscop-horoscoape, ibric-ibrice, interval-intervale, mormânt-morminte, noroc-noroace,
parbriz-parbrize etc. şi:

2.2.6. Norme şi greşeli de ordin sintactic şi stilistic

● Una dintre abaterile de la corectitudine o constituie solecismul. Termenul provine din
limba greacă: σολοικισμος (<a vorbi incorect) < denumirea oraşului Soloi, colonie ateniană,
unde se vorbea o greacă incorectă.
În limba română, termenul a ajuns prin filieră franceză: solécisme (<lat. soloecismus. În sens
larg, solecismul este definit drept orice tip de greşeală, abatere de la normă în orice domeniu,
inclusiv încălcare a etichetei, a bunului-simţ. Această din urmă accepţie este conservată de limba
engleză: incongruenţă, absurditate, greşeală, eroare gramaticală, încălcare a uzului, în timp ce
limba franceză specializează sensul: greşeală de sintaxă, viciu de construcţie a enunţului. De
aceea, indicat ar fi să folosim sintagma solecism lingvistic.
Limba română păstrează sensul specializat, de eroare gramaticală (sintactică) sau/şi de uzaj
într-o anumită perioadă: „greşeală de sintaxă în vorbirea literară; abatere neintenţionată de la
forma normală, folosită mai ales de scriitorii latini. Rezultă din nerespectarea regulilor
sintactice de către vorbitori, ca o consecinţă a lipsei de cultură sau a necunoaşterii limbii de
către aceştia”
Deci solecismul este abaterea care se defineşte drept greşeală de sintaxă, cauzată îndeosebi
de incultura vorbitorilor sau de cunoaşterea defectuoasă a limbii. De aceea, sensul acestui termen
este de eroare în utilizarea limbii. Categoriile de vorbitori cele mai expuse solecismului sunt
persoanele ignorante în ceea ce priveşte domeniul limbii şi cei care învaţă o limbă străină.
Exemple de solecism:
• Fiecare (dintre noi) avem rostul nostru.
• Fiecare dintre noi facem ceea ce trebuie.
(Vorbitorul mai puţin instruit din punct de vedere lingvistic tinde să acorde atât verbul-
predicat, cât şi forma de posesiv cu un pronume (implicit sau explicit), cu funcţie de atribut:
dintre noi. Ceea ce nu conştientizează vorbitorul este faptul că pronumele nehotărâte, de genul:
fiecare, oricare solicită acordul la persoana a III-a, singular: Fiecare (dintre noi) are rostul său.;
Fiecare dintre noi face ceea ce trebuie..
 - Care eşti acolo?
Acelaşi gen de greşeală există şi în enunţul de mai sus, în care acordul se face greşit la
persoana a II-a, singular, în locul persoanei a III-a, singular: Care este acolo? Sau: Cine este
acolo?
- Suntem o echipă care avem finalul…
În enunţul de mai sus, acordul se face greşit la persoana I, plural, în locul persoanei a III-a,
singular: Suntem o echipă care are finalul…
- Cel mai mare program voluntar de curăţenie al ţării (…).

● Acordul greşit al articolului posesiv cu termenul la distanţă este o greşeală frecventă de

