Eseu argumentativ Lucian Blaga, poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, artă poetică

modernistă interbelică de factură expresionistă

În următoarele pagini voi prezenta viața lui Lucian Blaga, poet filosof, scriitor complet,
voi prezenta universul creației sale prin prisma a trei critici literari, voi transcrie poemul prin
autodictare, apoi îl voi situa pe Blaga între tradiționalismul gândirist (creștinismul, satul, spațiul
mioritic, dorul, lumina, misterul, iubirea) și modernismul expresionist (tensiunea, sentimentul
morții, nevoia de contopire cu natura-mamă, refuzul atotputerniciei științei) pe baza unor versuri
din cinci poeme. Voi evidenția și voi prezenta structura compozițională a poemului Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii, oprindu-mă asupra temei, motivelor, figurilor originale
( metafore revelatorii, engambamentul). Voi evidenția eul poetic și crezul său despre sine, despre
lume, creație artistică, apoi voi continua cu Trilogia cunoașterii, operă filosofică topită în
discursul poetic: cunoașterea luciferică și cunoașterea paradiziacă. La finalul eseului îmi voi
exprima opinia personală și voi concluziona.

Lucian Blaga, poet filosof, scriitor complet: date biografice, universul operei, receptare
critică evidențiată prin trei critici literari diferiți

Lucian Blaga, poet, dramaturg și filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din
județul Alba. Copilăria sa a stat, după cum el însuși mărturisește, "sub semnul unei fabuloase
absențe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece acesta nu a vorbit până la
vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la frații lui că  "era de o
exuberanță și de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama
lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o ființă primară” ("eine
Urmutter”).

Își face studiile primare la școala germană din Sebeș-Alba, urmate de liceul "Andrei
Șaguna”, din Brașov și de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a
evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universității din Viena. În 1919
Sextil Pușcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei și Lamura, apoi în volum.
După terminarea studiilor, se stabilește la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea
(apărută în 1921), de care se desparte în 1942, și înființează la Sibiu, revista Saeculum (1942-
1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenției colegilor. "La cursuri, îmi aduc
aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Și în vreme ce
clasa-și îndrepta admirația spre mușchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un
joc de flăcări deasupra unei comori” – își va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului,
Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Tara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Brașov cu poezia "Pe țărm", urmată de cea intitulată
"Noapte" și este ales președinte al societății literare din școală. "Începuse să-l pasioneze
problemele de știință și filozofie"  – atestă aceleași Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte,
încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele
filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în
diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga,
Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică,
publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la
Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi
Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj
(1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă
lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919),
opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii
profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna
apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de

fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962).
Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte,
indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre
elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o
simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la
miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe
(1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram
Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925),  Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera
filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia
cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul
mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul
(1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul
autobiografic  Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul
meu  (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române
moderne.   

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui
adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un
mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre
cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care
dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă,
nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea
foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era
foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide
dumneata ochii.)

"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe

ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un
continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică
frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem
prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind
această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor
experienţe esenţiale.”

(Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic) 

Poemul transcris prin autodictare

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid

cu mintea tainele , ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

și-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micșorează, ci tremurătoare

mărește și mai tare taina nopții,

 așa îmbogățesc și eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

și tot ce-i neînțeles

se schimbă-n neînțelesuri și mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

și flori și ochi și buze și morminte.

Blaga, între tradiționalismul gândirist (creștinismul, satul, spațiul mioritic, dorul, lumina,
misterul, iubirea) și modernismul expresionist (tensiunea, sentimentul morții, nevoia de
contopire cu natura-mamă, refuzul atotputerniciei științei); versuri din cinci poeme.

