Satul – „matrice existențială”

Spațiul-matrice este fundamentul spiritual al poporului românesc, care a luat

naștere în momentul în care acest topos a prins forme în inima sa, determinând stilul
vieții sufletești. Lucian Blaga spunea: „ Satul trăiește în mine într-un fel mai palpitant,
ca experiență vie”. Tema satului este abordată în opera blagiană sub diverse aspecte:
spațiu de reconciliere, vindecare, regăsire, renaștere și chiar de înfăpuire a unei
frumoase povești de dragoste.
Susțin acest lucru deoarece satul, această matrice-existențială îi oferă eului
posibilitatea de împlinire prin iubire și de regăsire a propriei ființe. Așadar, în poezia
„În lan”, eul se autocontemplă la Izvoarele Ființei, lipsit de griji și de limite: „fără
dorinți, fără mustrări, fără căinți” și revenit „pe drumul începutului” – „în lan”,
trăiește o frumoasă poveste de iubire care îl face să se renască: „Pe buzele ei calde mi
se naște sufletul”. Reîntoarcerea în sat este, defapt, un act al devenirii, o încărcare a
eului liric cu energie pentru a putea crea(„Caut aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni” – „Lumina de ieri”), iubi(„Vino să ședem subt pom...Tu ești om, eu sunt om”
– „Glas în paradis”) și învinge limitele specifice spațiului profan.
În al doilea rând, în această „matcă spirituală”a ființei, timpul se lărgește
indefinit(„Iar timpul își întinde leneș clipele și ațipește între flori de mac” – „Vara”),
iar viața își descoperă calitatea ei sacră(„Deasupra-i încă veac ceresc. În vântul
adevărului, în marea umbr-a mărului” – „Glas în paradis”). Eul poetic se detașează de
constrângeri, iar Marea Trecere își pierde sensul, doar revenind la „matricea
existențială”, fiindcă indiferent de trecerea anilor, satul rămâne neschimbat. Această
idee este accentuată și în poeziile blagiene „Inscripție pe o casă nouă”: „Toate stau la
locul lor: piatră, floare și ulcior, vatră și amnar...”, cât și în poezia „Întoarcere”:
„Câte-s altfel – omul, leatul/Neschimbat e numai satul... Neschimbat ca Tine,
Doamne”, amplificând ideea că acest mediu este sacru, iar forța energetică a acestuia
este divină.
Cineva mi-ar putea reproșa că spațiul ancestral, defapt, nu îți poate asigura
eternitate, orașul și satul fiind spații absolut egale din punct de vedere al desfășurării
vieții oamenilor. Totuși, oamenii orașului trăiesc în dimensiuni și stări opuse celor
specifice toposului mioritic: în relativitate, în concretul mecanic, adică timpul se
măsoară în clipe, într-o trează tristețe și într-o superficialitate lucidă.(„Prietene crescut
la oraș, fără milă, ca florile în fereastră” – „Pluguri”). Pe când, după cum afirmă
Blaga în „Trilogia culturii”, satul este atemporal, o așezare de oameni, colectiv
cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unități(„Pe
dealuri, unde te-ntorci, sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri” – „Pluguri”) și are
caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un
cosmos(„Pajuri rotesc – minutare în veșnicul ceas- peste câmp și oier” – „Țara”).
Nu în ultimul rând, satul, cu puterea lui vindecătoare și mântuitoare e un spațiu
originar, cerc închis în sine însuși, tărâm al mișcărilor încete universale – „Satul
fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată” – „Sufletul satului”. Lecuirea de
răni lăuntrice devine posibilă prin întoarcerea la vârsta eternă a satului: „Aici se
vindecă setea de mânutire”, „dacă ți-ai sângerat picioarele/te așezi pe un podmol de
lut”, pământul fiind sursa primară de energie dătătoare de viață. În acest „paradis
pierdut”, în care beatitudinea vieții reiese din scena ritualică, eul își dorește să revină
mereu, fiindcă doar aici: „orice gând e mai încet”, „inima-ți zvâcnește mai
rar”(„Sufletul satului”), „Greierii părinților mulcom cântă”(„Întoarcere”).
În concluzie, pot afirma cu certitudine că reîntoarcerea în toposul strămoșesc –
contemplarea la Izvoarele Ființei – este o detașare a eului de zona profană în care
perisistă grijile, munca, gândurile permanente și timpul care se scurge ireversibil,
pentru a reveni la timpul mitic, la forța primară a Universului, la eternitate. Revenirea
la spațiul ancestral constituie, pentru fiecare dintre noi, reîntoarcerea la sorgintea
propriei Ființe, de aceea vă îndemn să reveniți în acest „paradis”, pentru a vă simți cu
adevărat împliniți.(„Copilo, pune-ți mâinile pe genunchi/ Eu cred că veșnicia s-a
născut la sat”).