exprimare. Indiferent de statutul gramatical al articolului posesiv (substitut, dublant, morfem
cazual), situaţia complicată apare când substantivele (regentul şi determinantul) nu au acelaşi gen
şi număr. Vorbitorul tinde să acorde articolul cu elementul-centru al enunţului, nu cu regentul
său, aşa cum este corect: 5000 de studenţi au participat la cel mai mare program voluntar de
curăţenie a oraşului..
Similare sunt situaţiile în care articolul posesiv este precedat de structura: substantiv + de +
substantiv: „Finalizarea lucrărilor de construcţie ale Centrului ASTRA pentru Patrimoniu”
□ Aceeaşi greşeală apare în cazul unei structuri coordonate: cu sprijinul familiei şi a şcolii,
când se uită sau se neglijează reperul prepoziţiei: (…) să acţioneze în instanţă societatea a cărei
bun (…). Corect: „ (…) să acţioneze în instanţă societatea al cărei bun (…).”
□ Situaţia similară o constituie acordul greşit, prin atracţie, al pronumelui care, în genitiv,
cu substantivul pe care îl precedă: Expoziţia al cărui vernisaj… Corect: expoziţia al cărei
vernisaj (…).
□ Acordul adjectivului de întărire la genitiv-dativ, în special, la feminin, singular, ridică
mari probleme de exprimare: I-am oferit profesoarei însăşi buchetul. Corect: I-am oferit
profesoarei înseşi buchetul.
□ Acordul articolului demonstrativ cu regentul nominal, la genitiv-dativ, este, de asemenea,
neglijat: I-am răspuns prompt băiatului cel mare. Corect: I-am răspuns prompt băiatului celui
mare.
● O formă specială de risipă a cuvintelor este redunanţa. Printre cei mai importanţi
factori de evoluţie a limbilor sunt risipa şi economia cuvintelor. De pildă, ar trebui să zicem
complet „Doresc ca dimineaţa aceasta să fie bună pentru tine”, dar în loc de aceasta, zicem:
„Bună dimineaţa.”
În limba franceză se practică foarte mult scurtarea cuvintelor lungi, în special a celor
compuse, din care în general rămâne doar unul din termenii compunerii, de obicei primul: métro
pentru métropolitan; adesea chiar şi primul termen e trunchiat, de exemplu se zice vélo pentru
vélosiped, şi chiar bac pentru baccaulaureat. Multe dintre prescurtările franţuzeşti sunt folosite şi
la noi: metrou, auto (pentru automobil), cinema pentru cinematograf (francezii zic ciné). Suntem
deprinşi cu expresiile: femeea a născut, fără a fi nevoie să adăugăm un „copil” sau un „om a
băut”, şi se înţelege că e vorba de alcool.
Din dorinţa de a se exprima pompos, unii adaugă cuvinte care nu aduc numic nou la
conţinutul frazei, de exemplu înlocuiesc verbele de valoare precisă prin substantive însoţite de
verbul a face. Auzim deseori zicându-se: recoltarea porumbului se face toamna, în loc de
porumbul se recoltează toamna. Se obţin astfel expresii mai lungi, deci mai incomode, dar cu
nimic mai clare.
Numerele sunt elemente foarte precise şi, urmate de cuvinte care exprimă obiecte numărate,
nu mai au nevoie de nimic în plus pentru a ne lămuri despre ce e vorba. Cu toate acestea, azi se
utilizează foarte des în rapoarte, în interviuri, chiar şi în texte ştiinţifice, numeralul însoţit de un
cuvânt care exprimă o cantitate, o valoare etc. Se spune astfel: „am depozitat o sumă de 20 000
de lei”, „am produs o valoare de două milioane”, „am transportat o cantitate de cinci tone”, „au
fost avariate un număr de 10 maşini”, „a fost arată o suprafaţă de 1000 de hectare” etc.
Academ Alexandru Graur relevă faptul că „în reportaje nu se spune aproape niciodată că
cineva a spus ceva, fără să se spună luând cuvântul, deşi este evident că nu putea să spună nimic
fără să ia cuvântul. În loc de ieri, se scrie în cursul zilei de ieri.”
Adesea citim sau auzim că diverse persoane „au fost alese în componenţa unui consiliu sau
comisii”, când componenţa nu este nimic altceva decât elemente care compun, deci, în fapt,
consiliul sau comisia. O formă de risipă mai caracteristică este pleonasmul şi tautologia.
● Pleonasmul şi tautologia. Pleonasmul este o greşeală care constă în reluarea nejustificată
a aceluiaşi sens într-un enunţ, iar tautologia constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor
cuvinte sainonime. De exemplu: „Cererea a fost solicitată…”, „Vom da o mare importanţă
însemnătăţii dezvoltării relaţiilor noastre…”. Aceste expresii sunt de mult folosite şi au devenit
tradiţionale.
De multe ori sunt criticate unele formule care în realitate nu sunt pleonastice şi numai din
lipsa unei analize atente sunt clasificate ca atare. De multe ori suntem nevoiţi să adăugăm un
cuvânt care ca noţiune e inutil, dar e indispensabil din punct de vedere sintactic. Este vorba de
cazul când pe lângă un verb suntem obligaţi să adăugăm un substantiv din aceeaşi rădăcină, fără
să aducem o idee nouă faţă de cele rostite, căci fără el nu putem să construim fraza: am mâncat
o mâncare gustoasă, am visat un vis frumos, am cântat un cântec popular.
În unele cazuri se pune o problemă de ordine a cuvintelor. Se zice plouă afară, deşi, în mod
normal, nu plouă decât afară, decei avem un pleonasm. Dar dacă începem cu adverbul şi zicem
afară plouă sau afară ninge situaţia se schimbă, căci nu se subînţelege unde plouă, ci se are în
vedere ce se petrece afară.
Sunt situaţii unde nu încape nici o îndoială că se spune de două ori acelaşi lucru, dar este o
oarecare justificare în faptul că vorbitorul doreşete să insiste asupra unei idei, de aceea o exprimă
în două feluri diferite, de exemplu: babă bătrână (e clar că baba nu poate fi tânără, dar există mai
multe grade de bătrâneţe şi, repetând noţiunea (bătrână, bâtrână) apăsăm asupra ei; aceeaşi
situaţie e cu expresiile: ”am văzut cu ochii mei”, „am auzit cu urechile mele”.
Există însă un număr relativ însemnat de pleonasme supărătoare, întâlnite atât în limbajul
familiar, cât şi în cel oficial şi chiar publicistic, a căror existenţă activă se datorează unor oameni
care, din păcate, au – în marea lor majoritate – pregătire medie sau universitară. Graţie faptului
că au fost ridiculizate în mai multe rânduri de lingvişti, unele din ele se folosesc tot mai rar.
Astfel, perfect a însemnat întâi „dus până la capăt, terminat”, apoi a ajuns la înţelesul „fără
nici un cusur foarte bine”, deci perfect de bine este evident un pleonasm condamnabil.
Folosirea următoarelori enunţuri: „revenim din nou”, a continua mai departe,
imposibilitatea de a putea, muschi file, leac care vindecă, a refuza să aprobe, procent de zece la
sută, aspecte privind problema, începe să tindă a deveni, el şi alţi colegi ai săi, repulsie
împotriva lui, a întreprinde demersuri, a aduce contribuţia, generozitate mărinimoasă, venit
financiar, remuşcări în suflet, verdict final, a preciza clar, conjuncturi de moment, sumă de bani,
bande de persoane, notorietate publică, a se rezuma numai la, persistând încă/mereu, simţ civic
al cetăţenilor etc. dau dovadă de ignoranţă sau de lipsă de atenţie şi de abilitate în compunerea
textului, care devine anost şi denotă sărăcia lexicală a autorului.
Nu există nici o justificare atât pentru repetiţiile pleonastice din: „Lucrările trebuia să fie
începute începând cu 25 mai…”, cât şi pentru repetiţiile care constau în folosirea învecinată a
unor cuvinte din aceeaşi familie, exprimând noţiuni care se suprapun: „Vă rugăm să pregătiţi
devizul de evaluare care va evalua toate cheltuielile efectuate…”. E clar şi aşa că devizul este
un act ce evaluează cheltuielile şi, în contextul dat, utilizarea verbului „a evalua” este
nejustificată.
Concluzia referitoare la contextul dat se impune de la sine: e necesară mai multă atenţie în
exprimare. Greşelile prezentate sunt diferite, începând cu stângăcia unor repetiţii şi finalizând cu
multitudinea pleonasmelor. Dacă în exprimarea cotidiană sunt de condamnat doar unele, pentru
limbajul oficial, care nu trebuie să fie doar corect, ci şi concis, sunt nerecomandabile toate.
● Calcul lexical. Calchierea eronată a verbelor. Din cauza calchierii nechibzuite din limba
rusă, se pot observa, în prezent, schimbări care denotă tiparul rusesc al unor categorii gramaticale,
pe care o serie de verbe româneşti nu le au. Este vorba, în primul rând, de calchierea unor structuri
prefixale, care generează forme nefireşti pentru limba română. Posibilităţile verbului românesc
sunt mai mici în ceea ce priveşte prefixarea, dar modelul rusesc influenţează exprimarea unor
vorbitori atât de mult, încât prefixele sunt ataşate în mod arbitrar la verbele cu care sunt absolut
incompatibile. Spre exemplu, verbul „рассмотреть” din limba rusă este tradus în limba română
cu cuvântul artificial „a precăuta” sau cu varianta „a precăta”. Acest cuvânt, inexistent în
vocabularul limbii române, este frecvent în exprimarea cu caracter oficial-administrativ, în
contexte de felul: „Vom precăuta chestiunea Dvs.”, „Trebuie să precăutăm mai întâi această
întrebare” ş.a.m.d. În toate aceste cazuri, în locul verbului „a precăuta”, trebuie utilizate „a
examina”, „a analiza”, „a studia” (problema).
Prefixul „pre”, utilizat frecvent la formarea verbelor, este considerat, în mod greşit, ca fiind
echivalent al rusescului „рас”, ceea ce face să apară şi să circule în exprimarea vorbitorilor
basarabeni astfel de forme/expresii greşite.
După acelaşi model, a fost calchiată şi o altă construcţie verbală rusească. Cuvântul
„necătând”, lexem care, de asemenea, nu există în limba română, este format după modelul
„несмотря” din limba rusă şi este utilizat cu sensurile respective în contexte, cum ar fi:
„necătând la prejudiciile pe care ni le-aţi adus…”, „necătând la clauza contractuală” etc.
Acest hibrid, impropriu limbii române, trebuie înlocuit prin mijloace de exprimare corecte şi
fireşti, cum ar fi: „deşi”, „cu toate că”, „în pofida (faptului)”, „chiar dacă”, „măcar că”.
La fel, am putea explica preferinţa ce se dă unei alte forme cu prefixul „pre” –
„predestinat”, care este folosit acolo unde, în mod normal, trebuie să apară „destinat”, de
exemplu: „mărfuri predestinate copiilor de la casele de copii...”, „ambalaje predestinate
medicamentelor”, exprimări în care se vede modelul rusesc „предназначенный”, adică este
utilizat un cuvânt ce are un prefix asemănător cu cel din limba rusă.
Reproducerea servilă a modelului rusesc a făcut ca şi verbele: „переживать”,
„заинтересовать”, „отказаться” să fie traduse greşit, corespunzător prin: „a retrăi”, „a
cointeresa”, „a se dezice” (de ceea ce nu-i aparţine).
Multe greşeli apar ca urmare a calchierii verbale reflexive din limba rusă. Prin redarea exactă
a formei, sunt tratate ca fiind reflexive o serie de verbe care în limba rusă nu fac parte din această
categorie. Printre cele mai frecvente verbe reflexive calchiate din limba rusă este verbul „a se
stărui” (reprodus după „стараться”) în contexte de felul: „Ne vom stărui să expediem
mărfurile până la data de…”, „Ne-am stăruit foarte mult ca oferta noastră să corespundă
întocmai caracteristicilo: „mărfuri predestinate copiilor de la casele de copii...”. În enunţurile de
mai sus, verbul greşit utilizat trebuie înlocuit corespunzător cu enunţurile: „Ne vom strădui” sau:
„facem tot ce ne stă în puteri, ca să…” şi „Am făcut tot posibilul ca…”.
Verbele „a se primi”, „a se isprăvi”, „a se atârna”, „a se ocupa”, „a se achita” şi multe altele
împânzesc limbajul comercial, de exemplu: „S-a primit un aspect frumos al încăperii”, „El s-a
isprăvit cu comanda”, „S-a atârnat bine faţă de oformarea ofertei”, „Bluzele se privesc
frumos”, „Ne achităm cu datoriile”.
Traduse greşit, după modelul verbelor din limba rusă: „получается”, „справляется”,
„относится”, „заниматься”, „смотрится”, „рассчитаться”, ele trebuie să aibă în limba
română echivalentele: am reuşit; a ieşit, nu-mi iese, nu reuşesc; a terminat, a făcut faţă, a reuşit;
a avut o atitudine; a învăţa, a studia; au aspect; ne achităm datoriile.
Multe calcuri sunt cauzate de analogia sonoră a unor verbe româneşti cu cele ruseşti. Cel
mai des apar greşit verbele care, în afară de faptul că se aseamănă la pronunţare, mai au şi unele
sensuri asemănătoare. Din acestea fac parte perechile de tipul: a primi – принять, a da –
давать, a sta – стать, a iubi – любить, a citi – читать. Vorbitorii, fiind influenţaţi de
analogia de suprafaţă a acestor verbe, folosesc aceeaşi formă pentru toate îmbinările pe care le
are verbul rusesc şi astfel comit greşeli grave, care apar în enunţuri de tipul: „Firma a primit
hotărârea de a...”, „Trebuie să vă dăm unele întrebări…”, „Daţi să discutăm la următoarea
întâlnire”, „Suntem siguri că iubiţi să vă relaxaţi”. Variantele corecte sunt: „A luat / a adoptat
hotărârea…”, „Să vă punem…”, „Hai (ar fi bine) să discutăm…”, „Vă place să vă relaxaţi”.
Structurile străine, calchiate, dau exprimării un caracter confuz, făcând enunţurile greoaie şi, de
multe ori, improprii. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, este necesar să fie consultat cât mai
des dicţionarul.