Lucian Blaga liberalizarea și îndepărtare de spiritul ortodoxist. În ciuda acestei „devieri”,

Nichifor Crainic descoperă în poezia blagiană, valorificarea miturilor, credințelor și eresurile
poporului român, pentru că,
precum în cazul celorlalți scriitori, avem de-a face cu „aceeași tendință a inspirației și o
aceeași tendință de a se desprinde din plasticul artei lor sensul unei noi și înalte
spiritualități”. Blaga nu face parte din categoria poeților moderniști care atacă tradiția. El o
asimilează și o revitalizează prin formulele prozodice noi, promovând un modernism eclectic.
Acesta se confruntă cu întrebările și problemele existențiale tipice moderniștilor, dar își caută
liniștea, pe care o găsește în natură, spațiul arhaic și lumea mitică a satului românesc,
cufundată în misterul divin creator. În acest sens, putem spune că Blaga apelează la același
„instrumentar” poetic precum gândiriștii, însă îl metaforizează printr-o spiritualizare care
presupune transformarea ruralului în „sat-idee‖, fără o atitudine refractară față de
modernitate,
fără inflexiuni ortodoxiste.
      Opera blagiană confirmă faptul că autorul „nu caută un Dumnezeu prezent, pe care nu îl
găsește, ci un Dumnezeu absent, pe care îl dorește în «voința de credință», dar nu are un
Dumnezeu pentru ea, întărindu-i astfel sentimentul înstrăinării în propria lui condiție umană.
Ceea ce în poezia lui a fost numit «criză religioasă», este de fapt o dramă a căutării
absolutului «ascuns» într-o revelație disimulată”.
      În poezia blagiană este utilizat cu precădere simbolul. Prin utilizarea acestuia, Blaga
intensifică misterele existențiale fără să le dea o explicație clară. Câteva dintre simbolurile
folosite sunt cele din care fac parte animalele„sfinte”, având astfel o tentă religioasă, însă una
îndreptată spre metafizic. Ion Pop explică prezența acestora în poezia blagiană ca fiind o
înclinare a poetului român spre partea genuină a naturii. „Un fior metafizic, o chemare de
dincolo de lucruri străbate însă mereu în această lume elementară: un apel ce nu provoacă o
reală suferinţă, ci reprezintă mai curând fascinaţia unei şi mai depline integrări în marele
cosmos”.
      Observăm că Lucian Blaga se foloseşte atât de elemente, cât şi denconcepte din mitologia
creştină. El însă nu le plasticizează aidoma gândiriştilor, ci trece spre un plan transcendent,
oferindu-le un caracter metafizic. Bestiarul blagian pare similar orizonturilor creștine, însă
chiar torsiunile primitive ale poeticii sale sunt asociate de gândiriști expresionismului. În
mod
curios și complet greșit, Gh. Vrabie alătură fondul folcloric și primitivismul lui Blaga nevoii
de religiozitate creștină a  expresioniștior: „Întoarcerea către vechile tradiții ale neamurilor,
reluarea legăturilor cu superstițiile, datinile, viziunea apocaliptică, primitivismul, întrun
cuvânt, din poezia lui Lucian Blaga este de natură expresionistă. Expresioniștii, care cred că
arta trebuie să fie și religie, au reintrodus această notă esențială a poeziei cu gândul că numai
în felul acesta se poate evada dintro lume a instinctelor și platitudinelor sociale, într-o alta,
îmbibată de sfințenie și credincioșie”. Dar la Blaga avem de-a face cu siguranță cu o
reîntoarcere la o mitologie neoficializată, a „runelor‖, locală, primitivă, necanonică și
necanonizată
.
      În evoluția liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului liric reflectă raportul
dntre sine și lume (eul stihial, eul problematic, alienarea tăgăduitoare, eul reconciliant), se
