Lucian Blaga şi expresionismul

Încercările de a-l situa pe Lucian Blaga în mişcarea literară a vremii, de a-l fixa într-un context cultural
contaminat de influenţe „modelatoare” şi „catalitice”, au supralicitat fie tendinţele moderniste (şi chiar
avangardiste) ale creaţiei sale, fie pe cele „mai tradiţionaliste decât obişnuitul tradiţionalism, fiindcă reînnoieşte
o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, nici de naturalism, nici de
simbolism”.
Blaga nu s-a sfiit să-şi mărturisească, printre primii la noi, o puternică simpatie pentru estetica
expresionistă, vorbind cu admiraţie despre Munch şi Van Gogh, de Barlach, Arhipenko şi Belling. În acelaşi
timp, însă, se simte foarte apropiat de Brâncuşi, pe linia unui „tradiţionalism metafizic”. Criticul Eugen
Lovinescu ezită să-l încadreze într-o direcţie literară, deşi în studiul său din 1927, Istoria literaturii române
contemporane, Blaga figurează la capitolul Contribuţia modernistă a Ardealului. Mai târziu (1937), el este ataşat
„tradiţionalismului”, recunoscându-şi, totuşi, afinităţile faţă de poezia modernă şi chiar „avangardistă”.
Expresionismul este mişcarea aptă să redea tumultul, strigătul, patosul, să transmită toate seismele
sufletului omenesc. Dinamismul interior, de atitudine lăuntrică, aşază noul curent în prelungirea romantismului,
de la care îi vine (prin filieră hegeliană) chinuitoarea „conştiinţă nefericită”. Intensitatea trăirilor este ridicată de
expresionişti la scară cosmică. Ceea ce-i uneşte este năzuinţa spre absolut, pe care Lucian Blaga o consideră
specifică expresionismului: „de câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl
transcindează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic
expresionist”[1]. Poetul îşi defineşte astfel propriul ideal artistic, care cere un nume nou şi o formulă nouă de
expresie lirică.
Pentru Blaga, sensul artei expresioniste nu a vizat niciodată direcţiile unui monopol estetic.
Expresionismul a reprezentat pentru filosoful şi poetul Lucian Blaga întoarceri la anumite forme de artă care au
valorificat o componentă spirituală esenţială a culturii române: reîntoarcerea spre obârşii, fondul tracic, marile
mituri populare. Se poate vorbi despre un expresionism autohton, cristalizat doar prin contactul cu alte mişcări
spirituale europene. Neliniştea metafizică, identificarea cu viaţa ascunsă a cosmosului, regresiunea înspre
elementar, spaima sau cutremurul făpturii în faţa absolutului sau a neantului sunt trăsături general romantice, pe
care le regăsim în expresionism, doar în măsura în care acesta poate fi analizat ca un caz particular al
romantismului.

Opera poetică

Ca şi la Eminescu, în lirica lui Blaga există un plan filozofic secundar. Creaţia sa este un spaţiu al
experienţelor esenţiale.

Poet şi filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte filozofice originale:cunoaşterea
luciferică şi cunoaşterea paradisiacă. Cunoaşterea paradisiacă, de tip logic, raţional, se revarsă asupra
obiectului cunoaşterii şi nu-1 depăşeşte, vrând să lumineze misterul pe care astfel să-1 reducă.Cunoaşterea
luciferică nu are drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui. Prima numeşte doar lucrurile, spre a le cunoaşte.
A doua problematizează, producând în interiorul obiectului o criză, care-1 descompune în ceea ce se arată şi ceea
ce se ascunde. Marele Anonim instituie cenzura transcendentă care limitează cunoaşterea umană. Opţiunea filo-
zofului merge în sensul cunoaşterii luciferice, cu apologia intelectului extatic. Poetul susţine aceeaşi cale în arta
poetică Bu nu strivesc corola de minuni a lumii. „Obiectul cunoaşterii luciferice este totdeauna «un mister»
care de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale. [...] Cunoaşterea
luciferică provoacă o criză în obiect, «criză» în sensul unei despicări care răpeşte obiectului echilibrul
lăuntric."1

Trăind în „orizontul misterului", omul doreşte să lămurească tainele universului, ceea ce se realizează
prin revelaţie. Creaţia apare ca o posibilitate de revelare a misterului, iar forma ei superioară este mitul. Poetul va
integra structura mitului în procesul de creaţie. Se cunoaşte preferinţa lui Blaga pentru valorificarea substratului
mitic autohton. Poezia posedă ceva din forţa cuvântului creator, prin emanarea energiilor cosmice, originare,
poetul fiind capabil de revelaţie, în contact cu ilimitatul şi absolutul.

Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice

În evoluţia liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul dintre sine şi
lume (eul stihial, eul problematic, alienarea, tăgăduitoare, eul reconciliant), se asociază cu o anumită geografie
simbolică şi se transpune în limbajul aplecat asupra tainelor lumii.
a. începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic şi spiritualist. „De cate ori un lucru e astfel redat,
încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul,
cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist (Lucian Blaga, Filosofia stilului).
Blaga mărturiseşte că vine către expresionism din direcţia unui „tradiţionalism metafizic autohton". El respinge
caricaturalul şi grotescul cultivat de expresioniştii germani, manifestându-se euforic şi extatic. Imaginea
existenţei şi a lumii este inclusă de o unitate cosmică. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac,
caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivităţii sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă. Iubirea este
un mod de comunicare cu universul. în volumelePoemele luminii (1919) şi Paşii profetului (1921), jocul
descătuşează sufletul cuprins de elanuri titanice, dar ultimul volum prevesteşte o schimbare de atitudine,
predominarea reflexivităţii.

„Poemele luminii conţin in nuce toate elementele programului expresionist: sentimentul absolutului,
isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeanâ a eului creator, retrăirea autentică a fondului mitic primitiv,
interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară maximă etc. [...] Dinamismul discursului liric
este dat în primul rând de imperativul categoric al manifestării eului poetic: un eu stihial, dictatorial, care
comandă totul şi se impune ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul întreg"(Marin
Mincu,Introducere în poezia lui Lucian Blaga)

b. începând cu volumul în marea trecere (1924) şi continuând cu Laudă somnului (1929), „ruptura
ontologică" dintre eul liric şi univers se precizează. Vitalismul este înlocuit prin întrebările tulburătoare asupra
sensurilor existenţei. Poezia tinde către inferioritate pura, fără imagine.
Blaga devine poetul „tristeţii metafizice", provocată de dispariţia timpului paradisiac. Spaima de neant,
de nimicul, marele, sentimentul pierderii divinului afirmă „ipostaza interogativă a euluf, suferinţa „provocată de
pierderea contactului imediat cu universuf (Ion Pop).
Somnul face posibilă ieşirea din timp, fiind legat de ideea increatului, considerat a fi perfect pentru că nu stă sub
semnul trecerii spre moarte.

c. Volumele La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938) marchează o mai accentuată inspiraţie
folclorică. Misterul e însufleţit de regresiunea în arhaic. Ipostaza alienării tăgăduitoare a eului, particularităţile
tematice şi stilistice îndreaptă poezia spre blagianism.

d. „Schimbarea zodiei" se produce o dată cu volumul Nebănuitele trepte (1943) şi se manifestă plenar în
postume. După etapa negaţiei ontologice, volumul aduce reconcilierea cu sine, prin forţa inefabilă a cântecului.

Expresivitatea poeziei lui Lucian Blaga se realizează prin:

- capacitatea de plasticizare a ideilor: „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre" (E.
Lovinescu);
- poeziile se construiesc în jurul unei imagini realizate prin comparaţia elementului abstract cu un aspect al lumii
materiale;
- poeziile urmăresc o structură stereotipă (în prima etapă de creaţie), având trei secvenţe: planul existenţei, al
interogaţiei retorice/ al comparaţiei ample, al concluziei;

- cultivarea cu predilecţie a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi
conţinutul faptului; metafora plasticizantă dă concreteţe faptului;

- enumerarea prin şi;

- resemantizarea cuvintelor, care sunt aduse într-un câmp al transcendenţei; prezenţa cuvintelor cu „sarcină
magică" şi cu „sarcină mitică";

- cultivarea versului liber.

