Se dă textul:

UN OBICEI

Scena se petrece la Madrid. Este seară, trecut de ora 11. Bineînţeles, ora înaintată şi
dispariţia zumzetului magazinelor nu face decât să pună şi mai mult în evidenţă
motocicletele care gonesc demenţial cu ţevile de eşapament interpretând diabolice arii
reverberate de ziduri sau cântecele şi chiotele grupurilor de tineri care bântuie într-o veselă
insomnie străzile şi noaptea. Madridul nocturn este încă mai zgomotos, mai vuitor decât cel
de zi, cu maşinile mai nestăpânite, turiştii mai neintimidaţi, restaurantele mai deschise. În
acest cadru agitat şi nepotolit, ici şi colo, pe trotuare sau chiar în mijlocul străzii, înconjuraţi
firesc de goana vehiculelor, oamenii, singuri sau perechi, stau şi bat din palme. Privelişte,
evident, ciudată, mai ales că, oricâtă perspicacitate ai avea, nu reuşeşti să descoperi scena
aplaudată de aceşti stranii spectatori. Sunt prea netulburaţi pentru a fi nebuni şi prea mulţi
pentru a fi originali şi atunci nu rămâne decât să te încăpăţânezi a descoperi ascunsul obiect
al aplauzelor, spectacolul. Am cheltuit ore întregi în repetate nopţi pentru a descoperi că el
nu există. Există însă, mai spectaculos decât orice spectacol, straniul obicei: ca să intri după
11 noaptea într-o casă sau un hotel, să zicem, nu trebuie să suni – de altfel, nici nu există
sonerii – trebuie să baţi din palme.
Tot la două-trei străzi sau străduţe se află un paznic (serreno) înarmat cu o uriaşă
legătură de chei, ale tuturor caselor pe care le are în pază. La bătaia din palme, în mod ideal,
paznicul răsare din pământ şi vine să-ţi deschidă, în schimbul unui bacşiş infim, uşa. Dar
ceea ce fusese cândva o funcţională şi fermecătoare practică medievală se transformă în
năucitoarea capitală modernă într-o mereu repetată scenă beckettiană. Te întorci obosit după
încheierea unei prelungite zile de muncă turistică (nu glumesc, puţine munci mi se par mai
obositoare decât fanatica sete de cunoaştere care te face să baţi zeci de ore în şir străzile şi
muzeele, încercând să nu pierzi, să nu uiţi nimic), te întorci, deci, obosit spre hotelul găsit
cu greu şi plătit şi mai cu greu, gândindu-te cu jind la patul – chiar mizerabil – care te
aşteaptă, găseşti poarta închisă şi începi, aşa cum ai fost învăţat, să baţi din palme. Exerciţiu
fără urmări evidente. De altfel, descoperi pe alţii, ceva mai jos sau ceva mai sus pe stradă,
bătînd din palme şi mai de mult. Minutele se fac sferturi de oră, palmele ţi se roşesc, te simţi
din ce în ce mai furios, mai ridicol, începi să pactizezi cu cei asemenea ţie, baţi din palme
tot mai tare, tot mai sacadat, dându-ţi seama că în vacarmul nocturn numai o minune îl va
face pe mult doritul serreno să-ţi audă disperatul şi desuetul mesaj. Minune care în cele din
urmă se produce, atunci când nu mai sperai nimic, când avuseseşi destul timp să te
imaginezi dormind pe o bancă în parc, înconjurat de ţevi furioase de eşapament şi
excentrice obiceiuri medievale.
Ana Blandiana