Luceafarul Mihai Eminescu Mihai Eminescu (nscut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoani - d.

15 iunie 1889, Bucureti) a fost un poet, prozator i jurnalist romn, socotit de cititorii romni i de critica literar postum drept cea mai important voce poetic din literatura romn. Aparitie: poemul a fost publicat in almanahul societatii academice social-literare Romania Juna, la Viena, in aprilie 1821, apoi a fost reprodus in revista Convorbiri Literare si in volumul Poezii, in 1883. Este un poem alegoric, romantic si filozofic. Liricul domina epicul, la care se adauga procedee dramatice. Geneza: Lucreaza la poem peste 10 ani, sursa de inspiratie fiind basmul Fata in gradina de aur, cules de germanul Richard Kunisch, si Miron si frumoasa fara corp, ambele versificate de Eminescu. Tema este destinul omului de geniu, iar acest lucru este preluat din filozofia lui Schoppenhauer. Alaturi de aceasta tema apar si altele, cum ar fi tema iubirii, a naturii, a cosmogoniei, a efemeritatii poetice, visul, oglinda, inger, demon, noaptea, teiul, zborul interstelar. Ca specie, intalnim idila (intre Catalin si Catalina), meditatie filozofica, pastel, elegie, dorul fetei de luceafar (dorul de moarte), satira (monologul demiurgului la adresa universului uman). Poemul este structurat in patru tablouri, constituite pe ideea cuplului, si doua planuri aflate in antiteza, care se interfereaza in primul si ultimul tablou. Planul limitat este planul terestru (tablourile 2 si 4) si planul nelimitat este cel cosmogonic (tablourile 1 si 3). In acest poem, tema iubirii apare in doua aspecte: intre luceafar si fata de imparat si intre Catalin si Catalina. Atat pentru luceafar, cat si pentru fata de imparat, iubirea apare ca o aspiratie: amandoi aspira catre lumea celuilalt. Partea intai este asemanatoare unui basm, A fost odata ca-n povesti..., dar imediat textul paraseste modelul popular. Aici este prezentata fata de imparat, vistoarea i melancolic, contemplnd luceafrul, sear de sear, de la fereastra dinspre mare a castelului. Dragostea se infiripeaza in vis, idee pe care poetul o sublinieaza de mai multe ori in aceste versuri de inceput. Iubirea nu se realizeaza intre luceafar si fata de imparat, deoarece nu e posibila comunicarea: Desi vorbesti frumos, eu nu te pot pricepe.. Luceafarul e pregatit pentru sacrificiul suprem, pe care-l face in numele iubirii. Partea a doua prezinta rapiditatea cu care se infiripeaza legatura intre oamenii apartinand aceleiasi lumi (Catalin si Catalina). Cei doi ilustreaza tipul de iubire adolescentina. Portretul lui Catalin cu obrajei ca doi bujori, provine dintr-un strat social inferior, este un paj si copil inferior si de pripas. Idila lor apare intr-un spatiu restrans, este opus imensitatii oceanului si cerului. Catalin ii propune o idila comuna, dominata de instinct si o initiaza in iubire. Idila apare ca un joc. Faptul ca fata de imparat primeste numele de Catalina sugereaza identitatea de destin cu Catalin. Ea devine banala sisi pierde unicitatea. Cuplul acesta il regasim si in tabloul al patrulea, cand Catalin apare intr-o

ipostaza noua: iubirea l-a maturizat, tonul sau este mai grav si s-a inaltat spiritual prin iubire, fata de imparat reprezentand pentru el o iubire de neatins. In partea a treia apare un aspect al naturii: cosmogonia. Zborul luceafarului inseamna un drum al cunoasterii , un drum regresiv spre inceputuri. Este un drum al amintirii, al re-cunoasterii, un drum al constientizarii propriei esente. Zborul se desfasoara in imperiul luminii: Parea un fulger neintrerupt. Este descrisa cosmogonia: haosul, intunericul, adancul si permanemta izvorare. Aici luceafarul primeste numele de Hyperion, insemnand cel care merge pe deasupra. Dublul sau nume trimite la o dubla perspectiva: stea cu noroc, de catre pamanteni si esenta supreioara de catre creatorul lumii. Simbolica este identificarea sa cu planeta Venus, fapt care anticipeaza drama in plan erotic. Pentru luceafar, atractia catre fata de imparat echivaleaza cu o forma de cunoastere, pentru ca implinirea prin dragoste reprezinta un mister. Antiteza intre geniu si omul comun evidentieaza superioritatea luceafarului, de aceea demiurgul nu poate rasturna rasturnarea ordinii prestabilite. Monologul demiurgului este partea cea mai grava a poemului. De aici reiese efemeritatea omului, existenta lui este ciclica, oamenii sunt supusi destinului, iar moartea este finalul tuturor. Refuzandu-i calitatea de muritor, demiurgul ii ofera calitatea de geniu intr-o tripla ipostaza: inteleptul, artistul si cuceritorul. In final, in partea a patra, luceafarul intelege incompatibilitatea dintre el si fata de imparat: Ce-ti pasa tie, chip de lut? ilustreaza modificarea atitudinii luceafarului, care nu o mai percepe, ci realizeaza inferioritatea ei. Apare simbolul cercului, cu semnificatia de Univers limitat, dar si de identitate a celor care-l locuiesc. Luceafarul isi sintetizeaza conditia prin doua epitete: nemuritor si rece. Prin versurile finale, luceafarul se purifica de tot ceea ce a facut, sa se coboare de la esenta divina spre conditia umana.