Sunteți pe pagina 1din 11

Lucian Blaga

I. Încadrarea în operă şi curent; aprecieri critice


În contextul literaturii interbelice, poezia cunoaşte, asemenea prozei, o deosebită înflorire. Noutatea constă
în aceea că fiecare poet reprezintă o orientare literară, apelând la modalităŃi artistice originale. Bacovia va
rămâne simbolistul prin excelenŃă; Arghezi este cel care îmbină tradiŃia cu modernismul; V. Voiculescu
revitalizează miturile; I. Barbu reprezintă ermetismul; iar Lucian Blaga, temperamental romantic, este
expresionistul şi filosoful.
În Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Constantin Noica a considerat că: “Secolul al XIX-lea a
fost al lui Eminescu, aşa cum secolul al XX-lea este al lui Blaga. Dacă răscolitoarea vibraŃie poetică a lui
Blaga nu atinge unicitatea liricii eminesciene, în schimb, înzestrarea lui este întreită”.
Nu se cunoaşte nici dincolo de graniŃele româneşti un creator modern care să fie deopotrivă mare în trei
ramuri de creaŃie: poezie, dramă şi filosofie. Eminescu nu reuşeşte în dramă, şi fascinează prin sugestiile
sale în filosofie. Heidegger este ‘înduioşător’ în materie de creaŃie poetică, iar, dacă ar fi scris teatru, n-ar fi
depăşit dramele filosofice ale unui Gabriel Marcel. În schimb, Blaga rămâne un mare creator, atât în
poezie, cât şi în teatru, iar filosofia lui rămâne una raŃională, aceea a misterelor potenŃate. Pentru Blaga,
omul este existenŃă întru mister şi revelare.
“Poezia lui Blaga nu cucereşte prin senzualitatea ei, ci vorbeşte puternic prin substanŃa făcută din cele mai
înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc”.

II. Prezentarea operei


a) Ca filosof:
• Trilogia cunoaşterii: “Eonul dogmatic”, “Cenzura transcendentă”, “Cunoaşterea luciferică”;
• Trilogia culturii: “Orizont şi stil”, “SpaŃiul mioritic”, “Geneza metaforei”;
• Trilogia valorilor;
• Trilogia cosmologică;
• Trilogia pragmatică (neterminată);
• Pietre pentru templul meu (aforisme);
• Filosofia stilului;
• FeŃele unui veac;
• Discobolul.
b) Ca dramaturg:
• Zamolxe; Tulburarea apelor; Daria; Fapta; Învierea; Meşterul Manole; Cruciada copiilor; Avram
Iancu; Arca lui Noe; Anton Pann.
c) Ca poet:
• Poemele luminii (1919)
• Paşii profetului (1921)
• În marea trecere
• Laudă somnului
• La cumpăna apelor
• La curŃile dorului
• Nebănuitele trepte
• Vârsta de fier
• Corăbii cu cenuşă
• Cântecul focului
• Ce aude unicornul
• Mirabila sămânŃă

1
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Created by Neevia Personal Converter trial version
III. Incursiune în sistemul filosofic al lui Blaga
Sistemul filosofic blagian este idealist şi se bazează pe două principii: misterul şi Marele Anonim. Este
suprasaturat de metafore şi de concepŃii speculative, plin de capcane şi desişuri metafizice. Lumea e
saturată de mistere, car pot fi: latente, deschise, atenuate, permanentizate sau potenŃiale. Gânditorii s-au
speriat de mister, precum grecii antici de haos, sau creştinii de păcat. Misterul e categoria fundamentală a
filosofiei lui Blaga, aşa cum este ideea la Platon, monada la Leibniz, categoria la Kant, logosul la Hegel,
sau voinŃa la Schopenhauer. Misterul este obiect de cunoaştere, dar şi resort intim al culturii, al religiei, al
artei; în acelaşi timp, este articulaŃie fundamentală a existenŃei însăşi.
Cunoaşterea poate fi paradisiacă (prin care Blaga înŃelege cunoaşterea închisă în sine, mulŃumită de sine,
netulburată de îndoieli şi probleme; este ataşată şi fixată la obiect, având vocaŃia rigorii şi a certitudinii; am
numi-o cunoaştere ştiinŃifică). Cunoaşterea luciferică se detaşează de obiect, fără a-l părăsi, situându-se în
planul misterelor; ea provoacă despicarea obiectului, o criză a acestuia, răpindu-i echilibrul lăuntric. O
parte se arată – fanicul –, altă parte rămâne ascunsă – cripticul –; în felul acesta misterul se
permanentizează, devenind, uneori, mister mai mare. Aceasta este cunoaşterea intuitivă.
Marele Anonim este un gardian al misterelor, care ne împiedică să destrămăm ceaŃa deasă a misterului cu
ajutorul cenzurii transcendente. Marele Anonim este misterul existenŃial central. În sens mistic, acesta este
echivalentul DivinităŃii; în sens metaforic, este absolutul. Acesta se refuză omului, împiedicându-l să
cuprindă, în chip pozitiv şi absolut, misterele lumii.

Cenzura transcendentă

M.A. RaŃiunea

IntuiŃia
Cenzura transcendentă nu-l exclude pe om de la cunoaştere, ci de la cunoaşterea absolută. În sfera
misterului pătrunde prin intuiŃie, aceasta aducând după sine o cunoaştere absolută a obiectelor, spre
deosebire de inteligenŃă, care nu pricepe decât durata, prin mijlocirea imobilităŃii; intuiŃia se plasează în
interiorul duratei conştiinŃei. Altfel spus, intuiŃia are darul de a ne introduce în esenŃa unică a obiectelor.
Ca sursă a întregii cunoaşteri, Marele Anonim stimulează şi determină cunoaşterea, fiind stimulent şi frână
în acelaşi timp.
Nu putem vorbi de creaŃia lui Blaga fără a aminti de teoria spaŃiului mioritic, a determinantelor stilistice
fundamentale ale teritoriului românesc. Blaga crede că minunata cultură a poporului nostru are o matrice
stilistică, ce s-ar caracteriza prin: orizont dezmărginit, afirmare defensivă a vieŃii, geometrism, stilizarea
abstractă a formelor, participare magic-activă la existenŃă şi împlinire în post-existenŃă.
Fenomenul definitoriu al unei culturi este stilul, determinat de factori inconştienŃi, abisali. Inconştientul se
formează într-un peisaj care-i imprimă pentru totdeauna ritmul său. Cultura românească este determinată de
spaŃiul mioritic, un orizont care descinde din plai şi se înfăŃişează ca un plan ondulat, cu alternanŃă între
deal şi vale.

