Sunteți pe pagina 1din 60

Raisa BORCOMAN Maria MANCAȘ

ARTA COMUNICĂRII ȘI ETICA PROFESIONALĂ


Manual
TEMA II. CULTURA COMUNICĂRI – CONDIŢIE INDISPENSABILĂ
DE INTEGRARE ÎN MEDIUL SOCIAL.

Înainte de a „Cultura nu
purcede la drum, înseamnă să
nu-ţi uita cartea citeşti mult şi nici
de căpătâi: să ştii multe;
cultura cultura înseamnă
comunicării şi să cunoşti mult.”
cea a spiritului, (F. Pessoa).
pentru a da un
sens vieţii tale.

Obiective:
Studenţii trebuie să fie capabili:
O.1. Să înţeleagă semnificaţia şi impactul conceptelor de cultură, cultură a
comunicării, comunicare, limbaj.
O.2. Să aplice adecvat normele de limbă în comunicarea verbală.
O.3. Să identifice şi să aplice corespunzător situaţiilor de comunicare limbajele
comunicării verbale.
O.4. Să cunoască normele de ordin ortoepic (accentul, dicţia), morfologic, sintactic,
stilistic şi să le aplice în comunicarea orală.
O.5. Să demonstreze rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi statornicirea
limbajelor de specialitate.
O.6. Să definească şi să utilizeze adecvat termenii de specialitate.
TEMA II. CULTURA COMUNICĂRI – CONDIŢIE INDISPENSABILĂ

DE INTEGRARE ÎN MEDIUL SOCIAL.

Noţiuni-cheie: cultură, cultură a comunicării, limbaj, limbaj literar, limbaj colocvial


(familiar, popular, oral), limbaj ştiinţific, limbaj specializat, limbaj economic; greşeli de ordin
ortoepic, morfologic, stilistic; redunanţă, calcuri lingvistice, pleonasm, tautologie, cacofonie,
echivoc, „contradictio in adiecto” (contradicţie de sens), clişee lingvistice (construcţii fixe);
limbaj comun, limbaj specializat, vocabular activ/ pasiv/ de bază/ secundar; definiţie, definitul,
definitorul.

2.1. Noţiuni generale de cultură şi cultură a comunicării.


Cuvântul cultură vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin a cultiva, a onora şi
se referă, în general, la activitatea umană. Termenul de cultură a fost preluat, de mai toate
limbile moderne, din limba latină, unde cuvântul cultură avea atât înţelesul de cultivare a
pământului, cât şi pe cel de cultivare a spiritului. Se avea în vedere ideea de transformare a
naturii exterioare a omului şi a facultăţilor lui naturale, pe care educaţia le poate transforma din
potenţialităţi în realităţi. Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei, care urmăreşte formarea
spiritului şi a sufletului, instruirea şi modelarea personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a
experienţei personale.
Cultura reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicaţie
specifice cum ar fi: gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass-media (presa, radioul,
televiziunea), media interactivă (telefonul) etc. În acelaşi fel, se transmit ritualurile,
cunoştinţele teoretice, normele abstracte, religia.
A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în
încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi
depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii.
Numai printr-o privire de ansamblu în toate ramurile vieţii sociale şi în toate disciplinele
educaţionale ne putem face o idee completă în legătură cu ceea ce reprezintă de fapt cultura.
Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt
integrate într-un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui
ansamblu este omul, mereu interesat de tot ceea ce-l înconjoară. Pentru om, cultura reprezintă
mediul specific de existenţă.

41
Cultura defineşte sintetic modul uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a
omului. Ea reprezintă un adevărat sistem de valori.
Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de
civilizaţie, cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale,
adică procesele existenţei sociale.
Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează
eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului în contact cu ceea ce îl înconjoară. De
obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme ca filozofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul
etc.
Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului al
XIX-lea, odată cu formarea noilor discipline sociale. El a fost asociat cu cel de civilizaţie, impus
încă din secolul al XVIII-lea, pentru a semnifica progresul cunoaşterii şi al societăţii pe baza
extinderii gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice. Pe măsură ce a dobândit o utilizare frecventă
în disciplinele sociale, termenul de cultură a căpătat semnificaţii foarte largi, fiind considerată ca
un factor definitoriu al existenţei umane, ca element indispensabil al realităţii sociale.
Cercetările din secolul al XIX-lea au condus la cristalizarea unei prime definiţii care
poartă amprenta antropologului Eduard Burnett Tylor (1832-1917). Savantul porneşte de la
studiul culturilor primitive, cu scopul de a ajunge la o generalizare care înglobează în conceptul
de cultură toate manifestările de viaţă ale unui popor: de la mitologie, limbaj, rituri, ceremonii,
simboluri, cunoştinţe, până la instituţii şi forme de organizare socială. Aşadar, putem afirma că
definirea noţiunii de cultură este de origine engleză, Edward B. Tylor fiind cel dintâi care a
văzut-o ca un „ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul,
tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate”
[1.3]
Definiţiile culturii s-au multiplicat la începutul secolului XX, când diverse discipline
sociale au început să cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, pornind de la spirit/ materie,
subiectiv/ obiectiv, valori/ fapte, creaţii spirituale/ bunuri materiale, tradiţie/ inovaţie,
particular/ universal etc.:
 Cultura poate fi percepută şi ca un ansamblu de deprinderi sufleteşti, întrucât
presupune un proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi
şi stări ale conştiinţei sociale şi individuale se exprimă în opere, în conduite şi practici
sociale.
 În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă „totalitatea cunoştinţelor din
diverse domenii pe care la poseda cineva şi pe care le-a achiziţionat prin studiu şi

42
experienţă.” [1.12, p.487]. Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele
comportamentale şi reacţii caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi.
Cultura nu este un lux, ci o latură indispensabilă a existenţei umane, un sistem de
creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale concrete; un patrimoniu al valorilor, un univers
axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa.
Conform DEXI, comunicarea este relaţia findamentală între indivizii aceleiaşi societăţi,
între societăţi etc., realizată cu ajutorul limbajului, codurilor şi semnelor, în care au loc
schimburi de informaţii, idei, opinii etc. şi care constituie prima şi cea mai largă formă de
coexistenţă socială. [1.12, p.413]
Aşadar, comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în societate şi
de modelare a culturii sale. Omul nu poate fi înţeles decât prin comunicare, ceea ce presupune:
 baza existenţei în colectivitate, piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de
societate, de grupuri sociale bine organizate, ce respectă nişte legi şi reguli, inclusiv pe
cele de comunicare;
 condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, emblema şi manifestarea
spiritului uman, liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni în grupuri,
comunităţi, etnii, societăţi, state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai
înalt nivel integrator, cel al umanităţii, cu întreaga ei desfăşurare în spaţiu şi timp, atât
de diversă şi totuşi unitară în datele sale fundamentale;
 un permanent schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea
ce dă consistenţă şi bogăţie fenomenului cultural.

Ca şi cultura, comunicarea reprezintă un atribut specific, de ordin ontologic, pentru


existenţa umană. Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie şi
de comunicare pe care omul le-a inventat şi experimentat în decursul istoriei.
Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural,
fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează
condiţia umană. Ambele intervin în raporturile dintre indivizi şi societate, ambele au o funcţie
majoră în integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt
identice, dar nici separate, dacă înţelegem că viaţa în comun, adică viaţa socială, în datele sale
elementare, nu este posibilă fără comunicarea cotidiană.
În realitate, spune Caune Jean, specialist în domeniu, „cultura şi comunicarea formează
un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe,
nu se conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”.
[1.5, p. 17]
N.B. Cultura şi comunicarea interferează, însă nu putem pune semnul egalităţii între ele.

43
A trăi înseamnă a comunica, a fi în relaţie cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa
fiinţă şi prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-şi poate
trăi viaţa fără să se manifeste în relaţie cu alţii, adică să-şi exprime prezenţa, gândurile, interesele
şi aspiraţiile. Orice gest are o semnificaţie pentru ceilalţi, astfel că îndrăznim să punem semnul
echivalenţei între comunicare şi comportament.
Nu putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o
semnificaţie. În universul uman, semnele şi comunicarea sunt omniprezente, pentru că nu putem
să nu avem un comportament, adică un fel de manifestare. Chiar tăcerea sau refuzul de a schiţa
vreun gest într-o situaţie anumită sunt purtătoare ale unui sens.
Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj, altfel
spus este o comunicare, urmează în mod firesc că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem, fie că
nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj.
În acest context, comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de
relaţie a omului cu lumea naturală şi socială. De aceea, ea joacă un rol fundamental în
modelarea vieţii şi în consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.
Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în
orientarea percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor
modele de comportament social. Ceea ce este interesant de evidenţiat este faptul că, faţă de
modurile în care se desfăşura comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu două-trei secole,
schimbarea este gigantică. Prezenţa masivă a mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou
tip de cultură [1.16, pp.13-14], care a fost numit iniţial cultură de masă, datorită impactului
social foarte larg, iar mai recent s-a impus noţiunea de cultura media. [1.16, p. 144].
Cartea tipărită, apoi presa de masă, telefonul, filmul, radioul, patefonul, televiziunea,
publicitatea, casetele audio şi video, sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul,
telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt
uriaş în domeniul comunicării.
Comunicarea interpersonală întemeiază atât individualitatea oamenilor, cât şi
„comunitatea” lor socială. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante şi
comunicaţionale, formele de cultură îl menţin pe individ în sfera gravitaţională a comunităţii
sociale.
A comunica înseamnă faptul primar prin care oamenii, ca fiinţe raţionale, fac schimb de
mesaje inteligibile şi interacţionează complex în spaţiul social. Procesul de comunicare este vital
pentru existenţa omului şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor care produc şi reproduc viaţa
societăţilor şi de aceea el se manifestă ca fundament în crearea cadrului social.
N.B. Societatea sau ceea ce numim fapte sociale nu există în afara comunicării.

44
E necesar să facem din viaţă un dialog continuu: dacă nu, ea este doar existenţa unei
lâncezeli. Cuvântul, limbajul trebuie folosite ca principii ale comunicării, prin care omul devine
om pentru alt om; ele sunt forţa creatoare şi liantul între persoane. În dialog, un rol important îl
are cultura comunicării, adică formele şi manifestările alese pentru realizarea lui.
Nu putem asculta numai de teorii şi de exemplele altora, ci trebuie să ne facem noi înşine
o paradigmă existenţială prin implicarea în dialog şi pentru susţinerea unei comunicări
constructive.
Asigurarea unor calități elevate ale comunicării necesită posedarea de cunoștințe și
abilități. Comunicarea impune prin calitățile pe care trebuie să le dețină: claritate, precizie,
conciziune, expresivitate, corectitudine etc. A vorbi inseamnă a fi înțeles, înseamnă, nu numai a
comunica gînduri, ci și a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina la acțiune.
Societatea trebuie să capete priceperi și deprinderi de exprimare corectă nu numai în scris, ci și
pentru activitatea creatoare, care presupune infinite conexiuni de comunicare orale.
Prin urmare, cultivarea limbii este o necesitate primordială, care echivalează cu
deprinderea de a comunica, deprindere care include posibilitatea de a asculta. Cine nu-i în stare
să asculte nu va avea niciodată ceva de comunicat, nu va fi niciodată în măsură să se facă
ascultat, agreat; modul de exprimare constituie cartea de vizită a fiecărui individ, însuşirea ei
presupune învăţarea limbii, condiţia sine qua non a dobândirii şi întrebuinţării oricărui limbaj.
Cultivarea limbii, a exprimării corecte, bogate şi nuanțate presupune un control
permanent al comunicării verbale. Astfel, se poate întemeia o discuție coerentă, conștientă, cultă,
plină de sens, bogată în cuvinte (corect rostite/ exprimate), unde atât emițătorul, cât și receptorul
vor asimila mesajul, știrea sau informația la cel mai înalt nivel. Precum spunea Mihai Eminescu
„limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”.
Limba este folosită ca un instrument al comunicării, iar comunicarea este folosită ca o
metodă de întelegere atât între oameni, cât și între animale, insecte etc. Prin urmare, limba este
nucleul comunicării, „singura avere comună a unui popor”, iar comunicarea este pilonul pe care
se sprijina întreg Universul. Depinde de noi cum ştim să le folosim si să le păstrăm pentru
posteritate.

2.2. Norme de limbă în comunicarea verbală.


2.2.1. Limbaje ale comunicării verbale.

La o primă aproximare limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite


pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima
şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.

45
Limbajul uman se ocupă numai de semnele care au valoare simbolică. Semnul lingvistic
(cuvântul) este semnal în relaţie cu receptorul său şi, în acelaşi timp, este un simbol în raport cu
semnificatul său „real”.
Limbajul uman fiinţează doar prin procesul comunicării, a cărui finalitate are loc prin
intercomunicare şi intercomprehensiune.
Limbile naturale sunt un vehicul pentru cunoaştere a limbajului; ele folosesc un limbaj
colocvial, familiar şi informal, reprezentând stările aşa cum sunt în mod nemijlocit.
Orice tip de limbaj uman, de exemplu literar sau ştiinţific, are ca elemente constitutive
dimensiunea psihoafectivă şi dimensiunea logică.
Dar care este locul şi rolul limbajului literar în cuprinsul economiei de ansamblu a
celorlalte limbaje?
Limbajul literar diferă de limbajul comun, care este o creaţie colectivă spontană la fel ca
şi moralitatea.
 Limbajul comun.
Este rezultatul sedimentării unei experienţe milenare sub forma limbilor naturale, de la
experienţa pre-teoretică (magie, mitologie, folclor etc.) la experienţa teoretică (ştiinţe exacte,
logico-matematice, ştiinţe ale naturii, ştiinţe tehnice şi economice, ştiinţe socioumane sau
umanitare) din cuprinsul cărora face parte şi literatura, pe când limbajul literar nu reflectă
realul sub forma unor propoziţii enunţiative ce se rezumă la simple observaţii sau constatări.
 Limbajul literar.
Este cel care corespunde normelor şi cerinţelor unei exprimări corecte, îngrijite; are un
caracter cult, elegant, fiind legat de viaţa socială, civilizaţie, dezvoltarea gândirii, artă etc.
Pentru a dezvălui mai precis pecetea inconfundabilă a limbajului literar, se impune să
facem următoarele precizări:
 limbajul literar nu se caracterizează numai prin dimensiunea psihoafectivă, inteligibilă şi
social-culturală. El se constituie prin intricaţia indisociabilă dintre fiinţarea nemijlocită
(senzaţii, imagini) şi fiinţarea mijlocită (reprezentări şi expresii);
 limbajul literar nu pune accentul pe cunoaştere prin percepere şi pricepere, ci pe
valorizare şi asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona
extralingvistică sau lumea civilizaţiei şi culturii umane.
Totuşi, care ar fi esenţa limbajului literar, de vreme ce literatura cuprinde genurile
beletristice precum narativitatea, liricitatea, arta dialogului sau dramaturgia? Considerăm că
pecetea inconfundabilă a limbajului literar este specificul naţional. Cultura se desfăşoară pe
terenul lume – text – memorie şi lume – text – lume. Fără unul din aceşti termeni, creaţia
culturală devine o imposibilitate. Ea solicită elementele imaginare ce aparţin fondului general

46
uman şi se realizează prin valorizări diferite de la cultură la cultură. Nu contează de unde vin
imaginile, din ce domeniu al experienţei; contează doar modul lor de structurare şi valorizare.
 Limbajul colocvial.
Este numit şi familiar, popular, oral, conversaţional, afectiv, subiectiv, , argotic, chiar
şi vulgar. Este o realitate lingvistică invocată mult în ultimii 10–15 ani. Este remarcat, cel mai
adesea, la impactul funcţional al mijloacelor de comunicare în masă asupra limbii scrise şi
vorbite. Termenul românesc familiar circulă în literatura lingvistică în relaţie cu termenii:
popular, oral, colocvial, conversaţional, afectiv, subiectiv, familial, argotic, vulgar. Frecvent,
familiarul este inclus noţiunii corespunzătoare termenului popular.
În lucrarea autorului Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii romane, termenul utilizat
este acela de familiar şi desemnează un nivel lingvistic funcţional: „Limbajul cultivat artistic se
poate împărţi în proză şi în poezie, iar cele cultivate şi nonartistice în limbaj standard, familial,
de conversaţie oficială, ştiinţific etc.” [1.9, p.50]
Familiar însemna vulgar mai ales (ori numai) pe toată perioada secolului al XIX-lea (în
special francez) şi chiar în primele decenii ale secolului al XX.
Începând cu sfârşitul deceniului opt şi începutul deceniului următor al secolului al XX,
stilistica românească include în mod explicit şi sistematic în familiar limbajele argotice, termenii
tabu şi pe cei injurioşi.
De multe ori, familiar ajunge să fie utilizat în limbajul de specialitate numai cu sensul pe
care cuvantul îl are în limba curentă: ceea ce este cunoscut, obişnuit, banal.
N.B. În mod evident, limbajul familiar se structurează la nivelul limbii vorbite (stilul
colocvial, al conversaţiei), prima sa trăsătură esenţială fiind aşadar oralitatea.
Se consideră, de cele mai multe ori în mod implicit, că oralitatea familiarului este
dialogică. Lucrurile nu stau întotdeauna astfel, pentru că relaţia nu este izomorfă (nu tot ce este
familiar este şi dialogic, nu tot ce este dialogic este şi familiar). Pe de o parte, dialogul se
desfăşoară în proporţii considerabile şi în arealul „elevat-autocenzurat - înalt-academic” ori în
acela „enervat-imprecaţional”.[1.9] Elementele de argou1 prezente în limbajul familiar sunt poate
la fel de numeroase ca regionalismele, ca să nu mai vorbim de elementele populare (în sens
dialectologic). Aşadar, stilul familiar sau oral se caracterizează printr-o mare libertate în
alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare
mai puţin pretentioasă, mai apropiată, folosit în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.
Comunicarea orală este situativă, solicitând, de fiecare dată, utilizarea cuvintelor
adecvate situaţiei. De exemplu, comunicarea prezentată la o dezbatere ştiinţifică necesită un

1
Argoul este un limbaj convențional, folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social sau profesional,
pentru a nu fi înțeleși de ceilalți (de exemplu, bosu-mare , adică „directorul“, ,felicitare, adică „ordin de
concentrare“ etc. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Argou]

47
limbaj terminologic, specializat, corespunzător subiectului abordat, fiind lipsit de regionalisme,
frazeologisme, cuvinte cu sens figurat.
În comunicările cotidiene, cum ar fi cele de magazin, alegem cuvinte neutre, iar în
conversaţiile familiare (cu amicii, părinţii, copiii etc.), ne putem permite să folosim
frazeologisme, metafore, cuvinte cu sens figurat, diverse creaţii individuale etc., care fac
comunicarea mai vie. E adevărat că aceste libertăţi nu trebuie să fie absolute, ci să se încadreze
în normele limbii literare.
După cum vedem, limbajul colocvial nu se supune normelor limbii literare, iar resursele
lui sunt folosite în funcţie de situaţie şi de nuvelul de instruire al celor care comunică. El conţine
foarte multe locuţiuni expresive, cu mărci stilistice implicite.
Locuţiunile, frazeologismele colorează stilul şi înviorează comunicarea. Însă ele nu sunt
potrivite într-un stil neutru, de aceea trebuie înlocuite prin cuvinte fără coloratură:
a şterpeli a fura; a da cu oiştea în gard – a greşi; a o lua la sănătoasa – a fugi.

