STRUCTURA TEXTULUI POETIC ŞI LIMBAJUL POEZIEI

La fel cum textul narativ dispune de o structură riguroasă a narativităţii, textul

poetic prezintă o compoziţie a poeticităţii, titlu, incipit, final, secvenţe poetice,
relaţi de opoziţie, relaţii de simetrie, elemente de recurenţă. Distribuţia inedită şi
armonizarea acestora creează spaţiul imaginar al textului, referent complex al
proprietăţilor structurale ale discursului poetic.
Titlul este un cuvânt, o sintagmă sau un enunţ care anticipează conţinutul textului
poetic, relevând de regulă teme, motive, personaje sau valori metaforice dominante
în text.
Incipitul. Un rol asemănător titlului îl are uneori şi începutul poeziei. Textul poate
fi puternic marcat de începutul şi de sfârşitul lui, care pot realiza relaţii de opoziţie,
de simetrie, de recurenţă sau de paralelism. Incipitul poate fi şi amânat,
identificându-l în mod real sau integral abia la sfârşitul textului. Incipitul fixează în
mod obişnuit repere spaţiale şi temporale ale cadrului poetic pe care se construieşte
apoi întreaga structură a textului. „Fiind băiet păduri cutreieram-Şi mă culcam ades
lângă izvor.” (M. Eminescu)
Secvenţele poetice sunt un şir de imagini sau scene care formează o unitate în
textul literar, determinată de o structură tematică, motivică, sau de ordin prozodic.
Se integrează de obicei organic în structura textului poetic corelată cu alte
secvenţe, cu care se află în relaţii de opoziţie, de simetrie sau de recurenţă.
Exemplu tabloul din prima strofă a poeziei „Iarna” de V. Alecsandri.
Relaţiile de opoziţie sunt legături care se stabilesc în textul poetic determinate de
structura acestuia şi de figurile de stil dominante. Apar de obicei datorită figurilor
de opoziţie, antiteză, oximoron, dar şi ambiguităţilor bazate pe neconcordanţe sau
contradicţii. Opoziţii bazate pe antiteze ireductibile apar între personajele din
„Scrisoarea 3” de Eminescu, sau între imaginea trecutului glorios şi a prezentului
decăzut.
Relaţiile de simetrie. Simetria este o condiţie esenţială a artei, desprinsă de altfel
dintr-o năzuinţă universală către simetrie a lumii materiale. Simetriile din poemul
„Luceafărul” îi dau valoarea de capodoperă fiind organizate pe mai multe planuri,
formal, textual, în tablouri terestre şi cosmice, cu transgresări repetate, într-o
intenţie de a reface armonia iniţială a umanului-ideatic, în relaţia timp uman, timp
universal-alegoric, în condiţia geniului nemuritor dar nefericit în singurătatea
eternităţii sale.
Relaţiile de recurenţă sunt relaţii de revenire, de mare diversitate în textul poetic.
Poeziile cu formă fixă, tertina, sextina, glosa, sonetul, rondelul, gazelul, pantomul,
au forme de recurenţă riguros studiate de-a lungul timpului. În fine, în aceeaşi sferă
se înscriu figurile de repetiţie, aliteratice, asonanţa, anafora, chiasmul, climaxul,
epifora.
Motivul este unitatea structurală minimală a textului poetic determinând unităţi
imagistice sau de conţinut, însă cu semnificaţii culturale mai largi, consacrate de o
utilizare îndelungată în literatură. Exemplu, motivul codrului, al lunii, al izvorului,
în poezia eminesciană, al toamnei, al ploii, al mioarei năzdrăvane.
Laitmotivul este un termen creat mai întâi în muzică pentru a desemna o temă
muzicală sau un motiv care revine frecvent pentru a caracteriza un personaj, o stare
sufletească, sau o situaţie. Cu acelaşi rol este folosit şi în literatură constând în
unităţi compoziţionale, motive sau enunţuri care se repetă semnificativ la anumite
intervale ale textului. Este folosit mai ales de poeţii simbolişti, îndeosebi George
Bacovia.
Limbajul poeziei este rezultatul utilizării partiularizate a tuturor resurselor stilistice
şi prozodice oferite de limbă, cu scopul producerii de efecte artistice şi estetice. El
se corelează prin capacitatea sa de a evoca imagini. Limbajului poetic îi sunt
caracteristice ambiguitatea şi deschiderea, crearea de conotaţii multiple care să
ofere numeroase posibilităţi de receptare şi de interpretare, de proiectare a textului
poetic dincolo de el însuşi. Materialul folosit pentru construcţia discursului poetic
este oferit de compartimentele limbii, fonetic, lexical, morfologic şi sintetic, care
îşi combină în chip particular formele de exprimare, rezultând ceea ce se numeşte
stilul individual al operei literare, prin extensie, al unui poet, al unui curnet literar,
al unei epoci.
Expresivitatea limbajului poetic. Eul liric se dedublează, îşi priveşte trăirile ca un
spectator dar solitudinea transmite senzaţia de golire interioară. „Stau singur”…-
„Plumb”, de Bacovia. În singurătate, sufletul poetului devine trist, neliniştit, stare
agravată şi de realităţile deprimante ale existenţei-noaptea, ploaia, melancolia.
Poezia procedează la restaurarea limbajului, aducându-l la obârşie. Poeticul îl
apropie pe om de limbaj şi limbajul de fiinţă, apropiere binefăcătoare care face să
dispară „limba rea”, înstrăinată de om şi întoarsă împotriva lumii. Dacă în lume
limbajul se împlineşte în poezie, atunci putem vorbi despre un umanism al limbii.
Blândeţea limbajului ne ajută să descoperim poezia.