● Echivocul La nivelul limbii, al inventarului lexical, există, după cum se ştie, numeroase
cuvinte care pot dispune de două sau mai multe sensuri. Odată ce nimereşte în context, cuvântul
polisemantic dă la iveală numai unul din sensurile sale, deoarece ambianţa din frază îl lipseşte
pentru moment de toate celelalte semnificaţii pe care el le avea de fapt. În caz contrar, enunţul
devine neclar, ambiguu, dând naştere unei inadvertenţe stilistice, numită amfibologie sau
echivoc.
Asemenea greşeli nu vădesc doar agramatismul, ci pot produce şi prejudicii uneia dintre
părţi, căci interlocutorul, din cauza exprimării neclare, ambigue, poate să perceapă textul în două
feluri sau în mod greşit, adică nu mesajul pe care a vrut să-l transmită autorul.
Echivocul poate fi generat, mai ales, de recţiunea verbală şi de topica incorectă a părţilor de
propoziţie. De exemplu: „conduce cu firma”, „firma coordonează cu lucrările”, „ministerul
coordonează cu preţurile”, „sunteţi vinovaţi în ambalarea necorespunzătoare...”, „a se ocupa
cu comenzile” etc., (în primele trei exemple, prepoziţia „cu” apare greşit în locul prepoziţiei
„de”, iar în cel de-al patrulea exemplu – prepoziţia „în” în locul prepoziţiei „de”).
Comice şi, în acelaşi timp, durute, sunt textele publicitare inserate în ziare, care aduc la
cunoştinţa cititorilor că o firmă oarecare „execută mănuşi din pielea clienţilor” sau fabrică
„pălării pentru bărbaţi de paie” şi „haine pentru copii de lână”. Este cert că marca unei
întreprinderi care fabrică „brânză de vacă proaspătă”, făcându-şi reclamă pe etichete, pe
indicatoare de preţuri sau ambalaje, va avea de suferit într-un mod sau altul, chiar dacă produsul
va fi de calitate. „Găselniţele” de felul: „brânză de vacă grasă” şi „brânză de vacă degresată” îi
cam pune pe gânduri pe cumpărători: ce fel de vacă ar mai fi şi animalul acesta “degresat” şi cum
ar fi la gust brânza din laptele ei?
● Contradicţia de sens («  contradictio in adiecto») : teribil de mic, straşnic de gustos; O
greşeală de limbă şi de gândire, de tip opus pleonasmului, mai puţin discutată, este contradicţia
de sens sau, tradus ad litteram, „contradicţia în ceea ce se adaugă”. Ca şi la alte tipuri de greşeli
de exprimare, avem de a face, şi în acest caz, cu încălcarea proprietăţii termenilor. Astfel, unele
construcţii gramaticale pot constitui adevărate consensuri, de domeniul absurdului. Aceste
greşeli nu se comit numai la folosirea cuvintelor cu etimonul nedecodabil pentru nespecialişti, ci
şi a cuvintelor a căror semantică proprie este sprijinită de o formă internă clară pentru vorbitorii
români.
Nu e nevoie să fii lingvist sau să fi studiat etimologia, pentru a recunoaşte în structura
substantivului „aragaz” componentul de bază „gaz” (prima parte a compusului, format în limba
română, iniţial ca nume propriu – denumire comercială a gazului îmbuteliat – reprezintă
abrevierea unei foste firme petroliere (Asociaţia Româno-Americană); în ciuda legăturii
transparente cu gazul, se vede că există vorbitori care atribuie cuvântului „aragaz” numai
înţelesul „maşină de gătit” sau „plită”, fără precizarea referitoare la utilizarea combustibilului
„gaz”. A oferi „aragaze electrice” („Puteţi cumpăra aragaze electrice de cea mai bună calitate
la preţuri modice…”) e ca şi cum ai oferi clientului “zaharniţe pentru sare”!
Ilustrări ale acestor situaţii (de felul: „Cei patru evanghelişti sunt trei: Luca şi Matei”) se găsesc,
mai ales, în avizuri şi reclame, care oferă, fără intenţii umoristice, concerte „remarcabile cu
cântăreţi notorii puţin cunoscuţi” de către publicul moldovean. Atare exemple demonstrează că
autorul nu cunoaşte sensul propriu al cuvântului “notoriu”, care înseamnă „foarte cunoscut de toată
lumea”, şi că, probabil, prin confuzia cu „notabil”, îi atribuie sensul impropriu „remarcabil”,
derivat din sensul calitativ, „celebru, renumit”, fără a menţine legătura cu ideea de largă cunoaştere
implicată în aceasta din urmă.
Exemplele sus-analizate nu fac parte din categoria efectelor intenţionate, ci sunt greşeli
propriu-zise, izvorâte din necunoaşterea sensului cuvintelor folosite şi din lipsa de atenţie în
îmbinarea lor.
Autorii corespondenţei de afaceri sunt datori să evite şi asociaţiile care sunt numai aparent
contradictorii. De exemplu, chiar atunci când unele cuvinte capătă un sens figurat, pentru
claritatea comunicării e de preferat să se evite folosirea lor în îmbinări cu unele cuvinte
antonime. În stilul oficial şochează construcţiile de felul: „teribil de mic”, „straşnic de gustos”.
Deseori, greşeala contradicţiei de sens apare şi în conţinuturile unor enunţuri mai mari, care, prin
expunerea contradictorie a raţionamentelor, se exclud unul pe altul.
● Clişeile lingvistice sau construcţiile fixe sunt prezente în mod special în limbajul
administrativ, ceea ce se explică prin aria mai restrânsă a situaţiilor în care se întrebuinţează
acesta şi prin necesităţile de comunicare cât mai clare şi mai precise (îmbinările de cuvinte
stereotipe cunoscându-le şi stilul ştiinţific). Utilizarea abuzivă a clişeelor nu se datorează
necesităţilor semantice sau stilistice, ci obişnuinţei de a face apel mereu la aceleaşi formule,
adesea la modă, sau intenţiei de a impresiona prin forma savantă a vorbirii. Această utilizare
excesivă face însă ca expresia sau cuvântul respectiv să-şi piardă forţa expresivă. Fom
demonstra, cu ajutorul exemplelor de mai jos, afirmaţiile citate.
› Cuvântul practic, folosit adverbial, a devenit, uneori, mai mult decât un clişeu gratuit,
inutil în multe contexte:
- Au trecut, practic, câteva secunde de la ultimul sfert de finală…
- Acei cetăţeni care, practic, au fost evacuaţi…
› Un clişeu „în vogă”, de câtva timp, este nu în ultimul rând, expresie adoptată în enumerări
care vor să sugereze că ultimul element citat nu este chira ultimul: „Intrarea în Uniunnea
Europeană va duce la Progresul Moldovei în toate planurile, la, nu în ultimul rând, un trai mai
bun.”. „ Concertul de muzică sacră a avut un public special: politicieni, oameni de cultură,
diplomaţi şi, nu în ultimul rând, preşedintele ţării cu soţia”.
› Formulările de tipul: „pe fondul neatenţiei …”, „pe fondul oboselei la volan…”, „pe
fondul bolii…”, exprimarea pe fondul este utilizată, stereotip, ca element de relaţie, şi anume ca
locuţiune prepoziţională ce introduce un complement circumstanţial de cauză. În atare condiţii,
ea poate fi substituită cu alte prepoziţii sau locuţiuni de acelaşi fel: „din cauza neatenţiei…”, „din
pricina oboselii…”, „ca o consecinţă a bolii…”.