În stilul administrativ, am putea folosi alte echivalente pentru unităţile lexicologice de


mai sus. De exemplu:
a delapida/ a sustrage, a comite o greşeală, a părăsi locul infracţiunii.

Faptele de limbă utilizate în exemplele de mai sus sunt atestate de normele limbii literare.
Cu alte cuvunte, avem de a face cu vorbirea orală subordonată normelor limbii literare. Ea este
caracteristică persoanelor instruite.
Oamenili neinstruiţi, în special cei de la ţară, au un vocabular plin de regionalisme,
cuvinte populare sau familiare, care nu sunt atestate în limba literară. De exemplu: pilit,
aghesmuit.
Într-un stil neutru se va spune beat sau beat criţă, iar într-un stil administrativ se va
spune a fi în stare de ebrietate sau a fi în stare avansată de ebrietate.

„În Moldova dintre Nistru şi Prut, la aceste resurse se mai adaugă şi basarabenismele
ruseşti, care, prin numărul lor impunător, au făcut ca limbajul multor persoane să fie un veritabil
talmeş-balmeş” [24, p.48].
Iată încă o serie de cuvinte utilizate frecvent în limbajul colocvial, acolo unde nu se pune
problema respectării limbii literare:
ahotă, ciotcă, guleai, babac, colea, măi, fa, chită, harman, lelec, rasol, chiroaşte.

În această ordine de idei, este absolut important a nu se confunda vocabularul


comunicării orale cu vocabularul comunicării neliterare. Este recomandabil ca în comunicarea

48
orală să alegem cuvintele cu atenţie, dându-le prioritate celor literare. Însă nu este condamnabil,
după cum am arătat şi mai sus, ca, în anumite condiţii să le zicem de relaxare intelectuală, să
utilizăm şi unele cuvinte populare, care pot imprima sclipiri nebănuite mesajului şi care sunt
capabile, uneori, să exprime exact ideea ce trebuie comunicată. Evident, mult va depinde de
simţul limbii pe care îl are vorbitorul.

Conform relaţiei Emițător - Receptor (beneficiar), emiţătorul poate fi specializat sau


nespecializat; receptorul poate fi şi el specializat sau nespecializat. În cadrul acestui stil, relaţia
emiţător-receptor poate fi şi de rudenie.
Conform efectului mesajului: acord; identificare; internalizare.
Conform funcţiei mesajului (scop): informare; educare; divertisment publicitar;
Conform încărcăturii emoţionale a mesajului: emoţional; persuasiv; manipulant;
prohibitiv; critic; polemic.
 Limbajul ştiinţific.
Limbajul științific se utilizează în lucrările care conţin informaţii asupra unor obiecte,
fenomene, fapte, investigaţii, cercetări, caractere tehnice etc. Comunicarea este lipsită de
încărcătură afectivă. accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca
functia limbajului este cognitiva. Scopul textelor științifice este: să exploreze, să explice, să
argumenteze cunoștințe factuale.
Caracteristici:
 Este lipsită de încărcătură afectivă, în special fiind folosite cuvinte monosemantice, de
figuri de stil şi digresiuni, accentul fiind pus pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei
etc., astfel că funcţia limbajului este cognitivă. Astfel, textele ştiinţifice urmăresc să
exploreze, să explice, să argumenteze cunoştinţe factuale.
 Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimării (pusă în evidenţă printr-o structură
adecvată a propoziţiei/ frazei), prin precizie, corectitudine, prin utilizarea sensului
propriu al cuvântului. În plus, fiecare domeniu ştiinţific are propriul vocabular.
 Limbajul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi
pseudoprefixe (antebraţ, contraofensiă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog,
geografie etc.) Acestora li se adaugă utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne
convenţionale, formule stereotipe.
 În compoziţiile pe baza textelor ştiinţifice se includ: analiza ştiinţifică (filozofică,
economică, politică, botanică etc.), studiul, comunicarea ştiinţifică, referatul, eseul. Tot
de stilul ştiinţific ţine şi limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic),

49
limbajul religios (terminologie arhaică, solemnă, conservatoare şi cu încărcătură
emotivă), limbajul poetic (terminologie accesibilă şi cu tehnici persuasive).
 Limbajul ştiinţific conţine clişee specifice, care ajută la argumentare, descriere,
informare, la explicarea faptelor, tragerea concluziilor, elaborarea constatărilor etc.
 Limbajul specializat.
Limbajul specializat constituie toate elementele lexicale care sunt, într-un mod sau altul,
legate de o activitate specifică, de un domeniu ştiinţifico-profesional şi care sunt folosite de un
grup de vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală, în cadrul unui domeniu al existenţei
sociale, profesionale şi culturale. El are o sferă de întrebuinţare limitată şi, în consecinţă, este
înţeles doar de un grup social strict determinat. Lexicul de specialitate îşi are originea în istoria
procesului de producţie, atunci când apar noi idei şi se creează obiecte noi, pentru care nu există
încă denumiri. În aceste condiţii, activitatea profesională este în permanenţă însoţită, în plan
lingvistic, de apariţia unor elemente lexicale formate prin intervenţia conştientă a omului în
dezvoltarea naturală a limbii.
Relaţiile existente între lexicul comun şi cel specializat fac posibilă deplasarea unităţilor
lexicale dintr-un registru în celălalt. Pe de o parte, vocabularul specializat „atrage” prin
specializare şi transfer elemente curente ale lexicului comun, iar pe de altă parte, împrumută
altor arii lexicale termeni, care pot fi supuşi unei alte specializări sau unui nou transfer metaforic.
În principal, prin limitarea câmpului obiectual-noţional, cuvintele din lexicul comun pot
trece în componenţa lexicului specializat. În prezent, este mai frecvent procesul invers: prin
popularizarea unor noţiuni speciale, semnificanţiile lor îşi pierd precizia terminologică şi intră
astfel într-un circuit mai larg.

S-a constatat că peste 60% din neologisme provin din trecerea unităţilor terminologice,
aparţinând unei sfere de activitate specializate, într-o sferă nespecializată (lucrări de popularizare
a ştiinţei, presă, televiziune, radio).

Acest lucru este mai evident astăzi, când ştiinţa şi tehnica intră tot mai mult în viaţa
cotidiană a fiecăruia prin intermediul consumului de produse tehnice şi al vulgarizării
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice. Frontierele între aceste două limbaje sunt neclare, permeabile.
Prin urmare, limbajul specializat este legat de limbajul comun printr-o relaţie de
intersectare, adică procesul de transfer al unităţilor lingvistice între aceste două limbaje se
realizează în ambele sensuri. Unităţile lexicale trec de la un limbaj la altul sau se găsesc în mai
multe limbaje specializate în acelaşi timp.

50
Lexicul specializat este secundar. E elaborat artificial din elemente autohtone, create sau
împrumutate. Acest caracter secundar, în raport cu lexicul comun, este mai evident în cazul
cuvintelor autohtone, care şi-au dezvoltat şi sensuri specializate.
Caracterul artificial ce marchează elaborarea cuvintelor din lexicul specializat, indiferent
dacă acestea sunt autohtone sau împrumutate, este ceea ce uniformizează unităţile acestui tip de
lexic, independent de provenienţa lor. În aceste condiţii, termenii creaţi pe baza lexicului
autohton primesc adeseori un determinant care contribuie la scoaterea cuvântului din sfera
comună de utilizare şi la introducerea lui într-un câmp terminologic corespunzător.
De exemplu, substantivele scară, undă, unelte, cutie, curte, cameră, corp în limbajul
comun nu au nevoie de determinanţi pentru a fi înţelese, iar în lexicul specializat este obligatoriu
un determinant (adjectiv sau substantiv în cazul genitiv sau acuzativ) pentru delimitarea
câmpurilor terminologice între ele:
 (tehn.) scară rulantă; (muz.) scară muzicală; (min.) scara durităţii;
 (fiz.) undă seismică, undă electromagnetică; (radiofonie) undă scurtă, undă mijlocie,
undă lungă;
 (ec., pol.) unelte de producţie; (lingv.) unealtă gramaticală;
 (tehn.) cutie de viteze; cutie de rezonanţă; (med.) cutie craniană;
 (jur.) curte cu juri; curtea de apel; curtea de casaţie;
 (tehn.) cameră de combustie; cameră de comandă; cameră de sunet; (mil.) camera
cartuşului;
 (jur.) corp delict; (chim.) corp simplu; (fiz.) corp străin; (tipogr.) corp de literă; (opt.)
corp incandescent.

Caracterul artificial al actului de denotaţie din lexicul specializat se manifestă şi în


abundenţa abrevierilor de tipul: ISBN2, DEX, SRL, HIDROMET absente în lexicul comun,
unde, de obicei, se trunchiază unele neologisme (taxi, foto, audio, metro) sau cuvinte specifice
argoului elevilor precum: mate(matică), bac(alaureat) etc.
Comparativ cu lexicul comun, în lexicul de specialitate se folosesc mai multe
împrumuturi neologice, ceea ce favorizează comunicarea între specialişti din diverse arii
lingvistice. În lexicul comun pătrund doar elemente disparate ale limbajelor specializate, pentru
care există realii actualizate şi pentru nespecialişti. Extrase din câmpul lor profesional, obiectual,
aceste împrumuturi sunt încadrate, de obicei, în sistemul limbii literare ca neologisme şi
profesionalisme, înţelese şi, eventual, utilizate ocazional de vorbitori care nu aparţin sferei
profesionale respective.

2
International Standard Book Number (din limba engleză) se traduce în română ca Număr de Carte Standard
Internațional. Este un cod de bare pentru identificarea comercială a cărților. Sistemul ISBN a fost creat în Regatul
Unit, în 1966, de către vânzătorii de carte și papetărie W.H. Smith; original, era un cod standard de numărare a
cărților din 9 cifre (Standard Book Numbering, SBN) și așa a fost folosit până în 1974. În 1970 a fost adoptat ca
standard internațional, cu numărul ISO 2108. [https://ro.wikipedia.org/wiki/International_Standard_Serial_Number]

51
Deoarece limbajul specializat nu are particularităţi de structură gramaticală sau fond
principal lexical diferite de ale limbii naţionale, specialiştii dintr-un anumit domeniu de activitate
teoretică sau practică folosesc limba literară standard, în care introduc termenii necesari pentru a
denumi noţiuni proprii domeniului de activitate respectiv. Astfel se şi explică frecventele cazuri
de întrepătrunderi între limba literară comună şi limbajele specializate.
În această situaţie, cuvintele din limba literară comună dobândesc semnificaţii noi cu
care se folosesc în limbajul tehnic şi ştiinţific, iar unii termeni pătrund cu sensuri figurate în
limba comună. Prin tehnologizarea vieţii cotidiene, migraţia elementelor lexicale dinspre sfera
tehnico-ştiinţifică spre lexicul uzual este în creştere.
 Limbajul economic.
Apariţia şi formarea limbajului de specialitate economic se confundă cu istoria
economică a omenirii. De-a lungul timpului, autorii ideilor şi teoriilor economice au fost
preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de identitatea termenilor
economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare.
Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele
limbajului, îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti, dar şi în comunicarea
rezultatelor ştiinţei economice. În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestual, sonor
etc.), cel mai important pentru asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi
pentru comunicarea rezultatelor ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi
vorbit.
Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul
propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat. Limbajul propriu consacrat în termeni ca: cerere,
ofertă, piaţă, preţ, capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu,
profit, consum, economii, investiţii, inflaţie etc. s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii
noi ale unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al economiei.
Dificultăţile legate de limitele limbajului tradiţional le redă şi J.J.Rousseau în „Eseu
despre originea limbilor”, unde îl citează pe voiajorul în Orient, Jean Chardin (1643-1713):
„După ce au discutat şi au pălăvrăgit în prezenţa celui care vinde ceva, şi de obicei în casa
acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul degetelor. Se ţin de mâna dreaptă, acoperită de haină sau
de o basma, şi comunică în acest chip. Degetul întins înseamnă zece, degetul îndoit cinci, vârful
degetului înseamnă unu, mâna întreagă o sută, mâna strânsă o mie. Ei socotesc astfel livre,
parale sau dinari, pipăindu-şi mâinile. În timp ce tratează, au o înfăţişare calmă şi imobilă,
până într-acolo, încât este cu neputinţă să afli ceva, nici ce gândesc, nici ce spun." [1.24, pp.
21; 98]

52
Limbajul economic a explicat unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al
apariţiei şi consolidării ştiinţei economice. Aspectul cel mai important în folosirea limbajului
economic este legat de amestecul de interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest
sens, împrumuturile din alte domenii ale cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au
produs cele mai semnificative „înnoiri” ale limbajului economic.
În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului economic
determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului, pe de altă parte, de dorinţa
autorilor de a fi cât mai sugestivi.
Sintagme, celebre acum, numite: laissez-faire, homo economicus, pasagerul clandestin,
mâna invizibilă, comportament oportunist, preţuri umbră, firmă barometru, efectul de clichet,
capcana lichidităţilor, miopia agenţilor economici, hazard moral etc. au şi consistenţă teoretică
solidă.

În acelaşi timp, s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră; revoluţie verde; muncă la
negru; economie subterană; găuri negre; zone gri; carte verde etc.
Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi, finanţişti, experţi în economie,
manageri, birocraţi formează jargonul fiecărui domeniu amintit, acceptat şi recunoscut ca
rezultat al complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii. De exemplu:
 tehnocraţii: ecart, ajustare, bruion, implementare, PIB, TVA, accize etc.;
 finanţiştii: bonduri, derivate, splitare, spred, speed, overdraft, hedge, swich, dar şi leul
greu etc.;
 experţii în economie: marketclearing, dumping, fixing, pieţe emergente, hazard moral,
asimetrie informaţională etc.;
 managerii: antreprenor, cultură organizaţională, firmă, intraprenor, patron,
organizaţie etc.;
 birocraţii: aquis, integrare, globalizare, salvgardare, embargou, armonizare etc.

Tranziţia la economia de piaţă a adus şi un jargon-pop, preluat rapid de analiştii


economici şi inteligibil pentru un public larg. De exemplu: privatizaţi; buticari; dolarizare;
dughenizare; disponibilizaţi; baroni locali etc. În acelaşi timp, limbajul economic a devenit mai
permisiv, integrând fără prea multe rezerve, argoul de tranziţie de tipul: şpagă; parai; blat;
naşpa; marfă; verzişori; caşcaval; şmen etc.

2.2.2. Norme şi erori de ordin ortoepic (accentul şi dicţia).

 Greşeală şi corectitudine.
Varianta literară a oricărei limbi este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale, fiind
definită prin caracterul ei normat, care asigură corectitudinea de natură: fonetică-fonologică,
ortografică, ortoepică, lexicală, semantică, etimologică, morfologică, sintactică, stilistică.

53
A vorbi corect româneşte constituie un avantaj care poate aduce un alt avantaj în carieră.
Scopul acestei teme este acela de a pune la dispoziţia cititorului o colecţie de greşeli care trebuie
evitate cu orice preţ la instituţiile de învăţământ, în cazul elevilor, studenţilor şi profesorilor, la
birou, în cazul tuturor celor a căror muncă presupune interacţiune lingvistică, în cazul celor care
se exprima în mediile de informare, inclusiv în mediul atât de avid de cuvânt scris al
Internetului.
Ca şi cititul, vorbirea corectă nu dăunează sănătăţii!

Un punct de vedere mecanic, оbişnuit adesea la persoanele mai în vârstă este următorul:
„Este bine aşa cum s-a vorbit în trecut, tot ce s-a schimbat între timp constituie o stricare a
limbii. Este o atitudine nedialectică, pentru că totul pe lume se schimbă. Chiar dacă nu s-ar găsi
mijloace de a perfecţiona modul de vorbire în sine, oamenii sunt obligaţi să introducă necontenit
modificări de limbă, măcar pentru a denumi ceea ce apare nou, iar corolarul este că, fără sau cu
voie, se elimină unele elemente ale limbii din trecut, pentru că nu le mai corespunde nimic în
viaţa de azi.” [18, p11]
Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii literare, de la
sistemul ei de funcţionare. Prin urmare, atunci când cineva transformă adjectivul complet în
complect (luându-se după adjective neînrudite, dar într-o anumită măsură asemănătoare, ca
direct, perfect etc.), comite o greşeală.
Dacă însă forma nouă se generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă, atunci
devine „corectă“, căci bine e aşa cum vorbeşte lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut
decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea.

