Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om,

cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul
tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor
potrivit pentru el” (Facere 2,18)

Doctrina creştină, defineşte familia ca fiind o comunitate de viaţă şi de iubire. Ea

este chemată să-şi asume planul Lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi să-l
realizeze.

Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea

civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în care legăturile de dragoste şi
consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi
determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi
sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.

Ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin

relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea
copiilor. Relaţiile de rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin
căsătorie, fie prin descendenţă.

,,Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi,

dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea
este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte
de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni
capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta)

Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii

Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei
personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim
instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul
central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale
copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.
Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să
recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să
gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne
exprimăm speranţele şi temerile.

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască.
Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei
umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima
şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi
împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii.
Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o
atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de

educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă.
Familia este „cea mai necesarăşcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că
majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o
reală asistenţă din partea familiei.

În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se

cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi
ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale
vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă
multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe
copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor
conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia
trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilulabsoarbe din
mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin
mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum
părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii
au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct
de vedere material şi spiritual.
,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor
pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală,
acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la
periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)

Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul

copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii
accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a
familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul
integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de
fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a
adulţilor.

H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti,

clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii
externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit
să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al
doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui
membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa
socială.

Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile
de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de
dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de
Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta
satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai
familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu
sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a
nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.

În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea
nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin
de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o
fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul
opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul
natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd
condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a
vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă
în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos,
dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost
obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în
vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze
binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor,
politicos, tolerant, responsabil.

,,Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie
mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu.
Căci copiii sunt de fapt “copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la
părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii părinţilor, adică
din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să
se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se
spovedească adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să
fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca dragoste pentru toţi… După naştere,
părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună
creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă
regulat copiii la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-
i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i sminească cu cuvintele şi
faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în
faţa Lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii
ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din
copilărie. Deasemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, cât
mai ales de preotul satului, frica de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila,
smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de
mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu mila faţă de cei lipsti
şi respect faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea
cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi
exemplul personal dat de tată şi de mamă sunt cele mai sigure căi şi mijloace
de educare şi creştere creştinească a copiilor.

Care sunt principalele datorii ale părinţilor faţă de copii, după Sfânta
Scriptură?
Prima datorie a părinţilor faţă de copii este aceea de a-i iubi. A doua
datorie a părinţilor faţă de copii este de a-i învăţa legea dumnezeiască.
Părinţii au datoria de a-i învăţa pe copii dreapta credinţă şi frica de
Dumnezeu. Au datoria de a le povesti copiilor lucrurile cele minunate
ale Lui Dumnezeu din sfintele cărţi. Părinţii mai au datoria de a-i învăţa
pe copii ascultarea şi supunerea; au datoria de a-i binecuvânta de a-i
indemna şi mângâia,de a-i conduce bine; de a-i mustra pe copii; de a-i
îndrepta şi pedepsi la nevoie; de a nu-i întărâta şi mânia; de a le
îndeplini trebuinţele cele de nevoie. Părinţii au datoria de a se ruga
pentru copiii lor, pentru înţelepciunea, pentru creşterea lor
duhovnicească şi pentru mântuirea lor. Au datoria să-i ajute în vreme
de ispite şi în caz de boală; să fie pildă bună fiilor şi să-i înveţe pe copii
din tinereţe toate faptele bune şi dragostea creştină după Sfânta
Evanghelie. Apoi să-i încredinţeze unor duhovnici buni.’’ (Cleopa Ilie)

Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al

societăţii – ’’celula ei de bază’’. De la începuturi şi până în prezent familia
rămâne a fi dependentă de societate în virtutea principiului conexiunii dintre
sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia
constituind, în esenţă, temelia acesteia.Din această perspectivă familia poate fi
definită ca un sistem în interiorul căruia elemente, în cazul nostru membrii
familiei, se influienţează reciproc, dezvoltând raporturi interumane complexe.
Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care
reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea
sistemului familial este consecinţa modului în care interrelaţionează
subsistemele. Mai precis este vorba de modul în care reuşesc membrii unei
familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse
probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie
problemă, atunci când apar carenţe de structură, dar şi probleme de funcţionare
a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi funcţionale pot
pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul
familiilor, în care unul, sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, al
familiilor în care părinţii consumă alcool, al familiilor în care violenţa domestică
este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are un loc de muncă,
etc.

Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va

avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un
caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale,
complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului
sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va
înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori
altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut
de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte
problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este
una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă,
delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca
substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ (ortodoxia.md)

Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial.

„Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi
încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să
iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se
alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul
copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine
copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un
pungaş mărunt.
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă
să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească?
Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în
fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va
ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.

Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o

reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp,
intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice
copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec
social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de
autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact.
Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de
educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se
integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea
celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu
miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos.
’’(putereortodoxa.wordpress.com)

Părinţii sunt responsabili mai ales în faţa Lui Dumnezeu pentru copiii
lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi
neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toţii
se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat
să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi mod sunt
responsabili şi părinţii, pentru neghina semănată în inimile copiilor lor.
Ei trebuie să se gândească aşadar la această responsabilitate, şi să nu
stea în calea apropierii copiilor lor de Dumnezeu, prin neglijenţă sau
printr-o atitudine greşită. Părinţii au obligaţia să îşi conducă copiii către
Mântuitorul, Care îi cheamă lângă Dânsul şi le spune: “Lăsaţi copiii să
vină la Mine şi nu-i opriti … ” (Marcu 10, 14).

Rolul esenţial al familiei

Teme: Analize, Familie.
.
Publicat la 24 martie 2009.

Autor: pr. John Flynn

Traducere: Adrian Farcaş
Sursa: Zenit, 8 februarie 2009

În timp ce statutul familiei şi al căsătoriei continuă să ocupe o poziţie fruntaşă în cadrul

multor dezbateri publice, costul social al destrămării căsătoriilor nu este nici el cu mult în
urmă. Conform ziarului „Observer” din 25 ianuarie, un studiu recent elaborat în Anglia a
arătat că rezultatele divorţului îi favorizează semnificativ din punct de vedere economic
pe bărbaţi, dar le penalizează pe femei. Potrivit unui studiu realizat de Stephen Jenkins,
director al Institutului de Cercetare Economică şi Socială şi preşedinte al Consiliului
Asociaţiei Internaţionale de Cercetare pe Venit şi Averi, când o căsătorie se destramă,
venitul disponibil al tatălui creşte cu aproximativ o treime.

Familia sub lupă

Prin contrast, şi indiferent dacă există sau nu copii, media veniturilor femeilor scade după
divorţ cu mai mult de o cincime, şi este afectată negativ pentru un număr de ani. Conform
reportajului publicat în „Observer”, studiul desfăşurat de Jenkins este primul pe termen
lung ce analizează veniturile şi destrămarea căsătoriilor. Jenkins a descoperit că rata
sărăciei printre femeile divorţate este de 27%, aproximativ de trei ori mai mare decât în
cazul foştilor lor soţi. Dar problemele economice nu sunt singurele dezavantaje care
decurg din divorţ.

Un studiu australian publicat anul trecut a arătat că impactul emoţional şi social al

divorţului se face simţit timp de câteva decenii după, scria ziarul „Sydney Morning
Herald” în 10 iulie. O echipă de cercetare condusă de David de Vaus, de la Universitatea
La Trobe din Melbourne, a prezentat concluziile unui studiu la o conferinţă a Institutului
Australian pentru Studii despre Familie. Aceştia au comparat bunăstarea a aproximativ
2200 de australieni cu vârsta cuprinsă între 55 şi 74 de ani. Cei divorţaţi nu numai că au
suferit o traumă în primii ani de după divorţ, dar de asemenea simţeau mai mult lipsa unei
persoane în care să aibă încredere şi erau mai puţin satisfăcuţi de casă şi sănătatea lor.

Vital

Papa Benedict al XVI-lea a susţinut recent importanţa familiei pentru societate în mesajul
său trimis participanţilor la rugăciunea rozariului din cadrul celei de-a şasea ediţii a Zilei
Mondiale a Familiilor desfăşurată în Ciudad de Mexico. În timpul mesajului video din 17
ianuarie, Pontiful a spus că familia este „o celulă vitală a societăţii”. „Datorită rolului
esenţial în societate, familiei trebuie să i se recunoască propria sa identitate, care nu
trebuie confundată cu a altor forme de coexistenţă”, a explicat Sfântul Părinte. Astfel,
Papa Benedict al XVI-lea a subliniat că familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o
femeie trebuie să primească un sprijin legislativ, financiar şi social substanţial.

Importanţa socială a vieţii de familie nu este afirmată doar de Biserică. Jennifer Roback
Morse, fost cercetător la Institutul Hoover din Universitatea Stanford, şi în momentul de
faţă cercetător la Institutul Acton pentru Studiul Religiei şi Libertăţii, a publicat recent a
doua ediţie a cărţii sale „Iubire şi economie” (Ruth Institute Books). Unul dintre
capitolele cărţii este intitulat: „De ce nu există nici un înlocuitor pentru familie.” Familia
este de neînlocuit nu numai în sensul că cei doi părinţi ai unui copil joacă un rol unic în
viaţa acestuia, ci şi pentru că instituţia în sine a familiei nu poate avea nici un fel de
substituit. Morse a afirmat că rolul primar al familiei este relaţionarea. Bineînţeles,
anumite familii reuşesc să dezvolte această sarcină mai bine decât altele, dar nici o altă
instituţie nu poate să îndeplinească acest rol mai bine decât familia, a susţinut ea.
Nu este opţional

Faptul că anumite familii eşuează nu trebuie să ne conducă la concluzia că familia ca şi

instituţie este pur şi simplu ceva opţional, a continuat Morse. „Dacă vom putea să ţinem
familia împreună atât la nivel individual cât şi personal, vom avea nevoie de mai puţine
proiecte grandioase pentru a înlocui familia la nivelul societăţii,” a afirmat Morse. Morse
a rezumat rezultatele a numeroase studii care indică rezultatele nefavorabile aduse
copiilor în familiile monoparentale: sărăcia, probleme de comportament şi educaţia de
slabă calitate.

