Baltagul

de Mihail Sadoveanu
-tema si vizune-
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician si om politic
roman. Acesta este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti prozatori romani din prima
jumatate a secolului XX, alaturi de Ion Neculce si Ion Creanga.
Opera lui Sadoveanu este una monumentala, cuprinzand: romane istorice si de aventura
(”Neamul Soimarestilor”, ”Fratii Jderi”), scrieri de factura mitica (romanele ”Ochi de urs”, ”Nopti de
Sanziene”, ”Creanga de aur”, ”Baltagul”), opere in care abordeaza teme sociale (povestirile
”Judet al sarmanilor”, ”Bordeenii”), scrieri de elogiere a naturii privite cu ochii vanatorului sau ai
pescarului (”Tara de dincolo de negura”, ”Nada florilor”). Debutul sau editorial are loc in anul
1904, cu patru volume simultan. Drept urmare, Nicolae Iorga, care a remarcat interesul vadit al
scriitorului pentru istorie, a denumit anul 1904 „anul Sadoveanu”. Intreaga sa opera este
caracterizata, printre altele, de aplecare asupra vietii traditionale si a societatii patriarhale a
satului romanesc. O alta caracteristica este recurgerea lui Sadoveanu la tipuri literale. Tudor
Vianu a remarcat portretizarea de catre prozator a taranului roman drept ”un tip superior de om,
un om eroic”. El creeaza, de asemenea, tipologii de intelepti populari, ai caror opinii privind
existente sunt de natura umanista, adesea in contrast cu principiile rationalismului caracteristic
culturii occidentale. Prin urmare, Mihail Sadoveanu este considerat creatorul romanului istoric
romanesc.
Opera literara „Baltagul”, considerata ”o Miorita in dimensiuni mari” (George Calinescu) evoca o
lume cu randuieli bazate pe legea nescrisa a traditiei, izvorate dintr-o obisnuita de viata, care se
pierde in vreme. ”Baltagul este un roman realist in sensul cel mai propriu. (...) Nicaieri n-a pus
Sadoveanu mai multa obiectivitate si mai mult sentimentalism.”(Nicolae Manolescu). Astfel,
romanul este o specie epica, in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune complexa,
desfasurata pe mai multe planuri negative, cu personaje numeroase, amplu caracterizate si prin
intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare asupra existentei omenesti.
In ciuda dimensiunii reduse, romanul este o opera realista, o monografie a satului traditional,
desfasurata larg in jurul unei familii de oieri din Magura Tarcaului, reper spatio-real, familia lui
Nechifor Lipan. Muntenii sunt niste ”fapturi de mirare” ,isi duc viata in ritmul transhumantei,
practica oierilor de la inceputul lumii, din cauza careia a intarziat la impartirea darurilor divine,
conform unei vestiri anecdotice de la inceputul romanului.
Din unghi realist romanul prezinta sub toate aspectele viata muntenilor. Unii isi castiga traiul
lucrand in munte, iar cei mai vrednici intemeiaza stani; dintre acestia din urma face parte si
Nechifor Lipan. Romanul este si povestea unei familii de oameni instariti, negustori bine vazuti:
„avere aveau cat le trebuia”, „aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa”. Din sapte copii
cati le-a dat Dumnezeu ,Nechifor si Vitoria au ramas cu doi: Gheorghita si Minodora. Rolul femeii
este bine stabilit, dar este legat mai mult de treburile gospodaresti, motiv pentru care Vitoria nici
n-a prea iesit din sat de cand s-a maritat. Aceasta apara cu strasnicie respectul pentru credinta si
obiceiuri, caci oamenii, daca se abat de la legea firii, pierd din cinste si demnitate, devin
neoameni. Astfel, viata se defasoara calendaristic, intre plecarea turmelor la pasunat si
inatoarcerea lor la iernatic. Nu ziua, ci vremea pe care oamenii o inteleg dupa semnele ei ce se
arata, hotaraste si treburile oierilor si ale casei. Ca roman monografic, Baltagul prezinta trei
obiceiuri legate de viata unui om: botezul, nunta si inmormantarea. Traseul vitoriei reface
calatoria lui Nechifor Lipan, pe drumul transhumantei. Lumea veche este pusa in balanta, alaturi
de lumea cea noua, instabila si infricosatoare.