asociază cu o anumită geografie simbolică și se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor
lumii.  Începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic și spiritualist- ,,De câte ori un
lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcentează,
trădând 
relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic
expresionist” ( Lucian Blaga- Filosofia stilului)
       Blaga mărturisește că vine către expresionism din direcția unui ,,tradiționalism metafizic
autohton”. El respinge caricaturalul și grotescul cultivat de expresioniștii germani,
manifestându-se euforic și extatic. Imaginea existenței și a lumii este inclusă de o unitate
cosmică. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac, caractecterul vizionar,
cultivarea mitului primitivității sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă. Iubirea este un
mod de comunicare cu universul. În volumele Poemele luminii (1919) și Pașii profetului
(1921), jocul descătușează sufletul cuprins de elanuri titanice, dar ultimul volum prevestește
o
schimbare de atitudine, predominarea reflexivității.
      ,,Poemele iubirii conțin in nuce toate elementele programului expresionist: sentimentul
absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeană a eului creator, retrăirea autentică a
fondului mitic primitiv, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară
maximă etc. […] Dinamismul discursului liric este dat în primul rând de imperativul
categoric al manifestării eului poetic: un eu stihial, dictatorial, care comandă totul și se
impune ca factor decisiv în raportul interrelațional stabilit cu cosmosul întreg” (Marin
Mincu)
      Începând cu volumul În marea trecere (1924) și continuând cu Laudă somnului (1929),
,,ruptura ontologică” dintre eul liric și univers se precizează. Poezia tinde către interioritate
pură, fără imagine.
      Blaga devine poetul ,,tristeții metafizice” , provocată de dispariția timpului paradisiac.
Spaima de neant , de nimicul, marele, sentimentul pierderii divinului afirmă ,,ipostaza
interogativă a eului”, suferința ,,provocată de pierderea contactului imediat cu universul”
(Ion Pop).
      Somnul face posibilă ieșirea din timp , fiind legat de ideea increatului, considerat a fi
perfect pentru că nu stă sub semnul trecerii spre moarte.
      Volumele La cumpăna apelor (1933) și La curțile dorului (1938) marchează o mai
accentuată inspirație folclorică. Misterul e însuflețit de regresiunea în arhaic. Ipostaza
alienării tăgăduitoare a eului, particularitățile tematice și stilistice îndreaptă poezia spre
blagianism.
      ,,Schimbarea zodiei” se produce o dată cu volumul Nebănuitele trepte (1943) și se
manifestă plenar în postume. După etapa negației ontologice, volumul aduce reconcilierea cu
sine, prin forța inefabilă a cântecului.
      Liniște
      Liniște este o meditație pe tema fortuna labilis, fiindcă problema destinului uman l-a
preocupat pe filosoful Lucian Blaga. În filosofia indiană, pe care Lucian Blaga a studiat-o,
luna este locul către care merg sufletele după moarte, este locul strămoșilor care trăiesc în cei
vii, ca un fir al continuității unui neam, ca un mod al renașterilor (Samsara): ,,Se spune că
strămoși cari au murit fără de vreme,/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sânge,/
cu soare viu în patimi,/ vin,/ vin să-și trăiască mai departe/ în noi/ viața netrăită.”
       Gorunul