În continuare, vom scoate în evidenţă cele mai întâlnite greşeli de ortoepie:


 Pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt.
O exprimare ingrijită nu înseamna doar respectarea regulilor gramaticale şi folosirea
corespunzatoare a construcţiilor lingvistice, ci şi o pronunţie corectă a cuvintelor pe care le
utilizăm. De multe ori însă acest aspect este neglijat.
O pronunţie corectă conferă demnitate mesajului pe care-l transmitem. Ea îi permite
ascultătorului să se concentreze asupra mesajului, nu asupra greşelilor de pronunţie.

54
Dacă urmărim cu atenţie limba vorbită de marea masă a vorbitorilor de limbă română,
indiferent de vârstă sau categorie socială, vom observa o mulţime de greşeli de pronunţare a unor
cuvinte, care la unii s-au înrădăcinat, fie din necunoaştere, fie din uzul vorbirii familiare însuşite
şi practicate în comunicarea de zi cu zi.
Cum era de aşteptat, cele mai multe greşeli se comit la pronunţarea cuvintelor neologice,
dar există printre ele şi termeni din fondul principal lexical românesc, care au tendinţa de a
deveni o variantă a formei corecte.
Din această din urmă categorie, menţionăm:
1. Pronumele demonstrativ, cu toate formele lui:
 celălant, ceilanţi, cealantă, celelante în loc de celălalt, ceilalţi, cealaltă, celelalte;
 asta, ăsta, ăla, aia în loc de acesta, aceasta, aceea, aceia, acelea;
 substantivul jumate în loc de jumătate;
 prepoziţiile pă în loc de pe;
 pântru în loc de pentru etc.

2. Repetarea unor consoane nazale şi dentale:


 indentitate în loc de identitate;
 intinerar în loc de itinerar;
 advocat în loc de avocat.

3. În unele limbi, semnele diacritice au o mare importanţă. Ele sunt semne grafice puse
deasupra sau dedesubtul anumitor litere ale alfabetului: ă, â, î, ş, ţ, è, é, ô, ñ, ō, ŭ, č, ö, ç.
Semnele diacritice apar în texte, iar cititorul trebuie să ţină cont de ele când citeşte, pentru a
pronunţa corect cuvintele, mai cu seamă dacă este vorba despre o citire în public.
În limba română, de multe ori se neglijează folosirea semnelor diacritice în scris, chiar şi
în textele oficiale, şi viceversa: semnul diacritic este pronunţat necorespunzător, în unele cuvinte,
palatalizindu-se greşit consoanele:
 carţe în loc de carte,
 oaţe în loc de poate;
 foarţe în loc de foarte etc.

O astfel de pronunţie preţioasă dă impresia de afectaţie, ba chiar de snobism. Cel ce


rosteşte astfel cuvintele nu face decât să atragă „atenţia” asupra propriei persoane. Nu şi o atenţie
de interes!
Trebuie să reţinem şi faptul că într-un cuvânt, o singură literă în plus, în minus, scrisă cu
diacritice sau fără diacritice poate conduce la un alt cuvânt, cu un sens şi cu un conţinut cu totul
şi cu totul diferit faţă de cel iniţial, fie cu consecinţe negative imprevizibile, fie cu anumite
conotaţii pornografice. Edificatoare în acest sens sunt exemplele din tabelul ce urmează:

55
Tabelul 2.1.

Impactul diacriticelor.

Nr. Forma corectă, prin scrierea corectă a Forma greşită, prin scrierea incorectă a
ord. cuvintelor CU diacritice cuvintelor FĂRĂ diacritice
1. „Impozitarea păturilor” sau „Impozitarea paturilor” sau
„A comandat 100 de pături”. „A comandat 100 de paturi.”.

2. Restaurantele trebuie să aibă feţe pe Restaurantele trebuie să aibă fete pe masă


masă pentru a se încadra în categoria a pentru a se încadra în categoria a II-a de
II-a de confort. confort.

3. „Organul fiscal trebuie să manifeste bună „Organul fiscal trebuie să manifeste bună
dispoziţie în faţa contribuabilului” dispoziţie în fata contribuabilului”
sau (şi mai grav şi pornografic) sau (şi mai grav şi pornografic)
„Organul fiscal se distra în faţa „Organul fiscal se distra în fata
contribuabilului”. contribuabilului”.

4. Ţaţa a născut 2 copii. Tata a născut 2 copii.


5. El era alb, dar faţa o avea neagră. El era alb, dar fata o avea neagră.
6. Sunt scutite de la plata impozitului pe Sunt scutite de la plata impozitului pe
clădiri, clădirile acoperite cu şiţă. clădiri, clădirile acoperite cu sită.

7. A avut un şoc nervos. A avut un soc nervos.


8. Este un om care are un ţel foarte mare. Este un om care are un tel foarte mare.
9. La masa festivă ne-a servit şi câte La masa festivă ne-a servit şi câte un tipar.
un ţipar.
10. A venit şi ţipa la mine. A venit şi tipa la mine.
11. Puţin a lipsit pentru a nu se putea lua o Putin a lipsit pentru a nu se putea lua o
decizie… decizie…
12. Este, prin naştere, om de viţă nobilă. Este, prin naştere, om de vită nobilă
13. Vând sârmă inox cu diametru de 1,20 Vând sarma inox cu diametru de 1,20 mm.
mm.
14. „Românii s-au luptat cu turcii la Plevna”, „Romanii s-au luptat cu turcii la Plevna”,
sau„Românii sunt urmaşii dacilor”. sau„Romanii sunt urmaşii dacilor”.
15. A mers în concediu cu un ţânc (adică cu A mers în concediu cu un tanc (adică cu o
un copil de vârstă mică). maşină de luptă blindată, înzestrată cu
tunuri, mitraliere etc.)

16. Se plimba prin parc cu un ţânc în braţe. Se plimba prin parc cu un tanc în braţe.
17. A mers la ţanc (adică exact când trebuie; A mers la tanc (adică la o maşină de luptă
la timp, la momentul potrivit) blindată, înzestrată cu tunuri, mitraliere
etc.)
18. Sămânţă. Samanta.
Sursa: Scrierea cu diacritice: indicator al gradului de cultură şi de profesionalism
[http://legestart.ro/scrierea-cu-diacritice-indicator-al-gradului-de-cultura-si-de-
profesionalism/]

56
4. Multe dinre greşelile de pronunţie care se comit au legătură cu litera „x”, ea putând fi
pronunţată atât „gz”, cât şi „cs”, în funcţie de celelalte sunete cu care se învecinează.
Potrivit Isabelei Nedelcu, autoarea cărţii „101 greşeli gramaticale”, singura regulă care
poate fi formulată este că „x” se pronunţă „cs” în următoarele situaţii:
 este prima literă dintr-un cuvânt;
 este ultima literă dintr-un cuvânt; este urmat de o consoană. [23]

Deci, corect este: excursie = „ecscursie”, export = „ecsport”.


Însă când este poziţionată între două vocale, litera „x” se poate pronuntţa „gz” sau „cs”,
fără să existe o normă care să indice când se foloseşte o pronunţie sau alta.
Iată o listă de cuvinte şi pronunţiile lor corecte:
x = gz x = cs
exact =„egzact” aproximativ = aprocsimativ
examen = „egzamen” axă = acsă
exemplu = „egzemplu” fixare = ficsare
exil = „egzil” lexic = lecsic
există = „egzistă” maxim = macsim

5. Pronunţiile greşite se regăsesc şi la cuvintele care conţin vocalele „e” sau „o”.
Isabela Nedelcu arată în lucrarea sa că litera „e” se pronunţă „e” numai în cuvintele
neologice (cele împrumutate din alte limbi), nu şi în cuvintele vechi.
Aşadar, este corect să pronunţăm:
 „ie” în cuvinte precum: el (iel), ea (ia), eşti (ieşti), erau (ierau), este (ieste), aceeaşi
(aceiaşi), aceea (aceia), baie („baie”, nu „bae”), femeie („femeie”, nu „femee”);
 „e” în neologisme: european, alee, educaţie, euroregiune, explozie, ecran, epocă,
evident, ecran.

În ceea ce priveşte litera „o”, ea nu trebuie precedată de „u”.


Deci, spunem corect:
 om (nu „uom”);
 oricare (nu „uoricare”) etc.

6. Pe langă pronunţia greşită a unor litere sau grupuri de litere, există şi o serie de erori de
pronunţie provenite din tendinţa de a scurta cuvintele prin omiterea unor sunete sau a unor
silabe din interiorul sau de la finele cuvintelor:
„caietli” în loc de caietele, „cărţli”, în loc de cărţile, „peştli” în loc de peştele, „crează” în
loc de creează etc.; „lupu” în loc de lupul; „drumu” în loc de drumul; „cazu” în loc de cazul;
„poati”, în loc de poate; „trebu” în loc de trebuie; „propietar” în loc de proprietar etc.

57
7. Alte cuvinte pronunţate greşit sunt cele care definesc locuitorii unui stat.
Corect e să spunem:
 francezi (nu „franceji”), dar şi chinezi (nu „chineji”), susetă, bisar, premiză etc.

8. În vorbirea îngrijită trebuie să evităm:


„sânt” în loc de sunt sau „dantre” în loc să se folosească dintre.

9. Se scrie şi se pronunță în limba româna ea, şi nu a, după „ş”, „j” în cuvintele formate
cu sufixele - eală, - ean, - eaţă:
Corect: greșeală, oblojeală, mureșean, orășean, clujean, roșeață.
Greşit: greșală, oblojală, mureșan, orășan, clujan, roșață).

9. Accentuarea greşită a cuvintelor din fondul de bază al limbii, a termenilor şi


neologismelor împrumutate din alte limbi.
Nu există un set de reguli de pronunţie valabil pentru toate limbile. Multe limbi au la bază
un sistem de scriere alcătuit din litere. Pentru a avea o pronunţie corectă, în limbile alfabetice
trebuie folosit sunetul potrivit pentru fiecare literă sau combinaţie de litere.
Când o limbă se bazează pe nişte reguli precise, cum este cazul limbii greceşti, spaniole,
şi cuvintele sunt mai uşor de pronunţat. Influenţa altor limbi schimbă uneori pronunţia unor
cuvinte, reflectând limba de origine. Când cuvintele unei limbi sunt alcătuite din mai multe
silabe, este important ca accentul principal să cadă pe silaba potrivită. Multe dintre limbile cu o
asemenea structură au reguli de accentuare orală destul de precise.
În cazul excepţiilor, accentul este marcat în scris, indicând pronunţia corectă. În situaţiile
în care nu există un sistem de reguli bine precizat, dificultăţile de pronunţie sunt mult mai mari,
vorbitorul limbii respective văzându-se condiţionat să înveţe multe cuvinte pe de rost.

58
În ceea ce priveşte accentuarea corectă în limba română, semnalăm câteva capcane ce
trebuie evitate:
1. Accentul pune în evidenţă pronunţarea mai intensă a unei silabe din structura unui
cuvânt. În limba romană, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite
probleme, deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba:
 finală (de-cór);
 penultimă (bí–ne);
 antepenultimă (gí-ne-re);
 pe a patra silabă (chél-ne-ri-ţă) etc.

2. În cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele, în funcţie de categoriile specifice


ca număr, gen, persoană, conjugare etc. pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul
ramâne, de multe ori, stabil, dar sunt şi situaţii în care se schimbă:
nóră – nuróri, sóră – suróri, zéro – zeróuri, rádio – radióuri, aduséi – adúserăm etc.

În general, pentru un vorbitor nativ de limba romană, pronunţarea corectă a cuvintelor se


învaţă prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe teoretizări.
3. Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte
împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un
anume fel de „urechea muzicală” a unui vorbitor sau altul.
Astfel, DOOM („Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”) ediţia a
doua, adăugită şi revizuită, stabileşte ca normă o singură posibilitate de accentuare a unor
cuvinte precum:
caractér, regízor, avárie, dóctorita, fenomén, únic, áripa, calúgarita, sevér, épocă,
márketing, crédit, itém, depózit, píctoriţă, félceriţă, comedíe, mótrice etc. [1.10]

4. În cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de
accentuare, preferată fiind însă prima trecută în dicţionar:
ántic/ antíc, íntim/ intím, tráfic/ trafíc, gíngas/ gingáş, penúrie/ penuríe etc.

5. Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se
accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor:
Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.

6. Formele verbului a fi, la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe silaba


penultimă: súntem, súnteţi;

59
7. Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în -ea), la indicativ, prezent şi conjunctiv, formele
de persoana întâi şi a doua, şi la imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul –e
precum tăcéţi, iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe báteţi.
8. O alta situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe
(cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit), având sensuri distincte:
tórturi/ tortúri, cópii/ copíi, éra/ erá, ácele/ acéle, compánie/ companíe, vésela/ veséla,
nódul/ nodúl, constrúctor/ constructór, profésor/ profesór etc.

Ar fi bine ca în vorbirea noastră de zi cu zi să folosim cuvinte bine cunoscute. În


general, pronunţia nu este o problemă într-o conversaţie obişnuită. Când citim însă cu voce tare,
s-ar putea să întâlnim termeni pe care nu-i folosim în mod obişnuit.
Există şi cuvinte cu forme duble de accentuare, în funcţie de context. Oricare ar fi
cuvântul pe care-l căutăm în dicţionar, el trebuie rostit de mai multe ori cu voce tare, înainte de a
închide dicţionarul.
O altă modalitate de îmbunătăţire a pronunţiei este aceea de a citi în prezenţa cuiva care
rosteşte corect cuvintele şi de a-l ruga să ne corecteze când comitem greşeli.
În afară de pronunţare, mai e ceva de reţinut:

[http://hyperliteratura.ro/s-o-s-limba-romana/]

60
2.2.3. Norme şi erori de ordin lexical.

 Utilizarea corectă a cuvintelor polisemantice.


Unele substantive au forme multiple la plural, fiecare formă având alt înţeles:
cap - capi, capete, capuri; corn - corni, coarne, cornuri; cot - coţi, coate, coturi; curent -
curenţi, curente etc.

Folosirea pluralului incorect în contexte duce la confuzii semantice. Iată un şir de


substantive cu două forme de plural la a căror utilizare se comit deseori greşeli:

arc, arcuri arc, arce


bandă, bande bandă, benzi
bas, basuri bas, başi
blană, blănuri blană, blăni
buton, butoane buton, butoni
canat, canaturi canat, canate
cap, capete cap, capuri
car, care car, cari
ciocan, ciocane ciocan, ciocani
complex, complexe complex, complexuri
corn, coarne corn, corni; corn, cornuri
creier, creieri creier, creiere
dulceaţă, dulceţuri dulceaţă, dulceţi
ghiveci, ghivece ghiveci, ghiveciuri
granat, granate granat, granaţi
lână, lăni, lână, lânuri
ocol, ocoale ocol, ocoluri
raport, rapoarte raport, raporturi
ţelină, ţeline ţelină, ţelini
umăr, umeri umăr (umeraş), umere
zefir, zefiri zefir, zefiruri

Încearcă să identifici forma greşită de plural pentru următoarele substantive:


a) benzi de răufăcători;
b) bande de răufăcători;
c) benzi de circulaţie;
d) bande de circulaţie;
e) benzi rulante;
f) bande rulante;
g) bande magnetice;
h) benzi magnetice;
i) bandă izolatoare;
j) benzi izolatoare.

61
 Utilizarea corectă a şirurilor de sinonime.
În practica limbii, vorbitorii fac adesea abstracţie de unele diferenţe de sens dintre
cuvintele sinonime fie pentru că le ignoră, fie pentru că acestea nu-i interesează în situaţia de
comunicare dată. În acest caz, cuvintele funcţionează ca sinonime în vorbire, dar trebuie precizat
că ele au acest statut numai în sens larg. În documente, această aproximare e strict interzisă,
sarcina celui care redactează fiind găsirea cuvântului potrivit.
Între verbele „a se strica”, „a se deteriora”, „a se avaria”, „a se altera”, „a se defecta”
există diferenţe de sens pe care le simţim, dovadă că nu trebuie folosite la întâmplare, în pofida
relaţiilor de sinonimie dintre ele. De exemplu:
Cu părere de rău, am depistat că aproximativ 200 kg de roşii erau stricate (corect
alterate).

 Utilizarea corectă a paronimelor.


Majoritatea studiilor de specialitate consideră paronimele „perechi” de cuvinte cu o
formă aproximativ asemănătoare, dar cu înţelesuri diferite. Din cauza unor factori subiectivi, de
natură extralingvistică, unele paronime în procesul vorbirii se confundă. Acest fenomen, care se
numeşte atracţie paronimică, se produce, cu precădere, la neologisme, – îndeosebi la cuvintele
apărute recent în limba română – şi la cuvinte arhaice sau regionale. Vorbitorii mai puţin
instruiţi folosesc, în mod greşit, cuvântul mai cunoscut în locul paronimului mai puţin cunoscut.
Subliniem faptul că se pot comite greşeli de paronimie şi în urma neglijenţei, a suprautilizării
cuvintelor specifice vorbirii cotidiene:
impermiabil în loc de impermeabil; firmă în loc de fermă; şi viceversa: butoneră pentru
butonieră; (a) apropia pentru (a) apropria etc.

Încearcă să identifici paronimul greşit din următoarele propoziţii:


1. Între orator şi publicul său trebuie să se creeze o anumită apropiere, pentru ca mesajul
să-şi atingă scopul.
2. Între orator şi publicul său trebuie să se creeze o anumită apropriere, pentru ca mesajul
să-şi atingă scopul.
3. Bărbatul a fost reținut pentru aproprierea unui autovehicul.
4. Bărbatul a fost reținut pentru apropierea unui autovehicul.
5. Pe măsură ce ne apropiem de bătrâneţe, devenim mai înţelepţi.
6. Pe măsură ce ne apropriem de bătrâneţe, devenim mai înţelepţi.
7. Bayern München şi-a apropiat victoria, fiindcă a avut mai multe ocazii.
8. Bayern München şi-a apropiat victoria, fiindcă a avut mai multe ocazii.

