UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE

COMUNICĂRII

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

SUPORT DE CURS

NICULINA IACOB

2021
 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Obiectul şi metoda cercetării

Deşi este o disciplină al cărei domeniu de investigare se

intersectează cu cel al altor discipline, – istoria literaturii,
stilistica, istoria limbii –, istoria limbii literare are un obiect de
cercetare propriu şi o metodă proprie. Ea înregistrează şi
analizează atât faptele de limbă, cât şi realizările expresive.
Constituirea şi evoluţia normelor lingvistice reprezintă
obiectul de cercetare al acestei discipline. În evoluţia acestor
norme se reflectă progresul general al limbii naţionale. Altfel
spus, istoria limbii literare studiază modul în care variantele
fixate în scris ale limbii literare au concurat la realizarea unei
variante supradialectale care a devenit cu timpul expresia
unitară şi superioară a limbii naţionale, limba naţională fiind,
potrivit definiţiei date de B.P. Hasdeu: „o multiplicitate
dialectală, mişcată totdeauna printr-un curent spre unitate, care
unitate este tocmai visul ei de aur, realizabil însă numai până la
anumite limite”. (Principie de lingvistică, în vol III – Cuvente
den bătrâni, Bucureşti, 1879, p.81-86).
În ce priveşte metoda cercetării, specialiştii au ales
metoda diacronică, adică au optat pentru studierea limbii
literare din perspectiva dezvoltării ei istorice, începând din
secolul al XVI-lea şi până astăzi. Urmărind devenirea limbii,
specialiştii au observat şi au analizat faptele de limbă pe etape
succesive, raportându-le atât la aspectele specifice vechii
române literare, cât şi la normele limbii actuale.

5
 2. Definiţia şi sfera noţiunii de limbă literară.
Caracterul normat şi caracterul cultivat al limbii literare

De-a lungul timpului s-au dat mai multe definiţii noţiunii

de limbă literară. Cea dintâi îi aparține lui Ioan Budai-
Deleanu, care, în lucrarea Dascalul românesc pentru temeiurile
gramaticii românești, o numea limba muselor și o caracteriza
astfel: „Vorba sau limba muselor nu este altă fără limba întru
care se învață științele. Această limbă să află la toate neamurile
politicite la care floresc învățăturile și este în sine tot aceeași
limbă a norodului de obște, numai cât este mai curată și curățită
de toate smintelile ce să află la limba de obște a gloatei, cu un
cuvânt, este limba lămurită și adusă la regule gramaticești, apoi
și înmulțită cu cuvinte obicinuite la învățături, care nu să află la
vorba de obște.” (vezi Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Ioan
Budai-Deleanu în mărturii antologice, Editura Napoca Star,
Cluj-Napoca, 2012, p. 301; și la adresa:
https://flsc.usv.ro/team/prof-univ-dr-niculina-iacob/)
Rând pe rând, apoi, la întrebarea care se pune în mod
firesc – „Ce este limba literară?” –, au încercat să răspundă: Al.
Philippide, în 1894, în lucrarea Principii de istoria limbii, G.
Ibrăileanu într-un curs netipărit de istoria literaturii române
moderne (1920), G. Ivănescu, în Problemele capitale ale vechii
române literare (1947), Iorgu Iordan (1954), I. Coteanu (1955,
1961 – Româna literară şi problemele ei principale), G. Istrate
(1957), B. Cazacu (Studii de limbă literară. Problemele
actuale ale cercetării ei – 1960), Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu
Onu (în Istoria limbii române literare, ed. I – 1961, ed. a II-a –
1971) ş.a.
În 1954, Iorgu Iordan, în articolul Limba literară. Privire
generală (în LR, nr 6/1954), definea limba română literară
astfel: „Limba literară este unul din aspectele limbii întregului
popor, aspectul cel mai desăvârşit, cel mai conform cu
structura gramaticală, cu sistemul fonetic şi cu sistemul lexical

6
al limbii întregului popor”. Această definiţie a fost reluată de I.
Iordan în 1956 şi s-a răspândit în mediul şcolar. După 22 de
ani, în 1978 (în Limba română contemporană), V. Robu şi I.
Iordan nu mai păstrează această definiţie, ci o reproduc, ca
definiţie de lucru, pe aceea din DLRM (p. 461): limba literară
este „aspectul cel mai corect al limbii naţionale, produs al unei
continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a
publiciştilor, a oamenilor de ştiinţă etc., constituind o sinteză a
posibilităţilor de exprimare ale limbii întregului popor.”
Aceeaşi definiţie apare cu menţiunea „la un moment dat“ şi în
DEX p.(504).
Al. Graur va defini altfel limba literară în lucrarea Cum
se studiază limba literară: „Limba literară este un aspect
îngrijit, normat al limbii comune”. Aceeaşi definiţie este
reluată de Graur şi în Studii de lingvistică generală şi apoi este
preluată de I. Coteanu în Româna literară şi problemele ei
principale. Graur consideră că aspectul îngrijit al limbii literare
se precizează în opoziţie cu aspectul neîngrijit, care se observă
cel mai bine în limbajul uzual, lipsit de solemnitate şi de
control, de grija aplicării riguroase a normei, în timp ce
Coteanu stabileşte o opoziţie între vorbirea regională, locală,
dialectală şi cea neregională, şi între aspectul scris şi cel
nescris, oral al limbii. Distincţia din urmă are rolul de a
evidenţia faptul că originea limbii literare este anterioară limbii
scrise, potrivit originii folclorice a limbii române literare, teorie
susţinută de Ion Coteanu; conform acestei teorii, prima formă
de limbă prelucrată este aceea din producţiile folclorice (vezi
infra, teoriile privind epoca de formare a limbii literare).
Definind limba literară în lucrarea Istoria limbii române
literare, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu (în continuare, ILRL)
evită termenul „desăvârşit” – utilizat de I. Iordan, şi termenul
„îngrijit” – acceptat de Al. Graur şi I. Coteanu. Conform
opiniei celor trei specialişti, limba literară este „o sintetizare a
posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată

7
în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai
de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui
sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.”
(p. 22). Se relevă în această definiţie şi caracterul normat,
unitar şi stabil al limbii literare, dar şi funcţia ei culturală.
Pornind de la conceperea limbii naţionale sub aspectul
unui diasistem, în care cele două valenţe sunt ocupate de
limbajul cultivat şi cel popular, Ion Coteanu şi Ion Dănăilă, în
Introducere în lingvistică, consideră limba literară o variantă
funcţională a limbii în general, şi, în această calitate, ea se
poate defini ca ansamblu de exprimări culte sau, mai simplu, ca
limbaj al culturii. Ea se subdivide în limbaj artistic şi în limbaje
nonartistice: limbaj familiar, standard, limbajul expunerilor
ştiinţifice, al actelor, documentelor administrative, economice
etc. Limbajul artistic se împarte şi el în limbajul prozei şi
limbajul poeziei. Este artistic limbajul în care semnul verbal se
transformă în mod constant în simbol prin utilizarea
conotaţiilor şi este nonartistic limbajul dominat de denotaţie şi
în care semnul verbal trimite, de regulă, la referent (vezi
Solomon Marcus, Poetica matematică).
Ca urmare a faptului că modul cel mai important de
manifestare a limbii literare îl reprezintă stilul literaturii
artistice, de cele mai multe ori se pune semnul egalităţii între
acesta şi limba literară. Lucrurile nu stau astfel, deoarece
limbajele nonartistice sunt tot părţi componente ale limbii
literare.
În ce priveşte raporturile dintre limba literară şi limba
literaturii artistice, acestea vor fi discutate într-un subcapitol
aparte.
Existenţa unei bibliografii atât de bogate în acest
domeniu, precum şi încercările specialiştilor de a defini şi
redefini noţiunea de limbă literară denotă realul interes de care
se bucură această problemă fundamentală a lingvisticii.

8
 Cele două trăsături definitorii ale limbii literare sunt
caracterul normat şi caracterul cultivat. Acestea, fără a fi
numite astfel, se regăsesc aproape în toate definiţiile date
noţiunii în discuţie.
Prin caracterul normat, limba literară se opune
graiurilor; ea selectează şi sintetizează elementele comune
limbii naţionale. Folosirea limbii literare impune vorbitorilor să
respecte anumite norme unanim acceptate. Astfel, limba
literară dobândeşte un anumit grad de unitate şi stabilitate şi
corespunde funcţiilor diverse pe care le are de îndeplinit,
devenind mijlocul cel mai important şi ideal de comunicare.
Orice construcţie lingvistică, începând cu fonemul şi
până la cele mai lungi secvenţe verbale, se supune unei serii de
reguli sau de norme. Aceste norme sunt realizate tot de
vorbitori, ele nu aparţin naturii, aceasta din urmă având legi, nu
norme.
În studiul Sistem, normă, vorbire din 1952, Eugen
Coşeriu definea norma astfel: „Faţă de actul concret al vorbirii,
norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde
numai ceea ce are caracter social, cu eliminarea a tot ce e
ocazional, individual etc.” Ea reprezintă aspectele comune şi
constante ale vorbirii. Norma este rezultatul dezvoltării istorice
a limbii în legătură strânsă cu dezvoltarea societăţii. De aici
rezultă că normele nu trebuie privite ca realizări statice, deci
din punct de vedere sincronic, ci trebuie considerate în
perspectiva dinamicii istoriei limbii, deci diacronic; existenţa
lor în sincronie este consemnată în îndreptarele şi tratatele
academice.
Caracterul social al normei rezultă din acţiunea
permanentă a emiţătorilor şi receptorilor asupra propriei lor
exprimări (vezi exemplul dat de I. Coteanu, Stilistica
funcţională a limbii române în legătură cu modul ingenios de a
introduce o normă într-un enunţ obişnuit: apazipi… – vorbirea
păsăsrească a copiilor).

9
 Devenind o deprindere, norma capătă caracterul
subconştient al oricărui automatism. Ca urmare ea se produce
fără efort deosebit şi nu se analizează la fiecare utilizare. Aşa
se face că, în principiu, cei care folosesc limba literară au
tendinţa de a se conforma tuturor exigenţelor normelor ei.
Există însă, în practică, situaţii în care vorbitorii se abat de la
norme, mai ales în cazurile în care norma nu poate fi stabilită
precis. Astfel se nasc abaterile de la normă. Cele două noţiuni,
norma şi abaterea, se află în corelaţie, deoarece o normă se
raportează obligatoriu la abatere şi invers. Pornind de aici,
putem face constatarea că ceea ce la un moment dat este
considerat corect poate deveni o formă condamnată de evoluţia
limbii, constituindu-se în abatere şi fiind împinsă la periferia
uzajului şi invers: o deviere poate reprezenta un aspect nou al
normei consacrate de uz. Devierile pot fi şi ele accidentale –
cauzate de necunoaştere – şi intenţionate – atunci când scopul
abaterilor este expresiv sau expresiv-estetic, artistic.
Asupra unui fapt concret de limbă de dimensiuni mai
mari decât cuvântul nu acţionează o singură normă, ci cel puţin
cinci: norma fonologică şi norma morfologică, norma
sintagmatică sau sintactică, norma lexical-semantică, norma
stilistico-funcţională.
Unificarea şi fixarea normelor literare au apărut în
momentul apariţiei primelor gramatici şi dicţionare. Pe teren
românesc, primele gramatici datează din secolul al XVIII-lea
(Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească,
1757; călugărul Macarie de la schitul Sihla din Moldova,
Gramatica rumânească, 1772; S. Micu, Gh. Şincai, Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae, Viena, 1780, cu o a
doua ediţie, semnată numai de Gh. Şincai, Buda, 1805), în
vreme ce primele dicţionare, nişte liste de cuvinte bilingve, în
fapt, dar utile traducătorilor de texte religioase în limba
română, s-au realizat încă din secolul al XVI-lea. Acestea însă
nu sintetizează eforturile generale ale cărturarilor pentru

10
stabilirea unei limbi literare unitare, ci sunt încercări izolate ale
unor oameni de cultură ai vremii, care s-au găsit în faţa unor
modele pe care le-au imitat.
Se impune deci precizarea că normele limbii române
actuale sunt rezultatul unui proces îndelungat de dezvoltare
socială şi culturală.
Caracterul cultivat opune limba literară limbajului
spontan al conversaţiei curente. Limbajul spontan este mai
liber şi mai puţin încorsetat de constrângeri faţă de limba
literară – îngrijită, prelucrată, elaborată datorită intervenţiei
factorului conştient. Prin urmare, în limbajul conversaţiei
curente îşi fac loc termeni populari şi expresii familiare,
precum şi multe procedee specifice stilului oral. Totuşi
termenul literar din denumirea noţiunii în discuţie nu se referă
doar la aspectul scris al limbii, ci şi la forma îngrijită a
comunicării orale a unui vorbitor instruit.
Aspectul cultivat al limbii literare constă în selectarea
celor mai adecvate mijloace pentru a sluji scopului propus,
selectarea cuvintelor şi folosirea lor exactă şi nuanţată,
îmbinarea acestor cuvinte în comunicări care să confere
expunerii, fie orale, fie scrise, claritate şi coerenţă. O
comunicare trebuie să urmărească şi realizarea sub aspect
estetic, dar aceasta înseamnă în primul rând maturitatea
intelectuală a celui care foloseşte cuvântul. Aspectul estetic al
limbii literare este diferit de estetica literaturii artistice, unde
artistul, prin talent, intervine în mod creator în limba naţională,
conferind valenţe expresive noi unor elemente până atunci
neutre sub aspectul expresivităţii.

3. Raporturile dintre limba literară şi limba literaturii

artistice

Problema raporturilor dintre limba literară şi limba

literaturii artistice a făcut obiectul a numeroase cercetări,

11
ajungându-se, relativ recent, la un punct de vedere comun:
limba literară nu se identifică cu limba creaţiilor literare. Orice
creaţie literar-artistică se elaborează pe baza limbii literare,
scriitorii având însă libertatea de a apela, în mod deliberat, şi la
mijloace extraliterare, uneori chiar extralingvistice. Acest
aspect constituie o particularitate a variantei literar-artistice a
limbii literare.
Dacă pentru istoria literaturii prezintă interes tocmai ceea
ce individualizează creaţia sub raport lingvistic, pentru istoria
limbii literare, limba literaturii interesează în primul rând prin
aspectele care reflectă trăsăturile comune şi virtuale ale limbii,
adică prin bogăţia internă a limbii pe care scriitorul o valorifică
şi o transmite prin intermediul creaţiei.
Lingviştii văd în limba literaturii o variantă, un stil al
limbii literare, alături de celelalte stiluri funcţionale (ştiinţific,
oficial-administrativ, publicistic), în timp ce istoricii şi criticii
literari consideră limba literaturii artistice o realitate mai
complexă decât cea a unei simple variante funcţionale.
Distincţia între cele două realităţi se face îndeosebi prin funcţia
social-culturală a limbii literare în raport cu funcţia estetică a
limbii artistice şi prin sfera limbii artistice în raport cu sfera
limbii literare standard.
Funcţia estetică a limbii artistice este rezultatul
contextului lingvistic, toate nivelurile textului literar concurând
la realizarea acestei funcţii. Mijloacele de expresie trebuie să
spargă tiparele obişnuite, astfel realizându-se efectul de inedit,
de originalitate şi de surpriză. În ce priveşte sfera limbii
artistice, aceasta depăşeşte sfera limbii literare propriu-zise,
zona de nesuprapunere fiind suficient de mare. Intră în discuţie
aici posibilitatea scriitorului de a întrebuinţa deliberat mijloace
extraliterare (şi chiar extralingvistice!).
Se pune adesea întrebarea dacă limba unui scriitor –
bogată în regionalisme sau (şi) arhaisme, sau (şi) elemente de
jargon, termeni argotici – este literară. În principiu, întrebarea

12
este greşită, pentru că cei care o formulează pierd din vedere un
aspect foarte important: scriitorul nu-şi propune să transcrie
mecanic faptele de limbă dintr-o zonă sau alta, dintr-o epocă
sau alta etc., ci, în virtutea funcţiei estetice a limbii artistice,
acestea sunt folosite deliberat pentru a spori autenticitatea vieţii
prezentate. Aceşti scriitori folosesc limba literară în varianta ei
artistică, iar aceasta nu coincide cu limba literară propriu-zisă.

4. Periodizarea istoriei limbii române literare

Suficient de controversată, această problemă se regăseşte

în numeroase studii şi cercetări. Trei titluri reţin îndeosebi
atenţia: Ştefan Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române
literare, ed a II-a, Bucureşti, 1978, p. 35-40, Ignat Bociort,
Aspecte metodologice într-o discuţie privitoare la periodizarea
limbii române culte, în Studii lingvistice, Timişoara, 1972, p.
161-174 şi Ion Gheţie, Introducere în studiul limbii române
literare, Bucureşti, 1982, p. 63-68. Ultima lucrare realizează o
prezentare critică a părerilor exprimate până la acea dată
privind problema în discuţie.
Cei mai mulţi specialişti consideră că două sunt epocile
fundamentale ale limbii române literare: vechea română literară
şi româna literară modernă. Între cele două perioade se
delimitează o etapă de tranziţie cuprinsă aproximativ între
1780-1840, aceasta fiind şi prima etapă a limbii literare
moderne.
Vechea română literară permite o împărţire în două
epoci. Prima începe prin secolul al XVI-lea şi durează până la
1640, a doua se desfăşoară între 1640-1780. Anul apariţiei
primei gramatici româneşti tipărite – 1780 – este considerat
punctul de plecare al procesului de normare şi unificare a
exprimării culte. Cu toate că gramatici ale limbii române se
scriseseră şi înainte, dar nu se tipăriseră (D. Eustatievici
Braşoveanul şi călugărul Macarie de la schitul Sihla), S. Micu

13
şi Gh. Şincai, autorii primei gramatici tipărite a limbii române
– Elementa linguae daco-romanae sive valachicae –, îşi
propuneau în prefaţă perfecţionarea limbii materne, lucru
extrem de important pentru vremea respectivă. La aceasta se
adaugă faptul că lucrarea are o circulaţie incomparabil mai
mare decât una păstrată în manuscris şi acela că, fiind scrisă în
latină – limbă de cult a epocii în ţările catolice, putea fi
cunoscută şi de străini, iar limba română putea fi astfel
recunoscută între limbile romanice surori.
Pentru perioada de până la 1640, bibliografiile limbii
române vechi au înregistrat primele texte în limba română.
Acestea, manuscrise sau tipărituri, reprezintă traduceri de cărţi
religioase, acte şi scrisori – particulare sau oficiale. Limba
acestora prezintă un vocabular sărac şi numeroase
particularităţi dialectale. Aceste divergenţe dialectale i-au
determinat pe specialişti să vorbească, pentru această perioadă,
de două variante literare: una de tip nordic-maramureşeană, alta
de tip sudic-munteană sau sud-transilvăneană. Nu lipsesc din
aceste prime texte traduse, şi se vor întâlni şi în traducerile de
mai târziu, construcţiile artificiale, nefireşti, imitate după limba
originalului.
Perioada 1640-1780 se caracterizează printr-o tendinţă de
laicizare a culturii române. Ca urmare, româna literară începe a
se elibera de sub influenţa limbii textelor religioase şi are loc o
apropiere de limba vie a poporului. Pe lângă textele religioase,
– principala formă de manifestare a culturii şi în această
perioadă –, apar cronicile, textele juridice, textele cu caracter
oratoric şi filozofic. Asistăm acum – prin creaţiile lui Dosoftei
şi Miron Costin – la primele manifestări culte ale creaţiei
artistice în versuri şi, printr-un număr relativ mare de lucrări, la
afirmarea creaţiei artistice în proză. În aceeaşi perioadă, limba
română devine limba oficială a cancelariei şi a bisericii. Se
afirmă personalităţi culturale de prestigiu: Varlaam, Simion
Ştefan, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul

14
Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Antim Ivireanul ş.a. Ei
sunt principalii modelatori ai limbii literare, la care trebuie să-i
adăugăm pe autorii primei traduceri integrale a Bibliei în limba
română, dintre care trebuie să îl amintim pe spătarul
moldovean Nicolae Milescu, cel care a tradus cel dintâi integral
Vechiul Testament în limba română, text care a stat la baza
realizării Bibliei de la 1688. Variantele literare pot fi relativ
uşor delimitate, limba de acasă a cărturarilor influenţând în mai
mare sau mai mică măsură limba textelor. Cel mai bine sunt
reprezentate varianta moldovenească şi cea din Muntenia,
Ardealul fiind mai puţin reprezentat acum comparativ cu
perioada precedentă, în care această regiune dăduse culturii
române mari monumente de limbă literară (textele rotacizante,
tipăriturile lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul Testament de
la Bălgrad (1648), acesta din urmă însă în secolul al XVII-lea).
Influenţa limbii slavone asupra limbii române mai scade
fără a dispărea; cresc concomitent influenţele neogreacă şi
turcă, acestea atingând apogeul în epoca fanariotă 1711-1821.
Cu timpul, se face simţită pătrunderea elementelor ruseşti şi
romanice.
Epoca premodernă acoperă o perioadă relativ întinsă,
delimitată aproximativ de anii 1780-1840, numită şi perioada
de tranziţie la epoca modernă; textele realizate în această
perioadă ilustrează accentuarea procesului de laicizare a
culturii. Apar manuale şi cărţi tehnice, care pun în circulaţie un
număr mare de neologisme din cele mai diferite domenii:
matematică, fizică, agronomie, geografie, gramatică, putându-
se vorbi acum despre începuturile stilului ştiinţific. Unii
specialişti, printre care Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu (ILRL),
sunt de părere că deschizător de drumuri în acest domeniu
trebuie considerat totuşi Dimitrie Cantemir, realizator al unui
prim glosar românesc de neologisme în Scara numerelor şi
cuvintelor străine tâlcuitoare din romanul alegoric Istoria
ieroglifică.

15
 Se manifestă acum şi o tendinţă de modernizare a
exprimării literare şi de unificare a normelor acesteia datorită
activităţii lingvistice a corifeilor Şcolii Ardelene. Bazele creării
normei unice supradialectale se pun de către Petru Maior.
Criteriul fundamental în selectarea normelor este cel al
maximei apropieri de prototipul latin. Activitatea lingvistică a
ardelenilor va reprezenta punctul de plecare pentru Ion Heliade
Rădulescu.
După ce în perioada precedentă limba română devenise
limbă de cult şi limbă a cancelariei domneşti, ea cucereşte în
această etapă domeniul învăţământului. Şcolile din Muntenia
(Gh. Lazăr) şi din Moldova (Gh. Asachi) au ca limbă de
prederare româna pentru unele discipline de învăţământ şi, mai
mult decât atât, chiar limba română devine obiect de studiu.
Alături de şcoală, presa românească (Curierul românesc –
Bucureşti, 1829, Albina românească – Iaşi, 1829, Gazeta de
Transilvania – Braşov, 1838) joacă un rol foarte important în
dezvoltarea limbii literare. De asemenea, teatrul românesc îşi
propune să dea limbii româneşti noi podoabe: „… podoabe
limbii noastre daţi / În româneşti cuvinte.” (Iancu Văcărescu).
În aceeaşi perioadă se înscrie activitatea lui Ion Heliade
Rădulescu, realizatorul lucrării Gramatica românească, 1828,
una dintre cele mai de seamă contribuţii în direcţia normării
limbii literare, a creării normei unice. În Prefaţa acestei lucrări,
autorul susţine ortografia fonetică şi propune soluţii pentru
îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi, mai cu seamă din
latină şi din limbile romanice „surori”, indicând şi modalităţile
concrete de adaptare a neologismelor. Aceeaşi grijă manifestă
autorul şi pentru norma morfologică. Până la exagerările
italienizante ale lui Heliade (după 1840), el rămâne un real
modelator al limbii române literare.
A doua perioadă a epocii moderne – 1840-1880 – începe
odată cu apariţia „Daciei literare” la Iaşi sub conducerea lui M.
Kogălniceanu. El este iniţiatorul curentului naţional în cultură

16
românească. Sub raportul lingvistic, perioada se caracterizează
prin: îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi adaptarea lor;
aşezarea limbii vorbite a poporului la baza dezvoltării limbii
literare; înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin şi stabilirea
unei ortografii bazate pe principii fonetice (ortografia cu
alfabet latin a fost adoptată oficial în 1860 în Muntenia, iar în
1862 în Moldova).
Începutul acestei perioade a stat sub semnul activităţii lui
Ion Heliade Rădulescu, M. Kogălniceanu, Al. Russo, C.
Negruzzi, V. Alecsandri, iar în a doua parte – T. Maiorescu şi,
bineînţeles, marii clasici ai literaturii noastre.
Cea de a treia etapă – 1880-1900 – se caracterizează prin
unificarea variantelor literare, prin consolidarea stilurilor limbii
literar-artistice. După 1900, în 1904, Academia reglementează
ortografia, păstrată cu unele modificări neesenţiale până astăzi.
După Primul Război Mondial, schimbările petrecute în
structura politică, economico-administrativă şi culturală au
avut urmări şi pe plan lingvistic. Imediat după război are loc un
proces amplu şi complex de unificare a limbii, de nivelare a
trăsăturilor regionale din provinciile nou alipite, proces ce se
desfăşoară sub influenţa tot mai mare a limbii Capitalei,
datorită prestigiului dobândit de această variantă.
Variantele stilistice ale limbii literare sunt deschise
schimbărilor în sensul modernizării. Stilul beletristic cunoaşte
o dezvoltare pe două direcţii: o direcţie tradiţională deschisă de
Sadoveanu în 1904 şi o linie a inovaţiilor începută de Liviu
Rebreanu, căruia i se alătură M. Caragiale, Camil Petrescu, H.
P. Bengescu, G. Călinescu. În privinţa poeziei, se poate vorbi
tot de o evoluţie pe două direcţii, numai că aici un poet
considerat tradiţional – cum este Arghezi, utilizează mijloace
lexicale şi frazeologice considerate până atunci nepoetice.
Acestuia i se adaugă L. Blaga, I. Barbu, Al. Philippide ş.a.
Trebuie avută, de asemenea, în vedere încercarea
avangardiştilor de a rupe definitiv cu tradiţia. Se încalcă acum

17
normele logicii şi ale raţionalului, continuându-se o mai veche
idee a lui Macedonski potrivit căreia logica poeziei este însuşi
absurdul, în poezie fiind logic tot ceea ce este frumos.
În perioada actuală se acordă o atenţie deosebită
cultivării limbii literare şi dezvoltării acesteia pe baza limbii
vorbite a poporului. Scriitorii apelează la bogăţia şi
expresivitatea limbii populare, modelând artistic limba vie a
poporului. Prin intermediul şcolii şi prin mass-media, limba
literară a început să se impună tot mai mult, tinzând să se
identifice cu limba naţională unică.