Sarcina de a creşte copii este prea mare pentru un părinte singur, a spus Morse. Mai mult
decât atât, celelalte variante, cum ar fi coabitarea şi părinţii vitregi, nu aduc aceleaşi
avantaje ca în cazul familiilor formate din părinţii biologici ai copilului. Rolul tatălui este
mai mare decât doar cel economic, a continuat Morse. Societatea este vinovată de a
ignora în general contribuţia lui la dezvoltarea morală a copilului, a acuzat Morse.
„Problema reală nu este legată de diferenţele dintre bărbat şi femeie ci mai degrabă de
felul în care aceste diferenţe permit fiecăruia să contribuie cu ceva unic la dezvoltarea
morală a copilului”.

Comentând despre schimbările puternice în normele morale şi în obiceiurile sexuale din

ultimele decenii, Morse notează că schimbările dezlănţuite în anii ’60-’70 au promis
fericire şi împlinire prin libertate nelimitată. După această experienţă de nedorit Morse
spune că putem trage concluzia că abilitatea de a susţine până la capăt angajamentele
luate ne poate aduce o bucurie şi o satisfacţie mult mai adâncă. „Foarte mulţi adulţi sunt
acum dispuşi să reînveţe tot ce pot despre căsătoria pe viaţă, pentru binele lor dar şi
pentru binele copiilor, ” a concluzionat ea. Libertatea are propriile limite, a susţinut
Morse în capitolul de final al cărţii sale. Generaţiile nu sunt libere să redefinească familia
şi obligaţiile ei. Anumite virtuţi şi obligaţii sunt indispensabile, a spus Morse.

Temelia
Cardinalul Sean Brady, Arhiepiscop de Armagh şi primat al Irlandei, şi-a exprimat o
viziune asemănătoare în discursul pe care l-a susţinut anul trecut în cadrul Conferinţei
Ceifin, pe 4 noiembrie. Tema discursului său a fost: „Familia ca temelie a societăţii”.
Familia bazată pe căsătorie ca fundament al societăţii este un adevăr revelat de
Dumnezeu în Scripturi, a spus Cardinalul Brady, dar de asemenea este una dintre cele
mai preţioase valori umane, a adăugat el. Prosperitatea căsătoriei şi a familiei reprezintă
un interes public, a argumentat Cardinalul, şi sunt fundamentale pentru binele comun. De
aceea, trebuie să li se acorde o atenţie sporită din partea statului.

„Celelalte relaţii, fie că sunt de natură sexuală sau nu, sunt rezultatul unui interes
propriu”, a explicat el. „Ele nu au aceeaşi relaţie fundamentală cu binele societăţii şi cu
creşterea copiilor cum o are familia bazată pe căsătorie”, a susţinut Cardinalul Brady. El a
clarificat că cerând ca familia bazată pe căsătorie să fie susţinută de stat, intenţia nu este
de a-i penaliza pe cei care au ales alte tipuri de convieţuiri. „Este vorba mai degrabă de
susţinerea principiului că familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este
legată fundamental de binele societăţii încât merită o mai mare atenţie şi protecţie”, a
spus el.

Angajament

„Legătura dintre angajamentul public pentru o căsătorie pe viaţă şi stabilitatea familiei,

precum şi rolul distinct pe care mama şi tatăl îl au în generarea şi educarea copiilor,
acordă căsătoriei o relaţie unică şi calitativ diferită cu societatea faţă de oricare altă formă
de relaţie”, a subliniat Cardinalul Brady. Familia este un fundament indispensabil al
societăţii, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în mesajul său video adresat la Liturghia de
încheiere a Întâlnirii Mondiale a Familiilor din 18 ianuarie. „Noi toţi am primit viaţa de la
alţii, şi aceasta s-a dezvoltat şi maturizat prin adevărurile şi valorile pe care le-am învăţat
în relaţia şi comuniunea cu ceilalţi”, a explicat. „Acasă este locul unde învăţăm cu
adevărat să trăim, să preţuim viaţa şi sănătatea, libertatea şi pacea, dreptatea şi adevărul,
munca, înţelegerea şi respectul”, a spus Papa. Un adevăr valabil pentru toate culturile şi
societăţile.

http://lumea.catholica.ro/2009/03/rolul-esential-al-familiei/