Desi restransa, actiunea se distinge prin complexitate, fapt evidentiat de compozitia si structura
operei. Printr-un artificu de compozitie, actiunea propriu-zisa este precedata de o poveste despre
cum a impartit Dumnezeu darurile intre neamuri. In planul faptelor, cauza declansarii actiunii este
reprezentata de faptul ca Nechifor Lipan, plecat in vara dupa oi la Dorna, intarzie mai mult decat
de obicei, iar absenta lui determina hotararea Vitoriei de a porni in cautarea lui, ceea ce constituie
mobilul sufletesc al actiunii. Defasurearea actiunii cuprinde pregatirea calatoriei si drumul propriu-
zis al Vitoriei si al fiului ei, Gheorghita. Isi incepe calatoria impreuna cu fiule ei, incercand sa
refaca traseul sotului. Prima localitate unde face popas este Bistrita, urmeaza popasul la Bicaz,
unde vorbeste cu hangiul Donea, la Calugareni se desparte de negustorul David, la Farcasa
vorbeste cu mos Pricop, la Borca da de un botez, la Cruci ia parte la o nunta, la Vatra Dornei
gaseste insemnata in registre tranzactia incheiata de Nechifor si alti doi ciobani, se mai opreste la
Paltinisi, Darmoxa, Brosteni, Sabasa, unde vorbeste cu Iorgu Vasiliu, apoi la Suha si inapoi la
Sabasa, fiindca afla ca la Suha n-au stat la masa de la han decat doi ciobani: Calistrat Bogza si
Ilie Cutui. Ramasitele pamantesti ale lui Nechifor sunt gasite intr-o rapa, in locul numit Crucea
Talienilor.
Cea mai tensionata scena este cea de la praznic, la care, cu ajutorul hangiului Toma si al sotiei
acestuia, Vitoria invita tot satul si pe cei doi presupusi asasini. Autoritatile incep sa cerceteze
faptele si sa caute dovezi, iar Vitoria ii iscodeste pe cei doi oieri. Depasirea momentului dificil are
loc atunci cand Calistrat Bogza recunoastre crima si este ucis de Lupu, cainele lui Nechifor,
regasit acum de stapana lui. Ilie Cutui este arestat de autoritati dupce ce isi marturiseste
complicitatea. Actiunea romanului se inchei dupa terminarea praznicului, cand Vitoria isi propune
sa mearga la Rarau pentru a vedea turmele cumparate de Nechifor, apoi la manastirea Varatec
pentru a o lua pe Minodora, pe care are de gand s-o aduca sa vada mormantul tatalui sau: la
patruzeci de zile de la inmormantarea se va face praznic de pomenire, apoi se vor intoarce toti la
Tarcau.
Titlul romanului este simbolic, punand intreaga actiune sub semnul baltagului, uneala cu doua
taisuri si proprietati magice, devenita simbol al cautarii adevarului si al legii nescrise a oierilor,
care se intoarce impotriva raufacatorilor. Baltagul este si un simbol al comuniunii dintre lumea
celor vii si lumea celui disparut, Nechifor Lipan; de fapt, este vorba in roman despre un baltag cu
proprietati negative, ca arma a crimei (baltagul cu care a fost omorat Nechifor), si de un baltag ce
restabileste echilibrul pierdut si face dreptate (baltagul lui Gheorghita).