62
Măsura în care intervine un proces sau altul e greu de stabilit. Cert este că astfel de
greşeli comise în limbajul oficial denotă ignoranţă, creând un „comic verbal”:
1. „Mărfurile au fost evoluate la un preţ înalt”;
2. „Am absolvit facultatea de menajament”;
3. „Suntem încrezuţi că produsele noastre vă vor bucura prin calitatea lor…”;
4. „Am învestit în această întreprindere 20 mil. lei” etc.

De fapt, dacă te vezi absolvind facultatea de „menajament” în loc de „management” şi


„evoluezi” mărfurile în loc să le „evaluezi”, atunci, cu siguranţă, te poţi considera un „încrezut”.
Or, poţi fi „încredinţat” („sigur”) de un lucru: ai „învestit” în funcţiile visate, dar ai „investit” în
zadar în facultate.

2.2.4. Norme şi inadvertenţe de ordin morfologic.

 Substantive epicene.
În ultimul timp, atât în presă, cât şi pe canalele de radio şi televiziune, se extinde,
îngrijorător de mult, un anume tip de eroare gramaticală: pronunţarea sau scrierea, sub formă
de masculin, a unor substantive feminine ce denumesc profesii, funcţii sau demnităţi. Este vorba
de substantivele epicene, care au o formă unică de masculin sau feminin pentru ambele sexe:
elefant, ministru, santinelă, potârniche etc.

Sesizând aceasta, Mioara Avram ne avertizează: „În limba actuală, există o puternică
tendinţă de neglijare a distincţiei de gen (sex) între numele de persoane, ceea ce se oglindeşte în
folosirea numelor de persoane cu anumite ocupaţii sau titluri cu forma de masculin cu referire
la femei, chiar atunci când există un feminin corespunzător”. [1.2, pp. 27-29]
Ne vom referi la următoarele exemple: doctor – doctoriţă, dar ministru, pentru masculin
şi feminin.
Pentru preîntâmpinarea unor asemenea confuzii de gen, enumerăm, mai jos, câteva din
cele mai uzuale substantive epucene care au doar formă de masculin:
arbitru, arhivar, bijutier, cameraman, cancelar, cenzor, chirurg, comandant, comisar,
consul, cronicar, dispecer, docent, doctor (titlu ştiinţific), dramaturg, geamgiu, guvernator,
librar, maistru, manager, medic, ministru, dar ministreasă (soţie), pădurar, pilot, prefect, rector,
vameş.

 Substantive feminine cu false forme de plural.


Abaterile de la formele corecte de plural nu sunt deloc neglijabile, deseori confundându-
se substantivele feminine terminate în - e cu cele în - i (şi invers):

63
A. Cu desinenţa de plural în - e:
arendă – arende; cataramă – catarame; cramă – crame; cratiţă – cratiţe; cravată – cravate;
faşă – feşe; garderobă – garderobe; jalbă – jalbe; neputinţă – neputinţe; orăşeancă – oreşence;
paradă – parade; plajă – plaje; plută – plute; sacoşă – sacoşe; salata – salate, sapă – sape;
sucursală –sucursale, tindă – tinde, uliţă – uliţe, umilinţă – umilinţe, uzină – uzine, vană – vane;
basma – basmale, mahala – mahalale, manta – manatale;

B. Cu desineneţă de plural în –i:


coală – coli, plapumă – plăpumi, pricină – pricini, prisacă – prisăci, regulă – reguli,
streaşină – streşini, ţărancă – ţărănci, maşină – maşini, nodul – noduli, uvertură –uverturi.

C. Substantuve neutre cu false forme duble de plural.


O clasă de substantive au forme duble de pluralul cu desineneţele - e şi - uri. La unele
dintre acestea, pluralul cu desinenţa în - e se răspândeşte tinzând să înlăture desinenţa - uri (şi
viceversa). Aşa se explică apariţia unor forme ca: albuşe, cămine, chibrite, hotele etc.
În scopul preîntâmpinării unor asemenea substituiri, evident greşite, redăm, mai jos,
selectiv, o listă cu desinenţele corecte a unor substantive neutre mai vulnerabile:
 Cu desinenţa de plural în –uri:
abajur - abajururi, aerodrom – aerodromuri, albuş – albuşuri, antreu – antreuri, aragaz –
aragazuri, arcuş – arcuşuri, bacşiş - bacşişuri, cartel - carteluri, chibrit - chibrituri, duel -
dueluri, galbenuş - galbenuşuri, hotel - hoteluri, pămătuf - pămătufuri, pervaz-pervazuri, podiş
- podişuri, profil - profiluri, taraf - tarafuri, vaccin - vaccinuri;

 Cu desinenţa în –e:
album - albume, baltag - baltage, conac - conace, făgaş - făgaşe, ghem - gheme, horoscop
- horoscoape, ibric - ibrice, matineu - matinee, obraz - obraze, parbriz - parbrize, portret -
portrete, suvenir – suvenire, stat - state (dar staturi pentru „înălţimea corpului omenesc”) etc.

2.2.6. Norme şi greşeli de ordin sintactic şi stilistic.

2.2.6.1. Greşeli de ordin sintactic.


Una dintre abaterile de la corectitudine o constituie solecismul. Termenul provine din
limba greacă σολοικισμος („a vorbi incorect”); este denumirea oraşului Soloi, colonie ateniană,
unde se vorbea o greacă incorectă.
În limba română, termenul a ajuns prin filieră franceză: solécisme (< lat. soloecismus). În
sens larg, solecismul este definit drept orice tip de greşeală, abatere de la normă în orice
domeniu, inclusiv încălcare a etichetei, a bunului - simţ. Această din urmă accepţie este
conservată de limba engleză: incongruenţă, absurditate, greşeală, eroare gramaticală,

64
încălcare a uzului, în timp ce limba franceză specializează sensul: greşeală de sintaxă, viciu de
construcţie a enunţului. De aceea, indicat ar fi să folosim sintagma solecism lingvistic.
Limba română păstrează sensul specializat, de eroare gramaticală (sintactică) sau/şi de
uzaj într-o anumită perioadă: greşeală de sintaxă în vorbirea literară; abatere neintenţionată de
la forma normală, folosită mai ales de scriitorii latini. Această greşeaţă, abatere neintenţionată
rezultă din nerespectarea regulilor sintactice de către vorbitori drept o consecinţă a lipsei de
cultură sau a necunoaşterii limbii de către aceştia.

Aşadar, solecismul este abaterea care se defineşte drept greşeală de sintaxă, cauzată
îndeosebi de incultura vorbitorilor sau de cunoaşterea defectuoasă a limbii. De aceea, sensul
acestui termen este de: eroare în utilizarea limbii. Categoriile de vorbitori cele mai expuse
solecismului sunt persoanele ignorante în ceea ce priveşte domeniul limbii şi cei care învaţă o
limbă străină.
Să abordăm câteva din greşelile de sintaxă:
 Acordul greşit al părţilor de propoziţie.
Exemple de solecisme:
A. Acordul greşit între verbul-predicat şi un pronume:
 „Fiecare (dintre noi) avem rostul nostru.”
 „Fiecare dintre noi facem ceea ce trebuie.”

Vorbitorul mai puţin instruit din punct de vedere lingvistic tinde să acorde atât verbul-
predicat, cât şi forma de posesiv cu un pronume (implicit sau explicit), cu funcţie de atribut:
dintre noi. Ceea ce nu conştientizează vorbitorul este faptul că pronumele nehotărâte, de genul:
fiecare, oricare solicită acordul la persoana a III-a, singular:
 „Fiecare (dintre noi) are rostul său.”
 „Fiecare dintre noi face ceea ce trebuie.”

Acelaşi gen de greşeală (acordul greşit la persoana a II-a, singular) există şi în enunţul:
 „Care eşti acolo?”

Aici acordul trebuie să se facă la persoana a III-a, singular:


 „Care este acolo?”

În următorul enunţ acordul se face greşit la persoana I, plural: „Suntem o echipă care
reuşim în toate.” Corect ar fi să se facă acordul la persoana a III-a, singular: „Suntem o echipă
care reuşeşte în toate.”

65
B. Acordul greşit al articolului posesiv cu termenul la distanţă este o greşeală frecventă
de exprimare. Indiferent de statutul gramatical al articolului posesiv (substitut, dublant, morfem
cazual), situaţia complicată apare când substantivele (regentul şi determinantul) nu au acelaşi gen
şi număr.
Vorbitorul tinde să acorde articolul cu elementul-centru al enunţului, nu cu regentul său,
aşa cum este corect:
„Studenţii au participat la 15 septembrie la cel mai mare program voluntar de curăţenie a
ţării.”

Similare sunt situaţiile în care articolul posesiv este precedat de structura: substantiv + de
+ substantiv:
„Finalizarea lucrărilor de construcţie ale Centrului ASTRA pentru Patrimoniu.”

Aceeaşi greşeală apare în cazul unei structuri coordonate, când se uită sau se neglijează
reperul prepoziţiei:
 „cu sprijinul familiei şi a şcolii”, însă e corect (… al şcolii);
 „(…) să acţioneze în instanţă societatea a cărei bun (…), dar e corect: „(…) să acţioneze
în instanţă societatea al cărei bun (…).”

C. Situaţia similară o constituie acordul greşit, prin atracţie, al pronumelui care, în


genitiv, cu substantivul pe care îl precedă:
„Expoziţia al cărui vernisaj…” Corect: „Expoziţia al cărei vernisaj (…)”.

D. Acordul adjectivului de întărire la genitiv-dativ, în special, la feminin, singular, ridică


mari probleme de exprimare:
„I-am oferit profesoarei însăşi buchetul.” Corect: „I-am oferit profesoarei înseşi
buchetul.”

E. Acordul articolului demonstrativ cu regentul nominal, la genitiv-dativ, este, de


asemenea, neglijat:
„I-am răspuns prompt băiatului cel mare.” Corect: „I-am răspuns prompt băiatului celui
mare.”

F. Adjectivul demonstrativ este supus aceluiaşi regim:


„Mama băiatului acesta a sosit acum.” Corect: „Mama băiatului acestuia a sosit acum.”

66
2.2.6.2. Greşeli de ordin stilistic.

Greşelile de ordin stilistic se referă la mijloacele de exprimare a persoanelor din


punctul de vedere al al conţinutului lor, al expresivităţii, al calităţilor şi normelor lor.
 Redundanţa.
O greşeală stilistică în limba română constă în abundenţa (inutilă) de expresii sau de
cuvinte în formularea unei idei - o formă specială de risipă a cuvintelor - numită redunanţă.
De pildă, ar trebui să zicem:
„Doresc ca dimineaţa aceasta să fie bună pentru tine”.Însă în loc de aceasta spunem:
„Bună dimineaţa.”

În limba franceză se practică foarte mult scurtarea cuvintelor lungi, în special a celor
compuse, din care, în general, rămâne doar unul din termenii compunerii, de obicei primul:
métro pentru métropolitan.
Adesea, chiar şi primul termen e trunchiat. De exemplu, se zice: vélo pentru vélosiped şi
chiar bac pentru bacaulaureat.
Multe dintre prescurtările franţuzeşti sunt folosite şi la noi: metrou, auto (pentru
automobil), cinema pentru cinematograf (francezii zic ciné).
Suntem deprinşi cu expresiile: femeea a născut, fără a fi nevoie să adăugăm un „copil”
sau un om a băut şi se înţelege că e vorba de „alcool”.
Din dorinţa de a se exprima pompos, unii adaugă cuvinte care nu aduc numic nou la
conţinutul frazei. De exemplu, înlocuiesc verbele de valoare precisă prin substantive însoţite de
verbul a face. Auzim astfel zicându-se:
Greşit: Recoltarea porumbului se face toamna.
Corect: Porumbul se recoltează toamna.

Observăm din exemplul dat că astfel se obţin expresii mai lungi, deci mai incomode, şi,
fireşte, cu nimic mai clare.
Numerele sunt elemente foarte precise şi, urmate de cuvinte care exprimă obiecte
numărate, nu mai au nevoie de nimic în plus pentru a ne lămuri despre ce e vorba. Cu toate
acestea, azi se utilizează foarte des în rapoarte, interviuri, chiar şi în texte ştiinţifice, numeralul
însoţit de un cuvânt care exprimă o cantitate, o valoare etc. Se spune astfel:
„Am depozitat o sumă de 20.000 de lei”, „Am produs o valoare de două milioane”, „Am
transportat o cantitate de cinci tone”, „Au fost avariate un număr de 10 maşini”, „A fost arat o
suprafaţă de 1000 de hectare” etc.

67
Academicianul Alexandru Graur relevă faptul că „în reportaje nu se spune aproape
niciodată că cineva a spus ceva, fără să se spună luând cuvântul, deşi este evident că nu putea să
spună nimic fără să ia cuvântul. În loc de ieri, se scrie în cursul zilei de ieri.” [17]
Adesea, citim sau auzim că diverse persoane „au fost alese în componenţa unui consiliu
sau comisii”, când componenţa nu este nimic altceva decât elemente care compun, deci, în fapt,
consiliul sau comisia.
 O altă formă de risipă, mai caracteristică, este pleonasmul şi tautologia.
N.B. Pentru evitarea confuziei dintre pleonasm şi tautologie, este necesară analizarea
etimologiei termenului tautologie, în a cărui structură se recunosc cuvintele greceşti, folosite ca
elemente de compunere savantă, tautos („acelaşi”) şi logos („cuvânt”), în timp ce folosirea ca
echivalent al termenului pleonasm este contrară etimologiei în măsura în care, de cele mai multe
ori, această greşeală de exprimare se realizează, după cum am văzut, cu elemente de expresie
(inclusiv cuvinte) diferite. Ca şi pleonasmul, tautologia îmbracă mai multe forme. Prima
presupune tratarea fenomenului drept o greşeală de exprimare produsă atunci când „trădează
ignoranţa ori lenea în gândire şi indolenţa exprimării”. Cea de-a doua formă este generată de
abordarea tautologiei din perspectiva gramaticii, ca un mijloc de exprimare a unor relaţii de
determinare. În fine, cea de-a treia se leagă de domeniul stilisticii, tautologia fiind înţeleasă
drept o figură de stil, „gândită cu luciditate şi folosită cu talent, când vorbitorul îşi dă seama de
originalitatea exprimării”. Uneori, tautologia este folosită ca modalitate a unei definiţii
ştiinţifice, situaţie în care poate fi o greşeală, pentru că, dacă se repetă cu absolut aceeaşi
accepţie, cuvântul îşi pierde funcţia de determinant şi constituie o repetiţie lexicală fără sens, o
exprimare în cerc vicios.
Pleonasmul este o greşeală care constă în reluarea nejustificată a aceluiaşi sens într-
un enunţ, iar tautologia constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte sainonime.
De exemplu:
 „Cererea a fost solicitată…”;
 „Vom da o mare importanţă însemnătăţii dezvoltării relaţiilor noastre…”.

Aceste expresii sunt de mult folosite şi au devenit tradiţionale.


De multe ori sunt criticate unele formule care, în realitate, nu sunt pleonastice şi numai
din lipsa unei analize atente sunt clasificate ca atare. Sunt cazurile când, pe lângă un verb, se
adăugă un substantiv din aceeaşi rădăcină, fără să se aducă o idee nouă faţă de cele rostite, dar
în lipsa lui nu poate fi construită fraza:
 „Am mâncat o mâncare gustoasă.”;
 „Am visat un vis frumos.”;
 „Am cântat un cântec popular.”

68
În unele cazuri se pune o problemă de ordine a cuvintelor.
Se zice plouă afară, deşi, în mod normal, nu plouă decât afară.
Dar dacă începem cu adverbul şi zicem afară plouă sau afară ninge, situaţia se schimbă,
căci nu se subînţelege unde plouă, ci se are în vedere ce se întâmplă afară.

Cauzele producerii pleonasmelor sunt numeroase, variate şi dificil de analizat. Ele


„încep cu graba sau insuficienta controlare a modului de exprimare şi se termină cu lipsa ori
insuficienta cultură lingvistică, despre care nu ne îndoim că formează şi ea o parte (sau măcar o
părticică) integrantă din ceea ce obişnuim să numim cultura generală”. În plus, pentru a
recunoaşte o exprimare pleonastică sunt necesare, adeseori, cunoştinţe de limbi străine îndeosebi
de greacă sau latină. Formulări precum muncă laborioasă, diurnă pe zi, glicemie în sânge,
lipom de grăsime etc. au fost denumite de Theodor Hristea şi Mioara Avram pleonasme
etimologice, deoarece evidenţierea repetării aceleiaşi idei necesită cunoaşterea rădăcinilor
comune ale cuvintelor care formează asemenea structuri. [2.2]
Mai grav chiar, în anumite cazuri vorbitorii nu simt identitatea termenilor alăturaţi,
exprimându-se pleonastic. Graba în formularea unor enunţuri sau în redactare este sursa unor
construcţii auzite chiar în exprimarea unor oameni de cultură. De exemplu:
„Din interacţiunea celor două rezultă la urmă rezultatul final” sau „Parafrazând o frază
celebră ...” [2.2]

Există cazuri când intervine însă şi un element mai special care favorizează apariţia
greşelii discutate. Avem în vedere aici existenţa unei formule oarecum fixate, pe care vorbitorul
o foloseşte aproape mecanic, neţinând seama de context. Asemenea structuri, susţine Mioara
Avram, pot fi sursa unor repetiţii pleonastice ca în enunţul:
„A trimis la 25 mai o telegramă de felicitare preşedintelui Arturo Illia în care i-a transmis
sincere felicitări”. [2.2]

Se întâlneşte aici o exprimare stereotipă, în cazul căreia se neglijează sensul special al


determinantului de felicitare.
Când un neologism este foarte puţin cunoscut de majoritatea vorbitorilor, cei care îl
utilizează simt nevoia unei precizări, generând un pleonasm precum val tzunami:
 „Oficialii avertizează că ar putea fi declanşate valuri uriaşe tzunami.”;
 „Seismul a fost urmat de formarea unui val tzunami care a lovit coasta insulei.”

