LT «Stefan cel Mare si Sfant» or.

Grigoriopol

Proiect individual: «Universul

poetic a lui Lucian Blaga».

A realizat:
Golubenko Dumitru
Clasa XII-«U»

«2014-2015»
-Biografia
Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat
ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul
unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a
vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o
exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este
Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de
Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară.
Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul
Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al
revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-
1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe
profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii
atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai
târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales
preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă
aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era
pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-
1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga,
Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot
acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a
Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie
literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri
originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele
luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii
profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile
dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de
cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile
antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei,
creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant
metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi
legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor
(1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930),Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi
Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann(1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a
cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea
luciferică(1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul
(1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea
lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre
cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care
i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.
-Opiniile criticilor literari
"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte
expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra
toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult
poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit,
totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în

România până ce vei închide dumneata ochii.)

"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la

cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul
acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al
sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul
animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de
autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin
anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al
unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu
este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe
esenţiale.”

(Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic)

-Apartenenta la expresionism.
Cum era de asteptat, influentele scriitorilor germani expresionisti au fost adaptate realitatilor autohtone, in
special in Transilvania, unde vechea apartenenta la imperiul austro-ungar a facilitat infiltrarea acestui
curent literar.

In literatura romana, pot fi remarcate semne expresioniste in operele semnate de Lucian Blaga. In
manifestatiile artistice ale acestui scriitor sunt cultivate elemente specifice expresionismului precum
grotescul, miticul, cosmicul, originarul.

Totodata, are loc o hipertrofiere a eului, recrearea lumii prin cuvant, aspiratia spre absolut, spre ideal,
angoasa existentiala.
Lucian Blaga nu este un sclav al expresionismului, in operele sale literare si filosofice facandu-se simtite
influente ale mai multor curente literare. Totusi, primele doua volume de poezii, "Poemele
luminii" si "Pasii profetului", stau clar sub semnul expresionismului.

Incepand insa cu volumul "La cumpana apelor", influenta expresionista incepe sa paleasca pe masura ce
se dezvolta sentimentul echilibrului, al impacarii eului poetic cu lumea.

Revenind la crezurile expresioniste, in poezia lui Blaga asistam la o contopire cu universul, la o

transcendenta metafizica a eului liric catre cosmic. Lucian Blaga anuleaza realitatile imediate ale
realismului si naturalismului, mutand lirica intr-o alta realitate, cea a misterului cosmic, care trebuie
ocrotit.

In arta poetica "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", care deschide volumul "Poemele luminii", se
remarca inca din titlul prezenta subliniata a poetului. Tot din titlul uriasa corola alcatuita din mistere (taine)
anunta realitatea misterului cosmic, care trebuie protejata, dupa cum mentionam mai sus.

Eul si universul plin de taine este legat de verbul "nu strivesc", care subliniaza atitudinea meditativa si
protectoare a poetului. Metafora corolei de floare releva perfectiunea universului. Asadar, titlul este
incarcat de accente expresioniste.

Lumina "altora" este un simbol al cunoasterii rationale, superficiale, ce cauta explicatii logice, in timp ce
propria lumina "sporeste a lumii taina" prin imaginatie, existand astfel un raport de opozitie:

"(...) Lumina altora

sugruma vraja nepatrunsului ascuns
in adancimi de intuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -
si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare
mareste si mai tare taina noptii,
asa inbogatesc si eu intunecata zare
cu largi fiori de sfant mister
si tot ce-i neinteles
se schimba-n neintelesuri si mai mari
sub ochii mei- (...)"

Asadar, expresioniste sunt, in creatia lui L. Blaga, sentimentul metafizic, imaginea contemplativa a lumii si
a cosmosului, caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivitatii, al arhaicului si originalului.
-Lucian Blaga. Ipoteze si citate.
Unele teorii şi ipoteze seamănă cu acele invenţii tehnice, de care ne folosim
foarte bine, dar pe care nu le înţelegem pe deplin.

Sunt lucruri care nu pot fi înţelese decât vag. Şi ar trebui să ne mulţumim cu

atât, din nefericire însă noi încercăm să le înţelegem mai precis şi, ca
urmare, ne trezim că nu le mai înţelegem deloc...

