Avea şi dânsul trei feciori, El sta năuc şi nu credea.
Şi i-au plecat toţi trei deodată Să-i moară Radu! Acest lucru La tabără, sărmanul tată! El nu-l înţelegea. Ce griji pe dânsul, ce fiori, Când se gândea că-i greu războiul, Blăstem pe tine, braţ duşman! N-ai timp să simţi că mori. - "Dar George-al nostru cum o duce? - "Sub glie, taică, şi sub cruce, Şi luni trecut-au după luni - Lovit în piept d-un iatagan! Şi-a fost de veste lumea plină, - "Dar bietul Mircea? î - "Mort şi Mircea Că steagul turcului se-nchină; Prin văi pe la Smârdan. Şi mândrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul, El n-a mai zis nici un cuvânt; Că s-au bătut nebuni. Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos bătut în cuie, Scria-n gazetă că s-a dat Ţinea privirile-n pământ, Poruncă să se-ntoarcă-n ţară Părea că vede dinainte-i Toţi cei plecaţi de astă-vară - Trei morţi într-un mormânt. Şi rând pe rând veneau în sat Şi ieri şi astăzi câte unul Cu pasul slab, cu ochii beţi Din cei care-au plecat. El a plecat, gemând p-afară, Şi-mpleticindu-se pe scară, Şi-ai lui întârziau! Plângând Chema pe nume pe băieţi, De drag că are să-i revadă, Şi se proptea de slab, sărmanul, Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă Cu mâna de păreţi. Cu ochii zarea măsurând, Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme Nu se simţea de-i mort ori treaz, Gemea, bătut d-un gând. N-avea puteri să se simţească; El trebuia să s-odihnească - Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz Pe cât creştea de rece gândul. S-a pus, înmormântând în palme-i El a-ntrebat pe toţi d-a rândul, Slăbitul său obraz. Dar nimeni ştire nu-i ştia. El pleacă-n urmă la cazarmă Şi-a stat aşa, pierdut şi dus. Să afle ce dorea. Era-n amiazi şi-n miez de vară Şi soarele-a scăzut spre seară, Căprarul vechi îi iese-n prag. Şi-n urmă soarele-a apus, - "Ce-mi face Radu? î el întreabă, Iar bietul om sta tot acolo De Radu-i este mai cu grabă, Ca mort, precum s-a pus. Că Radu-i este cel mai drag. - "E mort! El a căzut la Plevna Treceau bărbaţi, treceau femei, În cel dintâi şirag! Şi uruiau trăsuri pe stradă, Soldaţi treceau făcând paradă, - O, bietul om! De mult simţea Şi-atunci, deştept, privi la ei Că Radu-i dus de pe-astă lume, Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple: Dar astăzi, când ştia anume, "Trei, Doamne, şi toţi tr ei! Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de publicată în 1904 în volumul Cîntece de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția vitejie. Iași, 1997; Din țara Basarabilor, București, 1901; George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, satul Ziarul unui pierde-vară, București, Hordou din Districtul Năsăud, comitatul 1902; Bistrița-Năsăud, azi, comuna Coșbuc, județul Dintr-ale neamului nostru, București, Bistrița-Năsăud; d. 9 mai 1918, București) a 1903; fost un poet, critic literar, ocazional Cântece de vitejie, București, 1904; și traducător român din Transilvania, Superstițiunile păgubitoare ale membru titular al Academiei Române din poporului nostru, București, 1909; anul 1916. Volume publicate[modificare | modificare sursă] Balade, București, 1913; Drumul iubirii, București, 1916; Blestem de mamă, Sibiu, 1885; Povești în versuri, ediție îngrijită de Pe pământul turcului, Sibiu, 1885; Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921 Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886; Draga mamei, Sibiu, 1886; Fulger, Sibiu, 1887; Balade și idile, București, 1893; Fire de tort, București, 1896; Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;