Sadoveanu introduce sugestii si simboluri care dau acestui drum un sens initiatic pentru ambele
personaje. In primul rand, decizia de a pleca in cautarea lui Nechifor este luata dupa o lunga
perioada de pregatiri, intocmai ca in basme. Vitoria isi impartaseste temerile preotului, merge la o
vrajitoare, tine vinerea neagra, are visul prevestitor de moarte. Apoi pleaca impreuna cu fiul ei,
Gheorghita, in susul Bistritei, drum ascensional si de intaorcere la origini. Si momentul plecarii
este simbolic: ei pornesc primavara (pe 10 martie), intr-o vinere, la rasaritul soarelui; aceasta
fixare intr-un timp al inceputului, intr-o zi fasta, subliniaza cu insistenta caracterul intiatic al
acestui drum.
De asemenea, este de retinut ca granita dintre Magura si lumea necunoscuta este apa Bistritei.
Trecerea raului este si ea semnificativa pentru debutul unei calatori care presupune mari incercari
legate de introducerea intr-o alta ordine a cunoasterii, care presupune mari incercari legate de
introducerea intr-o alta ordine a cunoasterii.Toate opririle sunt hotarate de semne dumnezeiesti;
de pilda, ajungand la Farcasa, pentru ca se porneste vand din senin, Vitoria spune: ”asta-i
porunca sa poposim aici”.
Tot simbolic este si faptul ca pe drum calatorii intalnesc un botez , o nunta, iar in final are loc
inmormantaterea lui Nechifor. Cele trei evenimente ale vietii -nasterea, nunta si moartea-
sugereaza ca acest drum reprezinta o metafora a vietii. Totodata, el nu este o simpla trecere,
caci intaorcerea de la Dorna la Sabasa presupune incercarea ultima, marcata ritualic de viziunea
Vitoriei si prin intermediul careia ea are in sfarsit acces la adevar.
De asemenea, romanul este si un bildungsroman, opera intiatica: Gheorghita se supune mamei
sale, ca un novice maestrului sau, face dreptate si este pregatit sa devina barbat. Din recuzita
romanului politist se regasesc in ”Baltagul”: supozitia unei crime, mobilul crimei (oile), criminalul
(Calistat Bogza), complicele (Ilie Cutui), arma crimei (baltagul), anchetatorul (Vitoria), ancheta
(calatoria), marturiile depuse de cei interogati, pedepsirea vinovatilor, etc.
Astfel, prin tema sa generala, romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este unul de factura
rurala, evocand lumea taraneasca, straveche si valorile ei morale, intruchipate de o fiinta aparte,
Vitoria Lipan. Nu doar cadrul este mioritic in roman, ci si intelegerea vietii si a sufletului omenesc.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
-personaj-
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician si om politic
roman. Acesta este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti prozatori romani din prima
jumatate a secolului XX, alaturi de Ion Neculce si Ion Creanga.
Opera lui Sadoveanu este una monumentala, cuprinzand: romane istorice si de aventura
(”Neamul Soimarestilor”, ”Fratii Jderi”), scrieri de factura mitica (romanele ”Ochi de urs”, ”Nopti de
Sanziene”, ”Creanga de aur”, ”Baltagul”), opere in care abordeaza teme sociale (povestirile
”Judet al sarmanilor”, ”Bordeenii”), scrieri de elogiere a naturii privite cu ochii vanatorului sau ai
pescarului (”Tara de dincolo de negura”, ”Nada florilor”). Debutul sau editorial are loc in anul
1904, cu patru volume simultan. Drept urmare, Nicolae Iorga, care a remarcat interesul vadit al
scriitorului pentru istorie, a denumit anul 1904 „anul Sadoveanu”. Intreaga sa opera este
caracterizata, printre altele, de aplecare asupra vietii traditionale si a societatii patriarhale a
satului romanesc. O alta caracteristica este recurgerea lui Sadoveanu la tipuri literale. Tudor
Vianu a remarcat portretizarea de catre prozator a taranului roman drept ”un tip superior de om,
un om eroic”. El creeaza, de asemenea, tipologii de intelepti populari, ai caror opinii privind
existente sunt de natura umanista, adesea in contrast cu principiile rationalismului caracteristic
culturii occidentale. Prin urmare, Mihail Sadoveanu este considerat creatorul romanului istoric
romanesc.