Veacul nostru are profeţi care vorbesc despre viaţă cu entuziasmul unor
bolnavi. Puterea ce pulsează în opera lor nu seamănă cu vigoarea omului
sănătos, ci cu forţa nebunului delirant.

Unele spirite foarte adânci sunt atât de clare încât apar, ca fundul unui lac
limpede, mai puţin adânci decât sunt...

Cunoaşte-te pe tine însuţi. Foarte bine, dar pentru a începe ceva în viaţă, nu
trebuie să aştepţi până când te vei cunoaşte pe tine însuţi. În caz contrar,
acest deziderat ar deveni pentru oricine un epitaf.

Umbrele. Umbrele seamănă ce-i drept cu întunericul, dar sunt fiicele luminii.

Teoriilor mele metafizice nu le-am atribuit niciodată alt caracter decât acela
de încercări, perspective, anticipaţii, viziuni mistice - în nici un caz caracter
de dogme. Am ambiţia de a fi cel mai liber dintre adepţii acestor teorii.

-Volume de versuri.

 1919 - Poemele luminii

 1921 - Pașii profetului
 1924 - În marea trecere
 1929 - Lauda somnului
 1933 - La cumpăna apelor
 1938 - La curțile dorului
 1942 - Poezii, ediție definitivă
 1943 - Nebănuitele trepte
-Volumele de poezii. Comentarii literare.

EU NU STIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII (v. Poemele

luminii, anul 1919)
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, alături
de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de debut, Poemele
luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul artei sale poetice problema limbajului şi
a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această
poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea
luciferică (1933). Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin
intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie,
pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în
mod clar opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.
În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii ci
de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează.
Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în
tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul
cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform căreia
cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă sub
forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea
poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la
persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I:
mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.
Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea cunoaşterii
luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg,
semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta poetică:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Faptul că
această artă poetică începe cu pronumele personal „eu” atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care
este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în
legătură cu misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma
negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu
ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de simetrie
deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de
opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe creatorii care se folosesc de
cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular
(„eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de
acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea
paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul
creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care
exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol,
care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa,
efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi
rostirea poetică, iar mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu
misterul datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor
scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele
două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este
redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina
mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a
volumului Poemele luminii, simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin
asocierea acestor elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina
altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu
micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de
imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul semantic al misterului:
„nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”,
„taina nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete
metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari
Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia
imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două
versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act
de iubire: „căci eu iubesc”.

VRAJA SI BLESTEM (v. La cumpana apelor, anul 1933)