În aceeaşi situaţii se află structurile pleonastice hit de mare succes, în cardul celui mai
spectaculor show, bani cash, bordul de conducere, conducere managerială, marile

69
supermarketuri, best-seller de mare succes semnalate de Adriana Stoichiţoiu-Ichim. Asemenea
structuri pleonastice trebuie explicate prin faptul că „necunoaşterea sensului unor anglicisme,
neatenţia şi neglijenţa în exprimare generează în presa noastră construcţii pleonastice […] În
presa actuală, cele mai numeroase pleonasme se realizează prin alăturarea unor termeni în
construcţii cu caracter redundant deoarece sensul determinantului este deja inclus în definiţia
determinatului (anglicism).” [2.2]
Cu alte cuvinte, nu toate pleonasmele sunt greşeli de exprimare la fel de grave. Trebuie
diferenţiate pleonasmele tolerabile (acceptabile) de cele intolerabile (inacceptabile).
În prima categorie – a pleonasmelor tolerabile - trebuie incluse acele structuri
pleonastice acceptate de normele limbii literare, deoarece sunt construcţii vechi şi frecvente,
prezente în foarte multe idiomuri ca mijloace expresive de întărire precum „a vedea cu ochii”,
„a auzi cu urechile” sau pleonasme gramaticalizate de tipul mujdei de usturoi.
În aceeaşi categorie trebuie incluse îmbinările pleonastice în care unul dintre cuvinte are
mai multe sensuri, iar contextul specifică diferenţierea semantică. De exemplu:
costum de haine, pe lângă structuri similare costum de baie, costum de ski etc. [2.2]

În categoria pleonasmelor intolerabile trebuie incluse structurile apărute dintr-o


neglijenţă evidentă. De exemplu:
lăcuste zburătoare, individual pentru fiecare, împărţi în ... părţi, a se îmbolnăvi de boli, a
solicita la cerere etc. [2.2]

Extrem de supărătoare sunt, în opinia noastră, situaţiile în care, în acelaşi enunţ, se


regăsesc mai multe pleonasme, fapt care demonstrează un dezinteres evident al unor vorbitori
faţă de maniera în care se exprimă. Mai gravă este situaţia când aceste secvenţe pleonastice apar
una după alta în scris, ştiut fiind că supravegherea modului în care se redactează un text ar trebui
să fie mai severă decât în cazul exprimării orale.
Mai gravă ni se pare situaţia când aceste secvenţe pleonastice apar una după alta în scris,
deoarece supravegherea manierii în care redactăm un text ar trebui să fie mai severă decât în
cazul exprimării orale. Iată cinci exprimări pleonastice într-un articol de presă:
„Mersul planetelor vizibile cu ochiul liber: Planeta Mercur, care la data de 23 august se
află în conjuncţie inferioară cu Soarele, poate fi vizibilă în prima decadă a lunii în amurg, chiar
deasupra orizontului vestic, apunând aproximativ la ora 21h 15m, iar apoi, reapare în ultimele
zile ale lunii în aurora dimineţii, răsărind în jurul orei 6h.” [2.2]

Există însă un număr relativ însemnat de pleonasme supărătoare, întâlnite atât în limbajul
familiar, cât şi în cel oficial şi chiar publicistic, a căror existenţă activă se datorează unor oameni
care, spre regret, au – în marea lor majoritate – pregătire medie sau universitară.

70
Graţie faptului că au fost ridiculizate în mai multe rânduri de lingvişti, unele din ele se
folosesc tot mai rar. [4]
Astfel, perfect a însemnat întâi „dus până la capăt, terminat”, apoi a ajuns la înţelesul
„fără nici un cusur foarte bine”, deci perfect de bine este evident un pleonasm condamnabil,
intolerabil.
Unele enunţuri dau dovadă de ignoranţă sau de lipsă de atenţie şi de abilitate în
compunerea textului, care devine anost şi denotă sărăcia lexicală a autorului:
revenim din nou, a continuamai departe, imposibilitatea de a putea, muschi file, leac care
vindecă, a refuza să aprobe, procent de zece la sută, aspecte privind problema, începe să tindă a
deveni, el şi alţi colegi ai săi, repulsie împotriva lui, a întreprinde demersuri, a aduce
contribuţia, generozitate mărinimoasă, venit financiar, remuşcări în suflet, verdict final, a
preciza clar, conjuncturi de moment, sumă de bani, bande de persoane, notorietate publică, a se
rezuma numai la, persistând încă/mereu, simţ civic al cetăţenilor etc.

Nu există nici o justificare atât pentru repetiţiile pleonastice din: „Lucrările trebuia să fie
începute începând cu 25 mai…”, cât şi pentru repetiţiile care constau în folosirea învecinată a
unor cuvinte din aceeaşi familie, exprimând noţiuni care se suprapun: „Vă rugăm să pregătiţi
devizul de evaluare care va evalua toate cheltuielile efectuate…”. E clar şi aşa că devizul este
un act ce evaluează cheltuielile şi, în contextul dat, utilizarea verbului „a evalua” este
nejustificată.
Iată câteva pleonasme apărute prin folosirea alăturată a unor cuvinte înrudite, dintre care
unul îl cuprinde pe celălalt ca origine şi ca sens:
exigenţă cerută, emulaţia întrecerii, escaladare treptată, evoluţie ascendentă, fani
fanatici, florilegiu antologic, greutate ponderală, întrajutorare reciprocă, întrecere emulativă,
jurnal cotidian, manuscris de mână, migrenă la cap, mijloace mass-media, muncă laborioasă,
oprobriu public, folclor popular, glicemie în sânge, hit de mare succes, inculpat sub acuzaţie, a
c ronometra timpul, ameliorat în bine, anexa alăturat, animator de suflete, conducere
managerială, considerente privind, convieţui împreună etc. [2.2]

Asemenea îmbinări pleonastice au în componenţa lor neologisme (greşit sau incomplet


asimilate), iar evitarea lor de către vorbitori nu se poate face decât în urma unei acţiuni de
explicare a etimologiei elementelor de expresie care le formează. În situaţia „termenilor sau
expresiilor neologice care au suferit o deformare profundă, pleonasmul devine şi mai greu de
reperat ori rămâne ascuns chiar pentru specialişti”. Este vorba de pleonasmele etimologice,
denumite şi pleonasme latente.
Gradul de internaţionalizare a unei exprimări greşite creşte pe măsură ce o întâlnim într-
un număr foarte mare de idiomuri. Avem convingerea că pleonasme de tipul virus HIV, deşertul
Sahara sau panaceu universal se întâlnesc în multe alte limbi. Deocamdată se pare că: „Dacă
limbajul ştiinţific respinge în general pleonasmul, limbajul administrativ se pare că îl cultivă prin

71
formule ca nul şi neavenit, definitiv şi irevocabil, la care se adaugă frecvenţa unor greşeli
persistente ca anexez alături, având în vedere şi luând în considerare sau drept pentru care”.
Unele pleonasme pot avea efecte negative pentru exprimare chiar dacă sunt utilizate „ca
mijloc de persuasiune”. Ele generează clişee specifice „limbajului de lemn” cum sunt:
colaborare şi conlucrare, conlucrare şi cooperare, independenţă şi neatârnare, etica şi
morala, schimb reciproc, întrajutorare reciprocă (sau mutuală), perspective de viitor etc. [2.2]

Se impune următoarea concluzie: este o utopie să credem că pleonasmul, ca şi alte greşeli


de acest tip, ar putea dispărea din limbă vreodată. Cu toate acestea, acţiunea de „cultivare” a
limbii ar trebui să se concentreze mai mult asupra acestei greşeli, cu scopul de a-i diminua
frecvenţa şi de a elimina din limbă acele structuri pleonastice care pot fi considerate intolerabile.
Conştientizarea efectelor negative asupra exprimării pe care le au pleonasmele intolerabile ar
conduce la evitarea acestor îmbinări de către tot mai mulţi vorbitori. În procesul comunicării
verbale se impune mai multă grijă pentru proprietatea termenilor şi, ori de câte ori e necesar, e
bine să fie consultate diverse dicţionare, gramatici sau orice alte lucrări normative şi corective.
Pe de altă parte, dacă în exprimarea cotidiană sunt intolerabile doar unele pleonasme, pentru
limbajul oficial, care nu trebuie să fie doar corect, ci şi concis, sunt nerecomandabile toate.

Încearcă să identifici pleonasmul (etimologic) din următoarele îmbinări de cuvinte:


a) adunare festivă consacrată sărbătoririi;
b) greutate ponderală;
c) jurnal cotidian;
d) manuscris de mână;
e) hit de mare succes;
f) inculpat sub acuzaţie;
g) a cronometra timpul;
h) conducere managerială;
i) considerente privind...

 Calchierea eronată a verbelor.

Calcul lingvistic este fenomenul lexical aflat la intersecţia dintre împrumut şi


mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului, care constă în transpunerea dintr-un cuvânt
străin, analizabil semantic, a structurii, formei, a unor sensuri la cuvinte mai vechi (din aceeaşi
sferă semantică) din limba care împrumută sau în preluarea, ca model, a unor procedee
morfologice, sintactice, frazeologice din limba din care se împrumută. [11, p. 275] Din cauza
calchierii nechibzuite din limba rusă, se pot observa, în prezent, schimbări care denotă tiparul

72
rusesc al unor categorii gramaticale, pe care o serie de verbe româneşti nu le au. Este vorba, în
primul rând, de calchierea unor structuri prefixale, care generează forme nefireşti pentru limba
română. Posibilităţile verbului românesc sunt mai mici în ceea ce priveşte prefixarea, dar modelul
rusesc influenţează exprimarea unor vorbitori atât de mult, încât prefixele sunt ataşate în mod
arbitrar la verbele cu care sunt absolut incompatibile.
Spre exemplu, verbul рассмотреть din limba rusă este tradus în limba română prin
cuvântul artificial a precăuta sau a precăta. Acest cuvânt, inexistent în vocabularul limbii române,
este frecvent în exprimarea cu caracter oficial-administrativ, în contexte de felul:
 „Vom precăuta chestiunea Dvs.”;
 „Trebuie să precăutăm mai întâi această întrebare.” ş.a.m.d.
Corect: în locul verbului a precăuta, verbele a examina, a analiza, a studia (problema,
chestiunea).

Prefixul pre -, utilizat frecvent la formarea verbelor, este considerat, în mod greşit, ca
fiind echivalent al rusescului рас-, ceea ce face să apară şi să circule în exprimarea vorbitorilor
basarabeni astfel de forme/ expresii greşite.
După acelaşi model, a fost calchiată şi o altă construcţie verbală rusească. Cuvântul
necătând, lexem care, de asemenea, nu există în limba română, este format după modelul
несмотря din limba rusă şi este utilizat cu sensurile respective în contexte, cum ar fi:
 „Necătând la prejudiciile pe care ni le-aţi adus…”;
 „Necătând la clauza contractuală...” etc.
Corect: deşi, cu toate că, în pofida (faptului), chiar dacă, măcar că.
Or, acest hibrid, impropriu limbii române, trebuie înlocuit prin mijloace de exprimare
corecte şi fireşti.

La fel, am putea explica preferinţa ce se dă unei alte forme cu prefixul pre – şi anume
predestinat, care este folosit acolo unde, în mod normal, trebuie să apară destinat. De exemplu:
 „Mărfuri predestinate copiilor de la casele de copii...”;
 „Ambalaje predestinate medicamentelor” etc.
Corect: destinat; trebuie să evităm exprimarea după modelul rusesc предназначенный;
cu alte cuvinte, este utilizat un cuvânt ce are un prefix asemănător cu cel din limba rusă.

Reproducerea servilă a modelului rusesc a făcut ca şi verbele: переживать,


заинтересовать, отказаться să fie traduse greşit, corespunzător prin:
a retrăi, a cointeresa, a se dezice (de ceea ce nu-i aparţine).

Multe greşeli apar ca urmare a calchierii verbale reflexive din limba rusă. Prin redarea
exactă a formei, sunt tratate ca fiind reflexive o serie de verbe care în limba rusă nu fac parte din

73
această categorie. Printre cele mai frecvente verbe reflexive calchiate este verbul a se stărui
(reprodus după стараться) în contexte de felul:
 „Ne vom stărui să expediem mărfurile până la data de…”;
 „Ne-am stăruit foarte mult ca oferta noastră să corespundă întocmai caracteristicilor ...”
Corect: „Ne vom strădui să expediem mărfurile până la data de…” sau „Facem tot ce ne
stă în puteri, ca să expediem mărfurile până la data de…” şi „Am făcut tot posibilul ca
oferta noastră să corespundă întocmai caracteristicilor ...”.

Verbul a se strădui, preferat de vorbitori pentru analogia sonoră cu a stărui, nu totdeauna


salvează situaţia, dat fiind faptul că semnificaţia lui este mai profundă decât cea a rusescului
стараться, pe care îl înlocuieşte.
A se strădui are sensul „a depune multe eforturi ca să realizeze ceva; a se sili, a se căzni”,
iar „Dicţionarul de sinonime” dă pentru el echivalentele „a se canoni, a se căzni, a se chinui, a se
forţa, a se frământa, a se munci, a se necăji, a se osteni, a se sforţa, a se sili, a se trudi, a se zbate,
a se zbuciuma” şi încă multe altele. [2.4.]
Şi totuşi, în comunicarea curentă verbul a se strădui este utilizat în cazuri când nu se are
în vedere mare efort sau trudă, osteneală deosebită, de aceea, n-ar trebui să apară în contexte de
tipul:
 „Străduiţi-vă să nu faceţi zgomot”;
 „Eu m-am străduit să ajung la timp”;
 „Ne străduim să păstrăm curăţenia” etc.
Corect: „Fii atent să nu faci zgomot”, „Încearcă să memorizezi”, „Fă tot posibilul să te
încadrezi în timp”, Fă aşa ca să-ţi ajungă aceşti bani”, „Vezi să nu te frigi”, „Aveţi grijă să
păstraţi curăţenia” ş.a. Or, în funcţie de situaţie şi de context, sunt multe posibilităţi de exprimare
ce n-ar trebui blocate de a se strădui. [2.4.]

Există încă un aspect important legat de acest verb - el se conjugă după modelul eu mă
străduiesc, tu te străduieşti, el se străduieşte, ei se străduiesc, să se străduiască ş.a.m.d.
Nu sunt corecte formele: eu mă strădui, tu te strădui, el se străduie. Această paradigmă
e proprie verbului (nereflexiv) a stărui, având cu totul alt sens, şi anume: a ruga insistent şi în
mod repetat pe cineva pentru a fi de acord cu ceva; a insista.
Formele corecte de conjugare a verbului a stărui sunt: eu stărui, el stăruie, ei stăruie.
Nu trebuie trecută cu vederea nici semnificaţia adjectivului stăruitor, sensul acestuia
fiind care stăruie, care insistă; insistent; perseverent; neclintit, ferm, tenace.
Asemenea calificative n-ar trebui utilizate la întâmplare, căci ele nu totdeauna sunt
potrivite când se vorbeşte, de exemplu, de şcoală, mai familiare fiind în asemenea situaţii
tradiţionalele sârguincios, silitor, harnic.
Şi vom reţine: „Stăruim să ne străduim!”[2.4.]

74
Verbele a se primi, a se isprăvi, a se atârna, a se ocupa, a se achita şi multe altele
împânzesc limbajul comercial, de exemplu:
 „S-a primit un aspect frumos al încăperii”;
 „El s-a isprăvit cu comanda”;
 „S-a atârnat bine faţă de oformarea ofertei”;
 „Bluzele se privesc frumos”;
 „Ne achităm cu datoriile”
Corect: am reuşit; a ieşit, nu-mi iese, nu reuşesc; a terminat, a făcut faţă, a reuşit; a
avut o atitudine; ne achităm datoriile.

Calchierile date sunt traduse greşit, după modelul verbelor din limba rusă: получается,
справляется, относится, заниматься, смотрится, рассчитаться.
Multe calcuri sunt cauzate de analogia sonoră a unor verbe româneşti cu cele ruseşti.
Frecvent, apar greşit verbele care, în afară de faptul că se aseamănă la pronunţare, mai au şi
unele sensuri asemănătoare. Din acestea fac parte perechile de tipul:
a primi – принять, a da – давать, a sta – стать, a iubi – любить, a citi – читать.

Vorbitorii, fiind influenţaţi de analogia de suprafaţă a acestor verbe, folosesc aceeaşi


formă pentru toate îmbinările pe care le are verbul rusesc şi astfel comit greşeli grave, care apar
în enunţuri de tipul:
 „Firma a primit hotărârea de a...”;
 „Trebuie să vă dăm unele întrebări…”;
 „Daţi să discutăm la următoarea întâlnire”;
 „Suntem siguri că iubiţi să vă relaxaţi”.
Corect: „A luat/ a adoptat hotărârea…”, „Să vă punem unele întrebări…”, „Hai (ar fi
bine) să discutăm…”, „Vă place să vă relaxaţi”.

Cu privire la utilizarea englezismelor şi a calcurilor după engleză, sunt uneori utilizate


cuvinte, construcţii şi sensuri preluate din engleză în locul corespondentelor din română:
Greşit Recomandat
 „Este un concept care se focusează pe „Este un concept care se axează pe reţelele
reţelele de socializare”; de socializare”;
 „Există totuşi nişte trickuri”; „Există totuşi nişte trucuri / secrete”;
 „Apelez la expertiza dumneavoastră. Care „Apelez la experienţa/ competenţa
sunt primele măsuri care se iau în astfel de dumneavoastră”;
situaţii?”
 „Politicienii se folosesc de aceste „Politicienii se folosesc de aceste
evenimente, de aceste locaţii [autostrăzile], evenimente, de aceste locuri [autostrăzile],
pentru a...” pentru a...”
Aşadar, observăm că structurile străine, calchiate, dau exprimării un caracter confuz,
făcând enunţurile greoaie şi, de multe ori, improprii. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, este
necesar să fie consultat cât mai des dicţionarul.