18
 II. ORIGINEA LIMBII ROMÂNE LITERARE

1. Epoca de formare

O problemă extrem de controversată în istoria limbii

române literare o constituie epoca de formare. Se admite
îndeobşte că primele elemente de limbă literară au apărut odată
cu cele dintâi texte scrise în limba română, acestea datând din
secolul al XVI-lea. Ion Gheţie (Istoria limbii române literare.
Privire sintetică) elimină din discuţie, atunci când e vorba de
originea limbii literare, documentele private, adică acte de
vânzare-cumpărare, catagrafii (inventare, recensăminte),
testamente, notiţe sau scrisori, considerând că trebuie făcută o
deosebire tranşantă între textele literare elaborate pentru
săvârşirea unui act de cultură şi textele neliterare, simple
manifestări ale limbii vorbite. Considerăm însă că şi acestea
din urmă folosesc o limbă îngrijită, cunoscut fiind faptul că
nimeni nu scrie aşa cum vorbeşte, că, în general, aspectul scris
al limbii este mai elaborat. Prin urmare, ele pot fi considerate
documente importante pentru studierea limbii literare.
Teoria formulată în 1879 de B. H. Hasdeu situează
originea limbii literare în secolul al XVI-lea. Aceasta este cea
mai veche şi a câştigat numeroşi adepţi: Al. Lambrior, Ov.
Densusianu, I. Bianu, N. Iorga, Sextil Puşcariu, Al. Rosetti,
Jacques Byck, Boris Cazacu, Ion Gheţie.
După Hasdeu, începuturile exprimării culte româneşti
trebuie căutate în tipăriturile lui Coresi. Cam în acelaşi timp cu
Hasdeu, lingvistul ieşean Al. Lambrior susţinea o opinie
similară. El considera că limba textelor lui Coresi s-a constituit
în limbă literară şi a avut rolul de a păstra unitatea limbii,
diferenţele dintre graiuri aproape anulându-se în faţa limbii

19
acestor texte. Poate că opinia lui Lambrior este exagerată,
acordând o prea mare importanţă textelor coresiene.
Neîndoielnic este că textele braşovene au condus la formarea
unei tradiţii literare, româneşti, fapt subliniat de Ov.
Denusianu, care însă priveşte cu mai multă circumspecţie
aceste texte, considerând că ele reprezintă doar o adaptare la
scopuri practice, fără intenţionalitate literară şi fără preocupare
pentru perfecţionare literară. Cu sau fără preocupare pentru
aceste aspecte, textele lui Coresi – răspândite prin tipar – au
contribuit la dezvoltarea ulterioară a limbii literare.
Foarte categorici în recunoaşterea rolului pe care l-au
jucat cărţile lui Coresi se dovedesc Ion Bianu, Alexandru
Rosetti şi Boris Cazacu. Ei subliniază că aceste texte formează
începutul literaturii noastre naţionale şi pun bazele limbii
noastre literare, de aici începând procesul îndelungat şi
complex al constituirii normei supradialectale unice, proces ce
se va desăvârşi foarte târziu, aproape în zilele noastre.
Deosebită, în parte, de opiniile prezentate mai sus este
cea a lui N. Iorga. Recunoscând însemnătatea tipăriturilor lui
Coresi în fundamentarea limbii noastre culte, Iorga vede în
acestea doar tipărirea cu schimbări foarte mici a textelor
rotacizante. Prin urmare, în acestea din urmă ar trebui căutate
începuturile cultivării limbii române. Că Iorga nu contestă rolul
lui Coresi ne dovedeşte următorul fragment din Istoria
literaturii româneşti, ed. a II-a, 1925, vol. I, p. 97: „Prin ele,
cărţile tipărite de Coresi, aceste cărţulii urâte, păstrate astăzi în
puţine exemplare ferfeniţoase, prin găurile cărora se plimbă
cariul, s-a întemeiat ceva nepreţuit pentru orice popor, căci
cuprind în sine ceea ce va da forma gândului şi simţirii
generaţiilor care se vor urma: limba literară”.
Părerii aproape generale că originea limbii literare trebuie
căutată în textele secolului al XVI-lea i se opun alte opinii.
Acestea fie că aduc începutul acestui proces prea aproape de

20
zilele noastre, fie că trimit la primele manifestări artistice în
limba română – creaţiile populare.
Punctul de vedere al şcolii lingvistice ieşene, fără a
exagera factorul timp, limitează mult sfera în care a putut lua
naştere o limbă literară. Astfel, I. Nădejde, G. Ibrăileanu (în
cursul de Istoria literaturii române moderne. Epoca lui
Conachi), G. Ivănescu (în Problemele capitale ale vechii
române literare şi în Istoria limbii române) consideră că între
limba poporului şi cea a claselor de sus existau deosebiri mari.
Potrivit acestei concepţii, în textele din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea se reflectă limba vie a claselor de sus. Concepţia
aceasta, bazată pe o afirmaţie a lui Dimitrie Cantemir privind
deosebirea dintre limba poporului şi cea a claselor de sus, nu a
găsit mulţi susţinători şi, prin urmare, este destul de rar adusă
în discuţie când e vorba despre epoca de formare a limbii
române literare.
Foarte îndrăzneaţă este teoria originii folclorice a limbii
române literare. Susţinută de Al. Graur, I. Coteanu şi Liviu
Onu, opinia de mai sus aşază începuturile limbii române
literare cu mult înainte de secolul al XVI-lea, în timpuri
îndepărtate când au apărut primele creaţii folclorice în limba
română. În acest fel, literatura populară devine suportul
aspectului cultivat al limbii noastre. O astfel de teorie ar trebui
să ţină seama de un aspect foarte important: creaţiile populare
sunt rezultatul unor elaborări îndelungate, transmise nouă într-o
formă înregistrată târziu. În această situaţie, este firesc să ne
întrebăm pe cine reprezintă limba Mioriţei, spre exemplu.
Aparţine ea creatorului anonim, colportorului, subiectului
anchetat, culegătorului? Mioriţa aparţine ca elaborare artistică
primelor genuri folclorice în care se afirmă geniul poporului
român, iar ca limbă, ea se înscrie în perimetrul dialectal al
secolului al XIX-lea. Dacă-l avem în vedere pe Alecsandri,
care o publică iniţial în 1850 în revista „Bucovina”,

21
modificându-i ulterior textul, această creaţie artistică aparţine
limbii literare de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Este de asemenea de neacceptat opinia celor care susţin
că limba română literară ar fi o creaţie a secolului al XIX-lea,
când toate normele ei au devenit unitare şi obligatorii pentru
toţi românii. Adepţii acestei teorii condiţionau apariţia limbii
literare de apariţia naţiunii române. Ideea potrivit căreia până
spre începutul secolului al XIX-lea oamenii de cultură români
au scris în graiul lor de acasă şi nu într-un aspect literar
supradialectal al limbii române – susţinută de Iorgu Iordan – a
fost acceptată iniţial şi de Gavril Istrate. Ulterior, acesta din
urmă şi-a nuanţat punctul de vedere de vreme ce în lucrarea
Limba română literară avansa ideea că specialistul care s-a
apropiat cel mai mult de adevăr în această privinţă a fost Al.
Philippide. Acesta din urmă susţinuse în Istoria limbii române.
Principii de istoria limbii că procesul fixării limbii române
comune a început cu primele tipărituri şi îndeosebi cu cele din
secolul al XVII-lea, dar despre o limbă comună [literară] nu se
poate vorbi decât după 1859. Se are în vedere că numeroase
norme ale limbii române literare s-au fixat încă din secolul al
XVI-lea, dar normele comune s-au impus abia prin anii 40 ai
secolului al XIX-lea.
Acceptând teoria potrivit căreia limba literară are la bază
textele tipărite în secolul al XVI-lea, se pune totuşi o întrebare
privind raporturile dintre limba textelor secolului al XVI-lea şi
limba vorbită. Răspunsul la această întrebare trebuie să aibă în
vedere viaţa culturală desfăşurată în veşmânt slavon. Folosind
slavona ca limbă de cultură, asemenea latinei în Occident,
românii vor fi fost influenţaţi în vorbirea lor de limba slavonă.
Ar fi interesant de văzut însă ce urme a lăsat această limbă în
limba română şi cum trebuie privit raportul scris-vorbit în
perioada când slavona era, pe teren românesc, limbă de cultură.
Iorgu Iordan crede că limba literară vorbită există numai
după formarea aspectului scris al limbii literare. Aspectul scris

22
al limbii literare îl fixează Iordan pe la mijlocul secolului al
XIX-lea iar aceasta face ca aspectul oral al limbii literare să fie
adus mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
chiar în secolul al XX-lea.
Suficient de curioasă este şi concepţia lui Ion Gheţie. El
fixează, pe de-o parte, începutul limbii literare în momentul în
care, prin limbă, se săvârşeşte un act de cultură, deci în secolul
al XVI-lea şi chiar mai înainte. Astfel, în Baza dialectală a
limbii române literare, p. 206, el afirmă: „(…) socotim drept
epocă probabilă de fixare a tradiţiei literare româneşti
intervalul 1450-1520. În a doua jumătate a secolului al XVI-
lea, de când datează textele literare româneşti care au ajuns
până la noi, tradiţia literară românească putea avea deci (cel
puţin în unele regiuni ale ţării) o vechime de aproximativ 100
de ani”. Pe de altă parte, consideră însă că nu avem
corespondente vorbite ale limbii literare decât foarte târziu, în
secolul al XIX, procesul de formare a limbii literare vorbite
fiind plasat de Gheţie în urma procesului de fixare a limbii
scrise. Concepţia lui se baza pe faptul că nu admitea, înainte de
secolul al XIX-lea, existenţa unor deosebiri relevante între
vorbirea populară şi cea cultă. Făcând această constatare,
Gheţie avea probabil în vedere doar aspectul fonetic. Acesta nu
este însă relevant în cazul limbii literare vorbite, deoarece ar
trebui să acordăm o importanţă egală şi celorlalte niveluri ale
limbii, nu numai nivelului fonetic. Mai mult, vorbirea unui om
cult se deosebeşte de vorbirea unei persoane nefamiliarizate cu
limba literară îndeosebi sub aspect lexical. Limba literară
vorbită nu este niciodată copia fidelă a limbii literare scrise,
unde norma este respectată cu mai multă rigoare. Convinşi de
această distanţă, credem că limba literară are de la început două
aspecte: unul scris, mai îngrădit de reguli, şi unul vorbit, mai
liber. Aceasta înseamnă că nu trebuie să vorbim de un raport de
anterioritate al limbii scrise faţă de limba vorbită, ci de un
raport de simultaneitate între ele.

23
 Începuturile vechii române literare trebuie căutate în
textele din secolul al XVI-lea. Apariţia acestor texte, care a
însemnat, implicit, şi apariţia limbii literare, a fost posibil
numai printr-un proces pregătitor îndelungat. Astfel, în
perioada când slavona era limba de cultură, s-a realizat treptat
adaptarea alfabetului chirilic la scrierea limbii române şi
îmbogăţirea vocabularului de cultură al românilor.
Fără a putea vorbi de o limbă literară scrisă, e sigur că în
limba românilor ştiutori de carte şi în vorbirea celor cu care ei
intrau în contact, la curte, în mediul bisericesc sau aristocratic,
se fixaseră înainte de secolul al XVI-lea unele elemente de
cultură bizantino-slave în lexic. Nu sunt excluse nici unele
diferenţieri sintactice şi expresive în limba română vorbită de
cititorii de literatură bizantino-slavă de la noi faţă de limba
celorlalte pături sociale, a ţărănimii în primul rând. Cei care
citeau în acea vreme texte celebre, cum ar fi: Panegiricul
împăraţilor Constantin şi Elena de patriarhul Eftimie din
Târnovo, conservat în manuscrisul lui Iacov de la Putna (1474),
sau Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie,
puteau prelua o serie de termeni bizantino-slavi, termeni care
ulterior vor fi puşi în circulaţie de traducerile româneşti ale
aceloraşi texte. Astfel de texte de o certă valoare literară nu
puteau să nu influenţeze vorbirea românilor din anumite medii
cărturăreşti înainte de secolul al XVI-lea. Deci e aproape sigur
că limba documentelor şi a cărţii, slavona, influenţată de
greacă, a exercitat o înrâurire asupra limbii conversaţiei,
româna, îmbogăţind-o cu termeni culţi.
În concluzie, începuturile limbii române literare trebuie
căutate în textele secolului al XVI-lea. Nu pot fi acceptate
teoriile exclusiviste, fie că ele plasează începuturile limbii
române literare în limba creaţiei populare, fie că aduc acest
proces mult prea târziu, în secolul al XIX-lea, când toate
normele ei devin unitare şi obligatorii pentru toţi românii.

24
 2. Baza dialectală a limbii române literare

Dacă în cazul celor mai multe limbi literare europene

lucrurile sunt clare atunci când e vorba de baza dialectală a
acestora, limba română literară pare a fi într-o situaţie diferită.
Se ştie că limba franceză literară are la bază varianta literară
din Île-de-France; limba germană literară s-a fondat pe
dialectul saxon în care fusese tradusă Biblia lui Luther; limba
italiană literară s-a format pe baza limbii toscane, care,
începând din secolul al XIV-lea, s-a impus datorită prestigiului
câştigat prin operele scriitorilor florentini: Dante, Petrarca,
Boccaccio.
Conform părerii specialiştilor, o limbă literară se
formează pe baza unui dialect, care reuşeşte să le domine pe
celelalte, fără a se identifica însă cu dialectul respectiv. Aceasta
pentru că limba literară renunţă la ceea ce dialectul are
particular şi primeşte fonetisme, forme şi cuvinte specifice
celorlalte dialecte. Rezultatul acestui proces poate apărea ca o
limbă compozită, dar structura acesteia trădează întotdeauna
particularităţile dialectului care s-a constituit în bază de
formare.
Aceasta este regula cvasiunanim acceptată de lingvişti
pentru toate limbile literare. Cazul particular pe care-l
reprezintă limba română literară s-ar datora pe de-o parte
faptului că ea nu s-a constituit printr-un decret care să fi
declarat normă unul dintre graiuri, aşa cum s-a întâmplat în
1539 în Franţa, iar pe de altă parte nu se poate vorbi la noi de o
acţiune unificatoare pe care să o fi exercitat o personalitate
printr-o operă de prestigiu, cum e cazul lui Luther pentru
germană sau Dante pentru italiană. La noi, primele mari
personalităţi au fost cronicarii moldoveni şi Dimitrie Cantemir,
iar aceasta ar însemna că graiul moldovenesc trebuia să deţină
cea mai mare pondere în formarea limbii române literare şi nu
cel muntenesc. După Alf Lombard şi Ion Coteanu, pe teren

25
românesc dificultăţile sunt cauzate şi de faptul că între graiurile
dacoromâne diferenţele sunt extrem de mici, comparativ cu
situaţia din celelalte limbi. Aceasta a făcut ca şi procesul de
unificare să se desfăşoare altfel. Trebuie să subliniem însă că
româna nu este singura limbă care prezintă diferenţe foarte
mici între variantele ei teritoriale. În aceeaşi situaţie se află
limba maghiară şi unele limbi slave. Despre varianta literară a
acestora se susţine însă că s-a format pe baza unui singur
dialect, recunoscut de toată lumea.
Ion Gheţie consideră că neînţelegerile apar din cauza
faptului că s-a trecut cu vederea, în general, peste un aspect
esenţial, anume că „limba literară este în acelaşi timp, expresia
unui dialect (grai) acceptat drept bază a unificării şi rezultatul
colaborării tuturor dialectelor (graiurilor) sau, cel puţin, al
unora dintre ele”. (Baza dialectală a limbii române literare,
p.62 ş.u.). Acelaşi specialist e de părere că „între aceste două
aspecte ale aceluiaşi proces nu există nici o contradicţie, ele nu
se exclud, ci sunt obligatorii, până la un punct complementare”
(Ibidem). Neglijarea acestui aspect a dus la formularea unor
opinii exclusiviste: unii susţinând că temelia limbii române
literare o reprezintă numai graiul muntean, fără a accepta
contribuţia celorlalte graiuri, alţii admiţând că limba română
literară s-a format printr-o largă integrare dialectală, fără a fi
predominant unul dintre graiuri.
Concepţia raţională potrivit căreia un grai devine bază a
unificării limbii literare şi furnizează cele mai multe norme
unice ne poate ajuta să privim din perspectivă critică punctele
de vedere formulate de-a lungul timpului, din momentul în care
această problemă a intrat în atenţia specialiştilor.
Cele mai importante păreri sunt: a) la baza limbii române
literare stă graiul muntean; b) graiul maramureşean este temelia
limbii noastre literare; c) limba română literară a cunoscut o
dublă bază dialectală: întâi una maramureşeană, apoi una
munteană; d) limba română literară este un compromis între

26
toate graiurile dacoromâne; e) norma unică a limbii literare este
o fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi; f) la baza
limbii române literare stă întregul dialect dacoromân, unitar în
epoca de început a scrisului românesc.
a) Cea mai veche şi cea mai răspândită dintre aceste şase
teorii este cea privitoare la baza muntenească a limbii literare.
Ca şi în cazul teoriilor privind epoca de formare a limbii
române literare, şi în privinţa bazei dialectale, B. P. Hasdeu
este lingvistul care a formulat pentru prima dată o opinie
pertinentă în 1879. Hasdeu începe prin a constata că limba
Catehismului tipărit de Coresi la Braşov în 1559 are aceeaşi
înfăţişare cu graiul vorbit în Ţara Românească şi în regiunile
vecine ale Transilvaniei şi este foarte puţin dificilă pentru
vorbitorii de azi: „Deşi vechi de peste trei secoli, acest
catehism este scris într-o limbă care se apropie foarte mult şi s-
ar putea zice chiar că nu diferă de graiul actual al sătenilor din
Ţara Românească şi din regiunile învecinate ale Transilvaniei”
şi conchide apoi: „s-ar putea dară afirma că pe la jumătatea
secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diverse straturi,
unele mai înapoiate, altele mai înaintate între cari exista deja
stratul cel devenit astăzi, aproape fără nici o schimbare, limba
tipică a românului.” (B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol II,
Bucureşti, 1879, p. 88).
Hasdeu are meritul de a nu exclude contribuţia celorlalte
subdialecte la desăvârşirea limbii literare, deoarece, după
părerea formulată în tomul III al studiului citat, limba naţională
literară nu coincide cu un „singur dialect privilegiat”, pentru că
ea „ne înfăţişează aşa-zicând congresul tuturor celorlalte
dialecte sub preşedinţia acelui singur” (B. P. Hasdeu, Cuvente
den bătrâni, tom III, Bucureşti, 1881, p. 82).
Teoria formulată de Hasdeu a fost îmbrăţişată şi nuanţată
de numeroşi alţi lingvişti.
Al. Lambrior, cam în acelaşi timp cu Hasdeu, în 1881,
arăta că limba textelor coresiene tipărite la Braşov a menţinut

27
unitatea limbii scrise, iar diversele graiuri s-au stins în faţa
acestei limbi scrise. Observaţiile sale nu fac decât să
evidenţieze rolul pe care l-a jucat graiul muntean în realizarea
unificării lingvistice.
Opinia aceasta este acceptată şi de Moses Gaster în
introducerea Crestomaţiei sale din 1891. Ulterior, Ov.
Densusianu, în Istoria limbii române şi în cursurile sale
universitare netipărite ţinute la Bucureşti, va face numeroase
observaţii în legătură cu baza dialectală munteană a limbii
române literare. Ideile sale sunt, în esenţă, fundamentate pe
cele puse în circulaţie de Hasdeu. El afirmă că tipăriturile
secolului al XVI-lea au fost extrem de importante în procesul
de formare a românei literare şi că între limba acestor texte şi
cea de astăzi nu există diferenţe foarte mari. Lingvistul
bucureştean susţine că nu limba textelor lui Coresi a devenit
normă generală în secolul al XVI-lea, ci graiul aflat la baza
acestora a devenit, ulterior, limbă unică de cultură. Densusianu
nu poate trece însă cu vederea sărăcia vocabularului acestor
texte.
Al doilea pas important în dezvoltarea limbii române
literare este, după Densusianu, limba cronicarilor munteni din
jurul anului 1700. Importanţa cronicarilor moldoveni – spunem
noi – e însă mult mai mare decât cea a cronicarilor munteni şi
dacă cercetăm contribuţia cronicarilor moldoveni la
dezvoltarea limbii române literare e evident că teoria bazei
dialectale muntene se află în faţa unui argument pe care nu-l
poate respinge. Pentru Ov. Densusianu, care susţine că limba
română literară s-a născut pe o bază dialectală munteană în
secolul al XVI-lea, limba cronicarilor moldoveni apare plină de
particularităţi arhaice.
Opinia formulată de Densusianu a fost însuşită şi de
elevii săi P.V. Haneş, Gh. Adamescu şi Gh. Nedioglu şi reluată
apoi de Al. Rosetti, care-i aduce unele completări. Rosetti
pleacă de la observarea rolului preponderent al tipăriturilor lui

28
Coresi în dezvoltarea limbii literare, dar duce mai departe
afirmaţia lui Densusianu, susţinând că în textele secolului al
XVI-lea „fărâmiţarea dialectală este destul de vizibilă” şi
arătând că în această perioadă de început au existat cel puţin
două limbi comune scrise, corespunzând traducerilor
rotacizante şi, respectiv, tipăriturilor coresiene. Bucurându-se
de o mare răspândire, cărţile tipărite de Coresi, departe de a
favoriza propagarea doctrinei protestante, au pus temelia limbii
noastre literare, pentru că românii au putut cunoaşte cuvântul
lui Dumnezeu prin aceste tipărituri, iar graiul din regiunea
Târgovişte-Braşov, în care ele s-au tipărit, a căpătat rangul de
limbă literară.
Opinia de mai sus a fost însuşită şi de Ion Bianu şi
Nicolae Cartojan. Acesta din urmă, deşi este de părere că
tipăriturile lui Coresi au avut rolul de aduce graiul muntean în
toate teritoriile locuite de români, totuşi crede că a existat şi o
fază anterioară a limbii române literare, care avea la bază un alt
grai decât cel muntean, pentru că, deşi textele rotacizante sunt
scrise într-o limbă greoaie, cu multe elemente străine, cu
particularităţi arhaice şi dialectale, totuşi sunt foarte importante
pentru istoria limbii literare, pentru că ele constituie
începuturile, punctul de plecare al limbii române literare.
Aceasta înseamnă că prima fază a limbii literare a fost o fază
maramureşeană, un dialect nord-vestic, care, în veacul al XVI-
lea, într-o privinţă, stagnase într-o formă mai conservatoare, iar
în alte privinţe evoluase spre forme pe care nu le cunoşteau
celelalte dialecte. În lupta cu celelalte dialecte, graiul
maramureşean nu se putea menţine biruitor, lăsând astfel locul
unui alt grai, cel muntean.
Adepţi ai teoriei şcolii lingvistice bucureştene sunt şi Al.
Graur (Studii de lingvistică generală şi Limba corectă), Boris
Cazacu (Istoria limbii literare şi problemele studierii ei), Ion
Coteanu (Româna literară şi problemele ei principale), precum

29
şi Luiza Seche, Mircea Seche, (Contribuţii la problema
unificării limbii literare în secolul al XIX-lea).
b) Alţi cercetători sunt de părere că la baza limbii române
literare ar sta graiul maramureşean. Dintre adepţii acestei teorii
îi amintim pe N. Iorga, Sextil Puşcariu, Al. Popovici şi N.
Drăganu.
Iorga este de părere că temelia limbii difuzate prin
tipăriturile coresiene nu o constituie graiul muntean, ci graiul
maramureşean, deoarece, în concepţia sa, Coresi nu a făcut
decât să răspândească prin tipar, „cu schimbări de tot mici”,
vechile traduceri rotacizante: „Ardealul de nord sau
Maramurăşul ni dădură astfel odată cu cele dintâi cărţi limba
lor. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din
muntele de miazănoapte al largii ţeri a românilor”. (N. Iorga,
Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, p. 61).
Sextil Puşcariu merge până la un punct după afirmaţiile
lui Iorga, dar în final recunoaşte în limba difuzată prin
tipăriturile lui Coresi un compromis între graiul maramureşean
şi cel muntean, iar Coresi, tipărind textele rotacizante, a stabilit
„o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”, contribuind
„la stabilirea unei limbi literare româneşti”.
c) Cea de-a treia opinie a fost formulată de către G.
Ivănescu în Problemele capitale ale vechii române literare.
Conform acestei opinii, limba română literară a cunoscut, în
cursul evoluţiei sale, o dublă bază dialectală: în primul rând
una maramureşeană, în al doilea rând una munteană. După G.
Ivănescu, vechea română literară nu a fost unitară, ci a avut
variante regionale pe care lingvistul ieşean le numeşte dialecte
literare. Aceste dialecte literare au fost:
1. dialectul rotacizant din nordul Transilvaniei (din
textele rotacizante);
2. dialectul central-ardelean sau transilvănean, fără
rotacism;

30
 3. dialectul muntean (sud-ardelean), atestat de Scrisoarea
lui Neacşu şi tipăriturile lui Coresi;
4. dialectul moldovean atestat în textele de la mijlocul
veacului al XVI-lea;
5. dialectul bănăţean, atestat din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea în scrieri din Banat, Ţara Haţegului şi
Orăştie.
G. Ivănescu constată că în secolul al XVI-lea, aceste
dialecte literare erau foarte asemănătoare şi prin urmare el nu
susţine foarte hotărât această varietate dialectală, afirmând: „s-
ar părea că nu există, la drept vorbind, în cea mai veche limbă
literară românească decât două varietăţi: una nordică,
ardelenească, moldovenească şi bănăţeană în acelaşi timp, şi
alta sudică, muntenească şi oltenească în acelaşi timp […], şi
că abia în secolul al XVIII-lea, când elementele populare
pătrund puternic în limba scrisă, se observă patru dialecte
literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc, cel
moldovenesc, cel ardelenesc şi cel bănăţean.” (G. Ivănescu,
Problemele capitale…, p. 91). Ivănescu nu afirmă cu toată
certitudinea că în primele două secole de existenţă limba
română literară a avut o bază exclusiv maramureşeană, ci e de
părere că prin textele rotacizante, care au avut întâietate
cronologică, varianta literară de nord (maramureşeană) a
influenţat limba textelor din secolul al XVI-lea, iar această
influenţă a slăbit treptat din cauza mutării spre sud a centrelor
culturale româneşti. A urmat apoi, după 1800, sporirea
influenţei muntene, ajungându-se la ceea ce Ivănescu numeşte
„hegemonia aproape definitivă a graiului muntean”.
În favoarea existenţei variantelor literare pledează printr-
o bogată argumentare şi I. Gheţie în lucrarea Baza dialectală a
româniei literare.
Ca şi G. Ivănescu, I. Gheţie distinge mai multe variante
literare care s-au întemeiat pe graiuri dacoromâne diferite.
Aceste variante s-au păstrat, în opinia sa, până în secolul al