Pe creasta noptii moara seaca/ macina lumina-n gol./ Lopeti se-nalta si s-apleaca./Razboiul dupa usa
pus/ tese singur — vezi suveica ?/ Fa o cruce spre apus!/Fantanile la uliti rele/ galeti coboara si ridica
/'n cerul jefuit de stele./Cuiburi în copaci s-aprind/ ca de-o mana. Ard cu flacari./ Auzi ouale
pocnind./Duhul raului tot vine/'n sat nelocuit, sa pasca/ iarba mortilor de bine./In satul vechi de langa
luna/ usi se-richid, usi se deschid./ Umbra mea cade pe zid.
Poezia "Vraja si blestem", face parte din volumul "La cumpana apelor".Tipic pentru asanumitul
"ermetism blagian" (pe care se pare ca l-a semnalat pentru prima oara Serbau Cioculescu în "O privire
asupra poeziei noastre ermetice", "Rev. Fundatiilor", dec. 1837) este textul poeziei de fata, poate fi
analizat cu metode aproape barbiene. Vocabulele devin toate niste "semne" ale unei idei exprimate cu
o maxima coerenta structurala ce se instaureaza într-un parasemantism situat dincolo de suprafata
textului. Fenomenul se întîmpla datorita unui fapt foarte firesc: pana la data aparitiei volumului "La
cumpana apelor", lirismul blagian s-a constituit deja într-un sistem de toposuri treptat edificat, într-un
limbaj specific care începe sa devina autonom, avand deja o istorie proprie, si fara necesitatea
desfasurarii în concret. Toposurile, purtatoare de seme (trasaturi semantice disparate, atomi de sens),
au devenit deja (prin angajarea lor în situatii concrete de limbaj în
versurile anterioare) adevarate conglomerate semantice care cuprind în ele toate invariantele de
sens, capatate în diacronia actului poetic. Ermetismul blagian nu este deci o problema de metoda
poetica (cum este, de pilda, la Ion Barbu, ci apare ca "reflex" metaoperativ chiar în procesul
constituirii sistemului poetic).
Înca din titlul poeziei se sugereaza situarea eului creator în centrul unei antinomii irezolvabile, între
"vraja" si "blestem", adica între cuprinderea magica a lumii în mod nemediat si imposibilitatea totala
de revelare a tainelor ei. Aparent, poezia este una dintre acele "nocturne" blagiene în care peisajul
este animat la modul expresionist: obiectele apar debordate de energiile interioare, îsi depasesc
limitele tinzand sa ia contact cu "absolutul", cu "ilimitatul": o moara "macina lumina" pe "creasta
noptii" (ceea ce pare a fi o metafora vizuala de o admirabila plastica expresionista), un razboi "tese
singur" (probabil fire de lumina-întuneric), cuiburile ard în copaci, ouale pocnesc. Totul pare ardere
interioara, tensiune stranie, inexplicabila. Aceasta este însa doar o prima lectura, si nu cea mai
profunda (nici nu este vorba de "o moara", "un razboi", ci de "moara", "razboiul" textului.
Textul poeziei releva, la o analiza atenta, o mare simetrie a constructiei, mergand de la organizarea
versurilor în tertine, pana la ultima unitate analizabila. Iata câteva dintre elementele acestei
simetrii: strofele 1, 3, 5, 6 contin miscari exprimate în plan stilistic prin antonime perfecte: "Lo-peti
se-nalta si s-apleaca", galeti coboara si ridica "duhull raului" vine sa pasca "iarba mortilor de bine"
(adica a celor buni), "usi se-nchid, usi se deschid", sugerand toate nu atat tensiunea interioara,
despre care a fost vorba mai sus, ci o miscare perpetua, în sensuri alternative în toate planurile
spatiale — pe verticala, pe orizontala si circular, ceea ce da impresia unui metamecanism universal
care e pus în functiune de o mana anonima. Alte simboluri vin sa completeze sugestia de miscare
zadarnica în sensuri ce se anuleaza reciproc: moara (simbol acreditat în poezia lumii pentru ideea de
zadarnicie), fantana (abis al cunoasterii; aici fantana cu cumpana, care coboara si ridica alternativ pe
verticala galetile), razboiul de tesut (la care miscarea suveicii este un perpetuu dute-vino pe
orizontala), toate localizate într-un peisaj straniu, ale carui elemente devin, la randu-le simboluri:
"creasta noptii" (care este, evident, un superlativ al incognoscibilitatii, o culme a nocturnului), "dupa
usa" (unde se pun totdeauna obiecte cu valoare magica), "la uliti rele" (citeste, bantuite de duhuri sau
încurcate, cu "rascruci") si mai ales "în sat nelocuit" imagine reluata subliniat în ultima strofa prin
sintagma "în satul vechi de lânga luna", deci nu într-un topos concret, ci într-un "peisaj transcendent",
suprareal, unde fiecare element capata alte întelesuri decat cele curente.
Prin întreaga desfasurare lexicala a poeziei se sugereaza situarea eului creator la o rascruce a
cunoasterii, în care sensurile duc în directii contrarii si se absorb într-un vid total de semnificare.
Poetul percepe, în acest punct al dramei sale expresioniste, blestemul lipsei totale de sens si al
inutilitatii actului poetic într-o lume autarhica, care-i respinge interventia, autosemnificindu-se pe cont
propriu fara nici un profit pentru subiectul cunoscator. Experienta are loc pe "creasta noptii", într-un
punct de maxima în sens negativ, un fe de maximala a "minus-cunoasterii", unde se macina totusi
"lumina" (sens incognoscibil), un fel de "amiaza a noptii" (unul dintre oximoronii-cheie ai expresiei
blagiene). Poezia este într-adevar o "nocturna"', dar o
nocturna programatic blagiana, exprimand hiatul cunoasterii, de pe pozitia eului antrenat cu toata
fiinta în creatie.
Exista în poezia de pretutindeni si din toate epocile o traditie simbolistica cristalizata în întreaga
experienta a omenirii, constituindu-se într-un "ermetism fundamental", dincolo de curente si stiluri
individuale. Mai ales acestui gen de ermetism ce tine de intranzitivitatea sistemului liric, se datoreste
posibilitatea unei lecturi parasemantice a poeziei blagiene. Din marele repertoriu al imaginarului
universal, cel putin cateva simboluri sunt in genere imutabile [celelalte cuprinzand mari
"aure" semantice, si chiar reciprocitati sau contrarii de sens), de exemplu ; "lumina" se refera
întotdeauna la "sens", "fantana" înseamna abis de cunoastere, "noapte" — obscurizare a sensurilor,
"umbra", (a cuiva) — proiectie a identitatii individuale etc. "Moara" blagiana, care "macina lumina-n
gol" trimite, rara îndoiala, la reprezentarea plastica foarte generala a unui proces de semnificare nul,
cu sensuri ce se-nchid si se deschid (|"usi se-nchid, usi se deschid") alternativ, fara oprire, fara a
putea fi fixate axiologic. Intre aceste minusuri si plusuri, "eul" se gaseste "la mijloc", în punctul zero al
cunoasterii, proiectat pe un zid de netrecut (vezi finalul poeziei — "umbra mea cade pe zid") în care
misterul se "permanentizeaza", cum spune Blaga însusi în "Trilogia cunoasterii", din care citam ;
"..ipermanentizarea unui mister deschis e egala cu revelarea zero a cripticului unui mister deschis pe
un anume plan si cu fixarea lui în aceasta pozitie, care refuza revelarea".