75
 Echivocul - noţiuni generale. Expresii echivoce din cauza topiciii şi a punctuaţiei
defectuoase.

Echivocul este o inadvertenţă de stil, când enunţul expus are un caracter ambiguu şi
poate fi înţeles în mai multe feluri. Ambiguitatea este determinată de structura defectuoasă a
frazei, de polisemia unor lexeme sau de particularităţile semantice pe care le capătă anumite
îmbinări de cuvinte.
De multe ori, echivocurile apar atunci când se vrea o expunere cât mai scurtă, mai ales în
anunţuri, oferte etc. Or, atunci când o întreprindere specializată în producerea obiectelor din
piele afişează texte de tipul: „Executăm mănuşi din pielea clienţilor” sau „Reparăm poşete de
femei stricate”, s-ar putea ca acestea mai degrabă să-i sperie ori să-i amuze, decât să-i atragă pe
clienţi.

Comice şi, în acelaşi timp, durute, sunt textele publicitare inserate în


ziare, care aduc la cunoştinţa cititorilor că o firmă oarecare „execută mănuşi din pielea
clienţilor” sau fabrică „pălării pentru bărbaţi de paie” şi „haine pentru copii de lână”. Este cert
că marca unei întreprinderi care fabrică „brânză de vacă proaspătă”, făcându-şi reclamă pe
etichete, pe indicatoare de preţuri sau ambalaje, va avea de suferit într-un mod sau altul, chiar
dacă produsul va fi de calitate.
În general, mica publicitate este un mare furnizor în materie de echivocuri, anunţurile de
vânzare, cumpărare, ofertele de servicii etc. fiind adeseori de tot hazul, căci ele spun ceea ce
spun:
 Vând câine: mănâncă orice şi îi plac foarte mult copiii;
 Cumpăr îmbrăcăminte de damă deosebită şi puţin întrebuinţată;
 Angajăm dădacă la fetiţă în vârstă şi nefumătoare ... [2.5.]

La fel de multe „perle” pot fi găsite în lucrările elevilor, când aceştia scriu eseuri la
literatură din care, de exemplu, putem afla că:
 Legile nescrise ale satului sunt respectate cu stricteţe de Victoria, Gheorghiţă şi
câinele lor;
 Metoda folosită de Ion pentru a pune mâna pe pământul Anei este însărcinarea ş.a.
[2.5.]

Echivocul este o modalitate eficientă folosită de scriitori pentru caracterizarea prin


limbaj a personajelor; procedeul apare frecvent la I. L. Caragiale, ai cărui eroi se exprimă astfel:

76
 Vreau ceea ce mi se cuvine în oraşul acesta de gogomani, unde eu sunt cel dintâi… între
fruntaşii politici;
 Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. [2.5.]

Agramatisme şi echivocuri comit şi unii reporteri actuali, de la care aflăm: „Mandatul lui
Gorincioi în fruntea CCA urmează să expire în curând, pentru că a atins vârsta de pensionare”.
Asemenea greşeli nu vădesc doar agramatismul, ci pot produce şi prejudicii uneia dintre
părţi, căci interlocutorul, din cauza exprimării neclare, poate să perceapă textul în două feluri
sau în mod greşit, şi nu mesajul pe care a vrut să-l transmită autorul. [2.5.]
Echivocuri generate, mai ales, de recţiunea verbală şi de topica incorectă a părţilor de
propoziţie:
Greşit Corect

Conduce cu firma. Conducător de firmă


Firma coordonează cu lucrările. Firma coordonatoare de lucrări
Vinovaţi în ambalarea necorespunzătoare ... Vinovaţi de ambalarea necorespunzătoare...
A se ocupa cu comenzile. A se ocupa de comenzi.

 Contradicţia de sens (din limba latină, „contradictio in adiecto”).


Contradicţia de sens sau, tradus ad litteram, este contradicţia în ceea ce se adaugă sau
contradicţie în adaos. Această greşeală constă în alăturarea unor cuvinte cu sens contrar,
incompatibile între ele. După cum precizează Maria Osiac în lucrarea „Dificultăţi ale limbii
române”, depistarea şi evitarea contradicţiilor în adaos se realizează cu mai multă greutate din
cauza necunoaşterii exacte a sensului cuvintelor sau din cauza necunoaşterii etimologiei
acestora; este o greşeală de limbă şi de gândire. Menţionăm că greşeala de tip opus acesteia este
pleonasmul despre care am vorbit mai sus.
Ca şi la alte tipuri de greşeli de exprimare, avem de a face, şi în acest caz, cu încălcarea
proprietăţii termenilor. Astfel, unele construcţii gramaticale pot constitui adevărate consensuri,
de domeniul absurdului. Aceste greşeli nu se comit numai la folosirea cuvintelor cu etimonul
nedecodabil pentru nespecialişti, ci şi a cuvintelor a căror semantică proprie este sprijinită de o
formă internă clară pentru vorbitorii români.
Nu e nevoie să fii lingvist sau să fi studiat etimologia, pentru a recunoaşte în structura
substantivului „aragaz” componentul de bază „gaz” (prima parte a compusului, format în limba
română, iniţial ca nume propriu – denumire comercială a gazului îmbuteliat – reprezintă
abrevierea unei foste firme petroliere Asociaţia Româno-Americană). În pofida legăturii
transparente cu gazul, se vede că există vorbitori care atribuie cuvântului aragaz numai înţelesul
„maşină de gătit” sau „plită”, fără precizarea referitoare la utilizarea combustibilului gaz.

77
A oferi „aragaze electrice” (Puteţi cumpăra aragaze electrice de cea mai bună calitate la
preţuri modice …) e ca şi cum ai oferi clientului „zaharniţe pentru sare”!
Ilustrări ale acestor situaţii (de felul: Cei patru evanghelişti sunt trei: Luca şi Matei) se
găsesc mai ales în avizuri şi reclame, care oferă, fără intenţii umoristice, concerte „remarcabile cu
cântăreţi notorii puţin cunoscuţi de către publicul moldovean. Asemenea exemple demonstrează că
autorul nu cunoaşte sensul propriu al cuvântului notoriu, care înseamnă „foarte cunoscut de toată
lumea”, şi că, probabil, prin confuzia cu „notabil”, îi atribuie sensul impropriu „remarcabil”, derivat
din sensul calitativ, „celebru, renumit”, fără a menţine legătura cu ideea de largă cunoaştere implicată
în aceasta din urmă.
Exemplele sus-analizate nu fac parte din categoria efectelor intenţionate, ci sunt greşeli
propriu-zise, izvorâte din necunoaşterea sensului cuvintelor folosite şi din lipsa de atenţie în
îmbinarea lor.
Chiar şi atunci când unele cuvinte capătă un sens figurat, pentru claritatea comunicării e
de preferat să se evite folosirea lor în îmbinări cu unele cuvinte antonime, mai ales în stilul
oficial, unde şochează construcţiile de felul: teribil de mic, straşnic de gustos. Deseori, greşeala
contradicţiei de sens apare şi în conţinuturile unor enunţuri mai mari, care, prin expunerea
contradictorie a raţionamentelor, se exclud unul pe altul.
 Clişeele lingvistice sau construcţiile fixe.
Clişeele respective sunt prezente în mod special în limbajul administrativ, ceea ce se
explică prin aria mai restrânsă a situaţiilor în care se întrebuinţează acesta şi prin necesităţile de
comunicare cât mai clare şi mai precise (îmbinările de cuvinte stereotipe fiind utilizate şi în stilul
ştiinţific).
Utilizarea abuzivă a clişeelor nu se datorează necesităţilor semantice sau stilistice, ci
obişnuinţei de a face apel mereu la aceleaşi formule, adesea la modă, sau intenţiei de a
impresiona prin forma savantă a vorbirii. Această utilizare excesivă face însă ca expresia sau
cuvântul respectiv să-şi piardă forţa expresivă. Vom demonstra, cu ajutorul exemplelor de mai
jos, afirmaţiile citate.
Cuvântul practic, folosit adverbial, a devenit, uneori, mai mult decât un clişeu gratuit,
inutil în multe contexte:
 „Au trecut, practic, câteva secunde de la ultimul sfert de finală.”
 „Acei cetăţeni care, practic, au fost evacuaţi …”

Un clişeu „în vogă”, de câtva timp, este nu în ultimul rând, expresie adoptată în
enumerări care vor să sugereze că ultimul element citat nu este chiar ultimul:

78
 „Intrarea în Uniunea Europeană va duce la Progresul Moldovei în toate planurile, la, nu
în ultimul rând, un trai mai bun.”.
 „Concertul de muzică sacră a avut un public special: politicieni, oameni de cultură,
diplomaţi şi, nu în ultimul rând, preşedintele ţării cu soţia”.

În formulările de tipul: „pe fondul neatenţiei …”, „pe fondul oboselei la volan…”, „pe
fondul bolii…”, exprimarea pe fondul este utilizată, stereotip, ca element de relaţie (ca locuţiune
prepoziţională ce introduce un complement circumstanţial de cauză).
În atare condiţii, ea poate fi substituită cu alte prepoziţii sau locuţiuni de acelaşi fel,
Astfel, este corect:
 „din cauza neatenţiei…”;
 „din pricina oboselii la volan …”;
 „ca o consecinţă a bolii…”.

 Cacofonia (din grecescul kakophonia, unde kako înseamnă „urât”, iar phone – sunet).
Deşi este uşor de sesizat, foarte multă lume o comite fie din neştiinţă, fie din neglijenţă
sau cu bună-ştiinţă. Şi chiar de-a dreptul nepotrivită pentru o limbă literară.
Noțiunea de cacofonie, numită uneori şi disonanţă, se foloseşte în lingvistică şi în muzică
pentru a denumi orice fel de asociaţii neplăcute de sunete. Termenul antonim este eufonie.
Retorica include în noțiunea de cacofonie orice succesiuni neplăcute de sunete din
discurs, supărătoare fie prin dificultatea de pronunțare sau înțelegere a mesajului rostit, fie prin
formarea accidentală de cuvinte cu sensuri nepotrivite sau dezagreabile.
Cacofoniile, deși inestetice şi nu greșeli propriu-zise, e bine să fie evitate în exprimarea
îngrijită, însă cu măsură și realism, fără a aduce prejudicii informației din mesaj sau
corectitudinii gramaticale a acestuia.
Astfel, în limbajul ştiinţific se pune accentul în primul rând pe precizia exprimării și cu
totul secundar pe eufonie, iar unii autori ignoră în mod voit cacofoniile. În plus, în literatură
uneori cacofoniile sunt folosite intenționat, la fel ca anacolutul 3sau pleonasmul, pentru a obține
anumite efecte artistice. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Cacofonie]

Prin urmare, cacofonia este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe
ori cu tentă vulgară.
Din dorinţa de a evita cacofoniile, în ultima vreme s-a răspândit o construcţie ce
constituie o greşeală - folosirea lui ca şi (cu sensul la fel) - în contexte inadecvate.
De exemplu, este incorect să spunem:
„Ca şi coleg, te rog să rămâi”; „A lucrat ca şi corespondent de presă” etc.
Recomandat: în calitate de ...

3
Anacolutul (plural: anacolute sau anacoluturi) este o întrerupere în structura sintactică a unei fraze. O frază ce
conține un anacolut începe într-un mod care sugerează o anumită finalizare și continuă printr-o schimbare bruscă a
construcției logice, astfel încât cele două fragmente de frază au o legătură sintactică defectuoasă. De exemplu,
fraza „Cine mă caută, nu sunt acasă.” conține un anacolut, pentru că începe cu o propoziție subordonată subiectivă,
lăsând impresia că urmează informații despre persoana care mă caută, dar continuă cu o propoziție principală care
are deja subiectul subînțeles eu. Uneori, întreruperea structurii sintactice are loc de mai multe ori în cursul frazei.

79
Nici introducerea artificială în vorbire a cuvântului virgulă (de exemplu, „ca
virgulă casnică ...”) nu este o modalitate corectă de evitare a cacofoniei.
Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este eficientă, aşadar nu este recomandabilă,
pentru că sunetele respective rămân alăturate în continuare.

Evitarea cacofoniei se face prin intermediul câtorva părţi de vorbire, cum ar fi:
decât, drept, faptul că, asemenea, întrucât (în loc de, pentru că), prin articole proclitice
ori, pur şi simplu, reformulând enunţul.

Cele mai întâlnite cacofonii sunt: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci); că/ca; cu/co; că/co;
că/cu; că/când. De exemplu:
Greşit Corect

Aceasta este o politică care enervează Această politică enervează electoratul.


electoratul.
A făcut o analiză economică care nu se A făcut o analiză economică fără să se bazeze
bazează pe realitate. pe realitate.
Regret că colegii mei nu sunt de acord. Regret că nu sunt de acord colegii mei.
Ca consilier are noi responsabilităţi. În calitate de consilier are noi responsabilităţi.
Locuinţa lui este la fel ca casa mea. Locuinţa lui este asemenea casei mele.
Trebuie ca cineva să răspundă. Trebuie să răspundă cineva.
Am venit cu rugămintea de a-mi motiva Vă rog să-mi motivaţi absenţele./ Am
absenţele. rugămintea să-mi motivaţi absenţele.

Adică care din mesajele mele


spuneți dvs. că conţin
Iată o greșeală de
cacofonii?!!
cacofonie ...

Singurele cacofonii acceptate în limba română sunt:


 biserica catolică;
 tactica cavalerească;
 epoca capitalistă;
 banca comercială;
 Ion Luca Caragiale.

80
2.3. Rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi statornicirea limbajelor de
specialitate.

2.3.1. Modalităţi de formare a termenilor.


Vocabularul poate fi definit drept „totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic.” [2.6.] Cu alte
cuvinte, vocabularul unei limbi este constituit dintr-un ansamblu de unităţi lexicale care pot fi
divizate in doua mari categorii:

Limbaje
Limbajul Vocabularul
specializate
comun unei limbi
(profesionale)

Figura 2.1. Vocabularul unei limbi.


Sursa: elaborată de autoare.

Distingem patru forme de vocabular: activ, pasiv, de bază şi secundar. [2.6.]

Vocabularde
Vocabular Vocabular Vocabular
bază
activ pasiv secundar
(sau fundamental)
• totalitatea cuvintelor • totalitatea cuvintelor • fondul principalde • masa vocabularului
folosite în mod efect specifice unei limbi cuvinte. (90%);
iv de cineva în expri pe care vorbitorii le • cuprinde arhaisme,
mare și care variază înțeleg, dar nu le uti regionalisme,elemen
de la o categorie de lizează (decât accide
vorbitori la alta. ntal). te de jargon și de
argou, neologisme,
termeni tehnici și ști
ințifici.

Figura 2.2. Forme de vocabular.


Sursa: elaborată de autoare.

Limbajul economic, fiind o varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunătoare


în cadrul acestora, este conceput ca un ansamblu de mijloace de limbă (cuvinte, termeni,
îmbinări şi expresii, mai mult sau mai puţin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor
de persoane care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management,
marketing, contabilitate, în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.
Terminologia ca atare „contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi
generalizarea cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură,
societate şi gandire.” [1.2, p. 21].
Actualmente, numarul termenilor economici (de altfel, ca şi al celor din alte limbaje
specializate) creşte impresionant. Limba română dispune astăzi de diferite modalităţi de

81
exprimare cu claritate şi precizie a oricărei noţiunei din cele mai diverse domenii ale ştiintei. Şi
daca nu dispune, le creează.
Problemele lingvistice pe care le ridică terminologia ştiintifică, inclusiv cea economică,
sunt pe cât de multiple, pe atât de vaste. Una dintre cele mai complexe este cea referitoare la
formarea, evoluţia şi statornicirea termenilor (unităţilor terminologice) în aşa-zisele sisteme
terminologice, caracteristice diferitelor ştiinte.
Referindu-se la apariţia şi dezvoltarea terminologiei tehnico-ştiintifice, reputatul lingvist
Silviu Berejan afirmă, pe bună dreptate, că, la ora actuală, în terminologie există doua categorii
de unităţi: termeni de provenienţă populară, naţionali din punctul de vedere al formării şi
utilizării lor, şi termeni de provenienţă cultă, ştiintifică, dintre care mulţi au caracter
internaţional. [1.1, p. 21].
Fiind pe deplin conştienţi că terminologia economică, la fel ca terminologiile altor
limbaje specializate, este unul dintre compartimentele cele mai flexibile ale lexicului, aflându-se
într-o continuă mişcare şi evoluţie, constatăm că modificările care au loc în cadrul acesteia sunt
în legatură, directă sau indirectă, cu transformările social-economice, dar şi cu tendinţa de
globalizare a economiei.
În constituirea, evoluţia şi statornicirea sistemului terminologic economic se constată
prezenţa a doua tendinţe fundamentale: a) este vorba, pe de o parte, despre arhaizarea, dar,
uneori, şi despre dispariţia unor unităţi terminologice sau, mai rar, a unor sensuri aparte ale
acestora; b) pe de altă parte, este apariţia unor termeni (formaţii terminologice analitice) noi,
având menirea fie de a-i inlocui pe cei vechi, fie de a desemna realităţi (noţiuni ştiintifice,
organizaţii, instituţii etc.) nou-aparute.
Elementele din cadrul oricarui sistem terminologic, inclusiv al celui economic, asemenea
celorlalte unităţi din vocabularul limbii, apar pe două căi fundamentale:
a) externă, constând din împrumuturi din alte limbi;
b) internă, cuprinzând un întreg arsenal de procedee de formare a cuvintelor: derivarea,
compunerea, conversiunea, îmbinarea de cuvinte etc., specifice limbii.

2.3.2. Mecanismul de definire a termenilor.


 Modalităţi de definire în terminologie.

Cuvântul definiţie (din limba latină definitio – „a mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”)
semnifică operaţia logică prin care se determină/ se precizează conţinutul unei noţiuni, notele
ei esenţiale, indicându-se genul ei proxim şi difirenţa specifică, sau se precizează înţelesul
unui cuvânt ori al unui simbol.