IV. Poezia
Toată poezia lui Blaga prezintă un filon de continuitate, o matcă unică de germinaŃie. SubstanŃa filosofică
face din poezia lui Blaga o manifestare spirituală de mare forŃă cognitivă şi o cale de intrare, simetrică şi
convergentă cu cea a filosofiei, în acel impresionant monument de gândire şi simŃire pe care l-a izvodit
geniul său, bântuit de neliniştile metafizice ale cunoaşterii, de setea năprasnică de a pătrunde cât mai adânc
în tainele lumii.
Lucian Blaga reprezintă cazul rar al unei opere organice unitare, în care există un permanent circuit valoric
între planul poetic şi cel filosofic, în care poezia este gândită şi plăsmuită sub imboldul unor adânci şi

2
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
neliniştitoare întrebări metafizice, deci, în perspectivă filosofică. În acelaşi timp, filosofia este gândită şi
construită precum o catedrală de idei-metafore, de idei-imagine, deci ca o construcŃie deopotrivă teoretică
şi artistică, în care orizontul mitic se suprapune celui istoric.

V. Universul poetic: teme şi motive


Poemele luminii (1919) a surprins critica literară prin ineditul gândirii, sfărâmând tiparele poeziei
literare. Volumul ne prezintă un poet ce se consideră egalul Universului. Sufletul apare ca o sumă de forŃe
iraŃionale, gata să-şi dezlănŃuie preaplinul:
“O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat !
Să nu se simtă Dumnezeu în mine
Un rob în temniŃă — încătuşat.”
(Vreau să joc !)
Blaga se simte tiranizat de mărginirea impusă de trup, dorind eliberarea sufletului, prin dezlănŃuirea
frenetică de energii abia controlate: “Străfulgerat de-avânturi nemaipomenite”; “Ca să răsufle liber
Dumnezeu în mine”. Trăirile sunt amplificate până la cosmic:
“În bolta înstelată-mi scald privirea
Şi ştiu că şi eu port în suflet
Stele multe, multe”.
Ne întâmpină pofta tinerească de viaŃă şi o erupŃie de vitalitate şi de frenezie. Apare prezent cuvântul nebun
sau nebunie, ca semn al exploziei vitaliste sau al tensiunii hiperbolice a pasiunii:
“O mare şi-un vifor de lumină
Făcutu-s-a-n clipă
O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
O sete de lume şi soare.”
(Lumină)
Poetul îşi doreşte un contact direct, senzorial, cu existenŃa şi topire frenetică în fluxul vital. Subiectul se
descoperă dintr-o dată în năzuinŃa apropierii şi a identificării cu natura. Nu lipsesc imaginea Genezei şi
tablourile cosmogonice, ceea ce ne duce cu gândul la Eminescu. Punctul originar, care a devenit Tatăl,
dând naştere luminii ce-a străpuns întunericul (Scrisoarea I), devine la Blaga Nepătrunsul:
“Nimicul zăcea în agonie
Când singur plutea-n întuneric, şi dat-a
Un semn Nepătrunsul:
Să fie lumină !”
Zborul Luceafărului eminescian se făcea într-un spaŃiu cosmic, determinat de “Un cer de stele dedesubt /
Deasupră-i cer de stele”, în timp ce poetul Blaga, în ipostază de săgeată, doreşte: “Să nu mai văd în preajmă
decât cer / Deasupra cer şi cer sub mine”.
În fond, vremea Genezei, în datele ei esenŃiale, se poate confunda cu realitatea lăuntrică a subiectului uman,
ce are nevoie de lumină. Simbolul central al volumului este, aşadar, lumina, ca formă de cunoaştere:
“Lumina mea”; ca sete de viaŃă: “Şi-aprins în valul de lumină / Să joc…”; ca iubire, însemnând ardere
intensă. Metafora luminii devine un instrument revelatoriu al unui univers poetic, legat prin mii de fire de
absolut: “Cu chiotele-Ńi de lumină / Şi cu adâncul ochilor de mare / Te chem: vino, lume !”.
Poetul realizează că simŃirea şi raŃiunea pot fi căi de cunoaştere, dar disociază între acestea: “Eu nu-mi am
inima în cap / Nici creier n-am în inimă”. Importantă este explozia vitală: “Sunt beat de lume, şi-s bătrân”.
Dar, chiar când îşi exprimă dorinŃa frenetică de viaŃă, fiorul neliniştii i se strecoară în suflet, dragostea şi
ura sunt amplificate, ajungând la cosmic, la transcendent. Ziua şi noaptea îşi dispută sufletul omenesc;
altfel spus Dumnezeu şi satana. Poetul încearcă să-şi împace fiinŃa cu principiile antinomice ale existenŃei
(Pax Magna). Descoperind în sine pe Dumnezeu şi pe satană, poetul trăieşte ura şi dragostea, iubirea şi
păcatul, credinŃa şi îndoiala, adevărul şi minciuna. Se simte apropiat de Duhul luminii şi, uneori, de
obscuritatea satanei. Splendidă metaforă pentru ispită, minciună, şarpele pândeşte “călcâiul adevărului”.