● Cacofonia este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe  ori cu tentă
vulgară. Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este  eficientă, aşadar nu este
recomandabilă, pentru că sunetele respective rămân  alăturate în continuare. 

Evitarea cacofoniei se face prin intermediul  câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept,
faptul că, asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori, pur şi simplu
reformulând  enunţul. Cele mai ]nte întâlnite cacofonii sunt: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci);
că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când.. 

De exemplu: 
- Astăzi  facem ora de chimie la laborator./ Astăzi facem ora de chimie în  laborator. 
- Aceasta este o politică care enervează electoratul. / această politică  enervează  electoratul. 
- A întocmit  o analiză economică care nu se bazează pe realitate. / A  întocmit o analiză
economică fără să se bazeze pe realitate.

- Regret că colegii mei  nu sunt de acord. / Regret că nu sunt de acord colegii mei. 

- Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie. / Sunt deprimat, întrucât caut de mult o

soluţie.

- De data aceasta pleca către exterior. / De data aceasta pleca spre  exterior.   

- Ca consilier are noi responsabilităţi. In calitate de consilier are noi responsabilităţi. 

- Locuinţa lui este la fel ca casa mea. / Locuinţa lui este asemenea casei mele. 
- A fost desemnat ca candidat la  Senat. / A fost desemnat drept candidat la Senat.  

- Trebuie ca cineva să  răspundă. / Trebuie să răspundă  cineva.

 - Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele. / Vă rog să-mi motivaţi absenţele./ Am

rugămintea să-mi motivaţi absenţele.

2.3. Rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi statornicirea

limbajelor de specialitate

2.3.1. Modalităţi de formare a termenilor

Vocabularul unei limbi este constituit dintr-un ansamblu de unităţi lexicale care pot fi
divizate in doua mari categorii:
a) limbajul comun;
b) limbaje specializate (profesionale.)
Limbajul economic, fiind o varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunatoare în
cadrul acestora, este conceput ca un ansamblu de mijloace de limba (cuvinte, termeni, imbinari si
expresii, mai mult sau mai putin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor de persoane
care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management, marketing, contabilitate,
în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.

Terminologia ca atare "contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea

cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură, societate şi
gandire" [2, p. 21]. Actualmente, numarul termenilor economici (ca şi, de altfel, al celor din alte
limbaje specializate) creşte impresionant. Limba romană dispune astăzi (iar, daca nu dispune, le
creează) de diferite modalităţi de a exprima cu claritate si precizie orice noţiune din cele mai
diverse domenii ale ştiintei.