      Meditația Gorunul are ca temă conceptul de fortuna labilis, iar ideea este a deplinei
identități dintre poet, popor și patrie, prezentă la toți marii poeți de specific național: Vasile
Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, pe care Lucian Blaga îi
continuă.
      Poezia contextualizează subtil această gândire mitică autohtonă, așa cum o prezintă
Romulus Vulcănescu în Mitologia română. În același timp, avem o subtilă contextualizare
simbolică prin simbolurile: ,,inimă”, ,,turn”, ,,clopot”, ,,frunza”, ,,sicriul”, ,,aripi”, ..sânge”
care stau la baza unor sintagme poetice ca: ,,pieptul unui turn”, ,,ca o inimă de clopot”,
,,crește-n trupul tău sicriul” concentrate în jurul conceptului de  fortuna labilis, ca sens
fundamental  al simbolului ,,frunza”.
       Cântecul spicelor
      Cântecul spicelor este o meditație pe tema fortuna labilis , iar ideea este generată de
analogia cu textul parabolei din textul Sfintei Evanghelii, unde oamenii vor fi secerați ca
spicele la sfârșitul veacurilor, sau în parabola semănătorului, în care unele boabe aduc rod de
treizeci, altele de șaizeci și altele de o sută de boabe. Poezia are un vădit caracter
expresionist, spicele au valoare personaje-simboluri arhetipale în împrejurări arhetipale.
Tema, subiectul, ideea au în vedere o cunoaștere esențială. Se stabilește o profundă
analogie între viața omului și viața naturii: ,,O vorbă-și trec spicele –fete-n văpaie”. Avem o
subtilă tratare a motivului fortuna labilis, a destinului în sensul textelor sacre.
      Paradis în destrămare
      Poezia Paradis în destrămare poate fi interpretată ca o meditație pe tema poetul și
poezia,
sau o elegie pe tema fortuna labilis.
      Poezia aduce un moment al evoluției eului poetic, dar și a universului poetic, creat de
Lucian Blaga. Criza interioară este provocată de lipsa credinței, cauză a generării mitului.
Fără credință, actul , persoana sacră devine un mit, iar mitul devine un act de cultură, o
pagină de literatură, o poveste. De aici decurg consecințele, care privesc  nu numai eul poetic
blagian, nu doar universul poetic, nici doar destinul fiecărui om, ci destinul național:
,,Portarul înaripat mai ține întins/ un cotor de spadă fără de flăcări”, adică arhanghelii nu
 mai apără lumea sacrului, nu mai pot să se implice în destinul creștinilor.
      La curțile dorului
      La curțile dorului este o meditație pe tema destinului. Destinul este sugerat de cuvântul
dor, cu sensul de aspirație spre cer: ,,Oaspeți suntem în tinda noii lumini/ la curțile dorului.
Cu cerul vecini”. Sensul este părăsirea cunoașterii dionisiace, luciferice, telurice, lumești,
pragmatice, științifice, senzoriale și dobândirea cunoașterii apolinice, paradisiace, ca o
împodobire a omului cu ,,frumusețea cea dintâi”, ca sens al credinței creștine: ,,Așteptăm/ o
singură oră să ne-mpărtășim/ din verde imperiu, din raiul sorin.”
       Simbolul stelei sugerează destinul, conceptul de  fortuna labilis într-o nuanță nouă de
apartenență ,,la lumea cerului, la curțile dorului”, ca o metonimie a unei expresii din
Psaltire:
,,La curțile Domnului”.
       Sentimentul de tristețe metafizică se estompează; nu mai avem o elegie ca în poezia
Paradis în destrămare, ci avem o așteptare plină de credință într-un destin celest
binecuvântat. Ca și la Alexandru Macedonski, în Rondelul rozei ce-nflorește, citim în sufletul
poetului o liniște interioară, așa cum era prefigurată în poezia Gorunul. (preluat din Emil
Alexandrescu, Literatura română în analize și sinteze)