31
XIX-lea, deşi în secolul al XVIII-lea se produsese cea dintâi
„muntenizare” a limbii textelor tipărite. Fiind de părere că
limba română literară a cunoscut procesul de unificare în
secolul al XIX-lea, pe baza variantei muntene, dar şi prin
contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne, specialistul
bucureştean nu admite ca temelie a limbii literare limba
tipăriturilor coresiene, deoarece „diaconul a pus bazele
variantei munteneşti a limbii literare, şi nu bazele acestei limbi
luate în totalitate” (I. Gheţie, Baza dialectală a românei
literare, p. 71).
Spre deosebire de G. Ivănescu, I. Gheţie neagă influenţa
maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole.
d) Susţinută pentru întâia oară în 1894 de către Al.
Philippide, teoria conform căreia limba literară ar fi un
compromis între toate graiurile dacoromâne a câştigat şi alţi
adepţi. Printre aceştia se numără: Giorge Pascu, Iorgu Iordan,
G. Istrate.
Observând lipsa de unitate a vechii române literare,
Philippide consideră că norma unică supradialectală s-a realizat
după 1859: „până la 1859 n-a putut exista o singură limbă
comună pentru toată românimea, căci în fiecare din provinciile
Daciei [limba] era plină de provincialisme”. Al. Philippide nu
neagă preponderenţa graiului muntean nici înainte de 1859,
nici după, dar consideră că influenţa acestuia a fost pusă
oarecum în cumpănă de acţiunea pe care au avut-o asupra
limbii scriitorii moldoveni. Numai spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, consideră el, a început „să se fixeze ca limbă comună
un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti”
şi, conchide el, „ o limbă comună românească precum este cea
franceză, ori cea italiană, ori germană, este departe de a exista
în România”. (Al. Philippide, Istoria limbii române, vol I.
Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 8-9).
Şi G. Pascu îmbrăţişează acelaşi punct de vedere,
afirmând că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea

32
limbii comune româneşti. El este de părere că dintre toate
graiurile, cel moldovenesc şi-a impus hegemonia în formarea
limbii literare datorită valorii scriitorilor moldoveni. Rolul mai
important al graiului moldovenesc se evidenţiază, după părerea
sa, mai puţin în fonetism, dar mult mai mult în morfologie,
sintaxă şi lexic.
Apropiindu-se de opiniile celor doi lingvişti prezentaţi
mai sus, dar manifestând uneori şi rezerve faţă de concepţiile
acestora, Iorgu Iordan, în articolul Limba literară (privire
generală), publicat în 1954, consideră că până în secolul al
XIX-lea n-am avut limbă literară, ci „numai limbă scrisă sau,
ceea ce e totuna, dialecte literare”, şi că în cazul limbii române,
nu se poate vorbi, ca în alte limbi, de aşezarea la baza limbii
literare a unui singur dialect, ci este vorba de participarea „mai
multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei
literare”. Admiţând că cel mai apropiat de limba literară este
graiul muntean, Iordan limitează apropierea doar la nivel
fonetic, ceea ce, consideră el, „nu ne dă dreptul să afirmăm pur
şi simplu că la baza limbii literare stă graiul muntean”. Ca
argument, lingvistul aduce faptul că majoritatea marilor
scriitori români din secolul al XIX-lea au fost moldoveni. Aşa
stând lucrurile, Iordan consideră că limba română literară s-a
realizat prin integrarea unor variante regionale. Dintre aceste
variante, cea care a avut un rol mai important, dar nu decisiv, a
fost varianta munteană. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
moldovenii s-au lăsat influenţaţi de munteni. În secolul al XIX-
lea, graiul muntean a influenţat mai mult limba literară, dar
această influenţă a devenit foarte puternică numai după 1859 şi
1918.
Ion Gheţie este de părere, în ceea ce-l priveşte pe Iorgu
Iordan, că „unele formulări din studiul lui Iorgu Iordan ne
permit să credem că autorul se ridică, de fapt, împotriva ideii
că limba literară se identifică cu graiul muntean, recunoscând
totuşi că acest grai a exercitat o influenţă mai mare decât

33
celelalte în procesul de constituire a limbii literare” (I. Gheţie,
Baza dialectală…, p. 56).
Adept al aceleiaşi opinii formulate de Al. Philippide şi
Iorgu Iordan, G. Istrate este de părere că la baza limbii literare
s-ar afla întregul dialect dacoromân.
e) Emil Petrovici (Baza dialectală a limbii noastre
naţionale, în LR, IX, 1960, nr. 5, p. 60-78) susţine opinia
conform căreia norma unică se reduce la o fuziune a normelor
regionale din Bucureşti şi Iaşi. În concepţia sa, româna literară
s-a constituit abia după Unirea din 1859, în timp ce până acum
au existat două variante ale limbii literare, prezentând
particularităţi dialectale munteneşti, respectiv moldoveneşti.
f) O altă teorie interesantă în privinţa bazei dialectale a
limbii române literare este aceea prin care se susţine că la baza
românei literare ar sta întregul dialect dacoromân, unitar în
epoca de început a scrisului românesc.
Formulat iniţial de I. Nădejde, acest punct de vedere a
fost preluat şi de G. Ibrăileanu în cursul Istoria literaturii
române moderne. Epoca lui Conachi. Ion Gheţie, prezentând
concepţia lui Ibrăileanu, afirmă: „După Ibrăileanu, limba
literară nu a rezultat dintr-un anumit dialect, ca italiana sau
franceza, ci se întemeiază pe limba întregului teritoriu
dacoromân dintr-o epocă mai veche, când aspectul ei era unitar,
iar diferenţierile dialectale nu se produseseră încă (secolele al
XV-lea – al XVI-lea) (Baza dialectală…, p. 59). G. Ibrăileanu
este de părere că se poate vorbi despre o pătrundere a
elementelor populare în limba cultă mai ales în secolul al
XVIII-lea, iar după 1800, datorită eliberării limbii literare de
sub influenţa limbii bisericeşti, în limba literară sunt acceptate
şi mai multe elemente populare. Specialistul ieşean crede că se
poate vorbi despre constituirea unui aspect definitiv al limbii
literare abia după 1840, iar procesul definitivării acestui aspect
s-ar fi încheiat aproape de 1880. Ibrăileanu nu neagă influenţa
mai mare a graiului muntean asupra limbii literare. Această

34
influenţă s-ar datora în primul rând limbii Capitalei, limbă care
era firesc să se impună.
Această din urmă teorie – susţinută, cum am văzut, de I.
Nădejde, G. Ibrăileanu şi, în parte, acceptată de D. Macrea – a
fost apropiată de unii specialişti de concepţia lui Al. Philippide,
G. Pascu, Iorgu Iordan şi G. Istrate. Cei care fac această
apropiere pierd din vedere un aspect extrem de important al
problemei. În acest sens, reţinem distincţia pe care o face I.
Gheţie în studiul citat. Dacă „Al. Philippide şi elevii săi
vorbesc despre o contribuţie a tuturor graiurilor dacoromâne la
formarea limbii literare, Nădejde şi Ibrăileanu consideră că la
baza limbii literare stă întreg dialectul dacoromân dintr-o epocă
când era unitar, deci nediferenţiat în graiuri, ceea ce e altceva”.
(I. Gheţie, Baza dialectală…, p. 59).
După această prezentare succintă a celor mai importante
puncte de vedere care s-au formulat în legătură cu problema în
discuţie, se impune să observăm, în primul rând, numărul mare
de teorii formulate şi, în al doilea rând, faptul că, fiind diferite
unele faţă de celelalte, ele par a fi ireconciliabile.
Fără a nega fundamentarea teoriilor emise de specialişti
pe cercetarea fenomenelor de limbă, Ion Gheţie formulează o
opinie demnă de reţinut: „E un fapt cert că, în majoritatea
cazurilor, teoriile formulate nu se întemeiază pe concluziile
unei cercetări prealabile, absolut necesare. De obicei, oamenii
de ştiinţă şi-au restrâns atenţia şi şi-au îndreptat-o, de
preferinţă, fie asupra secolului al XVI-lea, fie asupra epocii
noastre. Perspectiva istorică, indispensabilă unei juste
înţelegeri a procesului de unificare lingvistică, e absentă într-o
serie de lucrări. Elaborate în asemenea condiţii, teoriile au pus
nu o dată în circulaţie afirmaţii lipsite de acoperire, care
aşteaptă de ani de zile confirmarea pe terenul riguros al
faptelor. Ele sunt totuşi îmbrăţişate sau respinse, fără un
examen riguros şi metodic, singurul în măsură să probeze care
opinie e fondată şi care nu. Nimeni nu a încercat până azi să

35
cerceteze, liber de orice idee preconcepută, limba literară în
cursul evoluţiei ei seculare, spre a vedea ce anume datorează ea
unuia sau altuia din graiuri”(I. Gheţie, BDRL, p.60).

3. Baza dialectală a limbii române literare moderne

În concepţia autorilor lucrării Istoria limbii române

literare, Ştefan Munteanu şi V.D. Ţâra, se poate vorbi despre
începutul unui proces deliberat al unificării variantelor literare
româneşti după 1780, odată cu apariţia primei gramatici
româneşti tipărite, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae, deci odată cu activitatea desfăşurată de corifeii
Şcolii Ardelene. Acest proces se va continua ulterior prin
activitatea unor cunoscuţi oameni de cultură, dintre care Ion
Heliade Rădulescu şi Titu Maiorescu au avut un rol hotărâtor
(Gramatica lui Heliade, studiile lui Maiorescu în domeniul
limbii).
Ion Gheţie îi recunoaşte lui Ion Heliade Rădulescu
„meritul principal în procesul de reunificare lingvistică ce are
loc între anii 1836-1881 […] Într-o serie de lucrări apărute
între anii 1836-1839 şi care au avut un larg ecou în rândul
oamenilor de cultură români, marele scriitor a preconizat
modelul unei limbi unice întemeiate pe tradiţie, adică pe norma
unică a cărţilor bisericeşti” [BDRL, p.628]. Criteriile care au
stat la baza selectării normelor unice erau, în concepţia lui
Heliade: 1. criteriul latinităţii formelor; 2. criteriul uzului sau al
circulaţiei formelor; 3. criteriul regularităţii gramaticale; 4.
criteriul eufoniei. În aplicarea acestor criterii se aveau însă
întotdeauna în vedere logica limbii, structura şi tendinţele ei
interne.
Norma unică pe care a propus-o Heliade nu se deosebea
prea mult de graiul muntean, aflat la baza limbii unice a anilor
1750-1780, iar acest grai a rămas cel mai conservator dintre
toate graiurile, în primul rând, în ceea ce priveşte norma

36
fonetică. Faptul că Heliade s-a bucurat de un prestigiu deosebit
în epocă a dus la acceptarea şi apoi la difuzarea normelor pe
care el le-a propus. Procesul difuzării acestor norme a fost de
lungă durată şi a întâmpinat chiar unele dificultăţi în Moldova
şi în Muntenia; mai repede s-a difuzat limba unică în
Transilvania, lucru uşor de explicat, dacă avem în vedere
activitatea desfăşurată înainte de reprezentanţii Şcolii Ardelene
şi mai ales de Petru Maior, care anticipase în mare măsură
această limbă unică.
Înlocuirea, după 1860, a slovelor chirilice cu literele
latine în scrierea limbii române a reprezentat încă un sprijin în
impunerea normei unice supradialectale.
Ca o concluzie, putem preciza că la baza limbii române
literare moderne se află numai indirect subdialectul muntean,
deoarece temelia limbii literare moderne o constituie varianta
literară munteană care a fost completată cu elemente, pe
criteriile amintite mai sus, din celelalte variante literare
româneşti.

37
 III. EPOCA VECHE – SECOLUL AL XVI-LEA

1. Apariţia scrisului în limba română şi vechimea

scrierii chirilice româneşti
2. Începuturile scrierii româneşti cu litere latine
3. Cauzele introducerii limbii române în scris:
- teoria imboldului intern;
- teoria influenţelor externe;
- teoria interacţiunii factorilor interni şi externi.
4. Maramureşul anilor 1500 – patrie a textelor
rotacizante

În periodizarea istoriei limbii române literare, prezentată

în prelegerea I a cursului de ILRL, distingeam două epoci
fundamentale în evoluţia limbii române literare:
- vechea română literară – care cuprinde două perioade:
1. secolul al XV-lea – 1640 – momentul reluării
activităţii tipografice în Ţara Românească – Pravila de la
Govora
2. 1640-1780
- limba literară modernă (1780 – până în zilele noastre)
1. premodernă /de tranziţie/ 1780–1840 (1820, 1825)
2. modernă:
- 1840 (1820, 1825)–1880
- 1880–1900
3. perioada limbii române literare contemporane

1. Apariţia scrisului în limba română şi vechimea

scrierii chirilice româneşti

38
 În legătură cu apariţia scrisului în limba română şi cu
împrejurările care au determinat acest eveniment cultural nu s-a
spus ultimul cuvânt, însă punctele de vedere care s-au exprimat
sunt numeroase.
Vicisitudinile care s-au abătut asupra noastră au făcut ca
din numeroasele texte româneşti scrise în decursul veacurilor,
doar puţine să ajungă până la noi. În secolele al XIV-lea şi al
XV-lea, pe teritoriul românesc, limba oficială a cultului
ortodox şi a administraţiei era slavona. Totuşi, se poate
presupune că şi în această perioadă s-a scris româneşte, deci
înainte de data primului document românesc păstrat.
Al. Rosetti (Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, IV,
V, VI, p. 189), bazându-se pe câteva informaţii, susţine în acest
sens că „...trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna, sporadic
şi pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s-au pierdut (...).
Atât textele româneşti din secolul al XVI-lea, care
întrebuinţează o ortografie tradiţională, adică fixată la o epocă
anterioară, cât şi câteva ştiri precise, ne arată că s-a scris
româneşte în veacul al XV-lea”.
Primul document păstrat scris în limba română cu litere
chirilice este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521). În
afara acestui text, care este capul de serie, avem dovezi că au
existat şi Evanghelia şi Apostolul din 1532, Catehismul luteran
din 1544, dar acestea sunt astăzi pierdute, precum şi
Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu între 1551–1553,
acesta fiind cel mai vechi text românesc tipărit din care ni s-a
păstrat un fragment. Începutul şi sfârşitul lipsesc. E tipărit pe
21 de coloane, una mediobulgră şi alta română şi nu poartă nici
data, nici locul tipăririi. Pe marginea unei file se găseşte
însemnarea de mână: „Ion a scris aceasta în anii 7148, iar de la
naşterea lui Hristos 1640, în zilele lui Racoţi Ghiorghe”.
În ciuda puţinelor mărturii pe care le avem, este
îndeobşte admis faptul că s-a scris româneşte şi înainte de
1500. Încă din 1881, Al. Lambrior a susţinut această idee într-

39
un articol apărut în revista „Convorbiri literare”: „românii au
scris în toate timpurile în limba lor”, iar mai târziu, în 1896,
aceeaşi idee a fost actualizată de istoricul A. D. Xenopol, în
Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. V. El afirmă că
limba română fusese utilizată din timpuri foarte vechi la
scrierea unor acte private. Afirmaţiile de mai sus sunt reluate
de către Al. Rosetti (Istoria limbii române, (IV, V, VI),
Bucureşti, 1966, p.189): „de fapt trebuie să se fi scris
româneşte întotdeuna, sporadic şi pentru nevoi particulare”.
Pentru a susţine afirmaţia de mai sus, ne vom sprijini pe
argumente furnizate de mai multe lucrări de specialitate: Istoria
limbii române literare, Şt. Munteanu, V. D. Ţâra; Istoria limbii
române, Al. Rosetti; Începuturile scrisului în limba română, I.
Gheţie; Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până
la 1860), I. Coteanu.
Specialiştii au grupat mărturiile prin care se poate susţine
această idee în trei categorii:
a) informaţii istorice despre folosirea limbii române în
scris;
b) unele aspecte ale grafiei româno-chirilice;
c) fragmente de limbă „românească în textele slave
anterioare anului 1500” (cf. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, ILRL,
p.54).
a) Din prima categorie de mărturii face parte o menţiune
documentară care vorbeşte despre jurământul de fidelitate
depus de Ştefan cel Mare, în 1485, faţă de regele Cazimir al
Poloniei: „hec inscriptio ex valachico in latinum versa est, sed
rex ruthenica lingua scriptam accepit” (regele acceptă
versiunea în limba slavă bisericească de tip ucrainean:
„ruthenica lingua”). Este clar deci că versiunea latină a acestui
act a fost făcută după una redactată în limba română. O altă
mărturie din această categorie o reprezintă informaţia în
legătură cu suma de 1 florin care s-a plătit în 1495 (30 nov.) de

40
către municipalitatea Sibiului unui preot român pentru
redactarea unor scrisori în limba română.
De asemenea, prin 1475, un german ar fi văzut în Turcia
o scrisoare scrisă de un frate altui frate, scrisoare despre care se
spune că era scrisă în limba română (N. Iorga, Istoria
românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, p. 43, ap. Al. Rosetti, ILR,
p.189), iar pe la 1482, boierul Dragomir Udrişte începea o
scrisoare slavonească, adresată braşovenilor, cu bunilor (i
cestitem), în loc de dobrem i cestitem.
b) În a doua categorie de dovezi intră discuţiile privind
notarea unor sunete româneşti prin semnele chirilice ius (7), gi
(þ) şi î (–). O amplă interpretare a aspectelor legate de grafia
româno-chirilică face Ion Gheţie în lucrarea Inceputurile
scrisului în limba română, capitolul Vechimea scrierii chirilice
româneşti. Specialistul bucureştean afirmă ca iusul (7) redă
vocala centrală orală ă sau î, fără nazalitate. În limba română
ius nu redă niciodată pe ăn sau pe în.
Slova gi (þ) nu există în alfabetul chirilic. Până la
începutul secolului al XX-lea s-a considerat că această slovă a
fost creată pe terenul limbii române pentru a reprezenta grafic
un sunet specific limbii noastre şi pe care limba slavă nu-l
cunoştea. Începând din 1904, odată cu lucrarea Fonetica
alfabetului chirilic în textele române din veacul al XVI-lea şi al
XVII-lea a lui Ilie Bărbulescu, s-a impus opinia potrivit căreia
gi ar fi o slovă împrumutată de la sârbi, unde se nota invers
decât în scrierea chirilică românească. Bărbulescu pierde din
vedere faptul că atestarea acestei slove într-un document
sârbesc este mai recentă cu un secol decât cea mai veche
atestare a ei în documentele româneşti1.

1
Slova gi apare pentru prima oară în 1415 în Ţara Românească şi în 1454
într-un document provenind din Moldova (Neamţ). Dar şi după această dată
pentru notarea lui gi se mai foloseşte j sau apar în documente combinaţii de
tipul dč, čj, dj, prin care se încerca o redare aproximativă a lui gi. (cf. A.
Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.154, 176).

41
 Despre acest lucru vorbeşte Ion Gheţie şi conchide: „Nu
e exclus, teoretic vorbind, ca românii să fi creat pe gi
independent de un model străin sau cel puţin să-l fi luat pe gi
(notat invers) din cărţile sârbeşti de redacţie bosniacă (unde
avea valorile č şi ğ) şi să-l fi inversat (scriindu-l cu cele două
bare laterale în sus şi cu bara din mijloc în jos) pentru a reda
africata ğ.
Născocită de români sau împrumutată de ei de la sârbi
(cu unele modificări) slova gi a fost întrebuinţată din cele mai
vechi timpuri pentru a reda în scris un sunet specific
românesc”. (I. Gheţie, Inceputurile scrisului în limba română,
p.17-18).
Acelaşi lingvist este de părere că dacă românii au creat o
slovă nouă ori au împrumutat-o din altă limbă, cu unele
modificări, aceasta presupune scrierea relativ curentă a limbii
române: „Numai scriind de mii de ori cuvinte cu gi, românii au
putut simţi nevoia de a găsi un echivalent grafic diferit de
celelalte slove ale alfabetului chirilic. A fost nevoie deci de un
exerciţiu grafic îndelungat pentru a simţi insuficienţa notaţiilor
curente şi a recurge la împrumut sau la crearea unei slove noi.
Gi nu putea apărea în cadrul scrisului slavon cu litere chirilice
din ţările române, ci numai în cadrul scrisului românesc şi
anume în momentul când acest scris avea o oarecare vechime,
o anumită tradiţie.” (Ibidem, p.18). Până în 1454, gi apare
izolat, dar după 1480 – în documentele slavo-române – această
slovă se întâlneşte frecvent. Gheţie plasează cu prudenţă
apariţia ei în texte în anii 1450–1480. În documentele slave de
pe teritoriul românesc, ğ era notat tot prin g sau j deoarece
scribii acestor documente erau de obicei străini: sârbi, bulgari,
ucraineni, iar gi nu apărea, mai ales la început, decât la cei care
scriau româneşte şi care nu puteau fi decât români. În textele
slavo-române, notarea lui gi prin j continuă să apară până spre
jumătatea secolului al XVI-lea şi, izolat, şi după această dată,

42
dar în textele româneşti, începând cu Scrisoarea lui Neacşu, gi
nu va fi notat decât prin gi.
Semnul î (–) folosit în scrierea limbii române cu slove
chirilice a rezultat prin modificarea lui ius. Această modificare
s-a petrecut în Bulgaria, „obţinându-se o slovă cu o triplă
valoare fonetică: la iniţială, î notează pe î nazal: îpărat
(împărat); această valoare fonetică a lui î se explică prin însăşi
originea acestei slove, pentru că, în română, ius nota pe î; în al
doilea rând, î notează nazalitatea vocalei care precedă pe n sau
pe m: măîndrie (= mândrie); în sfârşit, în unele cazuri, î mai
notează şi oclusiva nazală respectivă: uîbra (= umbra).” (Al.
Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.153).
Î apare pentru întâia oară într-un document slav din 1442,
însă acest document reprezintă o copie târzie. Acest semn apare
în 1499 într-un document al lui Radu cel Mare (Ţara
Românească) pentru Mănăstirea Glavacioc (cf. Ibidem).
Ca urmare a celor spuse mai sus, se poate considera drept
epocă aproximativă de fixare a tradiţiei literare româneşti,
intervalul 1450–1520, iar în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, de când datează textele literare româneşti care s-au
păstrat, exista o tradiţie literară românească veche de
aproximativ 100 de ani.
În cea de a treia categorie de mărturii, prin care se susţine
faptul că s-a scris româneşte întotdeauna în mod sporadic şi
pentru nevoi particulare, se încadrează cuvintele româneşti, în
special nume proprii, şi frazele ori fragmentele de fraze
româneşti care apar în textele slave şi latine încă înainte de
secolul al XVI-lea. Un prim argument îl reprezintă versetul 1
din psalmul 116 din Psaltirea slavă scrisă de Ioan Dobrul în
Moldova în primul deceniu al domniei lui Ştefan cel Mare
(1457–1467): „Lăudaţ pre domnul toate neamurile, lăudaţi-l
pre el toate noroadele”. Acest text e neaşteptat de „modern” în
comparaţie cu versiunea din 1577 oferită de diaconul Coresi în
Psaltirea slavo-română: „Lăudaţi Domnul toate limbile, prea

43
lăudaţi el toţi oamenii”. În versiunea lui Dosoftei (secolul al
XVII-lea), acelaşi verset apare astfel: „Lăudaţî-l toţ pre
Domnul/ Păgânii toţ şi tot omul”. Se observă prezenţa
construcţiei cu acuzativul (pre Domnul) în textul din secolul al
XV-lea, construcţie absentă din textul lui Coresi, un secol mai
târziu.
Mărturii de acelaşi tip ne oferă I. Coteanu în lucrarea
Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la
1860), Bucureşti, 1981. Autorul selectează fapte de limbă
pentru toate nivelurile.
La nivel fonetic se menţionează următoarele
particularităţi care atestă că s-a scris româneşte şi înainte de
secolul al XVI-lea:
- scrierea cu un i la plural nearticulat şi cu doi i la
pluralul articulat este consecventă în textele tipărite în secolul
al XVI-lea; draci, pomi, robi se notează astfel când sunt
monosilabice şi au în structură un [i], dar se notează dracii,
pomii, robii atunci când sunt bisilabice datorită celui de al
doilea i. Între secolele al XIII-lea şi al XV-lea s-a produs
diferenţierea dintre cele două feluri de i. Acesta putea fi şoptit
sau putea fi plenison. Grafia cu ii, pentru i plenison, este foarte
îngrijită în primele texte româneşti, indiferent dacă sunt
manuscrise ori tipărituri.
- rotacismul lui n intervocalic este un fenomen regional la
data la care poate fi controlat: cinre, cire/ cine; lunră, lură/
lună; mănre, măre, mânre, mâre/ mâine; pănre, păre, pânre,
pâre/ pâine; venre, vinre, vire/ vine. Aceste forme sunt atestate
în nordul Moldovei, în Maramureş, în vestul şi sud-vestul ţării
în secolul al XVI-lea, dar sunt în mod sigur şi mai vechi.
Fenomenul este regional deoarece în dialectul aromân el nu a
existat, iar în dialectul istroromân este general; istroromâna s-a
despărţit de dacoromână în perioada secolelor al XIII-lea – al
XV-lea dintr-o regiune de vest cu -n- >-r-. Fenomenul în
discuţie lipseşte din graiul muntenesc şi din cel moldovenesc