3
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Paşii Profetului (1921)
Acest volum ne prezintă eul poetului, abandonat Universului. Eul este cvasi-absent, contemplarea naturii
fiind esenŃială. Un senin abandon de sine în favoarea impunerii naturii este prezent peste tot. Eul devine
receptacul, primind revărsarea substanŃei universale.
Poetul ne duce pe un tărâm de mitologie barbară, simbolul central fiind zeul Pan, cucerit de viaŃa izbucnită
pretutindeni. În jurul figurii emblematice a lui Pan se dezvăluie un univers imaginar, prezentat în scene
bucolice, ca în poezia ce deschide ciclul: Pan. Se conturează viziunea unui spaŃiu-matrice, spre care se
conturează subiectul uman: Pan e orb şi nu judecă lumea pe care n-o vede, dar pe care o intuieşte,
refăcându-i imaginile din interior. Gândirea e somnolentă, iar trezirea e leneşă.
Dacă în primul volum apărea ca simbol şi tăcerea, ca semn al liniştii pe care natura o trăieşte în sine, în
acest volum, tăcerea apare ca semn al non-acŃiunii fiinŃei umane. Tumultul este al marilor germinaŃii, cu o
euforie toropitoare şi un senzorialism rafinat. Eul îşi acordează impulsurile cu natura.
Ne întâmpină în aceste creaŃii o non-acŃiune surprinzătoare, căci omul “zace în lumina soarelui, toropit de
căldură”. Poetul e bolnav de prea mult soare, de prea multă frumuseŃe. E o boală ce nu-i provoacă suferinŃă,
ci doar durerea de a nu putea cuprinde în suflet atâta fericire cât îi oferă natura. Semnificative sunt poeziile:
În lan, Vară.
Întreaga lume de senzaŃii sfârşeşte într-un strigăt vital, unificând subiect şi lume: vară, soare, iarbă:
“Pământul întreg e numai lan de grâu şi cântec de lăcuste”; “Timpul îşi întinde leneş clipele şi aŃipeşte între
flori de mac”. Dar freamătul de fericire, dorinŃa de trăire plenară – a iubirii şi a urii, ca în DaŃi-mi un trup,
voi, munŃilor –, sunt săgetate, deja, de durere. Umbra şi crucile devin simboluri ale unei suferinŃe abia
anunŃate.
Moartea lui Pan marchează sfârşitul simbolic al unui mod de existenŃă, o mutaŃie radicală, o ruptură
ontologică. În lumea lui Pan se strecoară fiorul neliniştii interogative, al suferinŃei şi al morŃii. Descoperim
un sentiment al golului şi al neantului. Universul este situat, dintr-o dată, în depărtarea unei conştiinŃe
întrebătoare. Eul trăieşte nostalgia tărâmului etern. Ca şi Adam, omul lui Blaga părăseşte vârsta inocenŃei
primare, intrând sub regimul îndoielii. Moartea lui Pan înseamnă durere şi melancolie pentru pierderea unui
paradis terestru.
Din acest volum apar elemente expresioniste, vizând orizonturile gândirii magice şi folclorice, vizând
meditaŃia asupra vieŃii şi a morŃii. Lirismul poetului îşi va modifica sensurile, asemenea râului, care îşi
schimbă albia, deşi apele rămân aceleaşi. Expresia dinamică şi ardentă din aceste prime două volume face
loc cuvântului cumpănit şi solemn, structurilor de expresie largi şi armonioase. Într-un spaŃiu imens, omul
se simte alienat şi ameninŃat.

În marea trecere (1924) ne aduce o altă perspectivă a gândirii şi simŃirii blagiene. Eul nu se mai simte
egalul Universului, nici nu se mai abandonează acestuia, ci, însingurat, devine purtătorul unei conştiinŃe
neliniştite, neîmpăcate cu sine şi cu lumea. Drama cunoaşterii, pe care o va trăi poetul, este anunŃată încă
din motoul volumului: “Opreşte trecerea; ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire; şi totuşi Te rog,
opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”.
Poeziile sunt saturate de gânduri şi grele de întrebări; reflecŃia e cea care hrăneşte inspiraŃia. Omul devine
problematic; se adânceşte conflictul între sentimentele trăite şi cunoaşterea intelectuală. ConştiinŃa este
nefericită, pentru că este incapabilă să-şi găsească neprihănirea pierdută tânjind după un timp şi un spaŃiu al
neprihănirii. Semnificative sunt: Scrisoare, De mână cu Marele Orb, Sufletul satului, Un om se apleacă
peste margine.
NeputinŃa de a cunoaşte, pentru că nimic nu i se dezvăluie, îi provoacă poetului dorul de nefiinŃă:
“Nici o cărare nu mai e lungă,
Nici o chemare nu mă alungă;
Vino, sfârşit !
Pe cioate încă o dată
Mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult.
Apa bate într-un Ńărm.

4
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Altceva, nimic.
Nimic, nimic…
Poetul se căieşte de a fi muşcat din fructul cunoaşterii, încercând să se îndepărteze de Dumnezeu, încercând
să desfacă tainele iniŃiale: “…Şi a trebuit să strig: / Doamne, de cine m-am lepădat !”. NeputinŃa devine
interogaŃie: “De ce m-ai trimis în lumină, mamă ? / De ce m-ai trimis ?”. Universul îi rămâne inaccesibil
tocmai pentru că a căutat să-l cunoască, aceasta fiind pedeapsa dată de Dumnezeu.
Poetul trăieşte sentimentul damnării, al vinovăŃiei (idee desprinsă din poezia Am înŃeles păcatul ce apasă
peste casa mea: “De ce am tălmăcit vremea şi zodiile / Altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în baltă ?”).
Omul e raportat la Divinitatea inaccesibilă, aşa cum se întâmplă în Psalm. Ruperea de Divinitate este, într-
un fel, semn al maturizării, al despărŃirii de vârsta naivă a copilăriei, după care, posesor al unei conştiinŃe
interogative, îşi poartă fiinŃa sub zodia îndoielilor. Poezia Din cer a venit un cântec de lebădă sună ca un
strigăt de deznădejde, trăită la gândul neputinŃei de a se apropia de Cer, pe care l-a abandonat: “Cui să mă-
nchin, la ce să mă-nchin ?”
Un strigăt patetic se desprinde şi din poezia Cuvântul din urmă, în care poetul apare ca victimă a derutei,
sugerată printr-o suită de interogaŃii şi exclamaŃii: “Cine mă îndrumă pe apă ? / Cine mă trece prin foc ? /
De păsări cine mă apără ?”. Rupt de Divinitate, poetul se simte ca un “pom blestemat”.