Structură compozițională în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, teme, motive, figuri

originale

Autor de poezie, filosofie, dramaturgie, estetică, publicistică, aforistică, memorialistică,

Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei   interbelice. Revendicat
mai întâi de tradiționaliști ( în cercul cărora joacă ” rolul straniu al unui mitopolit eretic ”-Ov. S.
Crohmălniceanu), Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre reprezentanții importanți ai
modernismului interbelic, curent literar teoretizat de Eugen     Lovinescu prin teze precum
principiul sincronismului sau teoria imitației. Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,
care deschide volumul ”Poemele Luminii” (1919),  aparține modernismului interbelic atât la
nivelul conținutului,  prin dublarea discursului liric în plan secundar cu unul filozofic, cât și la
nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile prozodiei clasice. În poezia ”Eu
nu strivesc corola…” apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de
creație blagiene : exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea
peisajului. Conform primei trăsături moderniste menționate, Blaga consideră că poezia trebuie să
aibă conținutul consistent al ideii . ” Dacă lirica sinceră, directă și pasională ar fi  adevărată
poezie, atunci mugetul cerbilor, la anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate
antologiile” (”Elanul insulei”). Atitudinea poetică  din  ”Eu nu strivesc corola…” își găsește
forme de expresie în sistemul filozofic întemeiat mai târziu în ”Cunoașterea luciferică”
( ”Trilogia cunoașterii”). Pe fondul violentelor sciziuni sociale  din prima jumătate a secolului
XX , Blaga este atras de ideile filozofiei germane ( ”lebensphilosophia”) centrate pe viață și pe
întoarcerea la natură. El propune o nouă viziune metafizică, în care optează pentru destinul
creator al omului ( ”omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea
absolutului”),  și pentru cultivarea misterului, ca strat de adâncime al existenței (teoria minus-
cunoașterii). Cunoașterii paradisiace– bazate pe rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea
luciferică-bazată pe intuiție și pe afectivitate- și optează pentru cea din urmă. La nivel formal,
poezia aparține modernismului prin inovația prozodică:  folosirea versului alb, cu metrică
variabilă, în care  frazarea  și folosirea tehnicii ingambamentului creează un ritm  amplu,
cuprinzător. Cele două majuscule folosite pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica  
mallarmeană de sugestie a detaliului tipografic. Poemul este artă poetică prin exprimarea
metaforică a crezului artistic al autorului, enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și
prin specificarea relației poet-lume, poet-poezie, poet-cunoaștere.   Ideea  centrală este aceea că 
poezia transfigurează misterul, nu îl reduce, iar  eul liric își asumă acest mister până la a deveni
parte din universul său interior. Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în  primele două
secvențe poetice , urmate de concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia
secvență. Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor
universale în opoziție cu ceilalți și  se organizează în jurul negației ”nu”-”nu strivesc, nu ucid”.
Poetul refuză   raționalul și optează pentru iraționalitate.   Într-o orgolioasă afirmare
expresionistă,  pronumele personal ”eu” ( cu funcție emfatică) deschide poemul și  volumul
întreg , fiind reluat de șase ori pe parcursul textului. Metafora ” corola de minuni a lumii”
corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri : ”tainele/ ce le-ntâlnesc în calea
mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.  Statornicind poziții  liniștitoare, cunoașterea
paradisiacă -prin rațiune- distruge farmecul intrinsec al întrebărilor legate de viață, natură,
frumos (”flori”), cunoaștere, contemplație poetică (”ochi”), cuvânt (” buze”), moarte
( ”morminte”). În schimb,  rolul poeziei nu este cel de a elucida, ci de a revela și de a provoca la
interogație. O imagine poetică  reprezentativă pentru temă  pornește de la metafora luminii.
Lumina, emblematică pentru  opera blagiană, sugerează cunoașterea-”Lumina altora/sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”. Antiteza eu -alții e accentuată de instrumentarul modern: cel mai scurt vers -construit
adversativ- ”dar eu”- este pus în opoziție cu cel mai lung vers al poeziei, cu rol explicativ ”  eu
cu lumina mea sporesc a lumii taină” . Comparația ”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu
micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” asociază un termen concret, de un
puternic imagism, unui termen spiritual, ”de transparentă înțelegere”( Pompiliu Constantinescu).
Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic
peisajului nocturn. În mod asemănător, abordarea poetică lămurește parțial obiectul cunoașterii,
dându-i un farmec care altfel ar scăpa observației.  Astfel ”  tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n ne-
nțelesuri și mai mari”, cunoașterea poetică generând la rândul ei alte întrebări , tensiunea și
problematicul.