44
sudic. Vechimea acestui fenomen se poate judeca, în opinia lui
I. Coteanu, „după situaţia lui -l- >-r-, prezentă în toate
cuvintele de origine latină şi în toate graiurile. Şi -n- trece la -r-
numai în cuvinte de origine latină, dar nu în toate graiurile.” (I.
Coteanu, Op. cit., p.85).
La nivel morfosintactic este de reţinut prezenţa, în
scrierile slave şi în documentele latineşti, a unui număr mic de
cuvinte româneşti: substantive, câteva adjective, participii,
pronume demonstrative şi adverbe.
În documentele cercetate din secolul al XIII-lea s-au
înregistrat numai baci, bun, mic, singur, ca porecle. Pentru
secolul următor se cunosc 12 cuvinte, între care poate un verb
în numele propriu compus Caştevara. Celelalte sunt
substantive şi adjective, nume proprii sau entopice. În secolul
al XV-lea, numărul cuvintelor înregistrate creşte la aproximativ
400.
Substantivele atestate în secolul al XV-lea au flexiunea
foarte asemănătoare cu flexiunea celor din secolul al XVI-lea:
femininele au pluralul în -e şi -i: bârtve/bârfe, Căşcioarele,
Cetăţe, Fântâneale, Fântâniţe, obede, scule, vedre. Plural în -i
au: Arsuri, livedzi, Rupturi. Există şi alternanţe la nivelul
radicalului: căşcioare, cetăţe, livedzi; masculinele au pluralul
peste tot în -i: Bărboşi, boieri, Călugări, Corbi, Curteani,
Găinari, marturi, mejiaşi, moldoveni, nastari (nasturi),
Pitulaţi, tâlhari, Ulmi, Urşi, vameşi, vecini; neutrele au
pluralul în –e şi –ure: coşure, mălure (= maluri), cornele,
izvo(a)rele, şipote.
Adjectivele atestate în documente din secolul al XV-lea
au particularităţi flexionare pe care le regăsim la adjectivele din
textele ulterioare acestei perioade: adjectivul repede, faţă de
invariabilele ferice, mare, tare, face parte din categoria celor
variabile cu o terminaţie. Se întâlneşte şi ca nume propriu
Repede într-un document slav din secolul al XVI-lea. Formarea
comparativului de superioritate cu adverbul mai este atestată de

45
construcţii mixte ca: mai vâşe (= „mai sus”) sau mai lepşago
roditelea (= „părinte mai bun”).
Pronumele personal nu este atestat în această perioadă.
Articolul avea la masculin singular forma -lu, iar la plural
-l’i. Femininul avea -a şi -le.
Verbul ridică probleme, deoarece sunt puţine forme
atestate. E vorba de participii precum: afumatu, cârpitu,
clăditu, deochiatu, giuratu, împuţitu, lăudatu, lepădatu, liubitu,
luminatu, pitulatu, pârlitu, rasu, săpatu, săratu, speriatu,
tunsu, urâtu, uscatu, vrâstatu, toate folosite ca porecle sau
entopice, în afară de unele derivate ca arsuri, cursură, care
trimit la participiile arsu, cursu. Alte discuţii referitoare la verb
se bazează doar pe presupuneri.
Cercetând formele din secolul al XVI-lea, se poate
presupune că au existat în limba secolelor al XIII-lea – al XV-
lea, paralel cu flexiunea obişnuită astăzi, forme verbale
compuse cu a fi: era spusu, mersu; au fost spusu, mersu; fusese
spusu, mersu; va fi spusu, mersu; au fost, era, vor fi spunându,
mergându. Cele două modalităţi de formare a timpurilor
verbale aveau valoare activă, iar pasivul se reda, după toate
probabilităţile, prin diateza reflexivă. E posibil, de asemenea,
ca în această perioadă să se fi continuat fenomenul de scurtare
a infinitivului.
O formă verbală care prezintă interes este cea numită
condiţional-simplu: să ascultare, să lăsare. Ea reproducea
perfectul conjunctivului latin cu sens de condiţional prezent.
Faptul că această formă este relativ rară în secolul al XVI-lea
constituie o dovadă că era arhaică, fiind utilizată mai frecvent
între secolele al XIII-lea – al XV-lea.
La perfect simplu şi la mai mult ca perfect lipseşte
sufixul flexionar -ră- la primele două persoane ale pluralului,
ca şi mai târziu.
Sintaxa este foarte slab reprezentată, unicul fenomen
fiind redarea prepoziţiei pre prin prepoziţia slavă po, cu sens

46
local. Este discutabilă apariţia acesteia şi pe lângă un acuzativ
complement direct la numele de persoană.
În vocabular intră cuvinte de origine slavă, populare:
cimbru, coş, cârn, crâng, drag, iaz, izvor, liubit, moghilă,
neamţ, nevoie, poiană, răspântie, vrabie etc. sau culte: boier,
călugăr, cârjă, cliucer, comis, crai, (d)vornic, logofăt,
monastire, ocină, stolnic, târgoveţ, vistiernic etc.
Cuvinte de origine greacă: fanariu („felinar”), pirostrie,
părăsi.
Cuvinte de origine turcă: bogasiu („stofă”), ciorap,
dulamă, hamalâc, papuci.
Cuvinte de origine maghiară: birău („primar”), chezaş,
dijmă, ham, megiaş, nădragi, pârcălab, pârgar, şoim, uliu,
vamă, vameş.
Cuvinte săseşti: laţ („şipcă”), şindrilă etc.
În concluzie, aceste dovezi, indiferent de natura lor,
atestă că s-a scris româneşte şi înainte de secolul al XVI-lea.

2. Începuturile scrierii româneşti cu caractere latine

Dispunem astăzi de informaţii mai exacte în legătură cu

începuturile scrisului în limba română cu litere latine. Aceste
informaţii pot fi puse în legătură şi cu observaţiile istoricului
italian Flavio Biondo despre români. Aceste observaţii datează
din 1453 şi se găsesc într-o informare pe care istoricul italian o
prezenta regelui Alfons al Siciliei în legătură cu organizarea
unei cruciade împotriva turcilor. Textul acestei informări este
cunoscut la noi din 1923, dar abia în ultimii i s-a acordat mai
multă atenţie. Iată ce se spune în acest document despre
români: „Şi acei daci ripensi sau valahi din regiunea Dunării îşi
proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe
care o lasă să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini care,
după obiceiul catolic, vin în fiecare an să viziteze Roma şi
bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am

47
auzit vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau, după
obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină
ţărănească şi puţin gramaticală”2.
Întrebarea care se pune în mod firesc este în legătură cu
regiunea din care proveneau aceşti români despre care vorbeşte
Flavio Biondo.
S-a afirmat că aceşti români trăiau în Banat sau în Ţara
Românească3, dar aria este prea extinsă în concepţia lui Ion
Gheţie, deoarece românii despre care vorbeşte istoricul italian
erau catolici care făceau în fiecare an un pelerinaj la Roma.
Convertirea la catolicism, mai accentuată înainte de 1450, s-a
realizat mai ales în zona Banatului, unde nobilii şi cnezii
români nu-şi puteau păstra posesiuni sub titlu nobiliar decât
dacă erau catolici şi îşi mărturiseau credinţa după ritul roman.
Acesta era conţinutul unei diplome a regelui Ludovic I, din
jurul anului 1366. Românii catolici despre care vorbeşte Flavio
Biondo erau bănăţeni sau hunedoreni care aparţineau clasei
nobiliare şi care se bucurau de unele privilegii, cum ar fi
accesul la şcolile din Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi din alte
localităţi. În aceste şcoli predarea se făcea în limba latină, fapt
care ne ajută să motivăm conştientizarea mai de timpuriu de
către ei a originii lor romane şi, de aici, onoarea pe care o
afişau vorbind o limbă de origine latină.
După un secol şi mai bine de la consemnarea informaţiei
despre români, în Transilvania s-a tipărit o Carte de cântece
românească, scrisă cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Se
pare că traducerea s-a făcut după un original maghiar, dar nu se
cunoaşte autorul traducerii, după cum nu se ştiu sigur nici locul
tipăririi ei şi nici anul apariţiei. Cercetătorii au stabilit că

2
Vezi I. Gheţie, Începuturile scrisului în limba română, capitolul O ştire
din 1453 a lui Flavio Biondo şi începuturile scrierii româneşti cu litere
latine, Bucureşti, 1974, p.21.
3
Vezi Ştefan Bîrsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (sec.
X – XIV), Bucureşti, 1971, p.80.

48
traducătorul ar fi fost un român bănăţean, datorită
particularităţilor bănăţene reflectate în acest text. De asemenea,
se mai precizează că această traducere s-a realizat după ce
românii bănăţeni şi hunedoreni trecuseră la protestantism
(calvinism). Locul probabil al tipăririi este Clujul, iar perioada
în care s-a realizat este 1560-1570 (1573)4.
Ion Gheţie analizează fragmentul păstrat din acest text şi
consideră că unele grafii demonstrează neîndoielnic faptul că,
„scriind unele cuvinte, traducătorul a avut înaintea ochilor
etimoanele latineşti corespunzătoare, stabilind, aşadar, o
prealabilă relaţie de ordin etimologic între termenii în discuţie”
(op. cit., p. 25). Dintre exemplele prezentate de cercetătorul
bucureştean reţinem: campuluj (= câmpului), credintza (=
credinţă), crestinilor (= creştinilor), hommul (= omul), kastiga
(= câştigă), sze laudem (= să lăudăm), mane (= mână), pane (=
pâine), peccate (= păcate), planczem (= plângem), szuffletul (=
sufletul).
Deci traducătorul Cărţii de cântece cunoştea limba latină
şi conştientiza originea latină a limbii române, punând
cuvintele româneşti alături de etimoanele latineşti
corespunzătoare. Aşa se explică de ce, în cazul unor cuvinte
precum hommul, peccate, szuffletul, se reflectă fenomenul
reduplicării consoanelor, iar în grafiile campuluj, credintza,
crestinilor semnul grafic c este folosit în loc de k, prin care se
reda, după model maghiar, velara surdă. În astfel de grafii Ion
Gheţie vede „originile îndepărtate ale etimologismului
ortografic românesc” (op. cit., p.25).

4
Până la descoperirea acestui document, primul document redactat cu litere
latine a fost considerat textul rugăciunii Tatăl nostru (descoperit de B.
Petriceicu Hasdeu), transcris pentru prima dată la noi cu litere latine şi cu
ortografie polonă de Luca Stroici, în 1593, şi inclus în istoria lui Stanislav
Sarnicki, apărută în 1597.

49
 Astfel de grafii etimologice au fost păstrate şi mai târziu
în copiile Cărţii de cântece şi în alte lucrări apărute în
Transilvania.
Având în vedere cele spuse mai sus, s-ar putea deduce că
românii catolici din Banat şi Hunedoara s-au preocupat de
timpuriu de originea latină a limbii române. De asemenea, este
posibil ca şi scrierea românească cu litere latine şi cu ortografie
maghiară să fi avut deja o oarecare vechime în momentul
realizării Cărţii de cântece.

3. Cauzele introducerii limbii române în scris

Dacă problema referitoare la momentul apariţiei scrisului

în limba română a fost atât de controversată, nu mai puţine
discuţii a stârnit cea legată de cauzele sau împrejurările care au
determinat acest eveniment cultural extrem de important.
Punctele de vedere sunt şi aici diferite, mergând de la a pune
apariţia scrisului în limba română exclusiv pe seama factorilor
interni, neglijându-i pe cei externi, până la ignorarea factorilor
interni în favoarea celor externi. În ultimul timp, s-a adoptat şi
o soluţie de mijloc, specialişti ca T. Palade, Şt. Paşca, P.
Olteanu şi I. Gheţie suţinând teza interacţiunii factorilor interni
şi externi.
S-au emis şi s-au susţinut mai multe teorii pe care le
prezintă critic Ion Gheţie în lucrarea Începuturile scrisului în
limba română, p.80-82: influenţa bogomilică (B. P. Hasedeu);
influenţa husită (N. Iorga – 1904, S. Puşcariu, N. Drăganu, I.
A. Candrea, Al. Procopovici, I. Bianu); influenţa protestantă –
luterană şi calvină (N. Iorga – 1902, Ov. Densusianu, I. Bălan,
Al. Rosetti, N. Drăganu); influenţa catolică (G. Moldovan, Ilie
Bărbulescu); Influenţa Patriarhiei din Constantinopol (N.
Teaciuc-Albu); curentul naţional (A. D. Xenopol, I. Bianu,
Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu); curentul naţional
conjugat cu înrâuriri externe (I. Gheţie).

50
 3.1. Teoria imboldului intern sau curentul naţional

Această teorie a fost enunţată pentru prima dată la

sfârşitul secolului al XIX-lea de către A. D. Xenopol, dar ea şi-
a găsit adepţi mai ales în ultimul timp. Dintre cei care au
îmbrăţişat punctul de vedere al lui Xenopol mai amintim pe:
Ion Bianu, Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu, G.
Ivănescu. Argumentele pe care se bazează cei care susţin teoria
imboldului intern sunt mai ales de natură istorică decât de ordin
lingvistic.
Opinia potrivit căreia tălmăcirea primelor scrieri
bisericeşti în limba română s-a făcut sub impulsul necesităţii
didactico-religioase şi al împrejurărilor istorico-culturale din
Maramureş este susţinută de Ştefan Ciobanu. P. P. Panaitescu
pune traducerea primelor texte pe seama factorilor interni de
natură social-politică şi culturală, istoricul fiind convins că
traducerea acestor texte era rezultatul unei reacţii a anumitor
pături sociale faţă de dominaţia culturală a slavonei. Unii
specialişti leagă acest eveniment cultural de lupta bisericii
româneşti din Maramureş pentru autonomie la sfârşitul
secolului al XV-lea. Alţi specialişti, Şt. Munteanu şi V. D.
Ţâra, îmbrăţişează în această privinţă punctul de vedere al
academicianului Al. Rosetti, după care o astfel de autonomie
era imposibilă.
În concepţia lui G. Ivănescu, la noi, ca şi în Apus,
aristocraţia şi clerul au scris cei dintâi în limba etnică. Aceasta
s-a putut întâmpla însă numai în momentul în care limba
română şi-a făurit o variantă cultivată care să poată face
concurenţă limbii slavone. Totuşi „după ce s-a creat limba
literară românească, limba slavă bisericească, ca limbă oficială
şi de cultură, a mai continuat a fi utilizată ca limbă literară, dar
cu vremea ea a fost înlăturată, întâi de toate pentru motivul că
era mai comod să se scrie în română decât într-o limbă străină.”

51
(G. Ivănescu, Istoria limbii române, p.510-511). Ideea de mai
sus este completată în sensul că nu numai comoditatea a fost
cauză a introducerii limbii române în scris. Neîndoielnic,
aceasta era o cauză obiectivă, dar ei i s-au alăturat altele mai
întemeiate, precum: pregătirea preoţilor şi exemplul unor
popoare vecine (polonii şi cehii).
Bazându-se pe fapte istorice, Ivănescu este de părere că
acţiunea de introducere a limbii române în scris a pornit de la
Mănăstirea Peri din Maramureş, mănăstire care îşi dobândise
dreptul de a hirotonisi preoţi şi de a administra biserici. Ca
urmare, e probabil să fi existat aici şi o şcoală de preoţi care
învăţau după texte bilingve slavo-române. În concluzie, aici s-a
făcut prima traducere a textelor religioase în limba română.

3.2. Teoria influenţelor externe

În funcţie de curentul cultural străin care se presupune că

a determinat introducerea limbii române în scris, se vorbeşte
despre direcţii diferite de influenţă, trei dintre acestea fiind mai
importante:
3.2.1. Influenţa bogomilică. Abordând pentru prima dată
problema cauzelor care au favorizat introducerea limbii române
în scris, B. P. Hasdeu era de părere că mişcarea bogomilică a
fost aceea care a influenţat apariţia celor dintâi scrieri
româneşti. Această teorie nu a câştigat mulţi adepţi şi nu a fost
nici suficient argumentată de către susţinătorii ei.
3.2.2. Influenţa husită i-a avut ca susţinători de prestigiu
pe N. Iorga (Istoria literaturii religioase a românilor până la
1688), Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, vol. I. Epoca
veche), N. Drăganu (Două manuscripte vechi. Codicele
Todorescu şi Codicele Marţian), I.-A. Candrea (Psaltirea
Şcheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea
şi al XVII-lea), Al. Procopovici (Introducere în studiul
literaturii vechi). Această teorie a fost mai bine argumentată,

52
dar, cu toate acestea, ea nu a putut convinge pentru a fi
acceptată.
Adepţii acestei teorii sunt convinşi că românii puteau
abandona limba slavonă numai influenţaţi de o mişcare
reformatoare din Europa, desfăşurată până în veacul al XVI-
lea. Ei au arătat că primele texte religioase s-au tradus în
Maramureş sub presiunea husitismului (Jan Hus). Mişcarea
husită capătă proporţii mai mari după moartea lui Hus. Ea
corespunde aspiraţiilor maselor ţărăneşti asuprite de nobili şi de
clerul catolic. Din Boemia (astăzi Republica Cehă), s-a
răspândit în Ungaria şi Polonia, iar din Ungaria, în Ardeal.
Iorga era de părere că răscoala ţăranilor ardeleni din 1437
(Bobâlna) trebuie pusă în legătură cu propaganda husită. În
concepţia aceluiaşi specialist, din cauza lipsurilor de tot felul şi
fără supravegherea preoţilor, românii trecuseră în masă la
husitism.
Această teorie şi-a câştigat numeroşi adversari, care o
contraargumentează astfel:
a) Nu avem mărturii scrise care să ateste influenţa husită
în Maramureş. Pe de altă parte, se ştie că românii nu au aderat
niciodată la husitism, iar cazurile de convertire au fost din
rândurile maghiarilor şi ale germanilor din Transilvania, care
erau însă catolici.
b) Deoarece apogeul mişcării husite în Boemia, regiune
relativ apropiată de Maramureş, l-a constituit prima jumătate a
secolului al XV-lea, mişcarea husită a scăzut mult în intensitate
spre sfârşitul secolului şi, prin urmare, ea nu mai putea exercita
nici o influenţă în Ţările Române după 1500. Datând din
secolul al XVI-lea, textele noastre nu erau rezultatul influenţei
husitismului. Trebuie totuşi avut în vedere faptul că textele
despre care este vorba sunt toate copii, ceea ce înseamnă că
originalele care au stat la baza lor puteau fi redactate înainte de
1500.

53
 c) Afirmând că husiţii nu s-au ridicat împotriva
ortodoxiei şi a limbii slavone, P. P. Panaitescu îşi susţinea
punctul de vedere prin unirea husiţilor cu Biserica Ortodoxă în
urma Sinodului de la Constantinopol, din 1452. Această
situaţie nu mai poate justifica punctul de vedere al adepţilor
teoriei husite.
d) Primele texte traduse în româneşte nu cuprind mărturii
ale influenţei concepţiei religioase husite, ci mai degrabă atestă
o influenţă luterană.
e) Fiind întotdeauna prigoniţi în Transilvania şi în
Ungaria, husiţii nu puteau influenţa traducerea unui număr atât
de mare de scrieri (psaltiri, evangheliare, apostoli, catehisme),
acţiune care trebuia organizată, care era foarte costisitoare şi
trebuia aprobată de oficialităţi.
3.2.3. Influenţa protestantă. Cei mai mulţi adversari ai
teoriei husite sunt adepţii influenţei protestante (luterane şi
calvine). Dintre aceştia îi menţionăm pe Ov. Densusianu, I.
Bălan, Al. Rosetti. Pentru scurtă vreme (1902) şi Iorga a fost
adeptul acestei influenţe, dar apoi a trecut în rândul celor care
au susţinut influenţa husită. De asemenea, N. Drăganu a trecut
în rândul adepţilor influenţei luterane, după ce, la început,
susţinuse teoria husită.
Adepţii teoriei luterane şi-au argumentat punctul de
vedere astfel:
a) În Transilvania, traducerea cărţilor religioase s-a făcut
într-o perioadă în care se exercita o puternică influenţă luterană
şi nu husită.
b) Caracterul evident organizat al traducerii cărţilor
religioase în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în sudul
Transilvaniei.
c) Desfăşurarea unor acţiuni conştiente şi premeditate de
atragere a a românilor la luteranism de către saşii din Braşov şi
Sibiu. Aceste acţiuni au sporit în intensitate mai ales după
1560, după ce Reforma fusese admisă oficial în Transilvania.

54
 Argumentele de mai sus sunt respinse punct cu punct de
către adversarii acestei teorii. Ei sunt de părere că:
a) Luteranismul şi calvinismul nu i-au impresionat prea
mult pe români, care au respins reforma religioasă.
b) Catehismul tipărit în 1544 la Sibiu nu a avut ecou între
români. Ion Gheţie este de părere că o astfel de acţiune era o
emenaţie a unor cercuri reformatoare.
c) Reforma i-a influenţat pe românii din sudul
Transilvaniei după 1560, iar cărţile tipărite de Coresi nu sunt
străine de încercarea luteranilor de a-şi găsi adepţi printre
români.

3.3. Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi

Această teorie este mai recentă. Mai exact, ea s-a impus

mai cu seamă în ultima vreme, deşi a fost formulată încă de la
începutul secolului al XX-lea. Susţinătorii acestei teorii sunt:
Şt. Paşca, P. Olteanu, I. Gheţie.
Adepţii acestei teorii sunt de părere că „folosirea limbii
române în scris nu trebuie pusă numai pe seama influenţei
culturale externe sau numai pe seama condiţiilor interne,
deoarece ambii factori au contribuit la apariţia primelor texte
româneşti în epoci, în locuri şi în condiţii diferite.” (Şt.
Munteanu, V. D. Ţâra, ILRL, p. 63). Sunt situaţii în care
introducerea limbii române în scris nu poate fi pusă pe seama
factorilor externi. Astfel stau lucrurile în cazul scrierilor private
(scrisori, însemnări). Scrierile de acest fel care s-au redactat,
probabil, şi înainte de secolul al XVI-lea aveau un caracter
ocazional, ele nefiind destinate posterităţii, aşa cum se întâmpla
cu cele redactate în slavonă. Se realizaseră de asemenea texte
semioficiale în limba română, destinate şcolilor în care studiau
viitorii preoţi şi grămătici. Aşa explică Ştefan Paşca apariţia
textelor maramureşene.

55
 Gheţie combate părerea istoricului P. P. Panaitescu, adept
al teoriei imboldului intern, în capitolul Textele rotacizante şi
originile scrisului literar românesc din lucrarea Începuturile
scrisului în limba română. Gheţie este de părere că Panaitescu
„a văzut pretutindeni numai factori interni, neglijând faptul că
apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau proces social se
datoreşte unei interacţiuni între factorii interni şi externi
(evident, cu predominarea celor dintâi)” (op. cit., p. 86). Îi dă
totuşi dreptate lui Panaitescu să afirme că „necesitatea reală de
a comunica în scris prin intermediul limbii naţionale” a stat la
baza apariţiei scrisului în limba română, dar nu trebuie
minimalizată sau ignorată influenţa factorilor externi, în
favoarea celor interni. În aceeaşi lucrare, Gheţie conchide:
„Rămânând pe plan teoretic, va trebui să admitem că, de
exemplu, scrierea documentelor, a corespondenţei, a diverselor
notiţe etc. nu se poate în nici un caz explica prin influenţa
factorilor externi, în timp ce traducerea unei cărţi religioase s-
ar putea datora, la fel de bine, unei acţiuni interne sau unei
influenţe din afară.” (op. cit., p. 87). Aceasta este şi opinia pe
care o adoptă Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra: „Românii n-au trecut
la husitism, luteranism sau calvinism, dar au preluat de la
propagatorii acestor curente religioase ideea folosirii limbii
naţionale în biserică, înscriindu-se astfel în curentul general
european favorabil acestui act revoluţionar pe la mijlocul celui
de-al doilea mileniu al erei noastre” (ILRL, p. 64).

4. Maramureşul anilor 1500 – patrie a textelor

rotacizante?

În 1904 apărea Istoria literaturii religioase a românilor

până la 1688, lucrare în care N. Iorga susţinea că textele
rotacizante trebuie asociate cu Maramureşul secolului al XV-
lea. Această opinie, mai mult o ipoteză la început, a fost reluată
în 1916 de Ioan Aurel Candrea şi a fost argumentată din punct

56
de vedere filologic. Începând din acest an, această teorie a fost
acceptată de cei mai mulţi cercetători români, iar Maramureşul,
ca patrie a celor mai vechi traduceri ale Scripturii în limba
română, a devenit „leagănul scrisului literar românesc”, graiul
de aici a devenit într-un fel „toscana” limbii române.
Pentru localizarea textelor rotacizante, Candrea a avut în
vedere următoarele particularităţi lingvistice:
1. rotacismul;
2. redarea diftongului oa prin o (broşte, nopte);
3. ă aton se rosteşte ca a (barbat, calare);
4. u final este prezent în cuvinte terminate în consoană;
5. ń păstrat în puniu, călcăniu;
6. j + o, u latin > ĝ (ĝuca, ĝude);
7. d + e, i latin > dz (dzilele);
8. formele asimilate gici, gice din textele rotacizante sunt
prezente azi în aceleaşi regiuni;
9. pluralul mânuri se păstrează până astăzi în Maramureş
şi Oaş;
10. construirea genitiv-dativului numelor proprii cu lu în
loc de lui se păstrează şi azi în aceleaşi regiuni;
11. imperfectul indicativului, persoana I, singular, apare
fără –m în textele rotacizante, şi azi în Maramureş şi Oaş;
12. prezenţa formei şti în loc de ştie, în textele
rotacizante, şi azi în zonele amintite;
13. formele de conjugare sem, seţi sunt şi azi prezente în
Maramureş-Oaş;
14. imperativul negativ în -areţi, -ereţi, -ireţi din aceste
texte s-a păstrat până azi în regiunile amintite;
15. cuvinte din textele maramureşene prezente astăzi
numai în cele două zone învecinate: bogătate, a cura, mişel
etc.;
16. termeni de origine maghiară care nu se găsesc în alte
texte, deoarece nu circulau decât acolo unde elementul
unguresc era preponderent.