Lauda somnului (1929) ne prezintă omul sub semnul pierderii armoniei originare; existenŃa lui e grav
dezechilibrată. Lacrima e simbol frecvent al suferinŃei. Pământul a devenit o Sodomă şi o Gomoră, destinat
fiind pieirii; este un paradis în destrămare. Îngerii înşişi se molipsesc de degradarea umană:
“Arhanghelii sosiŃi să pedepsească oraşul
S-au rătăcit prin baruri cu penele arse.
DanŃatoarea albă le trece prin sânge;
Râzând s-a oprit pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă”.
(Veac)
Omul este incapabil de a redescoperi pierdutul principiu al lumii: Ioan se sfâşie-n pustie.
Într-o poezie ca peisaj transcendent, Blaga îşi exprimă suferinŃa de a nu-şi fi putut înveşnici dăinuirea în
abisurile impenetrabile. Totul vădeşte moarte universală şi spaimă apocaliptică:
“Marea aruncă pe Ńărmuri păsări ucise,
Cocoşii strigă veşti ameninŃătoare,
Apele vii se umplu de păianjeni;
Îngerii putrezesc sub glie”.
Viziunea degradării Terrei este unică prin expresivitate, prin substanŃa imaginilor şi prin structurarea lor
specifică.
Un categoric eşec al spiritului se desprinde şi din poezia TristeŃe metafizică (simbolul suferinŃei fiind Iisus).
AmeninŃarea pe care o trăieşte fiinŃa umană se transmite pământului, însuşi aflat în dezagregare. Până şi
îngerii decad atunci când ajung pe pământ.

La cumpăna apelor este dominat de tristeŃe, poetul având presentimentul morŃii. Aceasta este văzută ca
o boală; suferă nu numai omul, ci Universul întreg, Blaga imaginându-şi moartea universală: “Intrat-a o
boală în lume… / Bolnav e omul, bolnavă piatra / Se stinge omul, se sfarmă vatra”. PoeŃii înşişi sunt
cântăreŃi bolnavi: “În codru, fără slavă / Stă mare pasărea bolnavă”.
Poetul trăieşte aceeaşi neputinŃă a cunoaşterii, a negăsirii adevărului. Sintagma “Caut, nu ştiu ce caut” este
semnul dezorientării: “Caut un cer trecut”, “Caut aurore”, “Caut o oră mare”, “Caut… nu ştiu ce caut”.
Cumpăna apelor este o punte de trecere între maturitate şi bătrâneŃe: “Tu eşti în vară, eu sunt în iarnă”, “E
mult înapoi ? Atât e şi de-acum înainte / Cu toate că mult mai uşor o să pară”. Frica de moarte este evidentă
şi într-o poezie ca Din adânc: “De ce îmi e aşa de teamă, mamă / Să părăsesc iar lumina ?”. Tot în acest
volum se conturează şi o geografie mitologică, reprezentată de munte şi de vale.

5
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Presentimentul morŃii îl însoŃeşte pe poet oriunde s-ar duce. Boala lumii poate însemna stingere universală.
Cu toate acestea, poetul încearcă să se regăsească prin întoarcerea la sat, spaŃiu genetic, situat în centrul
lumii. Doar aici mai poate crede în eternitate:
“După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliŃi
Unde-am fost prietenul mic al Ńărânii din sat.
Port acum în mine febra eternităŃii,
Negru prundiş, eres vinovat.
Dar de ce m-am întors ? Lamura duhului nu s-a ales;
Ceasul meu fericit încă nu a bătut.”
NeputinŃa de a cunoaşte, de a găsi absolutul şi de a se regăsi pe sine sălăşluieşte în sufletul poetului, chiar
când acesta de găseşte în satul de legendă. Sugestivă este poezia Lumina de ieri, în care se repetă, ca un
laitmotiv, versul “Caut… nu ştiu ce caut”.
În afară de întoarcerea la sat, poetul încearcă să se recupereze prin poezie; poeŃii sunt cântăreŃi bolnavi,
însetaŃi de cunoaşterea absolută.
Un spaŃiu sacru, de reculegere, este muntele, care se defineşte ca receptacul primitor al luminii astrale. Nu
este doar semn ascensional, ci şi deschidere spre grotă, spre Geneză. În munte găsim o pâlnie a iezerelor
(Muntele vrăjit).
Poezia care dă titlul volumului, La cumpăna apelor, înfiorează prin emoŃia adâncă pe care o trezeşte.
Cumpăna apelor este pragul între maturitate şi bătrâneŃe, între vară şi toamna pieirii. Nu există decât
coborâş spre vale şi Ńărână. Faptul că îmbătrâneşte şi natura nu-l face pe om mai fericit. Apa îmbătrâneşte,
dar continuă să curgă; anii omului curg şi se sfârşesc (După năluca de vară).

La curŃile dorului ne poartă într-o altă zonă a Universului poetic, având un cu totul alt timbru sufletesc.
ConştiinŃa poetului nu se mai confundă cu liniştea gravă, nu se mai cufundă în abisuri şi nu se mai lasă
ispitită de un absolut imposibil de captat. Peste aleanuri şi mistere nedezlegate se aşază o linişte suavă;
peste enigme se aşterne o vastă seninătate. Taina rămâne, căci ea face parte din cea mai intimă alcătuire a
sufletului său. Rămân şi tristeŃile, dar acestea nu mai sunt provocate de sentimentul destrămării şi al morŃii,
ci din nostalgia pentru Ńinutul sublim, rupt dintr-un Rai “sorin”. Acesta aparŃine fabulosului şi se desfăşoară
într-o lumină miraculoasă:
“Aurorele încă se mai aprind, şi aşteptăm
O singură oră să ne împărtăşim
Din verde imperiu, din raiul sorin […]
OaspeŃi suntem în tinda noii lumini
La curŃile dorului.”
Ni se dezvăluie în acest volum una din cele mai fascinante laturi ale liricii lui Blaga. Dorul se încheagă din
ardoarea unui suflet ce poartă cu sine, în ani de pribegie, chipul Ńării, pe care nimic şi nimeni nu-l poate
estompa. łara este vatra păstrătoare a focului sacru, aprins din strămoşi. O poezie ca 9 mai 1895 nu este
doar o simplă şi nostalgică aducere aminte, ci un prilej de cântare, de omagiu adus lumii dorului.
Dorul este motivul central al volumului, ca, altădată, lumina, lacrima sau Christ: “Dorul e însuşi cântecul
cu care clipa se salvează în eternitate. Dorul intră în categoria existenŃei noastre. Este pulsul adânc al trăirii.
Dorul este tinereŃe, visare şi nelinişte”. “La Eminescu, “umplerea” de dor are o voluptate a firii; la Blaga,
unduire de vag şi neîntocmire” (C. Noica).
Ipostazele dorului au fost analizate, într-o originală manieră, de M. Bucur în lucrarea Blaga – dor şi
eternitate. E vorba de dorul de unitate cosmică, dorul de absolut, dorul de patrie, dorul de iubire şi, mai
ales, de unicul “dor de dor”:
“Cel mai adânc din doruri
E dorul-dor.
Acela care n-are amintire şi nici speranŃă
Dorul-dor.
Pe-un drum ne duce dorul-dor
Pe-un drum