Problemele lingvistice pe care le ridică terminologia ştiintifică, inclusiv cea economică, sunt
pe cat de multiple, pe atât de vaste. Una dintre cele mai complexe este cea referitoare la
formarea, evoluţia şi statornicirea termenilor (unităţilor terminologice) în aşa-zisele sisteme
terminologice, caracteristice diferitelor ştiinte. Referindu-se la apariţia şi dezvoltarea
terminologiei tehnico-ştiintifice, reputatul lingvist Silviu Berejan afirmă, pe bună dreptate, că, la
ora actuală, în terminologie există doua categorii de unităţi: termeni de provenienţă populară,
naţionali din punctul de vedere al formării şi utilizării lor, şi termeni de provenienţă cultă,
ştiintifică, dintre care mulţi au caracter internaţional [1, p. 21].

Fiind pe deplin conştienţi că terminologia economicaă la fel ca terminologiile altor limbaje

specializate, este unul dintre compartimentele cele mai flexibile ale lexicului, aflându-se într-o
continuă mişcare şi evoluţie, constatăm că modificările care au loc în cadrul acesteia sunt în
legatură, directă sau indirectă, cu transformările social-economice, dar şi cu tendinţa de
globalizare a economiei.

În constituirea, evoluţia si statornicirea sistemului terminologic economic se constată prezenţa

a doua tendinţe fundamentale. Este vorba, pe de o parte, despre arhaizarea, dar, uneori, şi despre
dispariţia unor unităţi terminologice sau, mai rar, a unor sensuri aparte ale acestora, iar, pe de
alta, de apariţia unor termeni (formaţii terminologice analitice) noi, avand menirea fie de a-i
inlocui pe cei vechi, fie de a desemna realităţi (noţiuni ştiintifice, organizaţii, instituţii etc.) nou-
aparute.

Elementele din cadrul oricarui sistem terminologic, inclusiv al celui economic, asemenea
celorlalte unităţi din vocabularul limbii, apar pe doua cai fundamentale: pe cale externă,
constand din imprumuturi din alte limbi şi pe cale internă, cuprinzând un întreg arsenal de
procedee de formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, conversiunea, îmbinarea de cuvinte
etc., specifice limbii.

În acest context, remarcăm că distinsul lingvist Theodor Hristea, care, fiind preocupat de
formarea cuvintelor, unul dintre cele mai vaste compartimente ale lingvisticii, s-a referit la un
procedeu de imbogăţire a vocabularului, considerat de către Domnia Sa mixt sau combinat
(adica extern si intern) şi care în ştiinta lingvistică se numeşte calchiere [10, p. 22].

2.3.2. Mecanismul de definire a termenilor

 • Modalităţi de definire în terminologie. Cuvântul definiţie (lat. definitio – a mărgini, a
stabili, a pune hotar) semnifică operaţia logică prin care se determină/se precizează  conţinutul 
unei noţiuni, notele ei esenţiale, indicându-se genul ei proxim şi difirenţa specifică, sau se
precizează înţelesul unui cuvânt ori al unui simbol.
Indiferent de contextul în care survine şi de intenţiile cu care este formulată,
o definiţie exprimă o relaţie între doi termeni.

Elementele structurale ale definiţiei:

1. DEFINITUL  (lat. definiendum) este ceea ce urmărim să definim; noţiunea sau numele

care formează obiectul definiţiei;
2. DEFINITORUL (lat. Definiens) este definiţia ca atare; ceea ce se spune că este obiectul
definiţiei;
3. RELAŢIA DE DEFINIRE notată cu semnul „ =df ” care se citeşte “este identic prin
definiţie cu” sau “este prin definiţie”.

→ FORMULA SIMBOLICĂ A UNEI DEFINIŢII:

A =df. B

   A → definitul             B → definitorul

Formula de mai sus se citeşte: “A este prin definiţie B”/„prin A înţelegem, prin definiţie,
B”/„A înseamnă prin definiţie B”

Observaţie: Definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi

înţeles ca acesta. Presupunând că ştim ce înseamnă definitorul, ne propunem să înţelegem sensul
definitului. Definitul reprezintă  forma lingvistică mult mai concisă a definitorului.

Reguli de corectitudine în definire:

Definiţia este foarte importantă pentru cunoaşterea umană. O condiţie necesară pentrua
defini în mod corect un anumit lucru este aceea de a şti realmente ce este acel lucru. De aici
rezultă că nici o definiţie nu este absolută, în sensul de a fi dată o dată pentru totdeauna. 

Întrucât definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este
corectă numai dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit) şi B
(definitor).
 1. Regula adecvării. Definiţia trebuie să fie caracteristică, altfel spus definitorul trebuie să fie
alcătuit astfel, încât să corespundă întregului definit şi numai lui (definiţia nu trebuie să fie nici
prea generală/largă, nici prea specială/îngustă); definitorul şi definitul trebuie să fie termeni
identici;

De exemplu, definiţia:  “Matematică =df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere şi

proprietăţile lor” este prea îngustă, deoarece notele care formează definitorul nu aparţin
întregului definit, ca urmare, definitorul este o noţiune subordonată faţă de definit.

› Regula corelată a exprimării esenţei. Definiţia trebuie să exprime proprietăţile

esenţiale/fundamentale ale obiectului la care se referă termenul;

Din totalitatea notelor existente în conţinutul definitului, trebuie selectate numai acelea care
formează un temei suficient pentru a preciza clasa reflectată de definit. Trebuie alese
notele comune tuturor obiectelor din clasa definitului, care nu aparţin altor obiecte şi
care permit identificarea clasei respective - notele caracteristice. Dacă nu sunt alese aceste note,
între definit şi definitor ar exista un raport de ordonare în locul unuia de identitate, iar definiţia ar
fi falsă.

2. Regula evitării circularităţii. Definitorul nu trebuie să reia definitul (definitorul nu trebuie

să fie doar o simplă variaţie gramaticală a definitului);

De exemplu, definiţia “Psihologia =df ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor şi

particularităţilor psihice”, deşi nu este falsă, întrucât repetă în definitor conţinutul definitului,
totuşi ea este lipsită de valoare informativă.

› Regula corelată a eliminării. Termenul definit trebuie să poată fi eliminat din sistemul în
care este definit;

3. Regula definirii logic-afirmative. Definiţia nu trebuie să fie negativă, dacă poate fi

afirmativă; ea trebuie să arate ce este definitul şi nu să arate ce nu este acesta; 

Dacă definiţia unui obiect ar preciza ceea ce nu este el, ar lăsa deschisă posibilitatea ca
acesta să fie orice altceva, ceea ce ar genera confuzii, neclarităţi.

De exemplu, “ Linie curbă =df acea linie care nu este nici dreaptă şi nici frântă”.

Corect (despre linii şi suprafeţe): Care este în formă de arc; încovoiată.