Elemente moderniste:
- viziunea asupra lumii (subiectivismul);

- intelectualizarea emoţiei;

- influenţele expresioniste;

- orfismul (lumea-cântare, trăirearcântec);

- imagismul puternic;

- metaforismul;

- structura poeziei/ tehnica poetică: „o amplă comparaţie, cu un termen concret, de puternic imagism, şi un
termen spiritual de transparentă înţelegere"(Pompiliu Constantinescu, Poezia d-lui Lucian Blaga)

- înnoiri prozodice: cultivarea versului liber (cu metrica variabilă), al cărui ritm interior redă fluxul ideilor şi
frenezia trăirii poetice.

Modernismul • Lucian Blaga

Conceptul operaţional
Arta poetică (arspoetica)
Operă literară în versuri în care autorul îşi exprimă crezul liric/ propriile convingeri despre arta literară
şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.
Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic,
surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului
(relaţia poet - creaţie/ inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
Spre deosebire de poetică (un text teoretic în proză), arta poetica este o operă literară în versuri,
un program (manifest) literar realizat cu mijloace poetice. Prima utilizare a termenilor, în lumea antică, este
datorată teoreticianului Aristotel, în lucrarea Poetica, respectiv lui Horaţiu, primul poet care a reflectat asupra
propriei arte într-o operă literară, Epistola către Pisoni, numită şi Arta poetică (Ars poetica). Acest tip de
reflecţie nu a încetat niciodată şi a marcat, prin diferitele aspecte relevate, evoluţia concepţiei despre poezie în
literatura universală.
Spre deosebire de Arta poetică a lui Boileau, în care sunt expuse principiile clasicismului (respectarea
regulilor, raţiunii şi clarităţii stilului), Arta poetică a lui Verlaine redă principiile simbolismului (anularea vechi-
lor rigori formale, pledoaria pentru muzica interioară şi vagul sentimentelor), curent literar modernist.
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra a doi termeni: poezia şi poetul.în funcţie de termenul care deţine
rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia
poetului cu lumea şi cu opera sa?).
Relaţia divinitate - poet - operă constituie un factor de diferenţiere între poezia românească de secol
XIX- şi poezia modernă, a secolului al XX-lea. Dacă pentru un poet ca O. Goga, actul de creaţie poetică era
mediat de divinitate, iar harul poetic/ inspiraţia era de origine divină, pentru Al. Macedonski, artele poetice
moderne reflectă ideea filozofică a morţii lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche. Pentru Tudor Arghezi, poezia
înseamnă „cuvinte potrivite" de un artizan al cuvântului, care contopeşte „slova de foc" (inspiraţia) şi „slova
făurită" (meşteşugul). Lucian Blaga plasează eul creator în centrul universului ale cărui mistere le protejează
prin transfigurare artistică, iar creaţia poetică este o cale de cunoaştere (luciferică).

Cerință: Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie studiată (aparţinând lui Lucian Blaga) este o artă poetica
modernă.