6
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Ce, dincolo de orice călător
Mai are-o prelungire.
Nesfârşit e dorul-dor,
Bate-n valea tuturor.”
Versurile acestui volum au o savantă simplitate, răscolitoare însă. În contrast cu peisajul torid lusitan, apare
cel românesc, dominat de munŃii cu brazi şi dumbrăvile proaspete. Temeiul, vatra, Ńara, îi sunt îngăduite
doar ca năluciri aduse pe apele somnului, în timp ce poetul era departe de Ńară. Sacrul se asimilează
profanului, întâlnindu-se ambele în spaŃiul originar, satul:
“Lângă sat iată-mă iarăşi
Prins cu umbrele tovarăş.
Regăsescu-mă pe drumul
Începutului, străbunul.
Câte-s altfel, omul, leatul ?
Neschimbat e numai satul.”
(Întoarcere)

Nebănuitele trepte ne oferă cântec de lumină şi încrederea în muncă şi în bucuriile simple ale vieŃii.
Este sugerată o atmosferă spirituală, omogenă, ce ne indică o fervoare lăuntrică. Poetul se autodefineşte
într-o poezie emblematică, Autoportret:
“Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa,
Zăpada făpturii Ńine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
În mută, seculară căutare;
Dintotdeauna şi până la cele din urmă hotare.
El caută apa
Din care bea curcubeul,
El caută apa
Din care curcubeul îşi bea frumuseŃea şi nefiinŃa.
Venirea pe lume a poetului stă sub semnul îndoielii: “Cine hotărăşte ceasul fiinŃei / Venită din nefiinŃă.” 9
mai 1895 este titlul ce exprimă tocmai această idee: “La chemări adânci de nume / În cea noapte te-am ales
/ Ca prag de lume / Şi potecă patimei”. Aici, Eros triumfă asupra lui Thanatos.
Sunt incluse şi poezii închinate “domniŃei din łara Bârsană”: Încântare şi DomniŃele.
Poetul e trecut de mijlocul cărării vieŃii, trăind momente revelatorii. Se observă o radicală convertire a
atitudinii sufleteşti fundamentale. Poetul nu destăinuie ??!!??!! ci o adeziune definitivă la frumuseŃe, la
farmecul Universului, pe care-l contemplă. Gândul nefiinŃei îl atinge cu melancolie de natură lirică, iubirea
luminându-i sufletul, coborât în văile toamnei. Amintim şi poezia Îndemn de poveste.

Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul cuprind poezii ce dezvoltă tema creaŃiei,
a naturii, în care taina rămâne o permanenŃă. PoeŃii sunt cei care tac ca roua, ca sămânŃa, ca dorul şi ca
apele. Natura înseamnă prospeŃime vegetală – primăvara, deschidere spre cer – vara, închidere cu moarte –
toamna.
Bărbatul în faŃa femeii este asemenea poetului în faŃa poeziei. În acest sens, elocventă este poezia Oedip în
faŃa Sfinxului:
“Aştept aici cu spăimântată bucurie
Tăcerea lungă să se rupă-ntre noi,
Cumplit, amarnic sfâşiată ca o ie
Într-un iatac cu întuneric, între doi”.
Poetul îşi presimte întoarcerea, în ziua fără nume, la izvor:
“Ce voi fi când m-oi întoarce
La obârşie, la izvor ?

7
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Fi-voi dor
Atuncea, fi-voi nor”

Mirabila sămânŃă aduce o nouă viziune a gânditorului ce a parcurs o evoluŃie, un proces greu de
înŃelegere, de cunoaştere a unei realităŃi istorico-sociale inedite. Redevine bucolic, dar centrul naturii e
??!!??!! în faŃa miracolelor, a germinării materiei vii. Sentimentul morŃii, al destrămării, nu a dispărut cu
totul, dar e descris în acele dezolante peisaje ale toamnei, când, pe un fond de târzie căldură, apar semnele
morŃii.
Izvorul lirismului său rămâne contemplarea fluxului vieŃii. Erosul are o funcŃie hotărâtoare, fiind un factor
de transfigurare al eului în procesul simbolic de instaurare a condiŃiei adamice paradisiace. Iubirea e forŃa
care dirijează întoarcerea la unitate, ca osmoză a lor, sugerat fiind prin reacŃii organice, ca: sete, foame,
ardere, mistuire. În femeie, Blaga vede eternul feminin şi o împăcare a contrariilor. Femeia ca mamă şi ca
iubită devine un ciclu existenŃial. Amintim poeziile Izvorul nopŃii, Elegie, Frumoase mâini.
Blaga creează apoi o geografie mitologică, ce se suprapune practic coordonatelor simbolice ale satului
arhaic, ale satului-idee. Acesta e situat în centrul lumii, prelungindu-se în mit, integrându-se într-un destin
cosmic. Satul acesta e străjuit de munte şi deschis spre vale, înscriindu-se în ceea ce numim spaŃiu mioritic.
Ca şi iubirea, satul e un mijloc de recuperare a fiinŃei umane bântuite de nelinişti, căci satul e semnul
veşniciei: “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Recuperarea fiinŃei umane se poate face şi prin poezie:
“Poezia este aşa singură în lumina sa, ea Ńine pe cât Ńine, din nouri până la copac, de la mine pân’ la tine”.
Stihuitorul-poet e cel care tălmăceşte sentimente şi stări. “Stihul are un temei să se împlinească şi să fie
floare, să traducă în limba românească un cântec pe care inima mea mi-l spune îngânat, suav, în limba ei”.
Acestor teme majore li se adaugă motive multiple: lumina-umbra, oglinda-rama, somnul-tăcerea, noaptea,
muntele, codrul-satul, drumul, focul-cenuşa. Poetul crede că mântuirea se poate face prin sacrificiu.