Titlul, reluat în primul vers, este relevant pentru tema poeziei deoarece exprimă dorința
poetului de a proteja misterele lumii. Eugen Lovinescu îl numea pe Blaga ”unul dintre cei mai
originali creatori de imagini ai literaturii noastre”. Dezicerea de atitudinea celorlalți în titlu este
susținută de imaginea unui gest de inutilă violență: strivirea-distrugerea- unei flori . Metafora
”corolei de minuni” sugerează perfecțiunea, esența vieții ( cercul este figura geometrică pe care
mai târziu Marele Anonim o alterează pentru a stabili limitele umanului  în ”Diferențiale
divine”).  Puternica adeziune la o atitudine poetică este astfel enunțată programativ și explicitată
pe parcursul poeziei. La nivelul figurilor semantice, poezia lui Lucian Blaga se caracterizează
prin metaforism și intelectualizare a emoției,  prin folosire de simboluri de maximă abstractizare.
Cuvintele sunt resemantizate și aduse într-un câmp al transcendenței. În ”Geneza metaforei și
sensul culturii”, Blaga identifică două tipuri de metafore: metafora plasticizantă, care dă
concretețe fără a îmbogăți conținutul, și metafora revelatorie, care ține de existența omului în
orizontul misterului și al revelării. Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni…” cultivă metafora
revelatorie, limbajul devenind parte a metafizicii cunoașterii: ”nepătrunsul ascuns”, ”adâncimi de
întuneric”, ”întunecata zare”, ”sfânt mister”. Cuvintele capătă sarcină mitică,  după crezului
autorului: ”Poetul nu e atât un mânuitor, cât și un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din
starea lor naturală, și le introduce în starea de grație” (”Elanul Insulei”) . Arta poetică modernistă
”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” exprimă  gnomic            atitudinea  căreia eul liric îi va
rămâne fidel  pe tot parcursul său poetic și filozofic , folosind o      tehnică literară din care va
germina universul singular al operei sale. ( preluat din http://literaturacopilariei.ro/eu-nu-
strivesc-corola-de-minuni-a-lumii-lucian-blaga/)

Eul poetic și crezul său despre sine, lume, creația artistică

      Artele poetice clasice cuprind de obicei învăţături poetice, în care poezia este privită din
exterior, cu ignorarea, de cele mai multe ori, a eului artistului. Eul blagian devine o ipostază
interiorizată, adresându-se doar sieși, într-o confesiune discretă,  privindu-se pe sine „doar în
raport cu lumea” care nu este reală, ci lumea imaginară, univers interior, construit din
aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei. Eul trăit ( adică acela care se manifestă prin afecte,
impulsuri, atitudini) se adresează lumii simţite, și, totodată, unei lumi în sens filosofic, adică
unui real negat în exterioritatea sa pentru a fi recreat sub forma de imagine exaltată în
concept ( „corola de minuni a lumii” ). Accentul nu cade pe textul care va rămâne, pe cuvânt,
ci pe participarea subiectivă la tainele universului. Cuvântul trece pe al doilea plan în
evaluarea actului poetic, pentru că „poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al
cuvintelor”. Cuvântul - efemer, fragil, la Blaga, dizolvându-se în fiinţarea propriu-zisă, se
pierde pe măsură ce se rostește, fiind înţeles doar ca o poartă a ieșirii lumii din nefiinţă. Ceea
ce este trăit nemijlocit ca stare pare să fie atât de dens și de incomunicabil, încât tăcerea
însăși ar putea deveni un act de comunicare și autocomunicare, cuvântul fiind doar o palidă
urmă a unei entităţi interioare. Poezia nu mai este înţeleasă ca rezultat finit, ca operă, ci mai
ales ca descărcare spontană de energii interioare, de emoţii care trebuie trăite chiar în
procesul lor de constituire. Cuvintele, imaginile poetice, alcătuiesc doar un grafic, o
transcriere a energiilor afective, care depășesc graniţele prozodice specifice poeziei
tradiţionale. Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de situare faţă de propria artă, faţă de
meşteşugul artistic şi uneltele specifice acestui meşteşug, ci ca o situare faţă de obiectul său,
care este lumea în sens larg şi „cuvântul” în sens restrictiv. Din intenţia eului liric de a nu
„strivi”, a nu „ucide”, a nu „sugruma” şi a nu „lumina” necruţător, ci de a păstra o atitudine
de reculegere şi înfiorare discretă izvorâtă din iubire, se nasc atributele lumii, care devine
astfel o „corolă de minuni”,o uriaşă floare cu neasemuite petale palpitând de taine, metafora
ce se amplifică treptat, potenţând ideea de „mister” prin elemente ca: „taine”, „vraja
nepătrunsului ascuns”,, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt
mister”, „taina nopţii”. (https://gretasrecipes.wordpress.com/2011/06/26/blaga-tema-si-
viziunea-despre-lume-intr-un-text-poetic/)
 Trilogia cunoașterii topită în discursul poetic: cunoașterea luciferică și cunoașterea
paradisiacă