82
Indiferent de contextul în care survine şi de intenţiile cu care este formulată, o definiţie
exprimă o relaţie între doi termeni.
A. Elementele structurale ale definiţiei:
1. Definitul (lat. definiendum) este ceea ce urmărim să definim; noţiunea sau numele
care formează obiectul definiţiei.
2. Definitorul (lat. definiens) este definiţia ca atare; ceea ce se spune că este obiectul
definiţiei.
3. Relaţia de definire notată cu semnul „= df” care se descifrează astfel: „este identic
prin definiţie cu” sau „este prin definiţie”.

B. Formula simbolică a unei definiţii:


A = df. B
A → definitul B → definitorul

Formula de mai sus se citeşte astfel:


A este prin definiţie B (prin A înţelegem, prin definiţie, B sau A înseamnă prin definiţie B)

Definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca


acesta. Presupunând că ştim ce înseamnă definitorul, ne propunem să înţelegem sensul
definitului. Definitul reprezintă forma lingvistică mult mai concisă a definitorului.
C. Reguli de corectitudine în definire.
Definiţia este foarte importantă pentru cunoaşterea umană. O condiţie necesară pentru a
defini în mod corect un anumit lucru este aceea de a şti realmente ce este acel lucru. De aici
rezultă că nici o definiţie nu este absolută, în sensul de a fi dată odată pentru totdeauna. Întrucât
definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este corectă numai
dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit) şi B (definitor).
1. Regula adecvării.
Definiţia trebuie să fie caracteristică, altfel spus definitorul trebuie să fie alcătuit astfel
încât să corespundă întregului definit şi numai lui (definiţia nu trebuie să fie nici prea generală/
largă, nici prea specială/ îngustă); definitorul şi definitul trebuie să fie termeni identici.

De exemplu, definiţia: „Matematică = df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere şi


proprietăţile lor” este prea îngustă, deoarece notele care formează definitorul nu aparţin
întregului definit, ca urmare, definitorul este o noţiune subordonată faţă de definit.

Regula corelată a exprimării esenţei. Definiţia trebuie să exprime proprietăţile esenţiale/


fundamentale ale obiectului la care se referă termenul.

83
Din totalitatea notelor existente în conţinutul definitului, trebuie selectate numai acelea
care formează un temei suficient pentru a preciza clasa reflectată de definit. Trebuie alese notele
comune tuturor obiectelor din clasa definitului, care nu aparţin altor obiecte şi care permit
identificarea clasei respective - notele caracteristice. Dacă nu sunt alese aceste note, între definit
şi definitor ar exista un raport de ordonare în locul unuia de identitate, iar definiţia ar fi falsă.
2. Regula evitării circularităţii.
Definitorul nu trebuie să reia definitul (definitorul nu trebuie să fie doar o simplă variaţie
gramaticală a definitului).

De exemplu, definiţia Psihologia = df ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor şi


particularităţilor psihice, deşi nu este falsă, întrucât repetă în definitor conţinutul definitului,
totuşi ea este lipsită de valoare informativă.

Regula corelată a eliminării. Termenul definit trebuie să poată fi eliminat din sistemul în
care este definit.
3. Regula definirii logico-afirmative.
Definiţia nu trebuie să fie negativă, dacă poate fi afirmativă; ea trebuie să arate ce este definitul
şi nu să arate ce nu este acesta.

Dacă definiţia unui obiect ar preciza ceea ce nu este el, ar lăsa deschisă posibilitatea ca
acesta să fie orice altceva, ceea ce ar genera confuzii, neclarităţi.
De exemplu:
Linie curbă = df acea linie care nu este nici dreaptă şi nici frântă.
Corect (despre linii şi suprafeţe): Care este în formă de arc; încovoiată.

Desigur, dacă definitul este o noţiune negativă, definitorul este obligatoriu negativ.
De exemplu:
Operă anonimă =df lucrare al cărei autor nu este cunoscut.

4. Regula clarităţii şi preciziei.


Definiţia trebuie să fie cât mai clară şi precisă şi nu trebuie să conţină termeni confuzi,
necunoscuţi sau noţiuni vide.

De exemplu:
Metal =df substanţă care posedă flogiston de masă negativă.
Definitorul conţine o noţiune vidă, lipsită de valoare – flogiston, susţinută de cei care,
încă din secolul al XVIII-lea, încercau să apere concepţia greşită după care arderea (inclusiv
oxidarea metalelor) ar fi un proces de eliberare a unei substanţe misterioase numite astfel.

84
Totodată, în definiţii trebuie evitate figurile de stil, limbajul metaforic care conţine
termeni vagi sau ambigui.
De exemplu:
Admiraţia = df. sentiment extraordinar de încântare, de apreciere nemărginită, de respect faţă
de o persoană sau de un lucru (cu nişte calităţi deosebite).

Regula corelată a obiectivităţii. Definiţia nu trebuie să recurgă la o terminologie afectivă


(regulă frecvent încălcată în cazul definiţiilor persuasive, unde se urmăreşte inducerea unor
stări/ trăiri emoţionale).
5. Regula consistenţei.
Definiţa nu trebuie să între în contradicţie cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel
moment în domeniul din care face parte şi ea.

Este inadmisibil să admitem în acelaşi timp două definiţii precum exemplele ce urmează:
1. Clor = df element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros înţepător,
sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante.
2. Gaz = df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor
deformabile şi expansibile, care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o formă
stabilă şi tind să ocupe întregul volum pe care îl au la dispoziţie.

Din moment ce există un gaz de culoare galben-verzuie (clorul), principiile non-


contradicţiei şi terţului exclus ne interzic să mai susţinem că gazele sunt corpuri incolore.

Regula corelată a contextualizării. Definiţia trebuie să clarifice şi contextul în care


termenul definit poate fi utilizat.
Tabelul 2.1.
Regulile şi erorile definiţiei.
Definiţia

Regulile şi erorile definiţiei.

Enunţul regulii definiţiei. Exemple de definiţii greşite. Greşeala conţinută.


1. Definiţia trebuie să  Substantivul este partea de  Definiţia este prea largă.
corespundă întregului vorbire flexibilă.  Definiţia este prea îngustă.
definit şi numai lui  Biologia este ştiinţa care
Continuare tabelul 2.1.
(definitul şi definitorul să studiază viaţa plantelor.
fie termeni identici).
2. Definiţia nu trebuie să fie Istoria este ştiinţa care Cerc vicios (cerc în
circulară (definitul să nu-l studiază evenimentele istorice. definiţie, definiţie circulară).
conţină pe definitor).
3. Definiţia nu trebuie să fie Nuvela nu este roman. Definiţie negativă.

85
negativă dacă poate fi
afirmativă.
4. Definiţia trebuie să fie  Linia frântă este o forţă  Enunţ retoric.
clară. dezlănţuită (P. Klee)  Definiţie obscură.
Definiţia nu trebuie să  Omul este bipedul fără  Definiţie cu ănsuşiri de
conţină: pene şi cu unghii late prisos.
a) figuri de stil, termeni (Platon).  Definiţie care conţine
echivoci;  Pătratul este dreptunghiul noţiuni necunoscute.
b) însuşiri întâmplătoare; cu toate laturile şi
c) însuşiri de prisos; unghiurile de 90%.
d) noţiuni necunoscute în  Virusul vegetativ este un
definitor. virion decapsidat.
5. Definiţia nu trebuie să Adjectivul este partea de Definiţie care conţine
conţină contradicţii logice vorbire flexibilă care arată contradicţie lojică.
şi, totodată, să nu intre în însuşirile obiectelor şi nu se
contradicţie cu alte declină.
definiţii.

Sursa: elaborat de autoare.

2.3.3. Utilizarea adecvată a termenilor economici.


Majoritatea vorbitorilor care nu sunt economişti de profesie au probleme în ceea ce
priveşte utilizarea limbajelor de specialitate. Dacă în limbajul comun cuvintele de uz general au
un înţeles mai mult sau mai puţin cunoscut de toţi vorbitorii, în domenii de specialitate
(medicină, criminalistică, piaţă bursieră, contabilitate etc.), cuvintele, în special termenii, au
înţelesuri speciale. Acelaşi lucru se întâmplă şi în teoria economică.
Limbajul economic oferă cuvinte şi expresii potrivite şi consacrate pentru desemnarea
anumitor noţiuni şi teorii, de aceea economiştii îl folosesc, uneori în mod necesar, obligatoriu,
atunci când comunică între ei. Pentru publicul larg însă limbajul economic este, uneori, tot atât
de dificil de înţeles ca şi limbajul din domeniul disciplinelor reale.
De exemplu, pentru economişti, îmbinarea funcţia consumului are accepţia de „cheltuială
mai mare ca urmare a unor venituri mai mari”. Acest concept de consum mai este definit şi prin
„înclinaţia marginală spre consum” sau „înclinaţia spre consumul programat”. Vorbitorul
neiniţiat în economie însă ar putea interpreta sensul îmbinării terminologice respective ca o
„sumă” a sensului direct al elementelor constructive – funcţie şi consum.
Vorbitorul de rând, neînţelegând termenii, nu înţelege nici semnificaţia conceptului
economic respectiv. Or, într-o societate democratică, cu o economie de piaţă dezvoltată, este
esenţial şi necesar ca oamenii de rând (nespecialiştii) să înţeleagă cum funcţionează economia, să
poată analiza efectele unor măsuri economice, aşa ca: reducerea sau creşterea impozitelor,
creşterea cheltuielilor guvernamentale etc. Tocmai de aceea, când se adresează publicului larg,

86
economiştii ar trebui să evite, pe cât e posibil, limbajul „sofisticat” al teoriei economice.
Limbajul sofisticat îi defavorizează pe economiştii înşişi, deoarece poate limita sau distorsiona
gândirea celor ce-l folosesc. E un lucru general cunoscut că, pentru un bun specialist, în orice
domeniu ar activa, nu-i de ajuns să posede un ansamblu de cunoştinţe, teorii, terminologii de
specialitate, ci şi să poată comunica într-un limbaj adecvat cu publicul căruia i se adresează.
 Limbajul comun.
După cum cunoaştem, limbajul comun este o modalitate de exprimare simplă (pe
înţelesul tuturor vorbitorilor unei limbi) [1.10, p.1046 ]. Noţiunea de limbaj comun însă trebuie
examinată şi interpretată în legătură cu noţiunea de limbaj de specialitate sau profesional, care
îşi propune redarea unui conţinut de idei specific unei activităţi profesionale sau unei sfere de
comunicare specifice (limbaj tehnic, limbaj medical, limbaj informatic, limbaj economic etc.). În
această interpretare, limbajele de specialitate, inclusiv cel economic, se realizează în raport cu o
ştiinţă oarecare.
Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de la începuturile
constituirii şi delimitării celui dintâi, ale cărui trăsături diferenţiale principale rezidă în prezenţa
unei terminologii, destul de vaste şi impunătoare, precum şi a unui şir de formulări şi expresii
specifice:
a trage o cambie, a stinge o datorie, a desface soldurile, a rezolva corespondenţa,
mişcare a contului etc.

Astfel, pe de o parte, pe parcursul evoluţiei sale, terminologia s-a completat cu foarte


mulţi termeni proveniţi, prin transfer semantic, de la unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din
limbajul comun:
 îngheţare (de preţuri/de conturi); liberare (a debitorului) subscrise (la emisie);
impunere; ajustare (economică); balanţă ( de plăţi); participaţie; paradox (statistic);
operaţie ( de bursă, bancară, de devize, triunghiulară etc.); orizont (economic) ; efect
(comercial); titlu (de credit); depresiune; exerciţiu (financiar) etc.

► Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun în limbajul ştiinţific (în
cazul dat, în cel economic).
Acest fenomen trebuie analizat prin prisma relaţiei concept – termen, şi nu a termenului
izolat: efortul analitic exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui
termen din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de către
publicul larg. Conceptului astfel elaborat prin analiză, i se adaugă sau se modifică elemente/
trăsături ale definiţiei, astfel încât el se prezintă ca un concept fundamentat ştiinţific încadrat într-
un sistem în care se relaţionează cu alte concepte dintr-un sistem ierarhic.

87
Lexemul preţ a pătruns din limbajul economic în limbajul comun, fiind accesibil oricui,
cu o definiţie „aproximativă”. În acelaşi timp, aparţine şi limbajului specializat al ştiinţei
economice. Aflat în relaţie cu alţi termeni, el desemnează concepte învecinate, unele
necunoscute de către publicul larg:
Preţ: ajustat/ conjunctural/ conducător/ de curs/ de deschidere/ de exersare/ de
intervenţie/ de monopol/ PRICE/ de oligopol/ de revocare/ de prag/ de subscripţie/ de transfer
etc.).

Menirea economiştilor este de a folosi un limbaj pertinent mediului/ auditoriului căruia i


se adresează/ i se explică conceptele respective.

În ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se elemente din trei limbaje diferite:
matematic, economic şi comun. De exemplu:
Conceptul de funcţie a consumului poate fi exprimat în limbajul matematic prin formula
C = f (y) în care „C” este consumul, „y” - venitul şi „f” – simbolul pentru funcţie.

În limbajul economic, acest concept poate fi exprimat în trei moduri cu aceeaşi accepţie:
„funcţia consumului”, „înclinaţia marginală spre consum” sau „înclinaţia spre consumul
programat”.
În limbajul comun, conceptul respectiv poate fi explicat în modul următor: „Cu cât
câştigăm mai mult, cheltuim mai mult, dar, întrucât veniturile noastre cresc, noi ne mărim
cheltuielile din ce în ce mai puţin şi mărim economiile noastre din ce în ce mai mult”.
Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi dezavantaje.
De exemplu:
Avantajul limbajului matematic: limbajul matematic, folosit în mod adecvat, este cel mai
concis, având calitatea de a fi utilizat şi ca un instrument pentru analiza problemelor economice.
Dezavantajul limbajului matematic: formulele matematice, relativ seci şi lipsite de
culoarea limbajului comun, având un înalt grad de abstractizare, riscă să nu fi înţelese de
publicul larg şi, uneori chiar, nici de unii specialişti în domeniu, dacă sunt extrem de complicate.
Comunicarea la nivelul limbii vorbite îl impune pe specialistul în domeniu, de pildă, să-şi
reformuleze şi să-şi exprime gândurile astfel, încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se
comunică. În plus, explicarea conceptelor economice publicului larg într-un limbaj economic
simplu poate realiza un feedback eficient din partea acestuia, cu privire la fenomene, situaţii,
evenimente care fac subiectul analizelor economice. Or, într-o societate democratică, cum este
cea creată pe fundamentul economiei de piaţă, economiştii nu se pot limita să discute doar între
ei, într-un cerc restrâns, invocând nişte dezbateri scolastice, dogmatice nesfârşite despre
literatura economică. Ideile lor ar rămâne „cantonate” în cercul restrâns al teoreticienilor, fără a

88
fi înţeles de publicul larg. Astfel de termeni sau îmbinări de cuvinte, greu de înţeles la prima
vedere, cum sunt: maximizarea profitului pe termen scurt, impact rezidual, ipotezele
separabilităţii, variabilele – carte albă de referinţă şi altele nu sunt înţelese uneori chiar şi de
către persoanele care au o oarecare pregătire economică.
Alţi economişti sau politicieni vorbesc şi scriu de parcă ar traduce în limba română din
economiştii clasici ai secolului XIX-lea, având tendinţa de a utiliza cuvinte şi fraze lungi, care
îngreunează extrem de mult înţelesul noţiunilor şi categoriilor.
Să exemplificăm un pasaj tradus în limba română din lucrarea lui Fred M. Westfield
„Inovaţia şi reglementarea monopolistă”:
„Întrucât constrângerile regulatorii sunt adesea inegalităţi, există serii de valori pentru
parametri regulatorii care fac ca acea reglementare să nu aibă nici un efect în comportamentul
firmei, în timpul previzibil. Acea funcţie de profit permisibil va coincide cu funcţia de profit
posibil fără o reglementare apropiată de maximizarea ultimei funcţii, deşi, undeva, cele două
funcţii pot fi divergente”. [1.11]

► Evitarea frazelor lungi, defectuoase.


Absolut inadmisibilă este folosirea unor fraze lungi, defectuoase, al căror mesaj este
greu de sesizat într-un manual de specialitate. De exemplu:
„Preţul de echilibru este de fapt un preţ a cărui creştere diminuează foarte mult cantitatea
vândută (şi eventual, numărul cumpărătorilor), chiar dacă o asemenea modificare devine
interesantă şi ispititoare pentru o vânzători (producători): o diminuare a sa atrage, de asemenea,
scăderea cantităţii vândute pentru foarte puţini vânzători pot accepta această schimbare datorită
situaţiei lor de agenţi economici al căror mobil imediat este câştigul.” [1.7, p. 122]

Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului, studentului) să recepţioneze


informaţia adresată lui. Acesta se vede nevoit să-şi concentreze atenţia asupra exprimării
dubioase, văduvite de claritate, precizie şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare.
Unii dintre economişti vor să arate că au „nivel” şi îşi împânzesc discursul sau relatarea
scrisă cu nume ale economiştilor consacraţi care s-au transformat în termeni ce definesc sau
indică teorii economice, fără a le explica accepţia contextuală.
Să exemplificăm optimul lui Pareto - fenomen economic care poartă numele savantului
economist Vilfredo Pareto. Situaţia aflată în optimul lui Pareto desemnează o stare a economiei
din care nu se poate face nici o mişcare, pentru ca toţi să o ducă bine sau situaţia când starea
unuia se îmbunătăţeşte, iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte – informaţie ce ar trebui adusă
publicului larg.
► Noţiunile economice abstracte.
Greu de înţeles sunt şi noţiunile economice abstracte, care, nefiind definite în mod
adecvat, imprimă limbajului o oarecare obscuritate, aşa ca oligarhie financiară, oligopol,

89
oligopson, transfer de plăţi etc. şi care ar trebui expuse în mass-media/ publicului, fiind însoţite
de accepţiile, explicaţiile corespunzătoare:
 Oligarhie financiară: „grup restrâns de proprietari ai capitalului financiar, care domină
întreaga viaţă economică şi politică.” [3, p.1239];
 Oligopol: „piaţă a mărfurilor monopolizată de un număr redus de mari producători” [3,
p.1311];
 Oligopson: „situaţie care semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui
produs (de exemplu, şine de cale ferată), în care un număr relativ mic de
firme/consumători cumpără cea mai mare parte a produselor respective”;
 Transfer de plăţi: „plăţi făcute de guverne pentru securitatea socială, compensaţii pentru
şomaj, pentru lichidarea pagubelor pricinuite de calamităţi etc., plăţi pentru care nu se
aşteaptă să primească în schimb nici un fel de mărfuri sau servicii”.