VI. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”


a) Preliminarii
Nicolae Iorga, în studiul Lucian Blaga – volumul de debut, aprecia că poeziile acestuia sunt “bucăŃi de
suflet prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri, care, frânte cum sunt, se
mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi”. Pornirea intimă a scriitorului, întreaga sa operă filosofică şi
poetică, sunt animate de dorinŃa nestăpânită a cunoaşterii şi de efortul dramatic de a încerca pătrunderea în
esenŃa lucrurilor.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poezie-program, publicată în fruntea amplului ciclu Poemele
luminii, e o poartă larg deschisă spre universul filosofic şi poetic blagian, invadat de lumini, umbre şi
gânduri.
b) Structură şi compoziŃie
Titlul e o metaforă cosmologică, ce s-a constituit cu deplină putere de sugestie dintr-un singular element al
lumii vegetal-florale: corola. Universul e deci o floare uriaşă, ale cărei petale nu trebuie distruse; e plin de
taine, întâlnite în regnul vegetal, animal, uman sau mineral.
Corola are forma unui cerc, iar acesta e simbol al perfecŃiunii, văzută ca rotunjime sferică. De aceea,
imaginea are valoare emblematică. Geometria corolei apare ca o cupă deschisă către înaltul celest. Prin
urmare, unitatea – corola –, care totalizează minunile lumii terestre, are nevoie de complementaritatea
bolŃii. Sferă sau cerc, vatră sau patrie, grădină edenică sau paradis în destrămare, universul lui Blaga se
încheagă într-un spaŃiu arhetipal.
Structura compoziŃională se prezintă sub forma unei unităŃi simetrice de opoziŃii şi analogii. Versurile –
douăzeci la număr – sunt organizate într-o singură strofă, constituind o perifrază lirică despre superioritatea
şi specificul cunoaşterii poetice, în comparaŃie cu ceea ce numim cunoaştere ştiinŃifică.
În faŃa tainelor, poetul se simte atras să le descifreze, dar nu ştie cum. De aceea, inaugurează o altă
cunoaştere, luciferică, adică artistică, supra-logică şi extatică. Aceasta este superioară cunoaşterii raŃionale,

8
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
adică ştiinŃifică, logică şi entatică. Extazul intelectual realizează cunoaşterea prin mit, intuiŃie şi chiar
ocultism. Acestea nu sunt antilogice, ci metalogice, adică în afara logicului.
Prima parte a poeziei realizează opoziŃii succesive între cele două cunoaşteri, exprimate prin tot atâtea
verbe care sugerează spulberarea misterului prin cunoaşterea raŃională, nepoetică: “nu strivesc corola”, “nu
ucid tainele”, “Lumina altora sugrumă...”. Lumina altora are sensul de cunoaştere, înŃelegere, inteligenŃă.
OpoziŃia “lumina altora” – “lumina mea” se realizează prin conjuncŃia adversativă dar şi prin alternanŃa
pronominală eu / alŃii.
Versul “Eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină”, apărut la jumătatea poemului, are încărcătură afectiv-
ideatică, pentru că anticipează şi include teoria misterelor adâncite.
Cunoaşterea luciferică are ca obiect misterul care provoacă o criză a obiectului, problematizându-l,
despicându-l într-o parte ce se arată (fanicul) şi alta care rămâne ascunsă (cripticul). În descifrarea
misterului, se stabilesc trei variaŃiuni: de reducere sau de atenuare prin revelări succesive pe cale logică –
plus cunoaştere –; de permanentizare a misterului – zero cunoaştere –; şi de potenŃare progresivă a
misterului – minus cunoaştere –. Aceasta evoluează de la neînŃeles la neînŃelesuri şi mai mari: “Şi tot ce-i
ne-nŃeles / se schimbă-n ne-nŃelesuri şi mai mari / sub ochii mei”. Ideea adâncirii misterului e materializată
prin versurile:
“Şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopŃii,
aşa îmbogăŃesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister”

VII. Dramaturgia
În dramaturgia interbelică se cultivă o nouă specie: mitul dramatic. (Camil Petrescu încercase deja drama
de idei). De numele lui Lucian Blaga se leagă şi teatrul poetic. Expresia devine ea însăşi un element al
conŃinutului, valoarea ideii constând în exprimarea ei, adică ideea devine simbol, relevând o situaŃie limită
a omului, descoperită când acesta realizează locul său în Univers.
În Blaga şi mitul dramatic, Dumitru Protopopescu defineşte creaŃia teatrală a lui Blaga “mit dramatic”,
Ńinând seama că atracŃia teatrului era practic atracŃia vieŃii: “Lucian Blaga îşi dă seama tot atât de bine ca
oricine ce este viaŃa în sau în afară de scenă [...] Numai că dânsul are un crez în plus: că poeticul are în sine
un interes dramatic, că îmbinarea de real şi ireal constituie o dramă în sine”.
Eroii, consideraŃi simboluri în acŃiune, sau idei individualizate, sunt despersonalizaŃi prin proiectarea lor în
dinamica “ideilor forŃe”. Dramele umane (încadrate în acest nou stil cultivat în teatru) prezintă o trecere de
la concret la abstract, de la detaliu la esenŃial, de la imediat la transcendent, fiind proiectate într-un orizont
cosmic cu prelungire în mit.
Blaga consideră că mitul e o prelungire a vieŃii omului pe dimensiunea eternităŃii, deschizând perspectiva
unei vieŃi intense şi tragice.
Dintre piesele sale, amintim Zamolxe, subintitulată “Mister păgân”. Zamolxe a fost profet înainte de a fi
zeu, adică un om idealizat mai întâi prin învăŃătura lui, apoi sacrificat ca om şi zeificat.
Cruciada copiilor urmăreşte coborârea omului din legendă în istorie. AcŃiunea se petrece într-o cetate de
hotar la Dunărea de Jos, într-un an în care au fost cunoscute două cruciade ale copiilor: una în Italia şi alta
în Germania. Un fenomen spiritual colectiv, specific mentalităŃii medievale, incită la închipuiri fantastice.
Piesa urmăreşte conflictul dintre concepŃia catolică şi cea ortodoxă asupra mântuirii.
În Avram Iancu, Blaga păstrează atmosfera mitică. Se crede că Avram Iancu a devenit pasărea fără somn,
apariŃie fantastică. Aceasta simbolizează aspiraŃiile omului spre un ideal visat, dar nerealizat. Eroul intrat în
legendă este închipuit ca pasăre, în felul acesta personajul istoric devenind erou mitic.
Alte două piese, Daria şi Ivanco, reprezintă oameni obişnuiŃi, cu rang de eroi. Piesele înfăŃişează
înfruntarea dintre omul raŃional şi omul pasional, nenorocit prin înfrânarea patimii. Arca lui Noe înfăŃişează
drama unor oameni prinşi între hotarele a două lumi.