Opera literara „Baltagul”, considerata ”o Miorita in dimensiuni mari” (George Calinescu) evoca o
lume cu randuieli bazate pe legea nescrisa a traditiei, izvorate dintr-o obisnuita de viata, care se
pierde in vreme. ”Baltagul este un roman realist in sensul cel mai propriu. (...) Nicaieri n-a pus
Sadoveanu mai multa obiectivitate si mai mult sentimentalism.”(Nicolae Manolescu). Astfel,
romanul este o specie epica, in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune complexa,
desfasurata pe mai multe planuri negative, cu personaje numeroase, amplu caracterizate si prin
intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare asupra existentei omenesti.
Felul de a fi al munteanului, il desprindem din comportamentul Vitoriei Lipan. In tot ceea ce
întreprinde această femeie, e dragoste si statornicie, inteligentă nativă şi tărie morală; o vitalitate
care este a naturii însăşi, într-un cuvânt, un suflet si un caracter care, in viziunea autorului,
definesc structura psihica a țăranului din această parte a Moldovei. Drama prin care trece Vitoria
Lipan nu are nimic senzational in roman. Faptul ca sotul ei a fost ucis e trăit intens, cu o putere
de stăpânire ce are radacini in natura aspră şi stâncoasă a locurilor ce nasc asemenea oameni,
în obiceiurile şi traditiile care au aşezat relatiile dintre ei.
Vitoria impresioneaza prin zbuciumul sufletesc şi dragostea pe care i-o poarta celui drag. Este un
personaj cu însuşiri deosebite, portretul ei fiind derivat din caracterizarea generală a muntenilor:
muntenii sunt caracterizati, prin opozitie cu celelalte neamuri, ca fiinte napastuite, dar harnice,
absorbite de meşteşugul oieritului, care le-a fost dat de la inceputul lumii. Sunt surprinsi in timpul
transhumantei, într-un cadru deosebit, un spatiu mioritic, cu ”poteci oable”, prapăstii şi locuri
strâmte, între stânci de piatră, cadru semnificativ pentru urcuşurile şi coborâşurile din viata lor.
Traind in legătură cu natura, ei sunt nişte fapturi de mirare, împrumutând din trăsăturile acesteia:
iuti şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători in suferintă ca şi in ierni cumplite, fără griji in
bucurii, venind la bârlogul lor ca fiara şi plăcându-le datinile lor de la începuturile lumii. Peste
acestea, ei ,,stau in fata soarelui c-o inimă ca din el ruptă", îl venerează ca pe un simbol al
adevărului, iar această credintă este un semn al lumii străvechi pe care o reprezintă.
Vitoria este o reprezentantă a acestei lumi arhaice, aproape mitice, cu legi nescrise, şi are o
imagine inspirată de chipul măicutei bătrâne din Miorita. Replica ei amintește de călătoria tragică
a maicutei bătrâne: ”Nu s-a oprit cumva astă-toamnă un om cu un cal negru țintat in frunte? Mie
numai să-mi spuneți cine a vazut un om de la noi, calare, pe un cal negru țintat in frunte şi-n cap
cu o căciulă brumărie?" Din punct de vedere social, este o femeie simplă, nu ştie carte şi nu prea
a ieşit în lume de cand s-a măritat cu Nechifor Lipan, oier neînfricat de la Măgura Tarcăului.
Portretul moral o defineşte ca reprezentantă a lumii vechi, care respectă legile nescrise.