 Desigur, dacă definitul este o noţiune negativă, definitorul este obligatoriu negativ, ca
de exemplu: “Operă anonimă  =df lucrare al cărei autor nu este cunoscut”

4. Regula clarităţii şi preciziei. Definiţia trebuie să fie cât mai clară şi precisă şi nu trebuie
să conţină termeni confuzi, necunoscuţi sau noţiuni vide;

Exemplu: Metal =df substanţă care posedă flogiston de masă negativă.

Definitorul conţine o noţiune vidă, lipsită de valoare – flogiston, susţinută de cei care, încă
din secolul al XVIII-lea, încercau să apere concepţia greşită după care arderea (inclusiv oxidarea
metalelor) ar fi un proces de eliberare a unei substanţe misterioase numite astfel. 

Totodată, în definiţii trebuie evitate figurile de stil, limbajul metaforic care conţine termeni
vagi sau ambigui;

Exemplu: admiraţia =df . sentiment extraordinar de încântare, de apreciere nemărginită,

de respect faţă de o persoană sau de un lucru (cu calităţi deosebite).

› Regula corelată a obiectivităţii. Definiţia nu trebuie să recurgă la o terminologie

afectivă (regulă frecvent încălcată în cazul definiţiilor persuasive, unde se urmăreşte inducerea
unor stări/trăiri emoţionale).

4. Regula consistenţei. Definiţa nu trebuie să între în contradicţie cu alte definiţii sau

propoziţii acceptate în acel moment în domeniul din care face parte şi ea.

Exemplu: Este inadmisibil să admitem în acelaşi timp două definiţii precum:

Clor  =df  element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros înţepător,

sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante.

Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor

deformabile şi expansibile, care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o formă stabilă
şi tind să ocupe întregul volum pe care îl au la dispoziţie.

Din moment ce există un gaz de culoare galben-verzuie (clorul), principiile non-contradicţiei

şi terţului exclus ne interzic să mai susţinem că gazele sunt corpuri incolore.

› Regula corelată a contextualizării. Definiţia trebuie să clarifice şi contextul în care

termenul definit poate fi utilizat.
  

DEFINIŢIA

REGULILE ŞI ERORILE DEFINIŢIEI 
     

ENUNŢUL REGULII  EXEMPLE DE DEFINIŢIIGREŞEALA CONŢINUTĂ

GREŞITE 
1. Definiţia trebuie să a.  Substantivul este partea a. Definiţia este prea largă.
corespundă întregului definit şi de vorbire flexibilă.
numai lui. b. Definiţia este prea îngustă.
b. Biologia este ştiinţa care
(Definitul şi definitorul să fie studiază viaţa plantelor.
termeni identici).
2.   Definiţia nu trebuie să fie Istoria este ştiinţa care Cerc vicios (cerc în definiţie,
circulară. studiază evenimentele definiţie circulară).
istorice.
(Definitul să nu-l conţină pe
definitor).

 
3.   Definiţia nu trebuie să fie Nuvela nu este roman. Definiţie negativă.
negativă dacă poate fi
afirmativă.

 
4. Definiţia trebuie să fie a. Linia frântă este o forţă Enunţ retoric.
clară (să nu conţină: dezlănţuită (P. Klee).
Definiţie obscură.
a. figuri de stil, termeni b. Omul este bipedul fără
echivoci; pene şi cu unghii late
(Platon).
b.   însuşiri întâmplătoare;
c. Pătratul este dreptunghiul
c.   însuşiri de prisos; cu toate laturile şi unghiurile
de 90%.
d.noţiuni necunoscute în
definitor.) d. Virusul vegetativ este un
virion decapsidat.
5.   Definiţia nu trebuie să Adjectivul este partea de Definiţie 
conţină contradicţii logice şi să vorbire flexibilă care arată
nu intre în contradicţie cu alte însuşirile obiectelor şi nu se
definiţii. declină.