9
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Dramaturgul însuşi vorbea despre necesitatea unui aer mistic ce trebuie să plutească peste toate; fabulaŃia
trebuie să se pătrundă de un fin umor, care să întreŃină în spectator un anume scepticism cu privire la
intervenŃia repetată a miraculosului.

VIII. “Meşterul Manole”


Drama e concepută în cinci acte. Actul I ni-l prezintă pe Manole neputincios în faŃa unor forŃe malefice,
care produc surparea zidurilor ridicate în timpul zilei. StareŃul Bogumil este cel care-i cunoaşte frământarea
şi care-i oferă o soluŃie pentru zidire: “Sufletul unui om clădit în zid ar Ńine laolaltă încheieturile lăcaşului
până-n veacul vecilor. Făptuieşte, nu cumpăni... Numai jertfa cea mare poate să ajute.”
Manole se simte sfâşiat sufleteşte, deoarece nu ştie cine-i cere jertfa: Dumnezeu sau puterile necurate.
Răspunsul nu poate fi găsit, pentru că, după cum spune Bogumil, “întrebările noastre nu răzbat până-n
prăpăstiile albastre, de unde Ńi s-ar putea răspunde.”
Găman e un personaj ciudat, pe care Manole îl consideră “zeul nebun şi sfânt”. În fond e un semn al
stihiilor ameninŃătoare, nelămurite şi, într-un târziu, dezlănŃuite.
Manole simte în sufletul său porunca “Clădeşte”, dar pământul se împotriveşte, poruncindu-i “Jertfeşte”. În
sufletul său chinuit, unica rază de lumină e Mira, soŃia pură şi iubitoare. Pentru Manole, biserica şi Mira
sunt una. Ceea ce-l surprinde pe meşter e intuiŃia femeii sale cu privire la patima sa neostoită de zidire. De
asemenea, cu o intuiŃie inexplicabilă, îi oferă ea însăşi lui Manole soluŃia. Se imaginează ca o biserică, dar
“nici de var, nici de cărămidă”, o biserică ce va rezista stihiilor: “trupul meu e-ntreg, arcurile-ntinse, os nu
s-a spintecat, stâlpii sunt drepŃi. Răbdare numai, întunecaŃilor, şi într-o zi biserica n-are să se mai năruie”.
Găman, ca prin vis, le spune tuturor că mersul întâmplărilor nu se poate schimba, iar Mirei i se închină:
“Lasă-mă să-Ńi sărut picioruşele, tu, înger, tu copil, tu piatră”.
Actul al II-lea înfăŃişează sosirea solului domnesc, ce le comunică supărarea domnitorului pentru
nerespectarea termenului stabilit pentru zidirea mănăstirii. Zidarii cer un alt loc pentru zidire, recunoscând
că pământul le e potrivnic. Cererea nu le e acceptată, ci, dimpotrivă, solul le dă un ultimatum.
Manole, spre surprinderea tuturor, comunică solului că zidirea se va face cât se poate de repede. Patima
meşterului e atât de puternică încât “vede” biserica înălŃată: “Din aiurare şi din trupuri slăbite şi mai mult se
poate stoarce. Martori vom fi noi toŃi şi biserica se va înălŃa.” Meşterii nu-l mai cred, îşi dau seama, însă, cu
toŃii că sunt bolnavi de zidire şi că nu pot să părăsească lucrul început. “Nu e nicăieri, şi totuşi dorul de ea e
în noi ca un dor de casă”.
Manole le anunŃă intenŃia de a jertfi o fiinŃă omenească şi, după mai multe împotriviri, copleşiŃi, zidarii sunt
de acord. În momentul acela, asupra lor se lasă umbra bisericii nezidite încă: “Un clopot se aude în văzduh,
iar dintre nori cade pe capetele lor un mănunchi de raze”. Cu un glas ireal, unul dintre zidari reia cuvintele
jurământului: “SoŃie care încă n-a născut, soră curată sau fiică luminată care întâi va veni, bărbat ca să-şi
vadă, frate să-şi vadă, tată să-şi vadă...”
Actul al III-lea prezintă atmosfera de aşteptare încrâncenată a celei ce trebuia jertfită. Meşterii se bănuiesc
de trădare, reci parcă, până când toată nemulŃumirea lor se lasă asupra lui Manole, care stătea izolat,
frământat de îndoieli şi chinuit de hotărârea luată. Într-un fel, toŃi şi-au călcat jurământul, rugându-se lui
Dumnezeu să le scape soŃia, sora, fiica, de o moarte tragică: “Doamne, soŃiei plecate scoate-i în cale şerpii
pădurii... Doamne, umple cu înspumegare pârâul, să se facă Argeş mare, să nu poată sora mea să treacă...
Pune, Doamne, arătare cu spadă de foc în uşa grajdului, să nu-mi vie fata cu ulciorul de lapte...”
În cele din urmă, toŃi se răzvrătesc împotriva lui Manole, acuzându-l că jurământul a fost minciună, că i-a
ispitit să facă moarte şi să ucidă iubire. În momentul acela soseşte Mira, salutându-i cu o formulă glumeaŃă,
dar care-i înlemneşte pe meşteri: “Bună dimineaŃa, nouă ucigaşi şi cu Manole zece.” Candidă, cu sufletul
pur, Mira le adusese vin, să-i lumineze pe dinăuntru, şi pâine albă, să le-aducă gânduri bune. Bogumil îi
spusese despre intenŃia zidarilor de a jertfi o fiinŃă omenească, şi ea venise pentru a o salva: “Iată, am venit
să vă opresc... Voi rămânea aici şi n-am să îngădui stingerea omului, că omul nu-i o lumânare de stins cu
două degete muiate în apa spurcată a gurii”.
Manole se revoltă împotriva destinului, încercând să-şi salveze soŃia: “În lături, tâlharilor!”. CeilalŃi îi
amintesc de jurământul făcut, iar Manole ştie că pentru Mira nu mai există scăpare. Cu o linişte ireală,