57
 Aproape întotdeauna, Candrea a avut în vedere aspectele
dialectale actuale ale dacoromânei, aşa cum erau ele cunoscute
în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Studiile de dialectologie şi datele rezultate din cercetarea
istorică a graiurilor fac posibile următoarele observaţii:
1. dz a fost un sunet răspândit, până după 1650, în Banat,
Crişana, Maramureş şi întreaga Moldovă, şi, pornind de aici,
traducerea textelor rotacizante s-ar fi putut face în oricare
dintre regiunile amintite;
2. ĝ – în cuvinte ca ĝur (şi cele din familia lui), ĝos,
ĝupân, ĝumătate – era un sunet folosit în trecut pe o arie mult
mai întinsă. După Rosetti, în secolul al XVI-lea, ĝ era răspândit
în Banat, nordul Ardealului, Maramureş şi întreaga Moldovă.
Concluzia pe care o putem trage este aidoma celei de mai sus;
3. u final este notat în secolul al XVI-lea în texte care
provin din diferite regiuni ale teritoriului dacoromânesc, nu
numai din Maramureş;
4. rotacismul lui –n-, prezent astăzi în Munţii Apuseni şi
în parte în câteva locuri din jumătatea de nord a ţării, se
notează în secolul al XVI-lea în texte din centrul şi nordul
Transilvaniei (Codex Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud),
precum şi din Bucovina (pravila Ritorului Lucaci);
5. ń se păstrează în călcăń, puń nu numai în textele
rotacizante, ci şi în scrieri bănăţene (Palia – 1582, Cartea de
cântece – 1570), central-transilvănene (Codex Sturdzanus) şi la
Coresi;
6. şti în loc de ştie se întâlnea în secolul al XVI-lea în
Textele măhăcene, scrise în regiunea centrală a Transilvaniei,
iar în secolul al XVII-lea – în Cazania lui Varlaam;
7. persoana I singular a imperfectului în –a (eu făcea)
este atestată în limba actuală numai în Maramureş şi Oaş, dar
ea a fost generală în secolul al XVI-lea;
8. formele sem, seţi, întrebuinţate astăzi şi în Banat, nu
numai în Maramureş şi Oaş, apar şi în Palia de la Orăştie,

58
Codex Sturdzanus, în texte din Bucovina şi chiar în tipăriturile
lui Coresi, şi în altele decât cele realizate pe baza textelor
rotacizante;
9. imperativul prohibitiv în –areţi, -erţi, -ireţi era mai
răspândit decât zona avută în vedere şi a circulat chiar la
începutul secolului al XX-lea în vestul Munteniei, Oltenia,
Banat, Crişana şi Maramureş;
10. gice – provenit prin acomodare din dzice – avea o
răspândire mai mare decât zona Maramureşului şi a Oaşului;
11. Articolul lu, în loc de lui, este folosit şi astăzi în
diferite graiuri;
12. diftongul oa redus la o deschis este prezent şi astăzi
în Crişana, Maramureş şi Transilvania, mai puţin în sud-estul
Transilvaniei;
13. a rezultat dintr-un ă proton (barbat) apare ca
fenomen fonetic în secolul al XVI-lea în Moldova, Banat-
Hunedoara, Transilvania centrală. Astăzi fenomenul este, de
asemenea, foarte răspândit: Moldova, Maramureş, Banat-
Hunedoara, Munţii Apuseni, Bihor, Oltenia şi sporadic în
Muntenia. Deci, ca şi celelalte fenomene, nici acesta nu
reprezintă un argument pentru localizarea textelor rotacizante
în Maramureş;
14. forma de plural mânuri nu este înregistrată în
Glosarul Psaltirii Şcheiene şi al Codicelui Voroneţean; formele
de plural ale substantivului mână erau în secolul al XVI-lea
mânu (mânule) şi mâini;
15. cuvintele maghiare citate de Candrea sunt prezente şi
în alte texte decât cele rotacizante; cuvintele specifice acestor
texte se întâlnesc astăzi în diverse regiuni ale Transilvaniei de
nord, dar nu şi în Maramureş.
Aşadar, pe baza datelor pe care ni le furnizează
dialectologia sincronică şi istorică, se poate demonstra că
localizarea textelor rotacizante în Maramureş, localizare
avansată de Iorga şi demonstrată de Candrea, este depăşită.

59
Candrea a localizat textele rotacizante pe baza unor fapte de
limbă, pe care, depistându-le în texte, le-a raportat la situaţia
din graiurile vorbite la începutul secolului al XX-lea şi nu la
situaţia din graiurile vorbite în secolul al XVI-lea. Se ştie însă
că răspândirea unor fenomene lingvistice diferă de la o
perioadă la alta, aceste fenomene putându-se restrânge sau
extinde.
Concluzia la care ajunge Ion Gheţie, şi pe care o găsim
justă, după ce analizează amănunţit faptele de limbă prezentate
de noi succint, este că „scrierea textelor rotacizante s-a făcut
undeva într-o zonă mult mai întinsă, care cuprinde Crişana,
Transilvania de nord, Maramureşul şi, în unele privinţe, chiar
Banatul şi Moldova (cu alte cuvinte, pe teritoriul unde în
secolul al XVI-lea se vorbea subdialectul nordic, delimitat de
Al. Rosetti). Prin urmare, Maramureşul devine un loc posibil,
dar nu obligatoriu, unde s-a putut face traducerea textelor
rotacizante” (I. Gheţie, Începuturile scrisului în limba română,
p. 40).
Nici în privinţa datării textelor rotacizante nu există un
punct de vedere unitar. După opinia formulată de Ion Gheţie în
lucrarea citată, ele datează din secolul al XVI-lea, şi nu din
secolul al XV-lea. Mai exact, Psaltirea Şcheiană şi Psaltirea
Voroneţeană aparţin celei de a doua jumătăţi a secolului al
XVI-lea, în timp ce despre Psaltirea Hurmuzachi şi Codicele
Voroneţean se presupune că au fost scrise tot după 1550, ele
nefiind datate cu exactitate până astăzi. Nu trebuie pierdut din
vedere faptul că este vorba despre datarea copiilor şi nu a
originalelor, despre care nu se ştie nimic.
În privinţa localizării şi a datării textelor rotacizante nu s-
a spus încă ultimul cuvânt, astfel că drumul rămâne deschis
cercetărilor care, probabil, vor înlocui supoziţiile de până acum
cu dovezi hotărâtoare în această problemă atât de
controversată.

60
 IV. NORMA LITERARĂ ÎN LIMBA
TEXTELOR ROTACIZANTE

1. Cele dintâi traduceri religioase în limba română

Cu excepţia Scrisorii lui Neacşu din Câmpulung, a

Pravilei ritorului Lucaci şi a celor două texte moldoveneşti,
Evanghelia şi Apostolul, amintite într-o informaţie din 1532,
cele dintâi texte în limba română (care s-au păstrat) sunt de
provenienţă transilvăneană, fapt care îşi poate găsi uşor
justificare. În secolul al XVI-lea, în Transilvania, se creaseră
condiţii favorabile introducerii limbii române în scris. Aceasta
pentru că aici slavona, fiind folosită ca limbă de cult numai în
bisericile ortodoxe, avea o poziţie mai şubredă decât în
Principate. Acestei cauze de ordin intern i se asociază şi un
imbold venit din afară: mişcările de idei favorabile utilizării
limbilor naţionale în biserică. Aceste idei şi-au găsit mai uşor
ecou în Transilvania decât în Ţara Românească sau Moldova,
unde întâmpinau opoziţia oficialităţilor. În Ardeal, reforma
protestantă fusese admisă, iar reprezentanţii luteranismului şi
calvinismului căutau să facă prozeliţi îndeosebi în rândurile
românilor. Aceasta i-a determinat în multe rânduri să
încuviinţeze şi să sprijine traducerea de cărţi bisericeşti în
limba română.
Se adaugă la aceste aspecte şi dorinţa românilor de a-şi
apăra şi cultiva limba, aceasta reprezentând unica posibilitate
de păstrare a identităţii lor naţionale. Nu trebuie uitat faptul că
românii erau vitregiţi, ei fiind consideraţi din 1437 (Unio
Trium Nationum) naţiune tolerată pe propriul pământ, în timp
ce nobilii, saşii şi secuii erau naţiuni politice sau clase
privilegiate.

61
 Multă vreme, aproape trei sferturi de veac, începând de la
Petru Maior, s-a considerat că tipăriturile coresiene ar
reprezenta cele mai vechi monumente de limbă românească.
Odată cu descoperirea textelor rotacizante, cercetătorii au fost
aproape unanimi în a plasa aceste texte, ca dată a traducerii lor,
în secolul al XVI-lea şi chiar într-o perioadă mai îndepărtată şi
în a recunoaşte că tipăriturile lui Coresi sunt dependente de
textele rotacizante (Al. Rosetti, S. Puşcariu, P. P. Panaitescu,
Şt. Ciobanu, G. Ivănescu, B. Cazacu, I. Coteanu).
Trebuie precizat însă că nu numai textele denumite prin
tradiţie maramureşene sau rotacizante au întâietate în ceea ce
priveşte introducerea limbii române în scris. Alături de acestea
trebuie aşezate şi cărţile bisericeşti tipărite în sudul
Transilvaniei după 1544, despre care Şt. Munteanu şi V. D.
Ţâra susţin că „prin limba lor mai clară şi mai atent prelucrată,
dar, în special, prin larga circulaţie pe care au avut-o între
români, […] au jucat un rol mai însemnat decât manuscrisele
rotacizante în cultivarea limbii.” (ILRL, p.67). Aceste cărţi
fuseseră traduse, copiate sau tipărite la Braşov, Sibiu, Orăştie,
Cluj, dar şi în Moldova, aşa cum se atestă printr-o însemnare
din 1532, în care sunt amintite Evanghelia şi Apostolul. La
Sibiu se tipăriseră: în 1544, Catehismul (locul tipăririi este
stabilit pe baza unor informaţii), între 1551-1553,
Evangheliarul slavo-român (de către Filip Moldoveanul, un
tipograf şi gravor moldovean, după cum ne spun numele); la
Braşov, în perioada 1559 (1560) – 1581 (1588), Coresi – un
tipograf venit de la Târgovişe – tipăreşte 11 cărţi în limba
română. În 1588 apare încă o carte, o Psaltire slavo-română,
care a fost editată, probabil, de către Şerban, fiul lui Coresi; la
Orăştie, în partea de sud-vest a Transilvaniei, a apărut, în 1582,
Palia. Traducerea textului s-a făcut, probabil, după un original
maghiar şi cuprinde primele două cărţi, Facerea şi Ieşirea, din
Vechiul Testament; la Cluj s-a tipărit, la o dată cuprinsă între

62
1570-1573, Cartea de cântece, cu litere latine şi ortografie
maghiară, lucrare din care s-au păstrat numai opt pagini.
La aceste texte se adaugă cărţile populare. Deşi în număr
mic şi mai ales manuscrise la început, acestea au avut o largă
circulaţie în toate regiunile locuite de români. Pentru perioada
1532-1600 înregistrăm în categoria textelor populare textele
apocrife (texte apocaliptice: Apocalipsul Sfântului Pavel,
Apocalipsul Maicii Domnului, Legenda lui Avram; legende
hagiografice: Legenda Sfântului Sisinie, Legenda Duminicii,
Legenda Sfintei Vineri); textele situate între literatura
canonică şi cea apocrifă: Cugetările în ora morţii; textele
laice (Floarea darurilor, Reţete medicale, Începătura de nuiale
– un text de magie populară, care foloseşte psalmi şi rugăciuni.
Aceste lucrări, deşi sunt traduceri, cele mai multe din slavă şi
greacă, dar şi din maghiară, se caracterizează prin simplitatea,
naturaleţea şi cursivitatea stilului. Spre deosebire de textele
religioase, unde limba originaluilui îşi pune amprenta în mare
măsură îndeosebi asupra sintaxei, aici fraza este mai liberă, mai
puţin tributară modelului după care se face traducerea, ca
urmare a faptului că traducerea însăşi este mai liberă, nefiind
absolut literală, ca în cazul textelor bisericeşti. Aşa se face că
limba textelor populare, mai apropiată de limba vie a
poporului, a devenit un model pentru autorii textelor literare
din perioada veche şi de mai târziu.
Dintre toate monumentele de limbă literară amintite,
textele rotacizante au reuşit să se impună mai mult decât
celelalte texte traduse, copiate sau tipărite în acelaşi timp. Prin
urmare, lor li se acordă întâietate când e vorba de cercetarea
limbii române literare din secolul al XVI-lea. Prestigiul pe care
l-au dobândit aceste texte se explică şi prin aceea că cei mai
mulţi specialişi au pus vechile traduceri rotacizante la baza
tipăriturilor realizate de Coresi la Braşov.

63
 2. Primele încercări de a norma limba română literară
scrisă

Despre încercări sporadice de a norma limba română

literară se poate vorbi chiar şi mai înainte de secolul al XVI-
lea. Este vorba de aspectele înregistrate în cuvintele româneşti
înregistrate în documentele slave, aspecte care demonstrează
respectarea unor reguli în reproducerea cuvintelor româneşti în
aceste documente (Vezi I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii
române (de la origini până la 1860), Bucureşti, 1981, p.85
ş.u.).
2.1. În textele rotacizante este evidentă tendinţa
traducătorilor de a se conforma unor norme unice mai ales la
nivel fonetic.
2.1.1. Fonetisme care sunt inovaţii în textele rotacizante
a) Labialele p, b, m, f, v + i vocalic + consoană nu apar
palatalizate Această normă fusese stabilită probabil în secolul
al XV-lea şi ea se respectă cu stricteţe. Sunt prezente doar
câteva abateri de la normă în Psaltirea Şcheiană (PS) şi în
Psaltirea Voroneţeană (PV), unde sporadic apare palatalizarea
lui f + i şi p + i, preferinţa îndreptându-se spre labiala
nealterată. În Codicele Voroneţean (CV) nu există nici un
exemplu de palatalizare. Editând în 1981 Codicele Voroneţean,
Mariana Costinescu aduce în discuţie un caz interesant de
hipercorectitudine în numele propriu Chipru: „Grafia Pipru a
numelui propriu Chipru (Cipru) s-ar putea interpreta şi ca
formă hipercorectă, deci ca o mărturie a pronunţării palatalizate
a lui p într-unul din graiurile reflectate în acest text”. Este
neîndoielnic faptul că în graiuri palatalizarea se producea, dar e
importantă, pentru a susţine conformarea traducătorului la
norme unice, încercarea acestuia de a evita în scris fenomenul
fonetic în discuţie, ajungându-se chiar la excese pe care le
putem numi forme hipercorecte. Aceste forme hipercorecte

64
constituie un argument în sprijinul ideii că norma se aplica în
mod conştient5.
Observaţia de mai sus poate fi întărită printr-o constatare
a lui Ovid Densusianu din Istoria limbii române, observaţie
potrivit căreia „atunci când palatalizarea labialelor ducea la un
fonetism pre depărtat de sunetele primitive, un asemenea
fonetism îi punea în oarecare încurcătură pe cei ce sriau şi ei
căutau să-l îndepărteze din scriere; a pune chiatră, ghine în loc
de piatră, bine putea să pară prea îndrăzneţ. Dacă, dimpotrivă,
diferenţa dintre formele alterate şi formele primitive nu era atât
de izbitoare, se făceau mai uşor concesii fonetismului dialectal,
cum era cazul pentru f ́> h; deoarece hi se depărta de fi mai
puţin decât chiatră, ghine de piatră, bine, nu era o dificultate
ca el să fie scris în acest fel”.
În toate cazurile de nealterare a labialelor urmate de i am
putea vorbi deci de respectarea unei norme a limbii române
literare.
b) Un alt fenomen fonetic ce capătă statut de normă
fonetică este pronunţarea muiată a consoanelor ş, j, s, z, ţ, r,
ceea ce înseamnă absenţa velarizării, deci conservarea de
regulă a lui e netrecut la ă, a lui i netrecut la î, a diftongului ea
neredus la a şi a lui i final şoptit. Şi acestă normă şi-ar avea
punctul de plecare tot în textele slave din secolul al XV-lea,
texte în care se înregistrează cuvinte româneşti care atestă
absenţa velarizării. Exemple în acest sens ne oferă Codicele
Voroneţean: dzile, dzise, puţină, deumnedzei, striga,
înţeleaseră, jeluitu, înţeleage, ţeapă, seară, mulţi, faceţi, ştiţi,
puteţi, câtuşi etc. Se întâlnesc însă şi abateri de la această
5
Un exemplu interesant de hipercorectitudine s-a înregistrat şi în Palia de
la Orăştie (1582). Aici apare grafia hipercorectă firovimii (pt. hirovimii) –
datorată unei persoane care evita redarea în scris a fenomenului palatalizării
lui f în stadiul hi (pe care îl avea în grai), deoarece respecta norma cu
labiodentala nealterată. Teama de a nu contraveni acestei norme l-a
determinat să-l substituie pe h cu f în hirovimii, unde h nu redă stadiul h al
palatalizării lui f.

65
normă, abateri ce reprezintă de regulă reducerea diftongului ea
la a (slujască) sau dispariţia lui i şoptit (însuş, însiş). Cazurile
de velarizare propriu-zisă sunt extrem de rare.
c) O normă literară fundamentală o reprezintă notarea lui
e aton, final sau medial, netransformat în i şi a diftongului ea,
în poziţie finală, netrecut la e: capetele, vreame, praznicele,
trei, mare, de, bea.
2.1.2. Arhaismele fonetice care caracterizează vechea
română literară sunt evidente şi în textele rotacizante:
a) Păstrarea lui ă în: băsearecă (CV), blăstema (CV),
fămeie (PH), năsip (CV), rădica (CV), păhar (PH). În cazul
unor cuvinte din cele notate mai sus se înregistrează însă şi
forme cu asimilarea lui ă la e (besearecă, beseareciei,
beseareciloru), ceea ce înseamnă că fenomenul de asimilaţie a
lui ă la e începe să se realizeze încă din textele rotacizante.
Frecvenţa formelor cu ă neasilmilat demonstrează însă că
aceasta era norma în secolul al XVI-lea.
b) Menţinerea lui e nesincopat în cuvinte ca derept,
dereptate, dereptătoriului, derege caracterizează nu numai
textele rotacizante, ci toate textele româneşti din acea perioadă.
c) Codicele Voroneţean ne oferă exemple cu conservarea
lui u în preut, usteni; formele cu o sunt rare.
d) e apare netrecut la i în cuvinte ca: inremă (CV),
demânreaţă (CV), arepi (PV), ceti (CV). Apar în paralel, dar
extrem de rar, formele cu e devenit i.
e) ş netrecut la s în: deşchizi, deştinse;
f) m păstrat în rumpe. Frecvenţa formei rump şi folosirea
ei până târziu ar putea fi dovezi că în limba veche norma era
rump şi nu rup.
2.1.3. Fonetisme regionale (specifice tuturor variantelor
de tip nordic: maramureşeană, bănăţeană, moldoveană de
nord).
Cei care scriau româneşte în secolul al XVI-lea se
îndepărtau de norma populară, dar se bazau în încercarea lor de

66
a da unitate limbii şi pe unele particularităţi regionale. Astfel
de particularităţi aveau sau nu şansa de a se impune în sistemul
de norme . Se poate vorbi despre respectarea unor norme
regionale numai dacă anumite fenomene se realizează cu
consecvenţă.
Unii specialişti, I. Gheţie, de exemplu, consideră că
normele regionale respectate în textele din nord sunt
numeroase. Alţii susţin o opinie contrară, reducând aceste
norme la câteva:
a) Păstrarea africatei dz (rezultată dintr-un d + e, i latin)
şi a africatei ĝ, rezultată dintr-un j + o, u latin. Fenomenul
acesta este firesc în cuvintele de origine latină, dar se realizează
şi în unele cuvinte de altă provenienţă: dzise, dzile, giudeţu,
giudecătoare, giurui etc.
b) Prezenţa lui r muiat în sufixele –ar, -tor şi în cuvinte
terminate în aceste foneme: agiutoriu. Încadrarea acestui
fenomen printre particularităţile regionale nu e întru totul
îndreptăţită, deoarece acesta se regăseşte deopotrivă în
variantele de tip sudic, aşa cum o dovedeşte prezenţa formelor
de tipul cârmuitoriu, ajutoriul, ceriului, ceriu, mângâietoriului
în textele lui Coresi. Prin urmare, fenomenul ar trebui încadrat
între normele limbii române literare vechi.
În rândul fonetismelor regionale ale variantei literare
nordice specialiştii mai încadrează menţinerea formei
etimologice, fără anticiparea elementului palatal: pâre.
2.1.4. Fenomene regionale specifice numai textelor
rotacizante
a) Trecerea lui –n- intervocalic la –r- sau la –nr- în
cuvintele moştenite din latină: mârule (PH), punrea (CV),
sunrară (PV) etc.
b) Păstrarea lui ń în cuvinte ca: întâń (CV), întâniu (CV),
călcăniu (PS). Acest fenomen este rar în textele rotacizante, nu
se notează cu consecvenţă şi, prin urmare, poate fi considerat
specific doar variantei literare bănăţene.

67
 Din observaţiile făcute în legătură cu particularităţile
fonetice din textele rotacizante se constată că unele fenomene
fonetice pot fi considerate norme ale limbii române literare din
secolul al XVI-lea. De asemenea, sunt prezente unele
particularităţi arhaice care sunt generale pentru perioada în
discuţie şi care dovedesc o anumită unitate a limbii literare
vechi la nivel fonetic. Apariţia în texte a particularităţilor strict
regionale duce la ruperea acestei unităţi şi conferă limbii
textelor vechi, considerate în ansamblu pe toate regiunile ţării,
un caracter numai realtiv unitar.
Nivelul fonetic, comparativ cu celelalte niveluri ale
limbii române literare vechi, prezintă cele mai multe divergenţe
dialectale. Situaţia va rămâne aceeaşi şi în stadiile următoare de
evoluţie a limbii române literare.

2.2. Nivelul morfologic

- Pluralul substantivelor feminine în -e şi nu în -i:
grădine (PH), rane (PS), talpe (PH);
- Pluralul neutrelor în –ure este un fenomen specific
tuturor textelor. Excepţie face PH, unde apare mult mai
frecvent desinenţa de plural –uri.
- Utilizarea în paralel a formelor sintetice de genitiv-dativ
în –eei, -iei: peliţeei (PH, PS, CV) cu cele analitice de genitiv-
dativ, formate cu prepoziţia de sau a: cale de cetate (PS, PH).
- Utilizarea vocativului etimologic în –e: ome (PH, CV).
- Forma de plural a adjectivului gol este goli.
- Folosirea articolului hotărât în procliză, la masculin cu
formele lui, lu, iar la feminin cu formele ei, ii, i: a ei noastre
credinţă (CV).
- Numeralul colectiv îmbi este folosit în paralel cu
amândoi, iar numeralul cardinal mie este invariabil.
- Relativul care apare articulat, deci variabil la
nominativ-acuzativ după gen şi număr: carele, carea, carii.

68
 - Sunt frecvente formele pronominale nehotărâte arhaice:
neştinre „cineva” (CV), cineşi „fiecare” (PS).
- În privinţa verbului, menţionăm frecvenţa formelor
iotacizate: auz, spui, poci; folosirea auxiliarului a avea la
perfect compus în forma au la persoana a III-a, singular şi
plural; mai mult ca perfectul apare în structură perifrastică: au
fost grăit, în loc de forma sintetică grăiseră; imperativul
prohibitiv în –areţi, -erţi, -ireţi este întâlnit în toate textele: nu
vă giurareţi (CV), nu iubireţi (PH).
- Sunt prezente în aceste texte adverbe care ulterior vor
ieşi din uz: ainte „înainte” (PS, CV), cătelin „cu încetul” (CV),
dănăoară „odată, odinioară” (PS), iuo „unde” (CV, PV).
- Prepoziţiile apar în forme mai apropiate de etimon: pre,
suptu.

2.3. Nivelul sintactic

La acest nivel se impune să facem în primul rând
precizarea că textele rotacizante sunt traduceri după originale
străine şi, prin urmare, sintaxa traducerii rămâne tributară
modelului sintactic după care s-a făcut traducerea. În acest sens
se exprima Al. Rosetti: „Străine de spiritul limbii noastre,
construcţiile acestea vădesc nepriceperea primilor traducători şi
încurcătura în care se găseau de a transpune într-o limbă săracă,
lipsită de termeni abstracţi şi nemlădiată printr-o tradiţie
literară, subtilităţile textelor biblice. Rezultatul aşteptat a fost,
deseori, imitarea servilă a frazeologiei originalelor, fără
consideraţie la ordinea firească a cuvintelor în româneşte”
(ILR, 1986, p. 516).
2.3.1. La nivelul propoziţiei, semnalăm câteva
particularităţi sintactice mai semnificative:
- acordul apoziţiei în caz cu substantivul determinat:
giuraiu-me lu David, şerbului mieu (PS), sfântulu I[sra]ililui,
împăratului nostru (PH), vărsară sângele lu Ştefanu,

69
martorului tău (CV). În unele situaţii acordul a fost evitat:
svăntul lu Israil, împăratul nostru (PS);
- acordul atributului adjectival în gen, număr şi caz cu
substantivul determinat se realizează uneori: se ispovedescu-se
numelui tău marelui (PS); dimpregiurul locului aceluia (CV);
- predicatul se acordă, de regulă, cu subiectul.
2.3.2. La nivelul frazei, coordonarea copulativă se
realizează prin de, şi, nece, iar: scoală de te boteadză (CV);
veriţi şi vedeţi lucrul dzeului (PS) etc.; coordonarea
adversativă se realizează prin: ce, iară: nu morţii laudă-te …
ce noi viii blagoslovim domnul (PS); de multe ori izbăvi ei, iară
ei măniară elu (PS); tu credinţă ai, iară eu lucru amu (CV);
construcţiile disjunctive întrebuinţate în aceste texte sunt: sau,
sau…sau, seva…seva, oare…oare: nime n-au venritu a afla
sau a vesti sau a grăi de tinre (CV). În fraza creată prin
subordonare, temporalele se introduc prin: căndu,
atunce…căndu, căndu… atunce, cât, ca, de etc.; cauzalele –
prin: că, căci, de, derept aceea, derep ce; finalele – prin: ca să
(se), cum (se), de se, de, pentru să (se); completivele – prin: că,
cum se, se nu; consecutivele – prin: că, de, iară; predicativele –
prin: cum; subiectivele – prin: să; condiţionalele – prin: de, de
se, deca, se.
Propoziţiile interogative sunt introduse prin: au ce,
doară, au doară, căce, derepce, dereptu care, prentru ce, pren
ce, să.

2.4. Nivelul lexical

În activitatea de traducere a primelor texte în limba
română, traducătorii au întâmpinat probleme primul rând din
cauza sărăciei vocabularului românesc. Urmarea a fost
împrumutarea unui număr mare de cuvinte din limbile în care
erau scrise originalele după care se realiza traducerea.