2.3.3.Utilizarea adecvată a termenilor economici

Majoritatea vorbitorilor care nu sunt economişti de profesie au probleme în ceea ce
priveşte utilizarea limbajelor de specialitate. Dacă în limbajul comun cuvintele de uz general au
un înţeles mai mult sau mai puţin cunoscut de toţi vorbitorii, în domenii de specialitate, ca
medicină, criminalistică, piaţă bursieră, contabilitate etc., cuvintele, în special termenii, au
înţelesuri speciale. Acelaşi lucru se întâmplă şi în teoria economică. Limbajul economic oferă
cuvinte şi expresii potrivite şi consacrate pentru desemnarea anumitor noţiuni şi teorii, de aceea
economiştii îl folosesc, uneori în mod necesar, obligatoriu, atunci când comunică între ei. Pentru
publicul larg însă limbajul economic este, uneori, tot atât de dificil de înţeles ca şi limbajul din
domeniul disciplinelor reale. De exemplu, pentru economişti, îmbinarea funcţia consumului are
accepţia de cheltuială mai mare ca urmare a unor venituri mai mari. Acest concept de consum
mai este definit şi prin „înclinaţia marginală spre consum” sau „înclinaţia spre consumul
programat”. Vorbitorul neiniţiat în economie însă ar putea interpreta sensul îmbinării
terminologice respective ca o „sumă” a sensului direct al elementelor constructive – funcţie şi
consum.
Vorbitorul de rând, neînţelegând termenii economici, nu înţeleg nici semnificaţia
conceptului economic respectiv. Or, într-o societate democratică, cu o economie de piaţă
dezvoltată, este esenţial şi necesar ca oamenii de rând să înţeleagă cum funcţionează economia,
să poată analiza efectele unor măsuri economice ca: reducerea sau creşterea impozitelor,
creşterea cheltuielilor guvernamentale etc. tocmai de aceea, când se adresează publicului larg,
economiştii ar trebui să evite, pe cât e posibil, limbajul „sofisticat” al teoriei economice.
Limbajul sofisticat îi defavorizează pe economiştii înşişi, deoarece poate limita sau distorsiona
gândirea celor ce-l folosesc. E un lucru general cunoscut că pentru un bun specialist, în orice
domeniu ar activa, nu-i de ajuns să posede un ansamblu de cunoştinţe, teorii, terminologii de
specialitate, ci şi să poată comunica într-un limbaj adecvat cu publicul căruia i se adresează.
Limbajul comun este o modalitate de exprimare simplă (pe înţelesul tuturor vorbitorilor unei
limbi) [2, p.1046]. Noţiunea de limbaj comun trebuie examinată şi interpretată în legătură cu
noţiunea de limbaj de specialitate sau profesional, care îşi propune redarea unui conţinut de idei
specific unei activităţi profesionale sau unei sfere de comunicare specifice (limbaj tehnic, limbaj
medical, limbaj informatic, limbaj economic etc.) În această interpretare, limbajele de
specialitate, inclusiv cel economic, se realizează în raport cu o ştiinţă oarecare.
Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de la începuturile
constituirii şi delimitării celui dintâi, ale cărui trăsături diferenţiale principale rezidă în prezenţa
unei terminologii, destul de vaste şi impunătoare, precum şi a unui şir de formulări şi expresii
specifice: a trage o cambie, a stinge o datorie, a desface soldurile, a rezolva corespondenţa,
mişcare a contului etc.
Astfel, pe de o parte, pe parcursul evoluţiei sale, terminologia s-a complectat cu foarte mulţi
termeni proveniţi, prin transfer semantic, de la unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limbajul
comun: îngheţare (de preţuri/de conturi); liberare (a debitorului) subscrise (la emisie);
impunere; ajustare (economică); balanţă ( de plăţi); participaţie; paradox (statistic); operaţie
( de bursă, bancară, de devize, triunghiulară etc.); orizont (economic) ; efect (comercial); titlu
(de credit); depresiune; exerciţiu (financiar) etc.
Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun în limbajul ştiinţific ( în cazul
dat, în cel economic) trebuie analizat prin prisma relaţiei concept – termen, şi nu a termenului
izolat: efortul analitic exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui
termen din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de către
publicul larg. Conceptului astfel elaborat prin analiză, i se adaugă sau se modifică elemente/
trăsături ale definiţiei, astfel, încât el se prezintă ca un concept fundamentat ştiinţific încadrat
într-un sistem în care se relaţionează cu alte concepte dintr-un sistem ierarhic. Lexemul „preţ” a
pătruns din limbajul economic în limbajul comun, fiind accesibil oricui, cu o definiţie
„aproximativă”. În acelaşi timp, aparţine şi limbajului specializat al ştiinţei economice. Aflat în
relaţie cu alţi termeni, el desemnează concepte învecinate, unele necunoscute de către publicul
larg ( preţ: ajustat / conjunctural/conducător/de curs/ de deschidere/ de exersare/ PICE/ de
intervenţie/de monopol/de oligopol/de revocare/de prag/de subscripţie/de transfer etc.). Menirea
economişti-lor este de a folosi un limbaj pertinent mediului/auditoriului căruia i se adresează/ i se
explică conceptele respective.
În ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se elemente din trei limbaje diferite:
matematic, economic şi comun. De exemplu, conceptul de „funcţie a consumului” poate fi
exprimat în limbajul matematic prin formula C = f(y) în care „C” este consumul, „y” - venitul şi
„f” – simbolul pentru funcţie. În limbajul economic, acest concept poate fi exprimat în trei
moduri cu aceeaşi accepţie: „funcţia consumului”, „înclinaţia marginală spre consum” sau
„înclinaţia spre consumul programat”. În limbajul comun, conceptul respectiv poate fi explicat
în modul următor: „Cu cât câştigăm mai mult, cheltuim mai mult, dar, întrucât veniturile noastre
cresc, noi ne mărim cheltuielile din ce în ce mai puţin şi mărim economiile noastre din ce în ce
mai mult”.
Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi dezavantaje. De
pildă, limbajul matematic, folosit în mod adecvat, este cel mai concis, având calitatea de a fi
utilizat şi ca un instrument pentru analiza problemelor economice. Pe de altă parte, formulele
matematice, relativ seci şi lipsite de culoarea limbajului comun, având un înalt grad de
abstractizare, au dezavantajul de a nu fi înţelese de publicul larg şi, uneori chiar, nici de unii
specialişti în domeniu, dacă sunt extrem de complicate. Comunicarea la nivelul limbii vorbite îl
impune pe specialistul în domeniu, de pildă, să-şi reformuleze şi să-şi exprime gândurile astfel,
încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se comunică. În plus, explicarea conceptelor
economice publicului larg într-un limbaj economic simplu poate realiza un feedback eficient din
partea acestuia, cu privire la fenomene, situaţii, evenimente care fac subiectul analizelor
economice. Or, într-o societate democratică, cum este cea creată pe fundamentul economiei de
piaţă, economiştii nu se pot limita să discute doar între ei, într-un cerc restrâns, invocând nişte
dezbateri scolastice, dogmatice nesfârşite despre literatura economică. Ideile lor ar rămâne
„cantonate” în cercul restrâns al teoreticienilor, fără a fi înţeles de publicul larg. Astfel de
termeni sau îmbinări de cuvinte, greu de înţeles la prima vedere, cum sunt: „maximizarea
profitului pe termen scurt”, „impact rezidual”, „ipotezele separabilităţii”, „variabilele – carte
albă de referinţă” şi altele nu sunt înţelese chiar şi de persoanele care au o oarecare pregătire
economică.
Alţi economişti sau politicieni vorbesc şi scriu de parcă ar traduce în limba română din
economiştii clasici ai secolului XIX-lea, având tendinţa de a utiliza cuvinte şi fraze lungi, care
îngreuează extrem de mult înţelesul noţiunilor şi categoriilor. Vom examina un pasaj tradus în
limba română din lucrarea lui Fred M. Westfield „Inovaţia şi reglementarea monopolistă”:
„Întrucât constrângerile regulatorii sunt adesea inegalităţi, există serii de valori pentru
parametri regulatorii care fac ca acea reglementare să nu aibă nici un efect în comportamentul
firmei, în timpul previzibil. Acea funcţie de profit permisibil va coincide cu funcţia de profit
posibil fără o reglementare apropiată de maximizarea ultimei funcţii, deşi, undeva, cele două
funcţii pot fi divergente”. [4]
Absolut inadmisibilă este folosirea unor fraze lungi, defectuoase, al căror mesaj este greu
de sesizat într-un manual de specialitate: Preţul de echilibru este de fapt un preţ a cărui creştere
diminuează foarte mult cantitatea vândută (şi eventual, numărul cumpărătorilor) chiar dacă o
asemenea modificare devine interesantă şi ispititoare pentru o vânzători (producători): o
diminuare a sa atrage, de asemenea, scăderea cantităţii vândute pentru foarte puţini vânzători
pot accepta această schimbare datorită situaţiei lor de agenţi economici al căror mobil imediat
este câştigul. [2, pag. 122]
Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului, studentului), să recepţioneze
informaţia adresată lui. Acesta se vede nevoit să-şi concentreze atenţia asupra exprimării
dubioase, văduvite de claritate, precizie şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare.
 Unii dintre economişti vor să arate că au „nivel” şi îşi împânzesc discursul sau relatarea
scrisă cu nume ale economiştilor consacraţi care s-au transformat în termeni ce definesc sau
indică teorii economice, fără a le explica accepţia contextuală. Vom nota, de pildă, „optimul lui
Pareto”, fenomen economic care poartă numele savantului economist lui Vilfredo Pareto.
Situaţia aflată în „optimul lui Pareto” desemnează „o stare a economiei din care nu se poate
face nici o mişcare, pentru ca toţi să o ducă bine” sau „situaţia când starea unuia se
îmbunătăţeşte, iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte” – informaţie ce ar trebui adusă publicului larg.
Greu de înţeles sunt şi noţiunile economice abstracte, care, nefiind definite în mod adecvat,
imprimă limbajului o oarecare obscuritate aşa, ca „oligarhie financiară”(1), „oligopol”(2),
oligopson”(3), „transfer de plăţi”(4), „cerere”(5) etc. şi care ar trebui expuse în mass
media/publicului fiind însoţite de accepţiile, explicaţiile corespunzătoare: (1)„Grup restrâns de
proprietari ai capitalului financiar, care domină întreaga viaţă economică şi politică”, [3,
p.239]; (2)„Piaţă a mărfurilor monopolizată de un număr redus de mari producători” [3,
p.1311]; (3)„Situaţie care semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui produs,
de exemplu, şine de cale ferată, în care un număr relativ mic de firme/consumători cumpără cea
mai mare parte a produselor respective”; „Plăţi făcute de guverne pentru securitatea socială,
compensaţii pentru şomaj, pentru lichidarea pagubelor pricinuite de calamităţi”- plăţi pentru
care nu se aşteaptă să primească în schimb nici un fel de mărfuri sau servicii”.
Folosit în sintagma „cerere pentru petrol”, pentru persoana neiniţiată în economie, cuvântul
„cerere” înseamnă „cât de mult petrol doreşte publicul să cumpere”. Pentru economist, acest cu-
vânt semnifică „un model matematic, o cerere programată care arată cantităţile diferite de
petrol pe care publicul ar dori să le cumpere la diferite preţuri, sau o curbă a cereri de petrol ce
urcă sau coboară în funcţie de anumiţi factori”.
Cine are dreptate: persoana cu o pregătire generală obişnuită sau specialistul în domeniu?
Economistul conceptualizează şi defineşte cererea prezentând-o în evoluţie ca pe o curbă care
exprimă un concept mai aproape de realitate şi mai folositor analizei economice. Adresându-se
publicului larg, pentru a se face înţeles, el trebuie să explice folosirea contextuală a noţiunii de
cerere.
Practic, nu există nici un alt motiv pentru care un economist să nu-şi întrerupă expunerea
fluentă a gândului, fie ea scrisă sau verbală, şi să dea o definiţie completă a „transferului de
plăţi”, spunând în locul îmbinării menţionate „plăţi pentru securitatea socială sau pentru alte
scopuri”, sau să dea accepţia cuvântului „cerere” în funcţie de context şi mediul receptorilor,
accepţii care, eventual, vor fi înţelese mai uşor de vorbitorul simplu.
Din cele relatate până aici, reiese cu claritate că procesul continuu de informare, de instruire
a publicului larg presupune, în mod necesar, sporirea accesibilităţii fondului terminologic pentru
majoritatea vorbitorilor. Acest lucru însă nu presupune „coborârea” specialistului până la nivelul
maselor largi în ceea ce priveşte exprimarea, folosind în manuale indicaţii metodice etc. nişte
echivalente terminologice din limba vorbită, care, în realitate, nici nu mai pot fi considerate
termeni, ci mai curând, nişte erori de exprimare: „Ruperea (corect: rezilierea, desfacerea) unui
contract implică cheltuieli pentru ambele părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii.” [.7, p. 73]
Examinând astfel de situaţii, suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de o „grijă”
deosebită faţă de vorbitorul de rând sau de competenţa insuficientă în ceea ce priveşte operarea
cu unităţi din fondul terminologic din domeniul economiei?”
Aşadar, comunicând cu nespecialiştii, sarcina economistului constă în a face teoria economi-
că să fie înţeleasă de toţi, să fie inteligibilă. De altfel, neeconomiştii, uneori chiar şi economiştii,
nu vor înţelege în întregime informaţiile economice sau le vor înţelege eronat, căci nu vor afla ce
se află în spatele conceptelor şi cuvintele inserate în contextele fabuloase construite de către
ultimii.