10
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com
Manole îi propune soŃiei sale un joc “de-a biserica”, “un joc de albă vrajă şi întunecată magie, pe care-l
vom face cu tine”. Dialogul dintre cei doi e de o rară subtilitate, iar Manole îşi dezvăluie întreaga dragoste
pentru aceea care i-a înseninat viaŃa: “ViaŃă fără pereche eşti, trup tânăr, sânge fără păcat. Ochii aceştia au
fost făcuŃi să se bucure de viaŃă, de verdeaŃă, de lucruri mici, de ape şi furtună”. Jertfa nu trebuie să fie
jertfă cu lacrimi; “va trebui tot timpul să zâmbeşti şi chiar de va fi rece zidul, să te sileşti să glumeşti”. În
zid, Mira trebuie să intre desculŃă.
La întrebarea nevinovată a Mirei cu privire la durata jocului, Manole va răspunde cu blândeŃe şi cu
siguranŃă: “Jocul e scurt, dar lungă şi fără de sfârşit minunea”. Pe locul unde Mira e zidită treptat, cade
permanent un mănunchi de raze, semn că jertfa va fi acceptată.
Actul al IV-lea e un veritabil imn al muncii, realizat într-un ritm trepidant, sacadat în pas cu zvâcnetul
firesc al inimilor meşterilor. E un fel de proză rimată şi ritmată, ce înfiorează prin tensiunea simŃită în
spatele acŃiunii: “–ZvârliŃi tencuială pe coapse şi os, să închidem viaŃa în zidul de jos. – UcideŃi nădejde de
casă şi vatră, clădiŃi-mi lăcaş din lumină şi piatră. – IsteŃi fiŃi ca şerpii şi blânzi ca porumbul, urmaŃi-mi
măsura, daŃi sfoara şi plumbul. – Din gură de iad şi-nvinsul mister, noapte şi zi creştem spre cer.”
În timpul zidirii, Manole îmbătrâneşte surprinzător, îl doare lumina, îl doare sunetul, îl doare lumea.
Vaierul ce se aude din zid îi sfârtecă sufletul. Manole simte că el însuşi moare. După ce ultima cărămidă a
fost pusă, el se împotriveşte; vrea să dărâme zidul şi să-şi scoată soŃia. Meşterii încearcă să-l oprească,
înŃelegându-i durerea. Sfârşit de puteri, chinuit de suferinŃă, Manole doreşte să afle cine a fost acela care a
pus ultima cărămidă. Aflând că el e ucigaşul, că el a zidit-o pe Mira “de la cărămizile sprijin pentru picioare
până la cărămida coperiş de-asupra capului”, Manole se prăbuşeşte definitiv în tăcere, în durere, în
singurătate: “Undeva s-a oprit un vânt / Undeva a contenit un glas. Străini suntem în marea singurătate şi-n
veşnică pierdere.”
Actul al V-lea. Deşi biserica s-a zidit, toŃi privesc cu tristeŃe în gol. Găman este singurul care, asemenea lui
Manole, aude glasul din zid. Vodă, care vine să-şi vadă mănăstirea, nu-l mai recunoaşte: “Furtună din care
deşert te-a pustiit aşa, Manole? Au ce suflare a făcut din părul tău vârtej şi spuză?” Manole arată
domnitorului un chin peste măsura firească, inuman. Realizează că darul de a zămisli frumuseŃe e
echivalent cu o pedeapsă cumplită. Sufletul său e sfârşit, nu mai există; a murit o dată cu Mira. I-a rămas
doar trupul, şi acela obosit.
Boierii şi călugării cer domnitorului să-l condamne pe Manole la moarte, pentru că a săvârşit o crimă.
MulŃimea se împotriveşte, privind cu evlavie minunea de granit. Pe Manole, însă, pedeapsa nu-l mai
ajunge. El trage clopotul cel mic pentru Mira, şi apoi clopotul cel mare pentru sine. Se aruncă apoi de pe
ziduri, moment în care glasul din zid a contenit, pentru că cei doi s-au întâlnit în moarte.
Meşterii se vor întoarce fiecare la rosturile lor (unul fusese pescar, altul cioban, altul călugăr). TristeŃea lor
e cumplită, sufletele le sunt pustii, dar sunt convinşi că atunci “când noi nu vom mai fi, apa şi adâncul
pădurilor vor mai vui aici durerea din veac în veac.”

Conflictul e anunŃat de Bogumil, fiind definit prin sosirea Mirei, şi instalat o dată cu hotărârea lui Manole
de a zidi. Momentul culminant se defineşte o dată în plan psihologic, prin răspunsul pe care Manole îl dă
solului, şi în plan faptic, prin zidirea Mirei.
Drama este a omului de geniu, însetat de absolut, care trăieşte la rândul său un conflict interior, dictat de
patima de a zidi, dar şi de iubirea pentru Mira. Se găseşte într-un grav impas, a cărui rezolvare duce la
suferinŃă totală.

Meşterul Manole e un simbol al patimii pentru absolut. Harul lăuntric îl împinge spre săvârşirea unei
minuni cum n-a mai fost alta. În fond, Manole trăieşte condiŃia mitică a celui care se jertfeşte pentru
atingerea sensului suprem al vieŃii.
Ca artist, Manole trăieşte o permanentă nelinişte. Suferă când zidurile se dărâmă, strigându-şi neputinŃa:
“numai pentru minunea mea nu se găseşte var destul de tare s-o lege şi piatră necuprinsă de blestem s-o
sprijine sub cereri. Unde-i piatra care nu se clatină şi unde-i Zidarul cel mare?”

11
Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com