70
 Lexicul textelor din secolul al XVI-lea, în general,
cuprinde multe cuvinte care circulau în toate variantele literare.
Aceste elemente lexicale sunt clasificate în două categorii:
a) termeni azi dispăruţi sau păstraţi doar izolat în unele
graiuri: agru „ogor”, arină „nisip”, arbure, auă „strugure”, a
cumpli „a sfârşi”, a deşidera „a dori”, a deştinge „a coborî”,
gintu „neam”, a se înveşti „a se îmbrăca” etc.;
b) cuvinte care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie
semantică: adunătură „sfat”, bezaconie „nelegiuire”, a certa „a
da sfaturi”, ciudă, ciudesă „minune”, drac „duşman”, greaţă
„greutate”, jale, jelanie „dorinţă”, limbă „popor, neam”, mişel
„sărac”, prost „simplu”, a răposa „a se odihni”, silă „putere”,
soţie „tovarăş” etc.
În afara acestor cuvinte, se întâlnesc în aceste texte
derivate precum: mişelame, bogătate, fericăciune „fericire”,
odihneală, oamet „mulţi oameni” etc.
Specifice variantei nordice erau cuvintele: adămană
„camătă”, arină „nisip”, alean „dor”, aleaneş „duşman”, băsău
„mânie, necaz”, brâncă, bumb, beseadă „discuţie”, a besedui
„a discuta”, nea, niştotă „lipsă mare”, păcurar, pită, rărunchi
etc.
Influenţele străine sunt din slavonă şi maghiară. Multe
dintre împrumuturile lexicale din aceste texte nu au fost
asimilate de limba română literară şi au ieşit din uz în veacurile
următoare.

71
 (V.) 2. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE
LITERARE
ÎN PERIOADA 1640-1780

2.1. Repere ale dezvoltării culturale

În primele trei decenii ale secolului al XVII-lea,

instabilitatea politică din Ţările Române a împiedicat
dezvoltarea culturii. Abia începând cu deceniul al IV-lea, o
dată cu domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, se poate
spune că se reînnoadă firul tradiţiei culturale din secolul
precedent. De numele acestor domnitori, aflaţi permanent
într-o adevărată competiţie, dar şi în conflict deschis, se leagă
multe realizări ale culturii române: monumente arhitecturale,
bisericeşti şi laice, şcoli, tipărituri etc.
Într-un climat cultural favorabil, se putea realiza ceea ce,
din motive obiective, se neglijase vreme îndelungată –
luminarea poporului român. Două erau căile de urmat la acea
dată: înfiinţarea de şcoli, altele decât cele bisericeşti, traducerea
cărţilor de cult în limba română şi tipărirea lor.
În această perioadă, tendinţa de laicizare a culturii, deşi
timidă, se declanşează o dată cu înfiinţarea Colegiului de la Iaşi
– în 1640, cu limba de predare latina – şi a Şcolii de la
Târgovişte – Schola greca et latina, în 1646. În aceste şcoli se
predau unele discipline noi ca: gramatica latină şi greacă,
poetica, retorica şi logica, deschizându-se astfel drum studiilor
clasice greco-latine.

72
 Activitatea tipografică, esenţială în propagarea valorilor
culturii scrise, se reia în cele două Principate după o întrerupere
de aproape trei sferturi de veac. În 1635, Matei Basarab, cu
sprijinul mitropolitului de Kiev, Petru Movilă, a instalat o
tipografie la Câmpulung. Prima tipăritură dată la iveală aici a
fost un Molitvenic slavonesc. După trei ani, la Govora, se
tipărea o Psaltire slavonă, destinată, după cum rezultă din
prima predoslovie a lui Matei Basarab, “drept credinciosului şi
evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu
noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slavonesc ca
limbă, şi cu deosebire bulgarilor, sârbilor, moldovenilor şi
celorlalţi”6
Reluată, aşadar, prin tipărirea de cărti în slavonă,
activitatea tipografică se îndreaptă treptat pe drumul firesc al
editării de cărţi în limba română. Prima carte românească ieşită
de sub teascurile tipografiei de la Govora a fost cunoscuta
Pravilă sau Îndreptătoriu de leagi din 1640; traducerea cărţii
se datora călugărului Mihail Moxa, iar tipărirea ei fusese
supravegheată de cărturarul muntean Udrişte Năsturel.
În Moldova, cu sprijinul aceluiaşi mitropolit al Kievului,
românul Petru Movilă, s-a instalat o tipografie în chiliile
mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi; şi aici prima tipăritură, din
1642, s-a făcut în altă limbă decât româna. Este vorba despre
Decretul sinodal, care cuprindea hotărârile Sinodului de la Iaşi
din acelaşi an, text tipărit în limba greacă. Un an mai târziu,
tipografia ieşeană avea să dea la iveală un adevărat monument
al limbii române literare şi al culturii noastre din prima
jumătate a secolului al XVII-lea, Cartea românească de
învăţătură sau Cazania lui Varlaam, lucrare închinată întregii
“seminţii” româneşti. Lăsăm la o parte alte tipărituri, care nu
fac obiectul discuţiei noastre, pentru a preciza că şi aici, ca şi în
Ţara Românească, tiparul rămânea apanajul cărţii bisericeşti şi,

6
Ap. Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la
Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1996, p.117.

73
în câteva cazuri, al primelor texte juridice, Pravilele, în cea mai
mare parte cu caracter canonic. Cărţile laice, a căror serie se
deschide cu Letopiseţele, vor circula în manuscris vreme
îndelungată, iar tipărirea literaturii culte se va face mai târziu.
Curentele religioase reformatoare care câştigaseră teren
în Transilvania, existenţa aici a unei serioase tradiţii, deschisă
de diaconul Coresi, precum şi sprijinul care venea de peste
munţi7 au făcut posibilă reluarea, după aproximativ 50 de ani, a
activităţii tipografice în această regiune. Seria lucrărilor
româneşti se deschidea în 1640 cu Catehismul calvinesc, tradus
din ungureşte la Alba Iulia şi tipărit în satul Prisac de popa
Dobre din Ţara Românească. Această carte a generat prima
operă cu caracter polemic din cultura noastră, Răspunsul lui
Varlaam la catehismul calvinesc (1645), îndreptat către toţi cei
“ce se află în părţile Ardealului... iubiţi creştini şi cu noi de un
neam, Rumâni”8. Pe seama aceloraşi curente religioase
reformatoare trebuie pusă însă monumentala realizare de la
1648, Noul Testament tipărit la Bălgrad, sub semnătura
mitropolitului Simion Ştefan.
Activitatea de tipărire a cărţilor de cult în limba română
s-a desfăşurat în defavoarea slavonismului, aşa cum rezultă
dintr-o statistică realizată de Octavian Şchiau9. Din cele 43 de
cărţi tipărite între 1635-1656, 23 au fost în limba română, 13
în slavonă, 5 slavo-române şi 2 în limba greacă.

7
Este vorba despre tipografi formaţi în tipografiile muntene: popa Dobre,
trimis în Transilvania de mitropolitul muntean Teofil, la cererea
mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie II; Ştefan, care a venit în
Transilvania la 1644 şi l-a slujit o vreme pe mitropolitul Simion Ştefan, şi
ieromonahul Silvestru, cel care avea o serioasă experienţă tipografică –
realizase în 1642, în Ţara Românească, Evanghelia învăţătoare –, dar şi
experienţă în privinţa traducerii textelor religioase. El este autorul traducerii
iniţiale a Noului Testament, punct de plecare pentru textul de la 1648.
8
Ap. Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p.119.
9
O. Şchiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca,
1978, p.49.

74
 După o perioadă de înflorire a culturii româneşti a urmat,
între 1654-167810, o relativă stagnare soldată cu o nouă
întrerupere a activităţii tipografice timp de peste două decenii.
Cea mai importantă lucrare realizată în această perioadă a văzut
lumina tiparului în Polonia, la Uniev. Este vorba despre
Psaltirea în versuri a mitropolitului Moldovei, Dosoftei. Deşi
nu se tipărise în ţară, această carte a însemnat reluarea
activităţii tipografice în ordinea în care fusese părăsită cu
douăzeci de ani mai devreme. În Muntenia, tradiţia a fost
continuată de mitropolitul Varlaam, iar în Transilvania, de
popa Ioan Zoba din Vinţ.
Urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Şerban
Cantacuzino (1678) a deschis o nouă epocă în cultura noastră,
cunoscută sub numele de “perioada cantacuzin-
brâncovenească” . Om cult şi iubitor de cultură, format la
11

marile şcoli ale vremii12, dar şi dornic să-şi lege numele de

opere nepieritoare, Şerban Cantacuzino a sprijinit material
traducerea şi tipărirea integrală a Bibliei în limba română. Deşi
a ieşit de sub tipar după moartea domnitorului, ea poartă până
astăzi numele iniţiatorului: Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui
Şerban (Cantacuzino), fiind cel mai de seamă monument al
culturii şi al limbii române literare din perioada veche. Şcolit el
însuşi în instituţii de seamă, Şerban Cantacuzino a înfiinţat la
Bucureşti Academia elinească de la Sf. Sava, care şi-a dobândit
un real prestigiu datorită profesorilor de seamă pe care i-a avut,
profesori plătiţi de domnitor din vistieria statului.
Continuând tradiţia initiaţă de Matei Basarab şi dusă mai
departe de Şerban Cantacuzino, domnia lui Constantin
Brâncoveanu a însemnat o etapă de “afirmare a spiritului

10
Între domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi venirea la tronul Ţării
Româneşti a lui Şerban Cantacuzino.
11
Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p.122.
12
A fost educat în tinereţe la Şcoala greacă şi latină din Târgovişte şi apoi la
Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol.

75
creator românesc pe multiple planuri: politic, diplomatic,
cultural, artistic etc.”13. Preocupat de răspândirea culturii pe
întregul spaţiu românesc, Brâncoveanu s-a gândit îndeosebi la
românii transilvăneni, încercând să-i sprijine în rezistenţa lor
împotriva unirii cu Biserica Romei. Sprijinul său s-a
concretizat în ctitorirea de biserici în Ardeal, hirotonirea de
preoţi în Ţara Românească pentru regiunile de peste munţi,
precum şi în difuzarea acolo a cărţilor de cult provenind din
cele cinci centre tipografice care funcţionau pe atunci în sudul
spaţiului românesc: Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Buzău,
Râmnic.
Ca şi înaintaşul său, Brâncoveanu a fost preocupat de
soarta ortodoxiei în general, astfel încât cărţi tipărite la Snagov
şi Buzău în limba arabă au ajuns la ortodocşii din Siria, iar
altele tipărite în limba georgiană au fost difuzate pînă în
Caucaz. Cel care l-a sprijinit în această activitate de anvergură
a fost învăţatul mitropolit Antim Ivireanul, de al cărui nume se
leagă multe dintre realizările culturii scrise din această
perioadă.
Dezvoltarea şcolii a stat, de asemenea, în atenţia
domnitorului muntean. El a reorganizat, în 1694, Academia
Domnească de la Sf. Sava, cu predare în limba greacă. A adus
aici profesori de prestigiu, motiv pentru care la Bucureşti au
venit să studieze numeroşi elevi din Balcani, sporind astfel
faima instituţiei româneşti.
Facem aici precizarea că, în paralel cu literatura
religioasă care înlătura tot mai hotărît veşmântul slavon, s-a
dezvoltat o literatură laică al cărei rol în dezvoltarea limbii
române literare a devenit esenţial numai în momentul în care
astfel de texte au putut fi răspândite prin tipar.
La cumpăna dintre veacuri, o nouă perioadă de
instabilitate politică internă avea să se răsfrângă asupra
activităţii culturale din Ţările Române. Momentul odată
13
Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p.124.

76
depăşit, cultura românească veche a intrat în cea mai
importantă etapă: 1715-1780. Perioada este delimitată de două
evenimente culturale: apariţia ultimei tipărituri a lui Antim
Ivireanul – Ceaslovul – şi a primei gramatici româneşti tipărite,
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, concretizarea
crezului lingvistic al reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Principalele tipografii se aflau la Bucureşti, Râmnic,
Buzău (în Ţara Românească), la Iaşi iar apoi la Rădăuţi (în
Moldova), la Blaj şi, sporadic, la Alba Iulia (în Transilvania).
Cărturarii care au contribuit la tipărirea cărţilor româneşti în
perioada amintită au fost episcopii de Râmnic, Damaschin,
Chesarie şi Filaret, şi episcopii ardeleni de la Blaj, Petru Pavel
Aaron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior.
Dezvoltarea fără precedent a activităţii de tipărire şi de
difuzare a cărţilor bisericeşti este evidentă dacă urmărim
statistica realizată de Ion Gheţie14. În Muntenia, între 1717-
1750, au apărut 84 de titluri, în Moldova – 30, iar în
Transilvania – 8. Datele furnizate aici reliefează faptul că
Muntenia ocupa primul loc în tipărirea cărţilor. În Moldova,
activitatea tipografică, deşi nereprezentativă sub aspect
cantitativ şi calitativ, a continuat totuşi, în vreme ce în
Transilvania tipografia de la Bălgrad, transferată ulterior la
Blaj, şi-a întrerupt practic activitatea pentru aproape o jumătate
de veac (1702-1747). Situaţia de peste munţi era determinată
de atitudinea de respingere a culturii ortodoxe de către cei care
doreau impunerea noii credinţe (greco-catolice) în rândurile
românilor. Acum este o perioadă extrem de dificilă pentru
ortodoxismul din Ardeal, întreţinut şi printr-un suflu venit
îndeosebi din Ţara Românească o dată cu cărţile de cult şi cu
preoţii hirotoniţi aici. Chiar împotriva hotărârii Curţii de la
Viena (vezi I. 3.1.) legăturile dintre românii ardeleni şi cei din
Ţara Românească şi Moldova n-au încetat niciodată. Rolul cel
mai important în menţinerea acestor legături a revenit cărţilor
14
I. Gheţie, BDRL, p.377.

77
tipărite în Muntenia. Acestea au fost folosite atât în bisericile
ortodoxe din Transilvania, cât şi în cele din Moldova, iar după
1750, o dată cu reluarea activităţii tipografice la Blaj şi la Iaşi,
aceleaşi cărţi au fost reproduse, fapt ce a favorizat unificarea
limbii române literare pe baza variantei sudice15.
Şi în această perioadă, în pofida laicizării tot mai
evidente a culturii române, textele laice au rămas în manuscris,
tipografiile fiind încă mitropolitane. Aspectul fundamental în
ce priveşte viaţa religioasă a românilor l-a reprezentat
eliminarea definitivă a limbii slavone şi introducerea limbii
române în serviciul divin. În acest fel, după un drum anevoios,
cea dintâi funcţie socială a limbii române fusese definitiv
recuperată.
Progresele incontestabile pe care cultura românească le
făcuse în această perioadă au fost posibile şi datorită climatului
cultural european. Este momentul să aducem aici în discuţie
influenţele pe care Ţările Române le-au resimţit din partea
umanismului. Deşi apăruse în Europa Apuseană şi Centrală
încă din secolul al XV-lea, acest curent de gândire s-a
manifestat la noi abia mult mai târziu, altfel spus, fără a ignora
ideile novatoare din Apus, Ţările Române “au reacţionat faţă
de curentul de gândire umanist potrivit unei cronologii
proprii”16.
Deci nu despre o izolare a oamenilor de cultură români
faţă de umanism este vorba, de vreme ce cărturarii noştri din
secolul al XVII-lea cunoşteau limbile de cultură care favorizau
accesul la cultura umanistă, iar în pictura şi în arhitectura
vremii se reflectau numeroase motive renascentiste. Motivele
adoptării mai târziu a ideilor umaniste trebuie căutate în primul
rând în dorinţa românilor de a-şi păstra identitatea în faţa
expansiunii catolicismului şi a religiilor protestante. Un sprijin

15
I. Gheţie, Istoria, p.123.
16
V. Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj-Napoca, 1979, p.11.

78
incontestabil au găsit ei în credinţa lor ortodoxă, “care putea
tolera împrumuturi în arhitectură şi artă, în literatură,
meştesuguri, viaţa de curte, veşminte şi podoabe, dar nici o
abatere, «modă» sau cochetărie pe plan doctrinar”17. În al
doilea rând, trebuie avute în vedere relaţiile Ţărilor Române cu
Poarta. Aceasta accepta numai tradiţia bizantină, orice altă
formă de europenism fiind exclusă. Aşa stând lucrurile, o
apropiere făţişă de valorile culturii umaniste europene ar fi
putut avea urmări dramatice pentru raporturile ţărilor noastre
cu Imperiul Otoman. Prin urmare, considerăm îndreptăţită
afirmaţia potrivit căreia cărturarii noştri nu au ignorat
umanismul, ci “au avut înţelepciunea să aprecieze momentul
prielnic adoptării lui”18, moment ce se crease o dată cu
scăderea puterii Porţii şi cu afirmarea altor mari puteri politice
europene, Imperiul Habsburgic şi Rusia.
Iniţiativele culturale ale domnitorilor deja amintiţi trebuie
legate şi de existenţa acestui curent cultural european, de vreme
ce s-au concretizat în înfiinţarea de şcoli menite să asigure
educarea tinerilor români, traducerea şi tipărirea de cărţi de
cult pentru a facilita pătrunderea culturii, chiar dacă pentru
început religioasă, în rândul maselor. Toate aceste acţiuni
culturale pot fi puse sub semnul dorinţei de a ridica demnitatea
individului prin cultură. Rezultatele nu au întârziat să apară.
Numărul oamenilor de cultură români este în evidentă creştere,
se diversifică şi preocupările lor, efectul resimţindu-se în
tendinţa de laicizare a culturii româneşti şi, implicit, într-o
timidă diversificare stilistică înregistrată la nivelul limbii
române literare. Avem în vedere faptul că traducerilor şi
tipăriturilor religioase li se adaugă acum texte cu caracter
juridic în limba română, precum şi cărţi populare, cu circulaţie
la început în manuscris, apoi, pe măsură ce înaintăm în timp, şi
tipărite. Literatura laică, concretizată întâi în letopiseţe, se

17
V. Cândea, Op. cit., p.12.
18
Ibidem, p.13.

79
diversifică prin apariţia creaţiilor literare propriu-zise: Viaţa
lumii şi Istoria ieroglifică. Între operele literar-artistice trebuie
să încadrăm Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei,
prima lucrare de anvergură realizată în versuri, prin care se
proba cu succes ceea ce îşi propusese să demonstreze şi Miron
Costin scriind Viaţa lumii, anume că limba română era capabilă
a se mlădia şi după rigorile impuse de arta versului.
Diversificarea stilistică se reflectă şi în realizarea de
opere cu caracter filozofic. Amintim aici traducerea pentru
prima dată la noi a Tratatului despre raţiunea dominantă de
către spătarul Nicolae Milescu, sub titlul Pentru sângură
ţâitoare gândirea, text important atât prin locul pe care îl face
raţiunii în gândire, cât şi prin numărul mare de termeni
filozofici sau etici pe care traducătorul i-a folosit în
transpunerea în româneşte a acestui text apocrif după izvorul
folosit pentru traducerea Vechiului Testament, ediţia de la
Frankfurt a Septuagintei, din 1597. A urmat Divanul, sau
gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul
de Dimitrie Cantemir. Lucrarea relua o temă străveche a
raporturilor dintre suflet şi trup din perspectiva moralei
creştine, ca şi în Tratatul despre raţiunea dominantă, şi a fost
publicată la Iaşi în 1698, cu text paralel în română şi greacă.
Despre un stil ştiinţific în adevăratul sens al cuvântului
este încă prematur să discutăm pentru că nu se realizaseră
lucrări în această variantă a limbii. Nu se poate vorbi acum
despre terminologii speciale, aşa cum au încercat să arate unii
specialişti, ci despre o terminologie de cultură generală19, pe
care o întâlnim şi în celebra Scară a numerelor şi cuvintelor
streine tâlcuitoare din Istoria ieroglifică. După 1700, dar mai
cu seamă după 1750, devine tot mai evidentă tendinţa de
înnoire tematică în scrisul românesc, fapt favorizat şi de o
anumită preocupare a oamenilor de cultură ai vremii pentru
domeniul ştiinţific. Amintim aici numai câteva titluri de opere
19
I. Gheţie, Istoria, p.121.

80
care ilustrează aceste preocupări: Cosmografie, adecă
izvodirea lumii, datată 1766, Gramatica rumânească a lui
Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, de la 1757, Gramatica
românească a călugărului Macarie de la schitul Sihla, din
1773, Ducere de mână cătră aritmetică sau socoteală, Viena,
1777, Ducere de mână cătră cinsta şi direptatea, Viena, 1777
ş.a., precum şi o fază de pionierat în activitatea lexicografică,
concretizată în câteva lucrări dintre care două reţin în mod
deosebit atenţia: Dicţionarul latin-român-maghiar (Lexiconul
marsilian) şi Dicţionarium valachico-latinum (Anonymus
Caransebesiensis).
Început pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, procesul de
dezvoltare a diverselor domenii ale ştiinţei româneşti a dus,
pentru început, la traducerea unor texte ştiinţifice din spaţiul
cultural slav, apoi la transpunerea în limba română a unor
opere ştiinţifice redactate în latină, neogreacă sau în limbile
neoromanice, franceza şi italiana, precum şi în engleză sau
germană, pentru ca treptat locul traducerilor să fie luat de
lucrările originale.
Precizăm că această timidă diversificare stilistică nu a
putut contribui prea mult la dezvoltarea limbii române literare a
vremii pentru că, în cea mai mare parte, aceste lucrări au rămas
în manuscris şi nu s-au putut bucura de aceeaşi răspândire pe
care ar fi avut-o dacă ar fi avut în sprijinul lor tiparul.
Privilegiul de a fi tipărită îl avea în continuare literatura
religioasă.

2.2. Locul Bibliei de la Bucureşti în cultura românească

din a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Deşi până la mijlocul secolului al XVII-lea fuseseră

traduse şi tipărite în limba română relativ multe texte
religioase, totuşi se consideră că abia acum începe la noi
activitatea de traducere şi tipărire oficială a cărţilor bisericeşti.

81
Aceasta pentru că mult timp s-a crezut, în mod exagerat, că
textele anterioare se datorau numai influenţei unor factori
externi, mai exact acţiunii protestante (luterane si calvine). Prin
urmare, aceste traduceri, realizate în cea mai mare parte în
Transilvania, în regiunea Banat-Hunedoara, au stârnit uneori
proteste ale prelaţilor ortodocşi din Ţara Româneasă şi
Moldova.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul veacului
al XVII-lea, locul principalelor centre de cultură de peste munţi
(Sibiu, Orăştie, Cluj, nordul Transilvaniei, Braşov) va fi luat de
cele din Ţara Românească şi Moldova, unde “limba literară va
fi utilizată [...] nu numai de cler şi de dieci, dar şi de boieri, iar,
în cele din urmă, şi de voievod”20. Rolul Ardealului, după cum
am arătat mai sus, va scădea acum, pentru că va rămâne un
singur centru cultural religios, Bălgradul, unde Mihai Viteazul
întemeiase singura mitropolie ortodoxă a Ardealului. Cei care
propagau aici cultura românească erau clericii români
ortodocşi, a căror acţiune era mult îngreunată atât de clerul
reformat, cât şi de lipsa unui voievod român şi a unei boierimi
româneşti care să-l sprijine.
Cu toate acestea, deschiderea spre curentele religioase
care promovau serviciul religios în limba poporului a făcut ca,
în Transilvania, să se progreseze mai repede în ce priveşte
transpunerea în româneşte a literaturii religioase21. De aceea
Bălgradul a fost, la mijlocul secolului al XVII-lea, locul
tipăririi unor lucrări fundamentale pentru oficierea slujbei
religioase în limba română: Noul Testament (1648) şi Psaltirea
(1651). Aceste două lucrări, indispensabile pentru
naţionalizarea serviciului divin, marchează încheierea unei
etape, deoarece activitatea tipografică din Transilvania avea să
cunoască o perioadă de relativă stagnare între 1654-1750; abia
după această dată şi mai ales după 1780, se poate vorbi de o

20
G. Ivănescu, ILR, p.559.
21
I. Gheţie, BDRL, p.273.

82
relansare a culturii de dincolo de munţi graţie laborioasei
activităţi desfăşurate de reprezentanţii Şcolii Ardelene. În
aceste condiţii, era firesc să se ridice alte centre culturale
pentru a veni în sprijinul naţionalizării serviciului divin şi al
introducerii limbii române în cancelaria domnească.
În condiţiile social-politice arătate, cultura în Moldova şi,
îndeosebi, în Ţara Românească a cunoscut o dezvoltare fără
precedent, chiar dacă şi aici, din când în când, au existat
momente de stagnare. Nu o dată oamenii de cultură din
Principate au fost chemaţi să sprijine păstrarea identităţii
naţionale a românilor ardeleni, dând astfel dovadă de o
extraordinară solidaritate spirituală. Din păcate sau poate din
fericire, istoria i-a pus pe români de nenumarate ori în situaţia
de a-şi aduce aminte că toţi “dintr-o fântână cură” şi toţi de un
neam sunt, contribuind astfel la potenţarea conştiinţei unităţii
lor, în ciuda graniţelor vremelnice şi artificiale care i-au
despărţit.
Conştiinţa că vorbesc toţi aceeaşi limbă, în pofida unor
divergenţe dialectale inerente oricărui spaţiu etnic şi lingvistic,
recunoscute de oamenii de cultură ai vremii22, a fost un factor
esenţial în menţinerea unităţii românilor. Aşa se face că cele
mai importante traduceri şi tipărituri erau destinate tuturor
românilor, după cum rezultă din formulări explicite în prefeţele
acestor lucrări23, sau din titlurile textelor noastre vechi24.
Aceeaşi idee se susţine şi prin faptul că textele nou realizate
aveau ca punct de plecare, în mod obişnuit, lucrările precedente
similare sau erau doar simple copieri ori retipăriri ale acestora.

22
Vezi, în continuare, în I. 2.3.1., discuţia despre primele opinii privind
problemele limbii române literare.
23
Simion Ştefan, NT, Predoslovie, p.116: “Noi derept aceaia ne-am silit
den cât am putut să izvodim aşia, cum să înţeleagă toţi”.
24
Varlaam îşi subintitula Cazania Carte românească de învăţătură pentru a
demonstra chiar din titlu că se adresa prin această lucrare întregii “seminţii
rumâneşti”, iar titlul complet al Pravilei lui Vasile Lupu (1646) este Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe.

