Luceafarul

-comentariu-


Romantismul se constituie ca miscare artistica si literara la sfarsitul secolului al 18-lea si in
primele decenii ale secolului al 19-lea, ca o reactie impotriva clasicismului. Stilul pur este inlocuit
cu unul care foloseste elemente din toate straturile limbii, inclusiv din cel popular, argotic,
arhaic sau regional. In opera eminesciana, care constituie o etapa distincta a romantismului
romanesc, se intalnesc numeroase trasaturi tipice acestui curent literar, marcate de prezenta
miturilor (al nasterii si al mortii universului, mitul istoric, al cugetatorului etc) si a unor motive
de circulatie universala (omul si istoria, ingerul si demonul, somnul si visul etc)
Luceafarul este asa cum afirma Tudor Vianu, in studiul sau despre acest poem, din volumul
Eminescu, o sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs
mai inainte. Afirmatia lui Vianu pune in evidenta complexitatea acestei creatii eminesciene,
fapt demonstrat chiar si numai de geneza poemului si de izvoarele folosite de marele poet.
Poezia Luceafarul de Mihai Eminescu a fost conceputa in timpul studiilor sale la Berlin, iar din
perioada 1880-1883 dateaza cele cinci variante, in timp ce forma sa definitiva a fost publicata in
aprilie 1883 in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania juna de la Viena, apoi
in Convorbiri literare din august, acelasi an, si in volumul de poesii editat de Titu Maiorescu
in decembrie 1883.
Viziunea despre lume in acest poem este tipic romantica redata prin intermediul temei, al
structurii, al motivelor literare, precum si prin prezenta unor trasaturi stilistice specifice
romantismului, cum ar fi comparatiile ample, anti-teza sau amestescul de specii literare.
Ca prima dovada a viziunii romantice este tema principala a poemului, aceasta fiind destinul
omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostil acestuia,
careia i se subordoneaza celelalte teme, de asemenea romantice: tema iubirii imposibile, tema
naturii, tema timpului si a spatiului, ilustrate prin motive specifice acestui curent literar: motivul
oglinzii si al visului, motivul ferestrei si al noptii, al lunii si al stelelor, motivul marii, al zborului
cosmic, al ingerului si al demonului, motivul cuplului adamic etc.
Ca structura, poemul se bazeaza pe antiteza romantica, ceea ce duce la aparitia mai multor
opozitii: terestru-cosmic, terestru-astral; uman-fantastic (real-ireal); sus-jos, intr-o compozitie
clasica cu patru tablouri construite pe ideea cuplului si pe alternanta spatiilor.
In poemul Luceafarul viziunea romantica si trasaturile acestui curent literar sunt confirmate
de prezenta a cinci dintre cele sapte mituri ale poezie eminesciene, identificate de Eugen
Simion: mitul nasterii si mortii universului (calatoria Luceafarului catre Demiurg), mitul erotic
sau al Zburatorului (atractia dintre Luceafar si fata de imparat), mitul oniric (povestea de
dragoste se petrece in vis), mitul intoarcerii la elemente (intoarcerea Luceafarului catre
Demiurg) si mitul creatorului (Demiurgul, in ipostaza divina a creatorului) si mitul omului de
geniu.
De asemenea, de natura romantica este si compozitia poemului, una simetrica, realizata prin
alternarea planurilor cosmic (tabloului intai si tabloul al treilea) si terestru (tablourile al doilea si
al patrulea), care se suprapun elementului universal, vesnic si, respectiv, celui uman, efemer.
Asa se explica si natura duala a unora dintre personaje, mai ales a celor care apar in tablouri
diferite: Luceafarul Hyperion; fata de imparat Catalina. Catalin apare doar in posturi de
fiinta muritoare si reprezinta prototipul indragostitului etern intr-o lume care isi cunoaste si isi
accepta limitele, iar Demiurgul este parintele tuturor lucrurilor, creatorul lumii, prezent doar in
tabloul cosmic. Catalin se afla in opozitie cu Luceafarul, deosebindu-se prin origine, prin
conceptii si prin ceea ce semnifica in planul poemului.
Dualitatea amintita a celorlalte doua personaje, Luceafarul si fata de imparat, se datoreaza
incercarii lor de a-si descoperi propriile esente. Astfel, Luceafarul devine Hyperion, abia atunci
cand constientizeaza natura sa eterna, iar fata de imparat, devenita Catalina, duce dorul
Luceafarului, pana isi da seamana de propria limita, de propria neputinta de a patrunde in
lumea ideilor inalte: In veci il voi iubi si-n veci/ Va ramanea departe.