Aceste concepte apar la Blaga în tripticul “Trilogia Cunoaşterii” şi anume în partea a

doua, “Cunoaşterea luciferică”. În această parte Blaga întreprinde o teorie a cunoaşterii în
general, în care îşi găseşte o fundamentare mai largă şi sinteza metodologică din prima parte,
“Eonul dogmatic”. Cunoaşterea obişnuită este numită de Blaga şi “înţelegătoare” prin faptul că
se caracter-izează printr-o “integrală ataşare plină de încredere la obiect”, faţă de care este în
totalitate dependentă şi care “stăpâneste cu greutatea şi accentul lui cunoaşterea”. Ea este
caracterizată de o neîncetată dorinţă şi activitate de eliminare a tuturor hiatusurilor şi
necunoscutelor, interne sau externe în raport cu persoana cunoscătoare. Obiectul cunoscut se
înfăţişează unitar, “nedespicat”. Acest gen natural de cunoaştere capătă la Blaga numele simbolic
de “cunoaştere paradisiacă”.

Cunoaşterea luciferică este opusul cunoaşterii paradisiace. Obiectul acestei cunoaşteri

este întotdeauna cufundat în mister, fiind despicat într-o parte care se arată şi alta care se
ascunde, folosindu-se în ambele situaţii de “semnele” sau aparenţele sale . Cu toate că această
cunoaştere are însuşiri singulare, ea implică într-o anumită măsură cunoaşterea înţelegătoare,
invadând-o cu perspectivele sale. Faţă de cunoaşterea paradisiacă, a cărei perspectivă este
alipirea familiară de obiect, cunoaşterea luciferică se îndepărtează de acesta “într-un mod
tulburător”. În câmpul aces-tei cunoaşteri apar problematicul, riscurile şi eşecurile, neliniştea şi
aventurile, provocând o ade-varată criză în sânul obiectului, căruia îi răpeşte echilibrul lăuntric.

Demarcaţia dintre cele două cunoaşteri ar putea fi însăşi graniţa de la care intrăm pe
tăramul problematicului. Cele două feluri de cunoaştere au o evoluţie paradoxală în raport cu
această demarcaţie. Astfel cunoaşterea paradisiacă, pornind de la evidenţă şi claritate raţională
ajunge în cele din urmă la o continuă problematizare, adică intră în campul cunoaşterii luciferice,
în timp ce aceasta din urmă, deşi porneşte de la premize ireconciliabil opuse, adică de la misterul
care învăluie realitatea, ajunge la o mai mare clarificare şi stabilitate a obiectului cunoscut. În
cunoaşterea paradisiacă misterul intervine accidental, acesta nu constituie nici măcar întâmplător
obiectul ei, în timp ce particularitatea de ansamblu a cunoaşterii luciferice constă în ademenirea
misterului în obiectivul său.