Din primele pagini ale cărtii se desprinde portretul ei fizic. Ea este caracterizată direct de catre
narator, ca o femeie de o frumusete simplă, dar fermecatoare, în ciuda varstei. In centrul atentiei
sunt ”ochii ei căprii, in care parcă se rasfrângea lumina castanie a părului", ochi ”aprigi şi încă
tineri”. Portretul este completat prin autocaracterizare cu trăsături morale, insistându-se asupra
aceleiaşi trăsături, simplitatea. In ciuda faptului că nu ştie carte, cunoaşte oamenii, le ghiceşte
gandurile, aşa cum le ghiceşte şi pe ale lui Gheorghită: ”eu te citesc pe tine, macar că nu ştiu
carte". In fata preotului, in care are încredere, spune că, deşi nu ştie sa socoteasca, şi-a dat
seama că sotul ei întârzie mai mult decât de obicei. Simțind că s-a intâmplat ceva şi nu are niciun
ajutor, ea işi pune speranta in ajutorul divin: "acu la Dumnezeu am eu nadejde, la Maica
Domnului si la Sf. Gheorghe." În opoziție cu aceste trăsături, in mintea lui Gheorghită, Vitoria
capată contur negativ. Neştiutor şi naiv, el crede că mama sa nu are vreo calitate deosebita, daca
citeste gândurile oamenilor, ci este o vrăjitoare, idee ce se desprinde dintr-un scurt monolog:
”mama asta trebuie să fie farmacatoare; cunoaşte gandul omului”; ”dacă-i intr-adevăr vrăjitoare,
cugeta el, apoi eu manânc şi ea prinde putere.”
Complexitatea personalitatii sale rezultă din fapte, limbaj şi numele pe care-l poartă. Din fapte,
reiese credinta adâncă în Dumnezeu, in ciuda unor superstiții ce o napadesc, ca pe orice om.
Este calma, rationala, deşi realizează dezastrul. Pastrătoare a unor legi străvechi, cum este şi
aceea conform căreia trebuie să-şi găsească sotul şi să-l înmormânteze creştineşte, ea este
minutioasa şi pune totul la cale până in cel mai mic detaliu, desi n-a mai fost niciodată plecată
atât de departe de casă. Anticipează scena cu hotii şi dă dovada de mult curaj, ca femeie ce
este. In scena praznicului, da dovadă de stăpanire de sine, ştiind că este aproape de adevăr.
Limbajul arată hotărârea ei de a face ce şi-a propus: ”n-am să mai am hodina cum n-are pârâul
Tarcaului pană ce nu l-oi gasi pe Nechifor Lipan”. Misterul dezvaluirii din final este inlocuit cu
tensiunea si zbuciumul eroinei, care stie adevarul, fara a avea dovezi. Ca un detectiv, ea se
foloseste de anumite tehnici, cum este faptul ca nu-si dezvaluie identitatea, de teama ca oamenii
nu-i vor spune adevarul asteptat. In fapt, ea reuseste sa afle adevarul prin iubirea fata de
Nechifor, pastrand cu aceasta o legatura permanenta, asa cum declara in scena parastasului:
„Mi-a spus Nechifor Lipan cat am stat cu el in groapa”. Numele şi personalitatea ei sunt in deplina
concordantă. Ea reprezintă un neam de fiinte napăstuite, dar biruitoare, care slavesc adevarul şi
binele, asemenea Sf. Gheorghe, purtatorul de biruință.
Astfel, Vitoria Lipan este expresia umana a unei credinte stravechi, care se manifesta intr-o
anumita structura psihica, in raporturile ei cu oamenii, cu asezarile si cu datinile. ”Baltagul este
romanul unui suflet de munteanca”.(Perpessicius)
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
-relatie-
Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician si om politic
roman. Acesta este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti prozatori romani din prima
jumatate a secolului XX, alaturi de Ion Neculce si Ion Creanga.
