Capitolul I.

Anotimpurile în textul bacovenian

George Bacovia este reprezentantul simbolismului dominat e o lume

dezmaterială, apocaliptică caracterizată de dominația și teroarea obiectelor. Printre
simbolurile creației sale se numără și natura, ca o expresie a sentimentelor și
stărilor eului liric. Despre el Eugen Lovinescu spunea că dezvăluie " o
atmosferade copleşitoare dezolare, de toamne reci,cu ploi putrede, cu arbori
căngrăniţi, limitat într-un peisagin de mahala de oraş provincial,între cimitir şi
abator, cu căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită,cu
melencolia caterincilor, și bucuria panoramelor,o atmosferă de plumb, în care
pluteşteobsesia morţii şi a neanţului, o descompunere a fiinţei organice.”. Natura în opera
sa preia atmosfera lumii interioare a poetului, „dominată de tristețe, apăsare,
dezgust, fie pentru o lume stăpânită de forțe obscure, implacabile, fie pentru
mediul fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere sau nostalgia
dureroasă a evadării”. Anotimpurile sunt reprezentative pentru geografia textului
bacovienian și îi conferă operei o expresivitate inedită.

Iarna, poetul nu este impresionat de albul imaculat al zăpezii și surprinde

mai mult momente critice, când zăpada se amestecă cu ploaia : "Ninge grozav pe
câmp la abator Si sânge cald se scurge pe canal ; Plină-i zăpada de sânge animal --Si ninge
mereu pe un trist patinoar... E albul aprins de sânge închegat,Si corbii se plimbă prin sânge...
si sug ; Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug  Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.".

Alte ori, poetul privește ninsoarea din locuința iubitei sale din care totul pare sfânt: "Te
uitã cum ninge decembre.../ Spre geamuri, iubito, priveste -/ (...) Ce cald e aicea la
tine,/ Si toate din casã mi-s sfinte, -". Acest anotimp îi trezește eului bacovienean o
stare de zbucium, drept pentru care preferă să-și izoleze ființa de teroarea lumii
exterioare amplificate :„câmpia albă, un imens rotund”. Bacovia se simte claustrat
de atmosfera tristă a iernii : „și ninge mereu pe un trist patinoar” , unde chiar și
zăpada albă preia culoarea conotativă a morții : „plină-i zăpada de sînge animal E
albul aprins de sânge închegat”, senzația care se preface în teamă față de teroarea
iernii și care îl determină să simtă dorul pentru bucuria vieții: „când iar începe-a
ninge mă simt de-un dor cuprins”(Ninge) ; „-Iubito, sunt eu la ușa înghețată”.

Primăvara b a c o v i a n ă lipsit de veselia şi de speranţele pe care ar trebui să

le aducă în mod normal, reînvierea naturii, acest anotimp fiind pentru poet
doar - “o nouă primăvară pe vechile dureri”, un motiv de nevroză, de isterie,
de amplificare a gândului existenţei inutile(„Melancolia m-a prins
pe stradă/ Sunt ameţit/ Oh, primăvară iar ai venit/ Palid şi mut/ Mii de
femei au trecut/ Melancolia m-a prins pe stradă”.(„Nervi de primăvară”)). Chiar
dacă atmosfera generată de acest sezon este, în general, una nevrotică, totuşi mai
există o licărire, primăvara nu îşi pierde complet puterea de a aduce speranţă: “Şi
soarele, sus, un cer a deschis / Cu bucurii de primăvară” („Curaj”). Sufletul
poetului cunoaşte astfel şi bucuria, chiar daca stă ascunsă într-un cotlon al inimii.
Deşi primăvara nu lipseşte din creaţia poetului, aceasta are rolul de a masca
durerea, dar nu şi puterea de a o alunga. Chiar dacă speranţa îşi face apariţia cu
subtilitate pe alocuri, aceasta dispare rapid (“S-a dus albastrul cer senin /Şi
primăvara s-a sfârşit”- „Ecou de romanţă”.