Bibliografia de bază:
1. Albulescu I., Albulescu M., Predare şi învăţarea disciplinelor socio-umane. - Bucureşti,
2000;
1. Borcoman Raisa, Corespondenţă economică şi juridică. Chişinău: ASEM, 2011, p.30-51,
ISBN: 978-9975-75-568-9;
2. Coşea M., Ghiţă P.T. ş.a. Economie. Manual pentru cl. A XI-ea/licee şi şcoli normale. –
Bucureşti 1995
3. DOOM, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II revizuită
şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, ISBN:
4. Dorogan Maria, Curs de elocvenţă. Editura ARC, 1995, p.5-40, 171-193, ISBN:5-7790-
0185-5;
5. Graur Alexandru, “Capcanele” limbii române, Bucureşti: Humanitas, 2012, p.11-111,
ISBN: 978-973-50-3532-7;
5. Guţu Valentin, Dicţionar al greşelilor de limbă. Chişinău: ARC, 1998, ISBN:9975-61-046-3.
6. Palii Alexei, Cultura comunicări, Editura EPUGRAF, 2005, p. 47-53, ISBN: 9975-924-50-6;
7. Rădulescu Ilie-Ştefan, Să vorbim şi să scriem corect. Erori frecvente în limbajul cotidian.
Bucureşti: NICULESCU, p.48-185, ISBN: 978-973-748-034-7;
8. Barsan, Svetlana, Dinamica terminologiei economice in limba romana. Editura A.S.E.M. -
Chisinau, 2006.

9. Cepraga, Lucia,  Studiu asupra terminologiei managementului economic in limba romana.

Ed. A.S.E.M. - Chisinau, 2006.

Referinţe bibliografice:

3. Dicţionar Explicativ Ilustrat al limbii române. Editura ARC, Editura , GUNIVAS,

Chişinău, 2007;
 4. Dicţionarul complet al economiei de piaţă. Ediţia Societatea Informaţia, Bucureşti, 1994;
5. Druţă M.E. Didactica disciplinelor economice. Consideraţii teoretice şi aplicaţii. Bucureşti,
2002;
6. Roatis F. Economie. Sinteze şi comentarii de texte. Iaşi, 1999;
7. Rusu C., Voicu M. ş.a. Managementul afacerilor mici şi mijlocii. – Chişinău, 1993.

Surse internet:
1. Consideraţii cu privire la limbajul familiar românesc. iit.tuiasi.ro/ philippide/ persoane/
forma FinalArtAcad.pdf;
2. Limbajul colocvial. ra3pop.wordpress.com/21.010/09/15/limbajul-colocvial/ ;
3. Rogojanu Angela, Comunicare si limbaj economic. www.biblioteca-digitala. ase.ro/
biblioteca/ carte2.asp?id=250&idb
4. Stilistică. Stil ştiinţific. bcub.ro/continut/unibib/stilistica_stil_stiintific;
5. ftp://46.214.78.160/.../Comunicare%20si%20limbaj%20economic/3%20