83
Reluarea lor în alt spaţiu decât cel în care fuseseră traduse
iniţial presupunea totuşi, din partea diortositorilor şi a
tipografilor, un efort consecvent “de a schimba normele [...]
originalului prin acelea ce erau caracteristice propriului lor
«dialect» literar”25.
Ne propunem să analizam în continuare raportul dintre
Biblia de la Bucureşti (1688) şi traducerile româneşti mai vechi
din Sfinta Scriptură. Opiniile formulate converg, în general,
spre considerarea acestei lucrări drept o sinteză a eforturilor de
traducere de un secol şi jumătate, dar s-au exprimat şi puncte
de vedere potrivit cărora nu ar exista o legătură a iniţiativei
spătarului Milescu de a traduce Vechiul Testament cu tradiţia
de până la 1661 în ce priveşte traducerea de cărţi religioase 26.
Am avansat numele spătarului Milescu fără precizări
preliminare, fiind acum cvasiunanim recunoscut faptul că
spătarul moldovean este autorul traducerii integrale a Vechiului
Testament, text folosit pentru realizarea marii întreprinderi
tipografice de la 1688.
Nu se cunoaşte încă foarte exact perioada în care spătarul
a realizat această traducere27; de asemenea nu se ştie cu

25
I. Gheţie, BDRL, p.71.
26
Vezi V. Cândea, Op. cit., p.119-121. Concluzia la care ajunge Cândea
este că “Milescu a tradus cel dintâi şi în întregime Vechiul Testament în
limba română. El a dat o traducere nouă, cu totul deosebită ca scopuri,
metodă şi efort de traducerile parţiale anterioare”.
27
Într-o însemnare din 1723 a mitropolitului Gheorghe al Moldovei (Ap.
AL. Andriescu, Locul Bibliei, p.8) se dau informaţii privind perioada în care
a fost tradus Vechiul Testament de către spătarul Milescu: “au tălmăcit şi
Biblia din limba elinească pre limba românească, când au fost la
Constantinopol capichihaia lui Grigore voievod, domnul Ţării Româneşti
(s.n.), pre care scriere au dat-o şi în tipar Şerban voievod Cantacuzino […]”.
Or, după cum ne spun izvoarele istorice, Milescu a îndeplinit această funcţie
între 1661-1664. E de presupus însă că o traducere de asemenea amploare
nu se putea termina într-o perioadă atât de scurtă. Prin urmare, ne raliem
opiniei exprimate de Alexandru Andriescu (Stud. cit., p.9) potrivit căreia
Milescu a continuat să lucreze la traducerea sa şi după 1664, călătoriile

84
certitudine cui aparţine iniţiativa înfăptuirii unui asemenea act
de cultură28 şi nici în ce împrejurări textul spătarului a intrat în
posesia “oamenilor locului”29, cei însărcinaţi în Ţara
Românească cu pregătirea textului biblic pentru tipar.

întreprinse de el în anii următori, în calitate de secretar şi emisar diplomatic

al domnitorului Gheorghe Ştefan, fiind chiar benefice pentru activitatea
erudită de traducere a textului sacru, deoarece îi puteau da posibilitatea să
compare mai multe versiuni ale Bibliei din spaţiile culturale pe care le
străbătea.
La întoarcerea lui în Moldova, în 1668, după moartea lui Gheorghe Ştefan,
domnitorul pe care-l slujise cu credinţă, Milescu nutrea, probabil, speranţa
editării textului pe care-l tălmăcise cu acribie. Condiţiile nu erau însă cele
mai favorabile, Moldova fiind copleşită de greutăţi în timpul domniei
ultimului reprezentant al Muşatinilor, Iliaş Alexandru.
În împrejurări nu tocmai clare, Milescu, în acelaşi an 1668, a trebuit să
părăsească Moldova, fără a-şi vedea visul împlinit – tipărirea Bibliei în
limba română –, un vis pe măsura nivelului de conştiinţă pe care-l avea unul
dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului românesc.
28
Nu avem astăzi suficiente dovezi din care să rezulte cui a aparţinut
iniţiativa traducerii integrale a Vechiului Testament în limba română. Dacă
s-ar fi păstrat manuscrisul autograf al spătarului, am fi putut afla, cu
siguranţă, acest lucru din prefaţa textului de a cărei existenţă nu ne îndoim,
de vreme ce în Cuvântul înainte cătră cititori din Ms.45 se face o trimitere
explicită la mărturisirile spătarului Milescu: “aşa scrie el la predoslovia lui”.
Cunoscute fiind preocupările umaniste ale cărturarului, rămâne doar o
supoziţie afirmaţia lui B. P. Hasdeu, îmbrăţişată şi de alţi cercetători,
potrivit căreia Şerban Cantacuzino îi ceruse spătarului să traducă în limba
poporului texte sacre. Nu credem că un om cu o personalitate atât de
puternică ar fi putut accepta să scrie “la comandă” şi mai ales să intre în
anonimant, cum s-a întâmplat oricum mai târziu, în împrejurări
independente de voinţa cărturarului moldovean.
29
În privinţa circulaţiei şi a filiaţiei manuscriselor, părerile sunt de
asemenea împărţite. Opinia lansată de B. P. Hasdeu, încă din secolul trecut
(1866), privind faptul că manuscrisul autograf al spătarului Milescu a ajuns
direct de la Constantinopol la Bucureşti imediat după mazilirea lui Grigore
Ghica – pentru care, după cum am precizat, Milescu îndeplinea funcţia de
capuchihaie la Poartă – a fost acceptată de cei mai mulţi istorici literari. Nu
la fel s-a întâmplat cu recunoaşterea meritelor spătarului în realizarea
textului de la 1688. Cu toate că Hasdeu, în acelaşi an, îl indicase pe Milescu
drept traducător al Vechiului Testament, istoricii literari care i-au urmat n-au

85
văzut în textul spătarului decât un material auxiliar pe care traducătorii
ulteriori l-au scos chiar din circulaţia manuscriselor. Aceiaşi istorici literari
s-au întrecut însă în a recunoaşte meritele – e adevărat, nu nejustificate –
celui care a patronat tipărirea Bibliei de la 1688 şi revizorilor locali ale
căror nume sunt precizate la sfârşitul cărţii, logofeţii Şerban şi Radu
Greceanu.
În aceste împrejurări e firesc să nu mai fi prezentat interes itinerarul parcurs
de manuscrisul spătarului până la intrarea în Ţara Românească.
Problema, readusă în centrul preocupărilor de Virgil Cândea (Op. cit.,
p.122), este pusă sub semnul întrebării: “Cum a ajuns izvodul lui Milescu în
Ţara Românească? Nu avem până acum decât presupunerea lui B. P.
Hasdeu, adoptată şi de E. Legrand, că manuscrisul original a ajuns la Şerban
Cantacuzino care ceruse fără îndoială spătarului să traducă în limba
poporului cărţile sacre. Iarăşi o simplă ipoteză (cum deja am precizat),
atribuind lui Şerban iniţiativa operei de care, probabil, a beneficiat numai”.
Întrebarea de mai sus se justifică prin existenţa unor răspunsuri
contradictorii care s-au dat. Virgil Cândea susţine că manuscrisul autograf
al spătarului a intrat în Ţara Românească prin 1665 – direct de la
Constantinopol –, dar nu a ajuns la Şerban Cantacuzino, cum susţinuse
Hasdeu, ci în cercurile ecleziastice de aici, care au folosit acest text – ca
auxiliar – în realizarea unei traduceri după un original slav (Op. cit., p.131),
traducere păstrată astăzi în Ms.4389.
N. A. Ursu, reconstituind itinerarul parcurs de manuscrisul autograf al
spătarului, crede că, iniţial, textul a ajuns în Ţara Românească, de unde a
fost trimis de mitropolitul Teodosie Veştemeanul lui Sava I, mitropolitul
Moldovei. Acesta nu putea încredinţa textul pentru revizie decât celui mai
competent traducător de cărţi sacre în limba română – Dosoftei.
Argumentele aduse de N. A. Ursu (Noi informaţii privitoare la manuscrisul
autograf şi la textul revizuit al Vechiului Testament tradus de Nicolae
Milescu, în: LR, nr.5/1988; LR, nr.6/1988; LR, nr.1,2/1989; LR, nr.5/1989)
vin în sprijinul concluziei că textul care a rezultat din prima revizie a
traducerii lui Milescu, pe care îl avem în copia munteană din Ms.45, este
plin de particularităţi specifice graiurilor nordice, în primul rând
moldoveneşti, şi că aceste fapte de limbă au fost înlăturate la a doua revizie
a textului făcută de “oamenii locului” – munteni, după cum se acceptă în
mod obişnuit –, în vederea tipăririi integrale a Bibliei în limba română.
Alexandru Andriescu (Stud. cit., p.13-14), după ce face o prezentare a celor
mai interesante puncte de vedere exprimate referitor la problema în discuţie,
consideră că Milescu a păstrat asupra sa manuscrisul până la părăsirea, în
1668, a Moldovei, nutrind până atunci speranţa că textul său ar putea vedea

86
 Biblia de la Bucureşti s-a tipărit în decurs de un an, între
noiembrie 1687 – noiembrie 1688, mai exact, a fost începută în
timpul domniei lui Şerban Cantacuzino şi încheiată în primele
luni ale domniei lui Constantin Brâncoveanu, urmaşul la tron al
celui dintâi. Din pagina de titlu rezultă că iniţiativa traducerii i-
a aparţinut în totalitate lui Şerban Cantacuzino: Bibliia adecă
Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao lege toate
care s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înţelegerea
limbii rumâneşti cu porunca preabunului creştin şi luminatului
domn Ioan Şerban Cantacozino Basarabă Voievoda. O altă
menţiune, din aceeaşi pagină, – şi cu îndemnarea dumnealui
Costandin Brăncoveanul, marele logofăt, nepot de sor al
măriei sale, carele, după prestăvirea acestui mai sus-pomenit
domnu, puternicul Dumnezău, den alegerea a toatei Ţări
Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domniia şi
stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei şi întru zilele măriei sale
s-au săvârşit acest dumnezăiesc lucru, carele şi toată
cheltuiala cea de săvârşit o au rădicat – subliniază faptul că,
“decedat la 28 octombrie 1688, Şerban Cantacuzino îşi pierde
imediat prioritatea dobândită prin autoritatea funcţiei, [...], şi
împarte meritele iniţierii şi tipăririi Bibliei cu urmaşul său

lumina tiparului la Iaşi. Împrejurările politice nefavorabile l-au determinat

să plece din ţară, prilej cu care el a încredinţat textul lui Dosoftei, de care îl
legau în primul rând aceleaşi preocupări culturale. Probabil că, în alte
condiţii, Dosoftei ar fi reuşit să scoată în tipografia ieşeană lucrarea lui
Milescu. Se ştie însă că atât mitropolitul Dosoftei, cât şi Mitrofan, episcopul
de Huşi şi colaboratorul celui dintâi la tipărirea cărţilor de cult în limba
română, au fost nevoiţi să părăsească Moldova. Nu este exclus ca Mitrofan,
refugiat la Bucureşti, să fi adus cu el şi textul Vechiului Testament tradus de
Milescu şi revizuit, poate, de însuşi Dosoftei.
Indiferent care va fi fost drumul străbătut de manuscrisul spătarului, este
cert că textul tipărit la Bucureşti, între 1687-1688, reproduce, cu unele
modificări datorate revizorilor munteni, traducerea realizată de eruditul
cărturar moldovean, Nicolae Milescu; pentru partea a doua a Bibliei se reia,
de asemenea cu modificări, textul apărut cu numai 40 de ani în urmă, Noul
Testament de la Bălgrad.

87
Constantin Brâncoveanu”30. Din cele două precizări de mai sus
desprindem şi o altă concluzie în legătură cu un aspect
semnalat frecvent de specialişti relativ la absenţa oricărei
informaţii care să-l trădeze pe autorul iniţial al traducerii
Vechiului Testament, spătarul Milescu: numele acestuia este
intenţionat trecut sub tăcere, pentru a nu scădea prin nimic
meritele celui care se declara patronul noului edificiu cultural.
Chiar dacă nu se fac precizări în legătură cu paternitatea
traducerii Vechiului Testament, nici cu izvorul folosit pentru
Noul Testament, este indubitabil că textul Bibliei care a fost
tipărit la Bucureşti în 1688 este “reproducerea cu modificări a
Vechiului Testament tradus de Milescu şi a textului, de
asemenea revizuit substanţial, al Noului Testament tipărit la
Bălgrad în 1648 de Simion Ştefan”31. Cercetările au demonstrat
că “textul Bibliei de la Bucureşti este foarte asemănător, în
partea lui cea mai întinsă, cu textul din ms. 45. Diferenţele sunt
rezultatul celor două revizii pe care le-a suportat: una mai
veche, [probabil] în Moldova, şi alta, efectuată în preajma
tipăririi, în Ţara Românească. La tipar este trimis textul rezultat
din revizuirea pentru a doua oară a traducerii lui Milescu de
către cărturarii munteni însărcinaţi în mod special cu tipărirea
Bibliei”32.
După cum s-a observat adeseori în literatura de
specialitate, numele acestor cărturari sunt trecute sub tăcere; ei
sunt numai aminţiti în formulări foarte generale în prefaţa lui
Şerban Cantacuzino: “dascăli ştiuţi foarte den limba elinească”
sau “alţii care s-au întâmplat”, “ai noştri oameni ai locului, nu
numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinească
având ştiinţă ca să o tălmăcească”33. Nici în prefaţa semnată de
Dosithei, patriarhul Ierusalimului, nu se fac referiri exacte la

30
Al. Andriescu, Stud. cit., p.26.
31
Ibidem.
32
Al. Andriescu, Stud. cit., p.26.
33
În BIBL. 1688-DOC., I, p.139.

88
cei care au avut rolul esenţial în traducerea şi tipărirea textului,
lucru firesc pentru un cuvânt înainte care, chiar din titlu, îşi
propunea să fie un elogiu la adresa domnitorului:
Prealuminatului, preacreştinului, preaslăvitului, iubitoriului de
Hristos domnu şi oblăduitoriu a toată Ungrovlahia, Ioan
Şerban Cantacozino Basarabă Voievod, dragostea cea întru
Hristos şi apostoleasca blagoslovenie aducem măriei tale. Este
clar că sub un asemenea titlu nu-şi puteau afla loc cuvinte de
laudă la adresa celor care susţineau efectiv edificiul, pentru că
ar fi umbrit meritele domnitorului, dornic să-şi lege numele de
realizări remarcabile. Iar din cele două prefeţe, şi mai ales din
cea semnată de Dosithei, rezultă că într-adevăr Biblia, tipărită
acum pentru prima dată integral în limba română, este
rezultatul eforturilor unui singur om, domnul ţării.
În prefaţa semnată de Şerban Cantacuzino este amintit
întâi numele lui Ghermano de Nyssis – director al Academiei
Greceşti din Constantinopol şi al celei similare din Bucureşti,
“preaînţeleptul cel dentru dascăli ales şi arhiereu” –, care a fost
consultat de traducători, probabil, în probleme de exegeză
teologică. Se creează însă o disproporţie, prin elogiile aduse,
între rolul care i se atribuie acestuia şi rolul celor pe care-i
numeşte atât de general “oamenii locului”, dar care sunt
adevăraţi robi ai condeiului într-o asemenea muncă.
Fără a se evidenţia în vreun fel contribuţia mitropolitului
Ţării Româneşti, Teodosie Veştemeanul, la marea realizare de
la 1688, numele acestuia este amintit doar formal atunci când
trebuie să se facă precizările necesare privind tipografia căreia i
se încredinţase editarea textului. Aprobarea pentru tipărire s-a
dat de către “muma noastră besêreca cea mare”, adică
Patriarhia din Constantinopol, între 7 aprilie 1686 – 12
octombrie 1687, în vremea lui Dionisie Seroglanul, protejatul
lui Şerban Cantacuzino, şi nu de către patriarhul Dosithei al
Ierusalimului, cum s-a crezut în mod eronat, din pricina

89
semnării de către acesta din urmă a celei de a doua prefeţe a
textului34.
Se presupune că printre cei care au fost consultaţi
ocazional, “alţii care s-au întâmplat”, s-a aflat şi eruditul
cărturar umanist stolnicul Constantin Cantacuzino; numele
acestuia nu este prin nimic sugerat, însă se ştie că el a fost în
multe rânduri consultat de fraţii Radu şi Şerban Greceanu în
activitatea lor de traducere a cărţilor de cult în limba română35.
Dintre “ai noştri oameni ai locului”, istoria i-a reţinut
numai pe fraţii Greceanu, pentru că numele acestora apar la
sfârşitul cărţii, la pagina 932, într-o menţiune făcută de cei doi
fraţi, în care ei îşi evidenţiază meritele de traducători ai Bibliei
de la 1688: “Tipăritu-s-au această sfântă carte cu cheltuiala
prea luminatului, prea creştinului şi prea cuviosului domnului
şi stăpânului nostru Ioan Şărban C[onstantin] B[asarab]
voievoda, biruitoriului şi oblăduitoriului a toată Ungrovlahia,
iară cu nevoinţa şi îndireptarea celor ce s-au întâmplat dascăli
şi mai mult desluşindu-se pre limba rumânească de cei mici şi
plecaţi dentru slugile Mării Sale, Şărban biv 2 logofăt i brat ego
Radul log[ofăt]”. Această menţiune a slujit drept argument
celor care au atribuit toate meritele traducerii integrale a Bibliei
în limba română fraţilor Greceanu. Tot în această însemnare
finală s-au găsit argumente pentru a susţine că fraţii Greceanu
au fost numai revizori ai textului din Ms.45. În acest sens, Al.
Andriescu ia în discuţie accepţia termenului a desluşi (“a
deosebi, a distinge, a clarifica, a lămuri, a explica”),
considerându-l cel puţin echivoc: “Noi credem că celor doi
logofeţi, «plecatele slugi ale măriei sale», rang care le dă doar
34
V. Cândea, Op. cit., p.151.
35
V. Cândea (Op. cit., p.145) este de părere că de această dată Grecenii nu
l-au consultat pe stolnicul Constantin Cantacuzino acolo unde au întâmpinat
dificultăţi, dovadă că un text dificil ca tratatul Despre raţiunea dominantă
are suficient de multe deficienţe de traducere, lucru care ar fi fost evitat,
măcar în parte, prin consultarea unui om cu o temeinică pregătire, cum era
pentru vremea aceea Constantin Cantacuzino.

90
dreptul la un loc modest, la sfârşitul cărţii, le revine meritul de
«a fi desluşit» textul lui Milescu, aşa cum rezultase acesta din
revizia anterioară, la care adaugă textul Noului Testament, pe
care de asemenea îl «desluşesc pre limba rumânească», adică
«îl clarifică», «îl lămuresc», comparându-l din nou cu textul
grecesc ca şi în cazul versiunii revizuite a Vechiului Testament
tradus de spătar.”36
Chiar dacă modificările operate de revizori în cele două
părţi ale Bibliei nu sunt de adâncime, munca lor nu trebuie
minimalizată în primul rând pentru că era prima dată în cultura
noastră când se făcea o astfel de operaţiune menită să confere şi
o anumită unitate unui text de o asemenea întindere. Din
această revizie a rezultat textul care a fost aprobat pentru
tipărire de Patriarhia Constantinopolului şi care s-a dat lui
Mitrofan în tipografie, principalul diortositor al textului de la
1688.
Pe o filă nepaginată, la sfârşitul Bibliei de la 1688, se
poate citi un epilog scris de Mitrofan, important pentru
informaţiile interesante pe care le conţine. Întâi, aflăm că
semnatarul epilogului este episcop de Huşi şi “a tot
meşterşugul tipografiei şi îndiriptării cuvintelor rumâneşti
ostenitoriu”; apoi se fac precizări privind perioada cât a durat
tipărirea: ”Şi s-au început acest dumnezăiesc lucru în luna lui
noiemvri, în 5 zile, anul de la începutul lumii 7196, şi s-au
săvârşit în noiemvrie 10, anul 7197.” După obiceiul vremii, se
cere, în continuare, îngăduinţa din partea cititorilor pentru
eventualele “lunecături în lucrul acesta al nostru”, căci “slaba
fire nu lasă nici pre un om a rămânea fără greşală. Că, pre cât
am putut, cu nevoinţă am lucrat şi, precum am aflat în izvod,
aşa am dat şi în tipariu (s.n.)”. Cuvintele subliniate au rolul de
a evidenţia faptul că “izvodul” primit de Mitrofan nu a fost
modificat în nici un fel de diortositor, afirmaţie extrem de
importantă pentru studiul lingvistic al textului. Poate că această
36
Al. Andriescu, Stud. cit., p.29.

91
precizare se referea la modificări de profunzime pe care
episcopul de Huşi, însărcinat numai cu “îndiriptarea”
cuvintelor româneşti, deci cu schimbări de formă, nu şi-a
permis să le facă, nici chiar atunci când îşi dădea seama de
necesitatea lor. Dacă nu acceptăm această idee, atunci afirmaţia
potrivit căreia lui Mitrofan i s-ar datora în mare măsură
particularităţile specifice variantei literare moldoveneşti nu s-ar
mai susţine.
Important prin informaţiile pe care ni le furnizează,
epilogul ar fi câştigat în însemnătate dacă Mitrofan, presupusul
colportor al textului tradus de spătar şi îndreptat de Dosoftei, ar
fi făcut referiri, chiar discrete, la adevăratul traducător al celei
mai ample părţi a textului biblic. Aceasta nu se întâmplă din
motive lesne de înţeles. Diortositor al textului, el nu-şi putea
permite precizări prin care îşi depăşea atribuţiile. Şi apoi, cu
siguranţă, va fi existat o cenzură care a putut face să se şteargă
numele adevăratului traducător, cu scopul deja amintit: să-şi
facă nume veşnic, prin această inegalabilă realizare a culturii
româneşti din vremea respectivă, domnitorul, al cărui sprijin,
incontestabil de altfel, a fost numai material.
Precizând că nu s-a spus ultimul cuvânt în legătură cu
cele mai importante întrebări pe care le-a ridicat de-a lungul
timpului Biblia de la Bucureşti şi, mai ales, cu privire la
contribuţia acesteia la dezvoltarea limbii române literare, vom
susţine că ea reprezenta o nouă carte pentru toată “seminţia
românească”, o operă de colaborare, într-un sens foarte larg,
care “a avut un rol decisiv, oricare ar fi unghiul din care am
privi-o, în dezvoltarea spirituală a poporului român”37.
Rămâne, de asemenea, incontestabil faptul că textul, aşa cum a
văzut lumina tiparului la 1688, a fost punctul de plecare pentru
toate ediţiile ulterioare ale Bibliei în limba română. Acest
adevăr rezultă limpede din afirmaţiile făcute de mitropolitul
Andrei Şaguna în prefaţa ediţiei pe care o scoate la Sibiu între
37
Al. Andriescu, Stud. cit., p.45.

92
1856-1858: “Limba Bibliei pentru un popor numai o dată se
face; dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii şi dacă
poporul au primit limba aceea zicând în însăşi fiinţa sa, atunci
următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi
îndrepta aşa, după cum ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul
cel dintâi al Bibliei de ar fi trăit până în vremile lor”38. Rămâne
să analizăm, sub II. 1., din această perspectivă, raportul dintre
textul editat de Samuil Micu la Blaj în 1795 şi textul iniţial şi
să precizăm “care este volumul, importanţa şi calitatea
«îndreptărilor» făcute de Micu în textul Bibliei de la 1688”39.

2.3. Limba literară în perioada 1640-1780

2.3.1. Concepţia lingvistică a oamenilor de cultură ai

vremii

Condiţiile istorice în care şi-au desfăşurat activitatea

oamenii de cultură din perioada 1640-1780 i-au împiedicat să
zăbovească îndelung asupra limbii române ca mijloc de fixare a
culturii scrise. Ei erau preocupaţi în primul rând de a traduce în
limba română un număr cât mai mare de texte, la început
numai religioase, apoi şi din diferite domenii ale culturii laice.
În această activitate a lor au întâmpinat multe dificultăţi, fapt ce
i-a determinat, sporadic la început, să supună atenţiei cititorilor
astfel de aspecte. Aşa a început să se contureze la noi o
activitate lingvistică în accepţiunea cea mai largă pe care o
poate avea acest termen. Nu se poate vorbi pentru această
perioadă de o concepţie lingvistică unitară, de vreme ce
puţinele opinii sunt presărate prin diferite prefeţe şi epiloguri
ale lucrărilor traduse şi tipărite. Fac excepţie cronicarii şi
Dimitrie Cantemir, care în lucrările lor au susţinut cu

38
Ap. Paul Miron, O nouă ediţie a Bibliei lui Şerban, în BIBL. 1688-DOC.,
I, p.3.
39
Al. Andriescu, Stud. cit., p.34.

93
argumente de ordin lingvistic originea romană a poporului
român, originea latină a limbii române, unitatea etnică şi
lingvistică a tuturor românilor.
Prin urmare, afirmaţia potrivit căreia “primele teoretizări
cu privire la limba română literară s-au dezvoltat la noi, pe de o
parte, în strânsă legătură cu procesul de lungă durată, al
introducerii limbii române în biserică, iar pe de altă parte, în
legătură cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii
comune – romane – a poporului român şi a originii latine a
limbii române şi în legătură cu primele manifestări ale
conştiinţei unităţii poporului român”40 este îndreptăţită şi de
aceea, în demersul nostru, vom urmări modul în care au fost
abordate problemele limbii române ca limbă de cultură din cele
două perspective.
În procesul îndelungat de recuperare a funcţiilor pe care
limba slavonă le îndeplinise ca limbă de cultură în spaţiul
românesc, limba română a avut de întâmpinat numeroase
dificultăţi, unele dintre acestea explicit prezentate de cei cărora
le-a revenit, de-a lungul timpului, nobila şi dificila misiune de a
face din limba română un instrument de comunicare tot atât de
evoluat ca şi limba izvoarelor din care traduceau. Cele mai
mari neajunsuri veneau din “strâmtarea” limbii române, prea
puţin în măsură, pentru început, să permită transpunerea în
româneşte a unor noţiuni de cele mai multe ori abstracte. La
aceasta se adăugau divergenţele dialectale, îndeosebi de natură
fonetică şi lexicală, care, chiar dacă nu împiedicau
comunicarea între românii din diferite zone, puteau fi
stânjenitoare pentru cititori, fapt care motivează grija
traducătorilor de a evita aceste particularităţi regionale şi de a
promova forme cu circulaţie mai largă.
Prima expunere coerentă pe această temă o întâlnim în
Predoslovia cătră cetitori din Noul Testament de la Bălgrad
(1648). Conştient de unitatea tuturor românilor, Simion Ştefan
40
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.88.