Să analizăm şi situaţia ce urmează:


1. Cuvântul cerere, folosit în sintagma cerere pentru petrol, pentru persoana neiniţiată în
economie înseamnă „cât de mult petrol doreşte publicul să cumpere”.
2. Pentru economist, acest cuvânt semnifică „un model matematic, o cerere programată care
arată cantităţile diferite de petrol pe care publicul ar dori să le cumpere la diferite preţuri
sau o curbă a cererii de petrol ce urcă sau coboară în funcţie de anumiţi factori”.

Deci, care din aceste două persoane, are dreptate: persoana cu o pregătire generală
obişnuită sau specialistul în domeniu? Economistul conceptualizează şi defineşte cererea
prezentând-o în evoluţie ca pe o curbă care exprimă un concept mai aproape de realitate şi mai
folositor analizei economice. Adresându-se publicului larg, pentru a se face înţeles, el trebuie să
explice folosirea contextuală a noţiunii de cerere.
Practic, nu există nici un alt motiv pentru care un economist să nu-şi întrerupă expunerea
fluentă a gândului, fie ea scrisă sau verbală, şi să dea o definiţie completă a „transferului de
plăţi”, spunând în locul îmbinării menţionate: plăţi pentru securitatea socială sau pentru alte
scopuri sau să dea accepţia cuvântului cerere în funcţie de context şi mediul receptorilor,
accepţii care, eventual, vor fi înţelese mai uşor de vorbitorul simplu.
Din cele relatate până aici, reiese cu claritate că procesul continuu de informare, de
instruire a publicului larg presupune, în mod necesar, sporirea accesibilităţii fondului
terminologic pentru majoritatea vorbitorilor. Acest lucru însă nu presupune „coborârea”
specialistului până la nivelul maselor largi în ceea ce priveşte exprimarea, folosind în manuale
indicaţii metodice etc. nişte echivalente terminologice din limba vorbită, care, în realitate, nici nu
mai pot fi considerate termeni, ci, mai curând, nişte erori de exprimare:
„Ruperea (corect: rezilierea, desfacerea) unui contract implică cheltuieli pentru ambele
părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii.” [2.1, p. 73]

90
Examinând astfel de situaţii, suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de o „grijă”
deosebită faţă de vorbitorul de rând sau de competenţa insuficientă în ceea ce priveşte operarea
cu unităţi din fondul terminologic din domeniul economiei?” Aşadar, comunicând cu
nespecialiştii, sarcina economistului constă în a face teoria economică să fie înţeleasă de toţi,
să fie inteligibilă. De altfel, neeconomiştii, iar uneori chiar şi economiştii, nu vor înţelege în
întregime informaţiile economice sau le vor înţelege eronat, căci nu vor afla ce se află în spatele
conceptelor şi cuvintele inserate în contextele fabuloase construite de către ultimii.

91
Rezumat:
 Cuvântul cultură este de origine engleză, după autorul Edward B. Tylor, fiind cel dintâi care
a văzut-o ca un ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala,
dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în
societate.
În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor din diverse
domenii pe care le poseda cineva şi pe care le-a achiziţionat prin studiu şi experienţă.
Cultura este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii
caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi.
 Comunicarea este relaţia findamentală între indivizii aceleiaşi societăţi, realizată cu ajutorul
limbajului şi al altor coduri şi semne, în care au loc schimburi de informaţii, idei, opinii etc.
şi care constituie prima şi cea mai largă formă de coexistenţă socială.
Comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului cu
lumea naturală şi socială. De aceea, ea joacă un rol fundamental în modelarea vieţii şi în
consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.
Comunicarea este un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural, fără
de care nu putem înţelege nici o formă de cultură.
 Cultura comunicării constituie totalitatea cunoştinţelor din domeniul comunicării pe care
la posedă cineva (de a vorbi şi a asculta) şi pe care le-a achiziţionat prin studiu şi
experienţă.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia
umană, ambele intervinind în raporturile dintre indivizi şi societate, ambele având o funcţie
majoră în integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice.
 Limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea
socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi
sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.
Limbajul literar este cel care corespunde normelor şi cerinţelor unei exprimări corecte,
îngrijite; are un caracter cult, elegant, fiind legat de viaţa socială, civilizaţie, dezvoltarea
gândirii, artă etc.
 Varianta literară a oricărei limbi este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale, fiind
definită prin caracterul ei normat, care asigură corectitudinea de natură: fonetică-fonologică,
ortografică, ortoepică, lexicală, semantică, etimologică, morfologică, sintactică, stilistică.

92
 Limbajul colocvial, numit şi familiar, popular, oral, conversaţional, afectiv, subiectiv,
argotic, chiar şi vulgar, se situează la nivelul limbii vorbite/ orale, fiind folosit în funcţie de
situaţie şi de nivelul de instruire al celor care comunică; conţine regionalisme, cuvinte
populare, familiare, neatestate în limba literară.
Limbajul ştiinţific este lipsit de încărcătură afectivă, de figuri de stil şi digresiuni, în special
incluzând cuvinte monosemantice, accentul fiind pus pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe,
idei etc., astfel că funcţia limbajului este cognitivă.
 Limbajul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi
pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog,
geografie etc.) Acestora li se adaugă utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne
convenţionale, formule stereotipe.
 Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimării (pusă în evidenţă printr-o structură
adecvată a propoziţiei/ frazei), prin precizie, corectitudine, prin utilizarea sensului propriu al
cuvântului.
Limbajul specializat include toate elementele lexicale care sunt, într-un mod sau altul, legate
de o activitate specifică, de un domeniu ştiinţifico-profesional şi care sunt folosite de un grup
de vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală, în cadrul unui domeniu al existenţei sociale,
profesionale şi culturale.
 În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestual, sonor etc.), cel mai important
pentru asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea
rezultatelor ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi vorbit.
 Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul
propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat.
Greşeală lingvistică este abaterea de la normele limbii literare, de la sistemul ei de
funcţionare.
 Cele mai întâlnite greşeli de ordin ortoepic, morfologic, lexical, sintactic şi stilistic se referă
la:
- pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt;
- pronunţarea greşită a cuvintelor din fondul de bază al limbii, a termenilor şi
neologismelor împrumutate din alte limbi;
- utilizarea incorectă a cuvintelor polisemantice;
- utilizarea incorectă a substantivelor epicene, a substantivelor cu două forme de plural;
- utilizarea şirurilor de senonime şi a paronimelor;
- calcurile lingvistice, pleonasmele, echivocurile, contradicţiile de sens.

93
 Limbajul economic - varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunătoare în cadrul
acestora - este conceput ca un ansamblu de mijloace de limbă (cuvinte, termeni, îmbinări şi
expresii, mai mult sau mai puţin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor de
persoane care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management,
marketing, contabilitate, în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.
 Distingem patru forme de vocabular: activ, pasiv, de bază şi secundar.
 Terminologia contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea
cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură, societate şi
gandire.
 Elementele din cadrul oricarui sistem terminologic, inclusiv al celui economic, asemenea
celorlalte unităţi din vocabularul limbii, apar pe două cai fundamentale: externă (calea ce
constă din împrumuturi din alte limbi) şi internă (calea ce cuprinde un întreg arsenal de
procedee de formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, conversiunea, îmbinarea de
cuvinte etc. specifice limbii).
Cuvântul definiţie (lat. definitio – „a mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”) semnifică operaţia
logică prin care se determină/ se precizează conţinutul unei noţiuni, notele ei esenţiale,
indicându-se genul ei proxim şi difirenţa specifică, sau se precizează înţelesul unui cuvânt
ori al unui simbol.
 Întrucât definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este
corectă numai dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit)
şi B (definitor). Astfel,
1. Definiţia trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui (definitul şi definitorul
să fie termeni identici).
2. Definiţia nu trebuie să fie circulară (definitul să nu-l conţină pe definitor).
3. Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi afirmativă.
4. Definiţia trebuie să fie clară, adică să nu conţină:
a) figuri de stil, termeni echivoci;
b) însuşiri întâmplătoare;
c) însuşiri de prisos;
d) noţiuni necunoscute în definitor.
5. Definiţia nu trebuie să conţină contradicţii logice şi nici să intre în contradicţie cu
alte definiţii.

94
Întrebări de autoevaluare.
1. Dezvoltaţi noţiunea de cultură în raport cu personalitatea umană.
2. Oferiţi o definiţie a culturii.
3. Argumentaţi axioma: Comunicarea este un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu
şi structural, fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură. Includeţi în argumentul/
argumentele dvs. termenii: cultura comunicării, cultivarea limbii.
4. Enumeraţi caracteristicile principale ale limbajului literar/ standard. Invocaţi exemple
reperezentative.
5. Caracterizaţi limbajul colocvial în raport cu limbajul standard.
6. Caracterizaţi limbajul special/ de specialitate (faceţi referinţă la limbajul economic).
7. Definiţi noţiunile: greşeală şi corectitudine.
8. Enumeraţi tipurile de greşeli care se comit de către vorbitorii limbii române din cauza
necunoaşterii regulilor lingvistice.
9. Citiţi şi pronunţaţi corect cuvintele: caracter, regizor, avarie, avariţie, doctoriţă, pictoriţă,
felceriţă, unic, călugăriţă, epocă, comedie, Rusia, depozit (bancar), marketing, credit, antic,
intim, gingaş, penurie, motrice.
10. Care este diferenţa dintre un vocabular activ şi unul pasiv?
11. Exemplificaţi câteva cuvinte cuprinse în vocabularul de bază şi unul secundar.
12. Când o definiţie se consideră că este corectă?
13. Care sunt regulile ce stau la baza definirii termenilor? Oferiţi exemple pentru fiecare regulă.
14. Ce erori se comit la definirea termenilor?
15. Aduceţi exemple de definiţii ce contravin regulilor.
16. Numiţi cauza comiterii erorilor de definire a unor termeni.
17. Încercaţi să explicaţi utilizarea pronumelui relativ care din următorul exemplu:

95
Află cât de bine te descurci în terminologie.

1. Anglicismele chat, font, módem, print, toner, laptop aparţin terminologiei:


a) manageriale;
b) medicale;
c) informatice;
d) filosofice.
2. Termenii din domeniul marketingului şi managementului agreement, antidumping, back
office, barter, brand, cargo, cash flow, challenger, check list, clearance, clearing,
consulting, desk research, dispatch money, dispatching, dumping, Eurodollar,
Euromarket, facing, factoring, feedback, flow chart, franchising, franşiză, hard
currency, head office, holding, input/output, investment, job analysis, joint venture,
know-how, leadership, management, manager, market basket, marketer, marketing,
merchandising, mix, mobile banking, outright, planning, rating, sales representative,
service, shareholder, shop, scoring, showroom, spot, staff, stakeholder, standard, stand
by, stoc, store, supermarket, swap, swing, switch, telebanking, telemarketer, traveller’s
cheque, trend, voucher, wholesale, workshop, yeld etc. fac parte din:
a) vocabularul vorbitorilor obişnuiţi;
b) vocabularul specialiştilor.
3. Termenii audit, brainstorming, broker, business, card, cash, cash and carry, cartel,
consultant, dealer, design, discount, duty free, fast food, job, leasing, lobby, mall,
second hand, trader, trainer fac parte din:
a) sfera vocabularului specializat;
b) lexicul comun.
4. Termenul a accesa din enunţul „Accesez informaţii despre economişti notorii” aparţine
vorbitorului:
a) specializat;
b) comun.
5. Propoziţia „Alegerea momentului optim de contractare a unui imprumut va permite
accesarea unei sume mai mari de bani” aparţine vorbitorului:
a) specializat;
b) comun.

96
I. Manuale, cărţi, monografii, articole ştiinţifice şi dicţionare.
1.1. ALBULESCU, Ion, ALBULESCU, Mirela. Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-
umane. Iaşi: Polirom, 2000, 221 p. ISBN 973-683-566-9.
1.2. AVRAM, Mioara. Anglicismele în limba română actuală. În: Conferinţele Academiei
Române. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1997, p. 27-29.
1.3. BONDREA, Aurelian. Sociologia culturii. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de
mâine. 1993, p. 95. ISBN 973-96128-0-6.
1.4. BORCOMAN, Raisa. Corespondenţă economică şi juridică. Chişinău: ASEM, 2011,
p.30-51. ISBN 978-9975-75-568-9.
1.5. CAUNE, Jean. Cultură şi comunicare. Bucureşti: Editura Cartea românească, 2000, p.17.
ISBN 9732311606.
1.6. CHIVU, Gheorghe, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Variantele stilistice. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2000, pp. 26-27, 38-44 ş.a.
ISBN 973-9436-52-8.
1.7. COŞEA, Mircea, GHIŢĂ, Tănase, Paul, NIŢESCU, Dan ş.a. Economie. Teste -
probleme - rezolvări - răspunsuri. Bucureşti: Economica, 1996.
1.8. COŞERIU, Eugen. Introducere în lingvistică. Cluj-Napoca: Editura Echinox, 1995.
ISBN 973-9114-42-8.
1.9. COTEANU, Ion. Stilistica funcţională a limbii române, vol. I, Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1973, pp. 50, 97, 103 ş.a.
1.10. DOOM. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II
revizuită şi adăugită. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2005, CIV+ 872. ISBN973-637-087-
x.
1.11. Dicţionarul complet al economiei de piaţă. Bucureşti: Ediţia Societatea Informaţia,
1994.
1.12. Dicţionar Explicativ Ilustrat al limbii române. Chişinău: Editura ARC; Editura
GUNIVAS, 2007, 2312 p. ISBN 978–9975–908–04–7 (Gunivas) ISBN 978–9975–61–
155–8 (Arc).
1.13. DOROGAN, Maria. Curs de elocvenţă. Chişinău: Editura ARC, 1995, pp. 5-40, 171-
193.

97
1.14. DRIMBA, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I. Bucureşti: Vestala, Saeculum
I.O., 2001, p. 6. ISBN 9739211712.
1.15. DRUŢĂ, Maria, Elena. Didactica disciplinelor economice. Consideraţii teoretice şi
aplicaţii. Bucureşti: ASE, 2005, 218 p. ISBN 973-594-605-X.
1.16. GEORGIU, Grigore. Filosofia culturii. Cultură şi comunicare. Bucureşti:
Comunicare.ro, 2004, pp. 13-14. ISBN 973-711-026-9.
1.17. GRAUR, Alexandru. Capcanele limbii române. Bucureşti: Humanitas, 2012, p.11-111.
ISBN 978-973-50-3532-7.
1.18. GUŢU, Valentin. Dicţionar al greşelilor de limbă. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită.
Chişinău: Cartier, 2014, 896 p. ISBN 978-9975-79-881-5.
1.19. FLORESCU, Cristina. Limbajul familiar românesc în context romanic. În: vol.
Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării. Iaşi: Institutul de Filologie
Romană A. Philippide, Trinitas, 2002, p. 125-134.
1.20. FRIGIOIU, Nicolae. Politologie şi doctrine politice. Bucureşti: Comunicare.ro, 2001,
p. 104.
1.21. LEVI-STRAUSS. Claude. Antropologia structurală. Bucureşti: Editura Politică, 1978,
p. 433.
1.22. PALII, Alexei. Cultura comunicări. Chişinău: Editura EPIGRAF, 2005, pp. 47-53.
ISBN 9975924506.
1.23. ROATIŞ, Florian. Economie. Sinteze şi comentarii de texte. Iaşi: Polirom, 1999, 304 p.
ISBN 973-683-088-9.
1.24. ROUSSEAU, J. J. Eseu despre originea limbilor, unde se vorbeşte despre melodie şi
despre imitaţia muzicală. Bucureşti: Editura Polirom,1999, p. 21, 98.
1.25. RUSU, C., VOICU, M., PICA, A. ş.a. Managementul afacerilor mici şi mijlocii.
Chişinău: Logos, 1993, 550 p. ISBN 5-85886-062-1.
1.26. TĂNASE, Alexandru. Cultură şi civilizaţie. Bucureşti: Editura Politică, 1977, p.14.

II. Surse online.


2.1. BOGDAN, Rodica.Teză de doctorat. Structuri pleonastice în limba română (rezumat).
Bucureşti, 2009 [accesat 02 iulie 2015] Disponibil:
http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Ianuarie/Bogdan%20Rodica%20-
%20Structuri%20pleonastice%20in%20limba%20romana/rezumat.pdf.
2.2. FLORESCU, Cristina. Consideraţii cu privire la limbajul familiar românesc [accesat 03
iulie 2015] Disponibil: http://iit.iit.tuiasi.ro/philippide/persoane/formaFinalArtAcad.pdf.

98
2.3. ROGOJANU, Angela. Comunicare şi limbaj economic [accesat 02 iulie 2015].
Disponibil: www.biblioteca-digitala. ase.ro/ biblioteca/ carte.
2.4. http://www.timpul.md/articol/staruim-sa-ne-straduim-21640.html
2.5. http://www.timpul.md/articol/echivocul-si-ambiguitatea-21900.html
2.6. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=VOCABULAR.

Cititul nu dăunează sănătăţii! Explorează terminologia economică!

MUŞEANU, Elena. Terminologia economică. Caracteristici în


româna actuală. Bucureşti: Editura Universitaria, 2011, 201p.
ISBN 978-606-591-250-2.

99