La curţile dorului (v. La curtile dorului, anul1938)

La curţile dorului este o meditaţie pe tema destinului. Destinul este sugerat de cuvântul „dor”, cu sensul
de aspiraţie spre cer: „Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul vecini”. Sensul
este părăsirea cunoaşterii dionisiace, luciferice, telurice, lumeşti, pragmatice, ştiinţifice, senzoriale şi
dobândirea cunoaşterii apolinice, paradisiace, ca o împodobire a omului cu „frumuseţea cea dintâi”, ca
sens al credinţei creştine: „Aşteptăm /o singură oră să ne-mpărtăşim /din verde imperiu, din raiul
sorin.”
Se poate face analogie la poezia Ritmuri pentru nunţile necesare a lui Ion Barbu, unde avem această a
treia dimensiune a evoluţiei eului: „Că intrăm să ospătăm / În cămara soarelui / Marelui nun şl stea
/Abur verde să ne dea „. Intrarea este condiţionată de primirea cheii a treia: „Uite ia a treia cheie / Vâr-
o-n broasca Astartee”. Este o etapă a drumului în interior, care depăşeşte o limită interioară:„Prin
vegherile noastre — site de in — / vremea se cerne, şi-o pulbere albă / pe tâmple s-aşază” ceea ce
determină o înstrăinare în lumea materială, socială, senzorială: „Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
/lungi zile pierduţi şi străini”.
Este dorul de cer trăit ca o aşteptare, ca o renaştere spirituală, ca o apoteoză, ca o restaurare a fiinţei lui
Adam cel de demult, ca o renaştere a întregului Univers: „Aşteptăm să vedem prin columne de aur / Evul
de foc cu steaguri păşind, / şi fiicele noastre ieşind I să pună pe frunţile porţilor laur”.
Identitatea poetului cu destinul naţional este sugerată de folosirea pluralului la toate timpurile
verbului: „hrănim”, „aşteptăm”, de prezenţa adjectivului posesiv „fiicele noastre”sm a expresiei„oaspeţi
suntem”. Acest destin de aleşi aduce o bucurie în sufletul poetului, pe care o mărturiseşte
lacrima: „Din cand încând câte-o lacrim-apare /şi fără durere se-ngroaşă pe geană. /Hrănim cu ea / nu
ştim ce firavă stea”.
Simbolul stelei sugerează destinul, conceptul de fortuna labilis într-o nuanţă nouă de apartenenţă „la
lumea cerului, la curţile dorului”, ca o metonimie a unei expresii din Psaltire: „La curţile Domnului”.
Sentimentul de tristeţe metafizică se estompează; nu mai avem o elegie ca în poezia Paradis în
destrămare, ci avem o aşteptare plină de credinţă într-un destin celest binecuvântat. Ca şi la Alexandru
Macedonski, în Rondelul rozei ce-nfloreşte, citim în sufletul poetului o linişte interioară, aşa cum era
prefigurată în poezia Gorunul.

-Lucian Blaga. Universul Dramaturgiei.