Aceasta natura dubla a personajelor se intalneste si in ilustrarea temei iubirii vazute antitetic, in
maniera romantica, in doua ipostaze: iubirea ideala si cea pamanteana. Cea ideala nu se poate
realiza deoarece cele doua fiinte, Luceafarul si fata de imparat, apartin unor lumi diferite. In
schimb, iubirea pamanteana dintre Catalin si Catalina se poate implini, fiind doua fiinte care
apartin aceluiasi univers si intre care nu exista nici un fel de incompatibilitate. Iubirea ideala
este prezentata prin interferanta planului cosmic cu cel terestru, carora le apartin cele doua
fiinta o prea frumoasa fata de imparat si Luceafarul de sus, iar cea de-a doua ipostaza a
iubirii, cea pamanteana, dintre Catalin si Catalina apartine apartine doar planului terestru.
In finalul poemului, cele doua povesti de iubire interfereaza, deoarece Catalina ii cere
Luceafarului sa-i lumineze norocul iubirii cu Catalin, Luceafarul, in postura sa de geniu, o
refuza insa, preferand sa ramana izolat (nemuritor si rece). Astfel se produce ruptura
definitiva, doar iubirea pamanteana ramanand sa se consume in cercul stramt, simbol al
efemeritatii clipei. Comuna ramane doar dorinta de atingere a unui ideal: Luceafarul (geniul)
doreste cunoasterea absoluta prin iubire, iar fata de imparat tinde spre depasirea conditiei de
om comun.
De asemenea, exista in Luceafarul, tot ca o trasatura romantica, interferenta de specii literare,
aproape toate apartinand genului liric, chiar daca poemul are o forma narativ-dramatica. Idila
pastorala, prezenta in tabloul al doilea, relateaza povestea de dragoste dintre Catalin si
Catalina, iar meditatia filozofica din tabloul al treilea urmareste drumul Luceafarului spre
Demiurg si discursul argumentativ al acestuia menit sa-l convinga pe Hyperion sa renunte la
dorinta de a deveni muritor. Exista in poem si doua pasteluri si anume un pastel cosmic si altul
terestru, carora li se adauga elemente elegiace, exprimand tristetea omului comun, incapabil sa
se ridice la intaltimea unor idei superioare, dar si a geniului, a carui conditie eterna este
ireversibila si nu se poate realiza nici din punctul de vedere al cunoasterii, nici pe plan afectiv.
Luceafarul este o capodopera a creatiei eminesciene si prin stilul abordat de poet, prin
imaginarul poetic tipic romantic si prin perfectiunea formei, poemul fiind indelung cizelat.
Astfel, poetul i-a dat o limpezime desavarsita, folosind epitete, comparatii si metafore, mai ales
in fragmentele descriptive, in care fie fixeaza un cadru cosmic sau terestru, fie realizeaza scurte
portrete ale personajelor. Exemplu de astfel de podoabe stilistice: epitete: o prea frumoasa
fata, mandra-n toate cele, falnicelor bolti, miscatoarelor carari, mandru tanar, vanat
giulgi, umbra feei stravezii, mandri tei, ochiul senin etc.; comparatii: a fost odata ca-n
povesti, mandra-n toate cele/Cum e fecioara intre sfinti,/ Si luna intre stele, alba ca de
ceara, frumos cum numai-n vis/ Un inger se arata, ochi mari si minunati/ Lucesc adanc
himeric/ Ca doua patimi fara sat etc.; metafore: noaptea mea de patemi, a lumii scara-
ntreaga, chip de lut, mreaja de vapaie, scaldat in foc de soare etc. pun in evidenta
originalitatea si genialitatea creatiei eminesciene.
Bogatul continut de idei si originalitatea formei au dus la numeroase interpretari ale poemului
Luceafarul. Astfel, Tudor Vianu considera ca Luceafarul este o sinteza a categoriilor lirice mai
de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai inainte, cu referire directa la teme si
trasaturi cum ar fi dragostea incompatibila, nesatul iubirii romantice, geniul senin si rece,
seninatatea si melancolia, metamorfoza, demonismul etc. La randul sau, Nicolae Manolescu
descopera in poem mai multe voci lirice, cu care poetul se identifica in totalitate, el putand fi,
deopotriva, Hyperion, Catalina, Demiurgul sau Catalin (Vocile lirice ale Luceafarului), ceea ce
explica lirismul obiectiv al textului, manifestat prin intermediul mastilor (fata de imparat,
Luceafarul, Demiurgul, Catalin si dublul primelor doua Catalina si Hyperion). Astfel, toate
intamplarile si personajele devin simboluri lirice, metafore, care sintetizeaza ideile filozofice, si
exprima o anumita viziune poetica, un tip de sensibilitate sau diferite atitudini morale.
Totodata, prin intregul poem, Eminecu a reusit sa prezinte lumea intr-o viziune romantica,
apeland la trasaturile specifice ale acestui curent literar pe care l-a reprezentat in modul cel mai
stralucit cu putinta.