Opera lui Sadoveanu este una monumentala, cuprinzand: romane istorice si de aventura
(”Neamul Soimarestilor”, ”Fratii Jderi”), scrieri de factura mitica (romanele ”Ochi de urs”, ”Nopti de
Sanziene”, ”Creanga de aur”, ”Baltagul”), opere in care abordeaza teme sociale (povestirile
”Judet al sarmanilor”, ”Bordeenii”), scrieri de elogiere a naturii privite cu ochii vanatorului sau ai
pescarului (”Tara de dincolo de negura”, ”Nada florilor”). Debutul sau editorial are loc in anul
1904, cu patru volume simultan. Drept urmare, Nicolae Iorga, care a remarcat interesul vadit al
scriitorului pentru istorie, a denumit anul 1904 „anul Sadoveanu”. Intreaga sa opera este
caracterizata, printre altele, de aplecare asupra vietii traditionale si a societatii patriarhale a
satului romanesc. O alta caracteristica este recurgerea lui Sadoveanu la tipuri literale. Tudor
Vianu a remarcat portretizarea de catre prozator a taranului roman drept ”un tip superior de om,
un om eroic”. El creeaza, de asemenea, tipologii de intelepti populari, ai caror opinii privind
existente sunt de natura umanista, adesea in contrast cu principiile rationalismului caracteristic
culturii occidentale. Prin urmare, Mihail Sadoveanu este considerat creatorul romanului istoric
romanesc.
Opera literara „Baltagul”, considerata ”o Miorita in dimensiuni mari” (George Calinescu) evoca o
lume cu randuieli bazate pe legea nescrisa a traditiei, izvorate dintr-o obisnuita de viata, care se
pierde in vreme. ”Baltagul este un roman realist in sensul cel mai propriu. (...) Nicaieri n-a pus
Sadoveanu mai multa obiectivitate si mai mult sentimentalism.”(Nicolae Manolescu). Astfel,
romanul este o specie epica, in proza, de cea mai mare dimensiune, cu o actiune complexa,
desfasurata pe mai multe planuri negative, cu personaje numeroase, amplu caracterizate si prin
intermediul carora se construieste o imagine cuprinzatoare asupra existentei omenesti.
Romanul are un număr mare de personaje, cu rol diferit in actiune: personaj principal (Vitoria),
personaje secundare (Gheorghită), episodice (Minodora, preotul satului, criminalii etc.). Imaginea
lui Nechifor este reconstituită din mărturiile celor care l-au cunoscut, fiind viu in inima sotiei şi a
copilor sai. Vitoria şi fiul ei, Gheoghită, sunt infătişați intr-o calătorie simbolică. Aceasta se va
dovedi un fervent initiatic pentru băiatul care pleacă de acasă copil şi revine barbat, pregatit să
facă anul viitor, de unul singur, traseul transhumantei.
Muntenii sunt caracterizati, prin opozitie cu celelalte neamuri, ca fiinte napastuite, dar harnice,
absorbite de meşteşugul oieritului, care le-a fost dat de la inceputul lumii. Sunt surprinsi in timpul
transhumantei, intr-un cadru deosebit, un spatiu mioritic, cu ”poteci oable", prăpăstii şi locuri
strâmte, între stânci de piatră, cadru semnificativ pentru urcuşurile şi coborâşurile din viata lor.
Traind în legătură cu natura, ei sunt nişte făpturi de mirare, imprumutand din trăsăturile acesteia:
iuți si nestatornici ca apele, ca vremea, rabdători in suferintă ca şi in ierni cumplite, fară griji in
bucurii, venind la bârlogul lor ca fiara şi plăcându-le datinile lor de la Inceputurile lumii. Peste
acestea, ei "stau în fata soarelui c-o inimă ca din el ruptă" il venerează ca pe un simbol al
adevărului, iar această credintă este un semn al lumii stravechi pe care o reprezintă.
Pentru Gheorghită, toate evenimentele au caracter initiatic: el se initaza in tainele lumii, ca un
învățăcel, ajutat de mama sa, ce îndeplineşte rolul unui maestru, şi trece de la copilarie la
maturitate înainte de vreme. Initial, el refuză călatoria, cu gândul la libertatea specifică varstei
copilăriei. Pe drum, se supune mamei sale, observandu-i comportamentul in relatia cu oameni.