Poetul nici vara nu este fericit, nu se lasă purtat de lumina soarelui,

ba dimpotrivă, el este copleşit de arşiţa dogoritoare („Şi-al zilei zăduf, o
ruină”- „Miazăzi de vară”) şi invadat de miasmele pe care le exaltă
descompunerea materiei organice sub soarele torid: “Sunt câţiva morţi în
oraş, iubito/ Chiar pentru asta am venit să- ţi spun/ Pe catafalc, de caldură- n
oraş/ Încet, cadavrele se descompun” („Cuptor”). Poetul nu neagă farmecul verii,
ci evidenţiază zădărnicia frumuseţii soarelui, când sentimentele sufleteşti sunt
contrastante cu cerul “ideal” („Ecou de romanţă”). Starea sufletească generată de
sosirea verii este una de pace și împlinire sufletească: “Este linişte, răcoare. /
Codrul e de farmec plin -... / Îngerii deasupra noastră / Vor cânta un imn divin - /
Ah, ce clară noapte albastră” („Noapte de vară”). Este evidenţiată ciclicitatea
acestui anotimp dar şi presentimentul că va rămâne neschimbător în ciuda trecerii
timpului („Şi zilele de vară / Şi orizont senin... / Peste încă zece ani, / Câte, încă,
se vor ştie, - / Gând, mereu, nereuşit, / Stau speranţe, / Şi cu ele / Nici o tresărire. /
Se avântă rândunele / În nemărginire”-„II”). În cele din urmă vara trece, însă nu
fără a lăsa o urmă, un “lung suspin” („Ecou de romanţă”), lăsându-l pe eul liric
„îmbătrânit” şi cu o inimă care „plânge” („Amurg de vară”). Vara este “Poema
care s-a sfârşit” cu rapiditate (“Sezonul verii s-a finit /De serenadele albastre...”-
„Meridian”) şi a fost înlocuită de iarnă (“Sezonul iernii s-a ivit”- „Meridian”).

Toamna bacoviană e sumbră, mohorâtă, înfiorată de frigul din camere, de

clipocitul m ur d a r a l n o r o i u l ui c ă l c a t î n p i c i o a r e p e t r o t u a r e , d e
m e l a n c o l i a s u m b r ă a t u b e r c u l o ş i l o r . Întregul peisaj e cuprins de fiorul
înghețat al toamnei, al decorului macabru pe care "anotimpul galben" îl evocă
poetului: “E toamnă, e foşnet, e somn/ Copacii, pe stradă, oftează/ E
tuse, e plânset, e gol/ Şi-i frig, şi burează” („Nervi de toamnă”). Bacovia este un
poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura
noastră. Peste târg, pretutindeni ploua fără încetare, obsedant, apărător, rece
şi dezolant ca în poeziile: "Rar" sau "Plouă":

„Plouă, plouă, plouă „Da, plouă cum n-am mai văzut…

Vreme de beţie Şi grele talăngi adormite,
Şi s-asculţi pustiul Cum sună sub şuri învechite!
Ce melancolie! Cum sună în sufletu-mi mut!
Plouă, plouă, plouă”. Oh, plânsul şi când plouă!
(„Rar”) Şi ce enervare pe gând!
Ce zi primitivă de tină!
O bolnavă fată vecină
Răcneşte la ploaie, râzând..
Oh, plânsul şi când plouă!
Da, plouă…şi sună umil
Că tot ce-i iubire şi ură –
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.
Oh, plânsul şi când plouă!
Ce basme şi le spun!
Ce lume-aşa goală de vise! …
Şi cum să nu plângi în abise,
Da, cum să nu mori şi nebun?
Oh, plânsul şi când plouă
(„Plouă”)

În opinia mea, poeziile lui Bacovia exprimă o stare de nevroză şi melancolie,

generate de statutul său de inadaptat social, obligat să-şi trăiască viaţa într-o lume
lipsită de dreptate. De aceea, devenind preocupat de ideea morţii, poeziile sale
transmit stări și sentimente de disoluție, dezintegrare și angoasă, iar anotimpurile
în viziunea lui George Bacovia prezintă un spectru al emoțiilor poetului.
(anotimpurile sufletului)