Opera dramatica a lui Lucian Blaga este o prelungire a celei lirice.Ca si aceasta, exprima
aspiratii si nelinisti ale poetului, poarta amprenta sensibilitatii lui metafizice.In Mesterul Manole
viziunea tragica la care a ajuns Blaga apare deplin exprimata. Eroul intimpina in actele lui o
impotrivire indirjita, si la intrebarea : “Cine-mi darima zidurile? Cine e?” primeste un raspuns
cutremurator : “Sunt puterile! Ele dispretuiesc intinderea locului si ies cind vor de subt legile
vremii. Le crezi aici si ele din intiia bezna raspund. Le crezi acolo, si ele dantuiesc cu infricosare
in noi”. Universul e traversat de forte ostile, omul nu sta sub tutela unui Absolut protector, ci in
fata unuia dusmanos: numele cu care e desemnat n-are nici o importanta: “Dacaintru vesnicie
bunul Dumnezeu si crincenul Satanail sunt frati? Si daca isi schimba obrazarele inselatoare ca
nu stii cind e unul si cind e celalalt? Poate ca unul slujeste celuilalt”. Opozitia Dumnezeu-Satan e
pentru Blaga fara sens, numai opozitia om-transcendent are importanta. Ce intereseaza nu e
identitatea Absolutului, ci ostilitatea lui fata de uman. Acesta este punctual de plecare al piesei.
Desfasurarea ei este desfasurarea conflictului de colosala deschidere dintre om si fondul
universului. Primul gest al eroului e razvratire, de amenintare superba a cerului. Un personaj
aproape fantastic, Gaman, fiinta elementara, abia desprinsa de subhuman, care “doarme”
mereu, “cu urechea pe sorbul pamintului” si cind se trezeste vorbeste mai mult onomatopeic,
inzestrat, ca si Mosneagul din Tulburarea apelor, ca darul de a “vedea” (caci si el e inafara
conditiei omenesti, in alt fel insa: nu prin exces de spiritualizare, ci prin absenta ei),ii dezvaluie
spectacolul apocalyptic al adincurilor : Mestere! Se deschid portile fara de chei. Acum iese o
putere ce gilgiie, acum o zburatoare in vazduh s-azvirle (…).Iata stihii frecate una de alta si
pietre sfarimate in falci subtpamintene. Huruie moara smintelilor dedesubt si se invirte. De
acolo in pofida noastra si de mai departe se da drumul sortilor. E o invirtire. E un virtej. Si auie
trist cu amenintare ca in noapte de inceput, ca in noapte de sfirsit”. La fiecare convulsie a
stihiilor se prabuseste o parte din zidurile mereu reinaltate ale manastirii. Manole e trist si
infricosat, prizonier al unui destin neinteles. Atmosfera piesei a fost fixata si ea va fi intretinuta
prin pasaje ce amintesc de poezia viziunilor negre a autorului.

Mesterul Manole a fost publicat in 1927 de catre Blaga. El a preluat un mit de intense
circulatie: mitul creatorului. Blaga reface structural semnificatiile baladei populare incit se poate
vorbi de o asimilare totala a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depaseste schema mitica
prin gindire filosofica si tehnica expresionista. Pornind de la elementele mitului popular, Blaga
realizeaza o drama moderna pe tema conditiei creatorului de arta. Blaga isi pune personajul
intr-o dilemma tragica, aceea de allege intre pasiunea devastatoare pentru creatie si iubire ,
dragoste de viata. El face din Manole un personaj tragic, constient de caracterul irrational,
absurd al jertfei care i se cere: Jertfa aceasta de nainchipuit – cine o cere? Din lumina
Dumnezeu nu poate s-o ceara fiindca e jertfa de singe, din adincimi puterile necurate nu pot s-o
ceara fiindca jertfa e impotriva lor. Drama personajului, singuratatea sa intre pamint si cer, intre
porunca lui Voda si absurditatea jertfei trimit la teatru existentialist (Eugen Ionesco,
Sartre,Camus). In maniera expresionista Blaga construieste un el supratensionat.Manole ester
obsedat de intrebarea: Daca Divinitatea cand a creat lumea nu a jertfit , de ce I se cere lui
acest lucru? Daca ester pedeapsa , de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma crestina
spune Sa nu ucizi de ce I se impune si cu ce drept acest sacrificiu: A fost odata sapat in piatra:
“Sa nu ucizi”. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile!In primul rind mesterul
trebuie sa aleaga intre pasiunea pentru creatie, el constentientizeaza ca a realizat numai
jumatate de jertfa : intre suferinta si asteptare se pare ca din sufletul meu nu am dat spicul cel
mai scump si cel mai curat. Piesa urmareste gradat criza sufleteasca a personajului de la
oscilatiile dramatice intre gind si fapta la revolta si blestem, la patima devotatoare a creatiei
urmata de o epuizare sufleteasca.Spre deosebire de balada unde toti mesterii mor din porunca
lui Voda, in piesa lui blaga acestia ramin in viata ca niste dovezi vii ale adevarului ca toate
marile creatii necesita mari sacrificii omenesti.