IPOTEZA
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deLucian Blaga face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de
Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului său volum, Poemele luminii(1919), şi are rol
de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice (nu este un text teoretic în proză).
ENUNŢAREA ARGUMENTELOR:
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi
despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei
despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi
creaţia, problematica cunoaşterii).
 Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia
poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrază în jurul unor aspecte
relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cos-
mosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare)
Ideile poetice se vor regăsi ulterior în alte volume şi îşi vor găsi formularea şi corespondenţa în plan
teoretic-filozofic în lucrarea Cunoaşterea luciferica(1933), volum integrat în Trilogia cunoaşterii. Dar textul
operei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu este de ordin conceptual, nu conţine un şir de raţionamente,
ci este un text poetic, cu limbaj metaforic, având, ca la Eminescu, un plan filozofic secundar.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
- „lumina altora" - sugrumă (vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte);
- „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. în poziţie
mediană sunt plasate cel mai scurt [„dar eu") şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină"). Conjuncţia adversativă„daf, reluarea pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singular, formă
afirmativă, „sporesc (a lumii tainăf, afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina mea" - şi
atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii exprimate
concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic
blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauza-
litate (căcî\. Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie(„tot ...se schimbă... sub ochii mei') şi de
iubire („căci eu iubesc").
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întu-
nericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.
Nivelul morfosintactic
- repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui personal eu - susţine caracterul confesiv;
- verbe la timpul prezent, modul indicativ - plasarea eului poetic într-o relaţie definită cu lumea (prezentul etern
şi prezentul gnomic);
- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative şi negative - redau opţiunea poetică pentru o formă de
cunoaştere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului;
- opoziţia între adjectivul posesiv mea şi adjectivul nehotărât altora,
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
- „lumina altora" - sugrumă (vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte);
- „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. în poziţie
mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu") şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină"). Conjuncţia adversativă„dar", reluarea pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singular, formă
afirmativă, „sporesc (a lumii tainăŢ, afirma opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina med' - şi
atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii exprimate
concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic
blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţa, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauza-
litate (căci). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie(„tot ...se schimbă... sub ochii met') şi de
iubire („căci eu iubesc").
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întu-
nericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.
Nivelul morfosintactic
- repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui personal eu - susţine caracterul confesiv;
- verbe la timpul prezent, modul indicativ - plasarea eului poetic într-o relaţie definită cu lumea (prezentul etern
şi prezentul gnomic);
- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative şi negative - redau opţiunea poetică pentru o formă de
cunoaştere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului;
- opoziţia între adjectivul posesiv mea şi adjectivul nehotărât altora, determinanţi ai
substantivului lumina; conjuncţia şi, prezentă în zece poziţii - conferă cursivitate discursului liric şi accentuează
ideile cu valoare gnomică; enumerarea prin şi din versul final - aşază pe acelaşi plan elementele universului;
prepoziţia cu,utilizată în trei poziţii, marchează funcţia sintactică de complement circumstanţial
instrumental - semnificând căile, mijloacele de cunoaştere a lumii; conjuncţia adversativă dar în poziţie mediană
în ansamblul poeziei - susţine paralelismul structural; topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice) -
evidenţiază opţiunea poetică.
Nivelul lexico-semantic
Terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii este organizat „ca forme sensibile
ale cunoaşterii!' (Ştefan Munteanu); câmpul semantic al misterului realizat prin termeni/ structuri lexicale cu
valoare de metafore revelatorii: tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-
nţeles, ne-nţelesuri şi mai mari;
Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia: cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) - cunoaştere logica;
sens denotativ/ sensuri conotative, limbajul metaforic
- cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează; plasarea vocabulei eu în poziţie iniţială şi repetarea ei
- evidenţiază (auto)definirea relaţiei eu-lume.
Nivelul stilistic
Limbajul artistic şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan filozofic secundar; organizarea ideilor
poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elementului abstract, de ordin spiritual, cu
un aspect al lumii materiale, termen concret, de un puternic imagism; se cultivă cu predilecţie metafora
revelatorie, care caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi metafora
plasticizantă, care dă concreteţe faptului, fiind însă considerată mai puţin valoroasă.
Nivelul fonetic
- pauzele marcate de cezură şi de dispunerea versurilor cu măsură inegală, în funcţie de ritmul interior;
- sublinierea ideilor prin alăturarea cuvintelor din aceeaşi familie lexicală (ne-nţeles- ne-nţelesurî);
- eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.
Particularităţi prozodice
- Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrica variabilă), al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi
frenezia sentimentelor.
- Forma modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului poetic.

CONCLUZIA
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul
autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice (restrânse la enumerarea metaforelor care sugerează
temele creaţiei sale şi la exemplificarea unor elemente de expresivitate specifice: metafora revelatorie,
comparaţia amplă, versul liber)- la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Creaţia este un mijlocitor între eu (conştiinţa
individuală) şi lume.' Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale}'' cu esenţa lumii. Actul
poetic converteşte (transfigurează) misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei:
cuvântul originar (orfismul). Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl
protejează prin transfigurare.