Blaga observă că de la Kant până în prezent cunoaşterea în genere a înregistrat o continuă

îngustare de orizont, o sărăcire a conţinutului şi a bogătiei subiectului şi acest lucru se datorează
în primul rând eliminării “misterului” din campul cunoaşterii, adică a obiectului cunoaşterii
“luciferice”. Dar acest efort întreprins în actul de cunoaştere a lumii nu ajunge în cele din urmă
decât la o similitudine cu realitatea, nu la adevărata realitate, de aceea este denumită de autor
“cvasi-cunoaştere”. Cât despre cunoaşterea luciferică, ea este denumită “cunoaştere negativă”,
tocmai pentru că nu doreşte să lumineze în mod activ şi forţat obiectul, pentru a-i răpi orice urmă
de mister. Dar misterul nu este afectat în mod real de niciuna din formele cunoaşterii, deoarece
“prin cvasi-cunoaştere, care trebuie privită ca un pachet de disimulări, misterul e apărat, fiindcă
în cadrul ei misterul nu se arată decât subiectiv mascat. Prin cunoaşterea-negativă misterul e
apărat, fiindcă e atins numai ca mister”.

(https://www.scribd.com/document/379011637/Cunoasterea-Paradisiaca-Si-Cunoasterea-
Luciferica)

      Impresii personale și concluzii

În opinia mea, Blaga se aseamănă cu Bacovia. Pe când Blaga promovează adâncirea

misterului și scufundarea în adânc, poezia bacoviană sugerează căderea în adânc, în disperare, în
boală. Misterul lui Blaga capătă valențe pozitive în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, pe
când în Plumb, adâncul capătă valențe negative, fiind încărcat de suferință, apăsare.

În primul rând, misterul topit în universul poetic blagian conferă magie, obscuritate,
fragilitate, pe când misterul în poezia bacoviană, apărut sub forma necunoscutului, conferă
morbiditate, moarte, deznădejde, singurătate: dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină și
Stam singur lângă mort... și era frig... . Eul liric blagian evită pătrunderea în mister: Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea/ în
flori, în ochi, pe buze ori morminte. Florile, ochii, buzele și mormintele poarta taina universului
blagian: floarea – simbol al iubirii absolute ( floarea albastră la Novalis), ochii- simbol al
cunoașterii absolute, paradoxal obținută printr-o funcție organică (văzul), nu spirituală, buzele –
punte de legătură între cunoaștere absolută și logos, mormintele – simbol al morții, dar și al
liniștii absolute. Toate apar și se dezvoltă în mister: iubirea, cunoașterea luciferică, logosul,
moartea. Eul liric bacovian pătrunde într-un mister morbid, gri, fără voia sa, fapt sugerat atât de
cadrul funerar: Stam singur în cavou... și era vânt... , dar și de apăsarea grea a morții, sugerată de
cuvântul plumb.

În al doilea rând, Arghezi și Blaga se aseamănă prin atitudinea pe care o adoptă față de
sacru, de divin. Filosofia blagiană privește cunoașterea luciferică, aflată după cenzura
transcedentală ca pe Dumnezeu, pe când universul poetic arghezian îl situează pe Dumnezeu
într-o sferă blasfemică, într-un bolovan de pământ cu mizerie, bube, flori de mucegai. Misterul
arghezian este diminuat, aparând sub forma întoarcerii la origini: bătrânii, țăranii, brazda, munca
brută, sapa, plăvanii, sudoarea. Misterul apare tocmai în alchimia argheziană: sapa devine
condei, brazda devine călimară, veninul devine miere.

În concluzie, misterul se află în toate cele trei universe poetice: blagian, bacovian,
arghezian, însă apare sub diferite forme, fie concentrat, fie diminuat, fie pozitiv, fie negativ.
Bibliografie

-         Emil Alexandrescu, Literatura română în analize și sinteze volumul II, Editura Tipo
Moldova, Iași, 2010 ;
- http://literaturacopilariei.ro/eu-nu-strivesc-corola-de-minuni-a-lumii-lucian-blaga/
- https://gretasrecipes.wordpress.com/2011/06/26/blaga-tema-si-viziunea-despre-
lume-intr-un-text-poetic/
- https://www.scribd.com/document/379011637/Cunoasterea-Paradisiaca-Si-Cunoasterea-
Luciferica