Conflictul poate fi rezolvat numai prin jertfirea unei finite umane. Manole refuza, caci e
“jertfa cea mai mare” : sacrificarea omului, abandonul in fata unei divinitati Absurde. Pina
aici Mesterul Manole e mai aproape de lirica lui Blaga decit de teatrul lui. Prin instalarea
“puterilor” in interiorul eroului e insa reluata tema dramelor. Manole se defineste prin pasiunea
creatoare, prin dorinta ilimitata si puterea de a zidi; a suferit durerea a 77 de prabusiri si are
taria de a suporta si altele : in momentul in care aceasta patima creatoare e amenintata cu
neimplinirea, Manole nu mai rezista : caci a renunta la ea inseamna a renunta la sansa unei
existente depline, “absolute”. Manole e un demiurg, impartaseste deci atributul Absolutului,
creatia e “participare”

la Absolut. Dar aceeasi patima creatoare e resimtita ca o forta straina salasluita in om,
dominindu-l tiranic, folosindu-l ca pe o unealta, transformindu-l in victima. Se constituie astfel
un conflict interior ce nu mai poate fi prin gesturi prometice. Manole se supune, caci “plecarea
ar fi alunecate in si mai rau” (ratarea vietii, in sensul metafizic al lui Blaga), si accepta jertfa;
“alt ce ne ramiine, cind nici o iesire nu este? E dilema tragica a omului blagian. Cei noua il
asculta “coplesiti”, dar cum si ei au fost contaminati de patima creatiei, nu se pot impotrivi.
Momentul, excellent, de poezie a deznadejdii, se termina cu o scena spectaculoasa: jertfa a fost
hotarita, toti, in jurul lui Manole, privesc lung si neclintit in gol, cu capetele plecate. O umbra
mare cade intre ei: e un “semn”, o aratare aprobatoare a “puterilor”. Piesa adduce aici a mister
medieval. Dar ce diferenta de tonalitate si de semnificatie! O tristete adinca se comunica din
pagini, caci ipostaza noua ii confera lui Manole nu numai sublimitate, ci si un aer de totala
umilinta. A atins ca demiurg conditia Absolutului si a fost totodata anulat ca om. Cind apare
Mira, sotia lui-ea va trebui deci sa fie jertfita-vrea s-o trimita inapoi, s-o salveze. Inutil. Zidarii
fac cerc in jurul lor, invoca juramintul si la fiecare incercare de evadare, cercul, al destinului
parca, se stringe. E o pagina vibranta de tragedie. Eroul, infrint a doua oara, intelege ca
damnatiunea e difinitiva. Intr-o cumplita uitare de sine, isi zideste sotia si, o data sacrificial
terminat, se trezeste, se intoarce parca din infern. Drama lui e incheiata si Manole o rezuma
astfel: “Straini suntem in mare singuratate si in vesnica pierdere”; “Rugati-va sa nu mai
salasluiasca in nimenea patima cladirii ca in Mesterul Manole cel de complita amintire. Ca
patima aceasta coborita de aiurea in om e foc ce mistuie preajma si purtator.”Mitul folcloric e
supus unei prelucrari care inseamna de fapt acordarea cu viziunea tragica proprie lui Blaga.
Sensul fundamental nu mai este estetic, ci ontologic. Izolat de absolut si nazuind la el spre a
fi pe deplin, omul intra intr-o mare drama: posibilitatea lui de a “participa” la absolut_creatia
aici, vitalitatea extrem potentata in alte piese etc.- e totodata cauza disrrugerii lui. Tragismul
situatiei se comunica cu forta exceptionala prin limbaj, prin atmosfera de spaima, atingind
uneori apocalipticul, prin tonul trist al piesei. Mesterul Manole, capodopera teatrului lui Blaga,
este o mare lamentatie. Incadrata de gesturile de protest ale omului (“pumnul se stringe
impotriva credintei astazi si totdeauna”), drama lui Manole este drama exemplara a omului in
viziunea lui Blaga. Celelalte piese ale scriitorului sint reductibile in esenta la Mesterul Manole. Ce
se schimba e mai intii modul “participarii” omului la Absolut si deci calea pierzarii lui. Apoi,
circumstantele dramei, material ei concreta.