Ca in basme, calatoria conduce spre initiere. El are asupra sa baltagul, un alt buzdugan, simbol
al puterii şi al adevarului. Ajunge într-o lume necunoscută, unde este supus mai multor probe:
rabdare, sacrificiu, renuntare, vitejie, prespicacitate, sensibilitate, curaj, simtul dreptătii. Când
realizează că tatăl său nu mai este, plânge ca un copil, dar întelege că de acum el este bărbatul
casei şi va trebui să facă singur traseul transhumantei. Numele sau provine de la cel al Sf.
Gheorghe, purtatorul de biruintă, dar semnifică şi identitatea cu personalitatea tatălui
(Nikephoros-"purtătorul de biruinta", victoriosul").
O scenă plină de semnificatii este cea petrecută înainte de plecare. Intuind că fiul ei nu are de
gând să plece de unul singur în căutarea tatălui său, Vitoria il fulgeră cu privirea: "Intelege că
jucăriile au stat!" sau "Nu te uita urât, Gheorghița, că pentru tine d-aici inainte începe a răsări
soarele." Momentul lasă loc şi caracterizării fizice a lui Gheorghită, care seamănă cu mama sa:
are ochi căprui, un zambet frumos şi straie specifice lumii oierilor, chimir nou, bundită inflorită. De
asemenea, de la tatăl său nu are doar ,,numele adevărat şi tainic", ci şi priceperea în meşteşugul
oilor. Tot el, in alt moment, gândeşte cu ințelepciune că fiecare are calități si defecte şi aşa este şi
el: ,,Femeile sunt mai viclene, mai iscusite la vorbă; iar bărbații is mai proşti, însă mai tari de
vârtute." Consolidarea initierii sale, trecerea sa de la copilarie la maturitate au loc in scena finală,
când il loveşte pe faptaş, restabilind echilibrul lumii, cu o lovitură de baltag "pe care e scris
sânge."
Simbolic, drumul insearnnă cunoaştere, maturizare, dar şi pregatire pentru moarte. S-a facut în
multe rânduri observatia că drumul are importanta majoră pentru Gheorghită, pentru care
înseamnă un examen de maturizare şi totodata o pregătire pentru confruntarea finală cu Bogza;
chiar şi lovitura de baltag pe care i-o dă ucigaşului nu are rostul unei răzbunări, ci ea consfinteşte
desavârşirea experientei lui, de intrare intr-o lume crâncenă, de pastori, al căror singur sprijin
este baltagul. Şi pentru Vitoria drumul se desfaşoară ritualic: ea parcurge calea spre adevăr şi
spre lumina, de aceea se simte indrumată, îndreptată nu numai spre locul in care zăcea cadavrul
pastorului, dar şi spre revelatia finală ca lucrurile trebuie descurcate, viata nu se poate desfăşura
in confuzie, adevărul trebuie restabilit, iar ritualul mortuar se cere îndeplinit după regulă.
Aceasta tensionata pregatire a deznodamântului confera caracter dramatic faptelor, care par
toate dirijate de Vitoria; ea dezlantuie prin cuvinte mania lui Bogza şi il impulsionează pe
Gheorghita să facă dreptate: impuns de un alt țipăt al femeii, feciorul mortului simti crescand in el
o putere mai mare şi mai dreapta decat a ucigaşului. Chiar şi in final, când, lovit de muchia
baltagului şi cu beregata sfaşiată, Bogza cere iertare in fata preotului, Vitoria mai întâi ii pretinde
cu luciditate să mărturisească public motivul crimei şi abia apoi rosteşte freza de iertare
conventionala: ”Dumnezeu să te ierte!” .Il priveşte cu buzele strânse, dar nu-i acordă iertarea ei
omenească.
Astfel, caracterul emblematic al acestui roman polifonic rezida si din maniera in care sunt
construite personajele, extrem de autentice si viabile, relatia dintre munteanca si fiul sau fiind
semnificativa. In actiunea romanului evolutia relatiei dintre Vitoria si Gheorghita depaseste
specificul raportului mama-fiu, ilustrand o relatie de sustinere si mai ales de initiere necesara a
celui tanar de catre femeia ce dispune de experienta vietii.