-Lucian Blaga. Reflectia filosofica si

gandirea.
În Schiţa unei autoprezentări filosofice (1938), Lucian Blaga îşi împarte activitatea sa filosofică într-o
“fază pregătitoare şi una sistematică”.1) Lucrările pregătitoare sunt cele apărute până la eseul despre
estetica lui Goethe, intitulat Daimonion (1930). Din aceeaşi categorie de lucrări fac parte, printre altele,
Filosofia stilului (1924) şi Fenomenul originar (1926). În schimb, eseurile care “se integrează ciclic într-un
sistem în creştere” încep cu Eonul dogmatic (1931), după care urmează celelalte studii care vor alcătui
trilogiile. Până în 1938 se conturaseră numai două dintre acestea: Trilogia cunoaşterii, editată într-un
singur volum abia în anul 1943, şi Trilogia culturii, editată în 1944.

Aşadar “sistemul” filosofic al lui Blaga se află deocamdată “în creştere”. El se constituie nu după un plan
riguros determinat (aşa cum lasă să se înţeleagă Blaga în această autoprezentare), ci pe măsură ce este
scris. Vor urma eseurile din Trilogia valorilor, editată într-un singur volum în anul 1946, iar Trilogia
cosmologică, în afară de eseul Diferenţialele divine (1940), apare postum. Alte două eseuri vor întregi
Trilogia cunoaşterii, în varianta finală, restructurată de autor conform testamentului său filosofic din
1959, cu doi ani înainte de a muri: Despre conştiinţa filosofică şi Experimentul şi spiritul matematic.
Primul (un eseu de metafilosofie) e prezentat ca o introducere la întregul “sistem”, iar al doilea e reţinut
ca un “supliment” şi ca un caz-limită de aplicaţie (şi verificare) a unor concepte şi metode din teoria
propriu-zisă a cunoaşterii, dezvoltată în cele trei eseuri de bază ale trilogiei.

Dincolo de arhitectura impunătoare a “sistemului”, se disting la Blaga trei nivele şi tot atâtea
domenii ale reflecţiei filosofice: teoria cunoaşterii, filosofia culturii şi cosmologia metafizică. Le vom
expune pe rând, urmărind ariculaţiile şi dezvoltările “sistemului” din perspectiva metafizică totalizatoare
din care a fost conceput. Mai ales cele trei nivele de reflecţie, amintite mai înainte, coexistă în
permanenţă, aproape în fiecare eseu din toate cele patru trilogii sistematice. Cum se spune, sensul se
află în întreg, iar “fragmentul” e un revelator semnificativ al sensului global.
-Domeniile de activitate.
Activitatea publică și academică
În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu
în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943,
revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a
fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat
invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au
fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii universitari Liviu
Călin și Nicolae Mărgineanu.
Activitatea diplomatică
În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României
din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă
la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937) subsecretar de stat la Ministerul de
Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).

Activitatea politică
Din 1937 Lucian Blaga a fost, împreună cu fratele său, membru în asociația „Prietenii Legiunii”, iar în
1940 a fost încadrat în Mișcarea Legionară la Sibiu. Drama sa istorică „Avram Iancu” (1934) a fost
dedicatã lui Corneliu Codreanu.
Propus pentru premiul Nobel
În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, dar se pare
că ideea a pornit chiar de laMircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru
literatură.[necesită citare] Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre
Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autoritățile
comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof
idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediția din 1962 îngrijită de George Ivașcu. Rosa del
Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparține lui Mircea Eliade,[necesită citare] cel care publicase
la moartea lui Blaga, în 1961, un emoționant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.

Bibliografie, webografie:

http://comentarii-bac.ucoz.ro/ http://www.referatexp.com/

http://www.referatele.com/ http://ro.wikipedia.org/

http://www.inffo.ro/ http://www.ecursuri.ro/

https://ru.scribd.com/ http://www.citatepedia.ro/

http://www.istoria.md/