94
nu neglija şi nu minimaliza totuşi deosebirile regionale pe care
le punea pe seama celor care “au răsfirat rumânii printr-alte
ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăiescu toţi
într-un chip”41. Prin urmare, îşi propunea să promoveze
elemente lexicale cunoscute în toate regiunile locuite de români
(“Noi derept aceaea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim
aşea cum să înţeleagă toţ[i]”42), având drept criteriu de
selectare a termenilor valoarea circulatorie a cuvintelor
(“cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii
îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune, carele
le înţeleg toţi”43). Autorul predosloviei se referea numai la
diferenţele existente în plan lexical, ceea ce susţine afirmaţia
lui G. Ivănescu44, potrivit căreia graiul popular ardelean din
timpul mitropolitului avea multe elemente maghiare pe care el
le-a abandonat în traducerea Noului Testament, pentru că nu ar
fi fost înţelese de moldoveni sau de munteni. De altfel, în
eliminarea termenilor maghiari consta, după G. Ivănescu45,
tendinţa lui Simion Ştefan de a realiza o limbă literară unitară
în traducerea integrală a Noului Testament. Dacă nu se fac
referiri şi la lipsa de unitate în plan fonetic şi morfologic nu
înseamnă că nu se recunoaşte existenţa variantelor literare în
epoca respectivă, ci se probează conştiinţa mitropolitului că nu
se putea cere şi urmări, la acea dată, desfiinţarea acestora,
arătându-se totodată că “normele regionale (fonetice şi
morfologice), diferite de la un caz la altul, nu constituiau
obstacole în calea difuzării operelor literare în toate ţările
române”46. Rezultatul a fost rezistenţa variantelor literare de-a
lungul secolelor, “în împrejurările în care pe întreg teritoriul

41
Ap. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, 92.
42
Ap. Ibidem.
43
Ap. Ibidem.
44
G. Ivănescu, ILR, p.579.
45
Ibidem.
46
I. Gheţie, BDRL, p.273.

95
dacoromânesc se scria o singură literatură românească”47,
pentru “toată seminţia românească”.
Un alt aspect care merită să fie reţinut din predoslovia
semnată de mitropolitul ardelean la 1648 se referă la ceea ce
oamenii de cultură ai vremii au numit “strâmtarea” limbii
române. Fiind pus în situaţia de a numi pentru prima dată
româneşte unele noţiuni, Simion Ştefan adopta o poziţie
firească pentru orice limbă care se confrunta cu asemenea
probleme: “De aceasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele
cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi
le-am lăsat cum au fost în izvodul grecescu, văzând că alte
limbi încă le ţin aşea, cumu-i synagoga şi poblican, şi
gangrena, şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce
sunt; nume de oameni, şi de leamne, şi de veşmente, şi altele
multe carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat
greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşea”48. Rezultă
de aici că soluţia nu era nouă, nu recurgea la ea pentru prima
dată un traducător român, dar ea se va aplica multă vreme în
practica traducerii, nu numai a textelor religioase.
Observaţii similare privind lipsa de unitate a limbii
române a făcut un alt reprezentant al Ardealului, popa Ioan
Zoba din Vinţ. Acesta, în Cuvântul cătră cetitori la Sicriul de
aur (publicat la Sas-Sebeş, în 1683), constata, ca şi
predecesorul său, lipsa de unitate a limbii române la nivel
lexical, dar, spre deosebire de Simion Ştefan, opta pentru
soluţia opusă, folosirea, “după obiciaiul cum grăesc pre aciaste
locuri”, a termenilor cu circulaţie regională (“cum iaste: oca –
pricină sau adeverinţă, în alian – înprotivă, hasna – folosul,
alduiala – blagosloveniia şi altele”49).
Aceleaşi probleme au stat şi în faţa traducătorilor Bibliei
de la 1688, după cum rezultă limpede din prefaţa semnată de

47
Ibidem.
48
Ap. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.92-93.
49
Ap. Ibidem, p.93.

96
Şerban Cantacuzino. Aici este cu precădere subliniat faptul că
limba română nu era suficient pregătită, la acea dată, pentru a
se transpune româneşte fără cusur cel mai citit text din toate
spaţiile lingvistice şi culturale, din toate timpurile. De aceea
apare aici exprimată ideea privind “strâmtarea limbii
româneşti”, aspect care putea pune traducătorii în
imposibilitatea de a folosi termeni adecvaţi pentru noţiunile
noi, pătrunse o dată cu textul tradus. Soluţia era tot cea propusă
cu 40 de ani înainte de Simion Ştefan: “iară încăş având pildă
pre tălmăcitorii lătinilor şi slovenilor, precum aceia aşa şi ai
noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”50.
Interesant de subliniat este încă un aspect privind
discrepanţele fireşti dintre marile limbi de cultură şi o limbă
care se afla abia la începutul procesului de recuperare a
principalelor funcţii sociale, îndeplinite până acum, în spaţiul
românesc, în primul rând de slavonă. Traducătorii aveau
conştiinţa că înţeleg textul grecesc mai bine decât îl pot
transpune în limba română. Este şi cazul lui Radu Greceanu,
care, traducând Mineele, editate de Mitrofan la Buzău, în 1698,
afirma “că sunt cuvinte elineşti şi vorbe dupre locuri, care
unele nici la lexicoane nu să află; altele, de să şi află şi înţeleg,
iară pentru îngustarea limbii româneşti (s.n.), nu pot veni la
tălmăcit”51.
Un loc aparte ocupă în istoria lingvisticii româneşti
opiniile exprimate de autorii de opere originale, cronicarii şi
Dimitrie Cantemir.
Începând cu prima cronică scrisă în limba română, devine
un loc comun în lucrările istoriografice româneşti susţinerea
originii romane a poporului român şi a unităţii tuturor
românilor, precum şi a descendenţei latine a limbii române.
Chiar susţinând aceste idei, cronicarii noştri şi-au păstrat
discernământul, de vreme ce au recunoscut că în limba noastră

50
În BIBL. 1688-DOC., I, p.139.
51
Ap. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.93.

97
s-au amestecat şi cuvinte din alte limbi. Analiza acestor opinii
s-a făcut în toate lucrările de istoria literaturii şi de istoria
limbii române literare, prin urmare nu vom relua această
discuţie. Mult mai important, din punctul nostru de vedere, este
să analizăm concepţia lingvistică a lui Dimitrie Cantemir,
exprimată, cum bine se ştie, în lucrarea cu caracter monografic
Descrierea Moldovei.
Capitolul Despre limba moldovenilor poate constitui,
pentru acea vreme, un veritabil tratat pe probleme de
lingvistică românească. Autorul enunţă două teorii cu privire la
originea limbii române, le argumentează pe amândouă, fără a
da câştig de cauză vreuneia dintre ele de teamă să nu fie
subiectiv: “Acum că am arătat, aşadar, socotinţa amânduror
părţi, noi nu cutezăm să hotărâm care din două ar fi aproape de
adevăr, de teamă că dragostea de patrie s-ar putea să ne
orbească şi să lăsăm să scape privirii noastre unele lucruri pe
care alţii ar putea să le vadă lesne. De aceea lăsăm pe bunul
cititor să judece singur [...]”52.
Reţin atenţia, în mod deosebit, observaţiile lui Cantemir
cu privire la faptul că limba română cunoştea în acea vreme
două aspecte, unul popular şi regional, caracterizat prin
anumite particularităţi, altul oficial, mai îngrijit, specific
textelor scrise şi graiului vorbit în mijlocul Moldovei, mai
aproape de Iaşi: “Cea mai bună rostire este la Iaşi, în mijlocul
Moldovei, fiindcă oamenii din părţile acestea sunt mult mai
învăţaţi, din pricină că acolo se află curtea domnească”53.
Această opinie a lui Cantemir a favorizat şi susţinerea unei
teorii privind baza dialectală a limbii române, teorie exprimată
întâi de G. Ibrăileanu54, după care limba literară ar fi limba
aristocraţiei, o limbă diferită de graiul poporului.

52
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1976, p.233.
53
Ibidem, p.234.
54
Ap. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti,
1983, p.45.

98
 Pe lângă unele elemente lexicale care pătrundeau în
graiuri datorită vecinătăţii cu alte neamuri55, Cantemir constata
şi existenţa unor particularităţi fonetice la nivelul fiecărei
variante în parte. Astfel de trăsături erau considerate neliterare
şi atunci, de vreme ce se menţionează faptul că aspectul scris al
limbii, deci mai îngrijit, le respingea. Dintre acestea Cantemir
aminteşte fenomenul palatalizării labialelor, pe care-l considera
specific vorbirii femeilor din Moldova. Dincolo de această
particularitate, el credea că graiul moldovenesc din vremea sa
ar putea deveni bază a unificării limbii române literare, din
moment ce muntenii şi ardelenii “se ţin pas cu pas de graiul şi
scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că
graiul moldovenesc este mai curat decât al lor, cu toate că
vrăjmăşia dintre moldoveni şi valahi îi împiedică să o spună”56.
Previziunile lui Cantemir, juste la vremea aceea, susţinute de
bogata activitate culturală desfăşurată în Moldova, au fost
infirmate de dezvoltarea culturii în secolul al XVIII-lea şi în cel
următor; viaţa culturală avea să se relanseze în Ţara
Românească şi să favorizeze ascendenţa variantei munteneşti
asupra celorlalte variante, nu fără zvâcniri, uneori puternice, ale
acestora.
Nouă pentru vremea respectivă este şi concepţia lui
Cantemir în legătură cu modul de îmbogăţire a vocabularului.
De fapt, nouă este ideea că termenii împrumutaţi trebuia să fie
adaptaţi la sistemul limbii române. Acest aspect este abordat de
Cantemir în cea de a doua prefaţă către cititor la Istoria
ieroglifică: “într-acesta chip, spre alalte învăţături grele,
trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le
români sileşte (s.n.), în moldovenie elinizeşte şi în elinie
moldoveniseşte”57. Preocuparea lui Cantemir nu se rezumă
doar la precizări de natură teoretică. Grija lui este ca termenii

55
D. Cantemir, Op. cit., p.234.
56
D. Cantemir, Op. cit., p.235.
57
Idem, Istoria ieroglifică, vol. I, Bucureşti, 1978, p.6.

99
nou introduşi să fie înţeleşi şi de cititorul obişnuit: “Vei şti,
iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi
pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de
împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind,
vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să
deprindză”58. Aşadar, realizarea celui dintâi dicţionar
cuprinzând 286 de termeni de cultură generală, cunoscuta
Scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare, are o
declarată finalitate practică.
Considerat de istoricii limbii române un adevărat
precursor al limbii literare moderne din secolul al XIX-lea, el a
iniţiat o puternică influenţă occidentală asupra lexicului, fapt
care conferea “limbii lui Cantemir, în ce priveşte lexicul
neologistic, un caracter cu totul modern, asemănător cu cel al
limbii de azi”59. Dacă în epoca lui Cantemir ideile acestuia ar fi
fost bine cunoscute şi ar fi influenţat dezvoltarea limbii române
literare, s-ar fi declanşat, cu siguranţă, procesul de modernizare
a limbii române, început abia după mai bine de o jumătăte de
veac. Împrejurări nefavorabile au schimbat, nu pentru prima
dată de-a lungul istoriei, cursul firesc al evenimentelor, astfel
încât ideile novatoare ale lui Cantemir au putut rodi abia în
terenul pregătit cu grijă de cel dintâi episcop luminat al
românilor, Inochentie Micu.
Remarcabilă mai ales sub raport practic decât teoretic,
activitatea oamenilor de cultură din această perioadă de
evoluţie a limbii române literare a dus la bun sfârşit ceea ce se
începuse în urmă cu aproape două secole, impunerea limbii
române ca limbă de cultură în locul slavonei. În acest fel, în
faţa celor care aveau să urmeze se afla numai sarcina, deloc
uşoară, e adevărat, a transformării limbii române literare
într-un instrument evoluat de comunicare, capabil să răspundă
cerinţelor tot mai mari impuse de dezvoltarea culturii române.

58
D. Cantemir, Op. cit., p.6.
59
G. Ivănescu, ILR, p.541.

100
În aceste condiţii, oamenii de cultură care vor urma vor acorda
mai mare atenţie limbii române literare, făcând din aceasta, mai
mult decât până acum, şi un obiect de cercetare sistematică.
Astfel, reprezentanţii culturii luminilor din Ţările Române îşi
vor propune, cum se va întâmpla mai târziu în Societatea
Academică, trei direcţii fundamentale de acţiune în scopul unei
unificări reale a limbii literare: o ortografie unitară cu alfabet
latin, o gramatică menită să asigure limbii române paradigme
sigure în flexiune şi o sintaxă firească, fluentă şi clară şi, nu în
ultimul rând, lucrări lexicografice care să sporească fondul
limbii române literare cu elemente noi, cele mai multe de
origine latină sau neolatină.

2.3.2. Lucrări normative. Primele gramatici şi dicţionare

ale limbii române
Fără a avea un caracter organizat, realizarea de lucrări
practice consacrate limbii române se desfăşoară oarecum în
paralel cu procesul introducerii limbii române în biserică şi al
folosirii ei ca limbă oficială a cancelariei domneşti. Necesităţi
fireşti au făcut ca apariţia lexicografiei bilingve slavo-române
să fie la noi “aproape concomitentă cu aceea a primelor texte
bisericeşti traduse din limba slavonă”60; tot unor nevoi de ordin
practic a slujit şi efortul unor cărturari ai vremii de a încerca să
explice în româneşte gramatica slavonă. Se înscriu în aceste
prime încercări două fragmente de vocabular slavo-românesc
din secolul al XVI-lea şi două lucrări de gramatică, una
atribuită lui Staicu grămaticul, Tâlcuirea sau arătarea
gramaticii slavoneşti, cealaltă anexată la lexiconul slavo-român
al lui Mihai (1672-1673)61. Cele două încercări în domeniul
gramaticii explicau Gramatica slavonă a rusului Meletie
Smotriţki, lucrare apărută în 1619, la Evie. Aceeaşi lucrare va

60
M. Seche, Schiţă, I, p.7.
61
Ibidem, p.7 şi I. Iordan, Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1978,
p.15.

101
fi punct de plecare, alături de alte izvoare, şi pentru temerara
încercare de la 1757 a lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul.
Lucrarea lui Dimitrie Eustatievici, dascăl de gramatică la
şcoala românească din Braşov, este cea mai veche gramatică a
limbii române. Păstrată în manuscris62, această lucrare nu a
putut influenţa unificarea limbii române prin normele pe care
autorul le propunea, rămânând doar un document important
care atestă preocupări din partea cărturarilor noştri într-un
astfel de domeniu. Fiind prima lucrare de acest fel, nici nu se
poate pune problema originalităţii. De altfel, pentru a veni în
sprijinul cititorilor, autorul le sugerează acestora, în a doua
prefaţă, Înainte cuvântare cătră bine cinstitoriul şi iubitoriul de
înţelepciune cititor, să o compare cu gramatici greceşti,
slavone, latine şi altele, fără a avea conştiinţa că lucrarea sa ar
avea vreo scădere, din această pricină, în faţa cititorilor, pe
care, cum se vede din titlul prefeţei, autorul şi-i doreşte de
bună-credinţă: “Mai nainte până a arăta ţie, iubitoriule de
înţelepciune cititori, folosul gramaticii, [...], neplăcând
izvodirea gramaticii aceştiia, caută întru cele elineşti, întru cele
sloveneşti, întru cele latineşti şi întru altele, nu mă îndoiesc că
să va ruşina cea rumânească după puterea, osebirea şi
obicinuinţa sa de celelalte, nici numele i să va răpi, ci mai
vârtos întărire şi dovod nesmintit va dobândi spre stăpânirea
osebirilor sale, având împrumutare din multe dialecturi, care
s-au şi aşezat fieştecare cuvânt la locul său, toată partea toate
ale sale având la rânduiala şi numărul său”63.
Editând pentru prima dată, după două secole de la
realizare, Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici, N.
A. Ursu semnează şi un amplu studiu introductiv, în care
62
De altfel, lucrarea se păstrează în două manuscrise în Biblioteca
Academiei, unul datat 1 septembrie 1757, celălalt datat 1774. Vezi M.
Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF, vol.
al II-lea, Bucureşti, 1972, p.9.
63
D. Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească. 1757, ediţie, studiu
introductiv şi glosar de N. A. Ursu, Bucureşti, 1969, p.6.

102
abordează cele mai însemnate aspecte privind acest important
document al istoriei limbii şi culturii româneşti. După ce
conturează personalitatea dascălului braşovean, N. A. Ursu
aduce în discuţie problema izvoarelor folosite de autor pentru
realizarea lucrării, evidenţiind faptul că trebuie incluse între
izvoarele Gramaticii de la 1757 şi altele decât cele aduse în
mod obişnuit în discuţie de specialişti. Astfel, fără a contesta
cunoaşterea de către autor în primul rând a gramaticii slavone a
lui Smotriţki şi faptul că ea reprezintă unul dintre modelele
importante ale lucrării, N. A. Ursu precizează că acest model
nu ocupă aceeaşi pondere pentru toate capitolele lucrării.
Influenţa se resimte mai cu seamă în structura lucrării şi în
precuvântarea către cititor. La nivelul textului propriu-zis,
capitolul despre ortografie este prin excelenţă tributar
modelului slavon, celelalte părţi ale cărţii resimţind mai puţin
influenţe slavone şi mai mult influenţe greceşti şi latine.
Dintre gramaticile limbii greceşti, Eustatievici a
cunoscut-o pe aceea semnată de Constantin Lascaris, pe care o
şi citează, apărută în secolul al XVI-lea, dar cu numeroase
reeditări şi în secolele următoare, şi pe cea editată în 1734, la
Veneţia, autorul fiind Antonios Catiforos.
O observaţie demnă de luat în seamă face N. A. Ursu cu
privire la izvoarele latineşti ale lucrării: “Lectura atentă a
gramaticii lui Eustatievici, în special a părţii consacrate
morfologiei, dar şi a celor consacrate sintaxei şi prozodiei, ne-a
condus la concluzia că autorul şi-a alcătuit lucrarea nu numai
după modele slavone sau greceşti, aşa cum s-a afirmat până
acum, ci urmând îndeaproape mai ales o gramatică latină
(s.n.)”64. Această constatare se bazează atât pe comparaţiile cu
gramatica latină, pe care Eustatievici le face în diferite locuri
ale lucrării sale, cât şi pe descoperirea în text a unor “reguli
fonetice, morfologice şi sintactice proprii latinei (s.a.), pe care

64
N. A. Ursu, Studiu introductiv la Gramatica rumânească. 1757,
Bucureşti, 1969, p.XVIII.

103
le-a tradus cuvânt cu cuvânt şi a încercat să le aplice
românei”65.
Sursa latină indicată de Ursu este Elementa grammaticae
latinae a lui Gregorius Molnar, apărută în 1556, la Cluj, şi
reluată ulterior în numeroase ediţii nu numai în Transilvania, ci
şi în alte spaţii a căror limbă de cult era latina. Afirmaţiile de
mai sus sunt susţinute cu pasaje din cele două lucrări66. O
asemenea demonstraţie, chiar dacă încheiată oarecum
circumspect67, îl absolvă pe autorul primei noastre gramatici de
acea mare vină pe care i-o aducea Sextil Puşcariu în legătură cu
faptul că, descriind limba română, nu pomeneşte “nici un
cuvânt de romanitatea noastră şi nu licăreşte nici una din ideile
ce aveau să-şi facă drum prin gramatica lui Samuil Clain şi
Gheorghe Şincai”68.
Având, în mod firesc pentru vremea aceea, multe modele,
lucrarea lui Eustatievici nu este originală, dar aceasta nu
înseamnă că autorul a încercat să schimbe substanţa limbii
române pentru a intra în şabloanele specifice altor limbi.
65
Ibidem. Un argument interesant îl constituie modul în care precizează
Eustatievici folosirea pronumelui posesiv, în capitolul Pentru încheierea în
loc de numelor, îndreptarea a şasea: “În loc de numele cel stăpânitori al
său, a sa şi altele, fiind doao, trei feţe având, şi stăpânirea se va socoti cei
din întâi, pentru care este lucrarea graiului sau împărtăşirii, să trebuiaşte al
său sau pre care neamul înfiinţitoriului va pofti, dar să va socoti cei de a
doao să trebuiaşte al lui sau lui, a ei sau ei; asemine şi întru cel înmulţitori,
precum: Prea fericitul Amvrosie învaţă pre Pavel şi pre fratele său, adecă al
lui Amvrosie. Iară: Prea fericitul Amvrosie învaţă pre Pavel şi pre fratele
lui, adecă al lui Pavel şi altele.” (Dimitrie Eustatievici Braşoveanul,
Gramatica rumânească. 1757, ediţie, studiu introductiv şi glosar de N. A.
Ursu, Bucureşti, 1969, p.99).
66
N. A. Ursu, Stud. cit., p.XX-XXII.
67
“Pasajele citate sunt probe neîndoielnice că uneori Eustatievici a urmat
îndeaproape textul latin al lui Molnar. În multe locuri însă el se îndepărtează
în oarecare măsură de textul latin, pentru a putea cuprinde în diferite reguli
şi comentarii particularităţile limbii române.” (Ibidem, p.XXII).
68
Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţia a II-a,
Sibiu, 1930, p.194; ap. N. A. Ursu, Stud. cit., p.XXII.

104
Dimpotrivă, conştient de specificul limbii noastre, el anunţa
chiar din prefaţa către cititor că a vrut să evidenţieze “cu ce
este dialectul rumânesc mai îndestulat sau mai neîndestulat
decât alte dialecturi”, ceea ce înseamnă că s-a păzit, cât i-a stat
în putinţă, de exagerări. Dacă acestea nu lipsesc din lucrare,
vina o poartă doar, ca întotdeauna în astfel de situaţii,
neajunsurile oricărei munci de pionierat.
Structurată în patru părţi, lucrarea abordează toate
capitolele importante ale limbii, mai puţin lexicul: Pentru
ortografie, Pentru etimologhie (morfologie), Pentru sintaxis,
Pentru prosodie.
Fără a fi contribuit la unificarea grafiei limbii române cu
caractere chirilice, din cauza păstrării ei doar în manuscris,
această gramatică are meritul de a ne oferi astăzi informaţii
preţioase care sprijină acţiunea de stabilire a fizionomiei limbii
române literare vechi sub aspect fonetic. În privinţa
morfologiei, autorul grupează cuvintele limbii române în opt
clase, cu precizarea că adjectivul şi numeralul sunt cuprinse la
nume, participiul este clasă de sine stătătoare, iar articolul este
tratat în aceeaşi clasă cu pronumele, şi aici însă cu numeroase
erori. Categoriile gramaticale cunosc şi ele o tratare inedită în
unele situatii. Astfel, numele româneşti ar avea cinci genuri,
şase cazuri şi şase declinări, iar verbele – cinci conjugări, la
care se adaugă o listă foarte mare cu verbe neregulate, din
pricina criteriilor neconcludente propuse pentru clasificarea
verbelor în clase.
Abordarea sintaxei se face din două perspective: una
priveşte regulile comunicării obişnuite (Pentru sintaxis cel
întru obşte încheieetori, rânduitori, prost şi următori
îndreptărilor), cealaltă analizează normele stilului elevat şi ale
stilului artistic: Pentru împodobitul sintaxis şi Pentru sintaxisul
cel închipuitori. În ultima parte, pe parcursul câtorva pagini,
autorul lămureşte noţiunile elementare de prozodie, folosind ca

105
surse gramaticile şi retoricile greceşti, iar pentru ilustrare,
versuri create de el.
Un interes aparte prezintă terminologia. Constituită în
cea mai mare parte din calcuri, această terminologie este foarte
asemănătoare în primele noastre gramatici, fapt care i-a
determinat pe unii specialişti69 să vorbească despre o influenţă
a lucrărilor mai vechi asupra celor mai noi70. O situaţie similară
se întâlneşte în toate domeniile ştiinţifice în cazul formaţiilor
obţinute prin calc. Pe lângă o terminologie greoaie de tipul:
lovire (“accent”), plecătoare (“flexibile”), neplecătoare
(“neflexibile”), neam (“gen”), plecare (“declinare”), faţă
(“persoană”), închipuire (“mod”), arătătoare (“indicativ”),
lucrători (“activ”), pătimitori (“pasiv”) etc., Eustatievici a
folosit şi numeroase împrumuturi din latină sau din greacă,
anticipând în acest fel soluţii care se vor împune ulterior prin
Ienăchiţă Văcărescu sau prin Ion Heliade Rădulescu: oxitonesc,
paroxitonesc, proparoxitonesc; anacreonticesc, anapesticesc,
aristofanicesc, epicesc, liricesc, emfazis, imnos, pleonasmos
etc., cu observaţia că aceşti termeni neologici nu sunt supuşi şi
unui proces de adaptare la sistemul limbii române. Unele
norme lingvistice propuse şi respectate de autorul acestei
lucrări vor fi discutate în I. 2.3.3.
Moldova este reprezentată, la acest capitol, de lucrarea
călugărului Macarie (1772) de la schitul Sihla. O însemnare
făcută pe pagina a doua a manuscrisului atestă faptul că
gramatica lui Macarie era destinată imprimării în tipografia

69
N. A. Ursu, Stud. cit., p.XXV.
70
Acţiunile autorilor de gramatici erau în această perioadă cu totul izolate şi
nu se datorau unor eforturi conjugate de a norma limba română. Astfel este
foarte puţin probabil ca Eustatievici să fi cunoscut terminologia folosită cu
trei sferturi de veac mai înainte de târgovişteanul Staicu în acţiunea acestuia
de a lămuri gramatica slavonă pentru români, după cum este la fel de puţin
probabil ca Macarie din Moldova să fi cunoscut şi să fi urmat terminologia
lui Eustatievici.

106
mitropolitană din Iaşi71. Împrejurări nefavorabile au zădărnicit,
ca în atâtea alte rânduri, şi această întreprindere a culturii
noastre. Rămasă în manuscris până astăzi, această lucrare
prezintă interes doar pentru specialişti şi împreună cu
gramatica lui Eustatievici se constituie în “izvoare ale istoriei
limbii române, în special ale românei literare”72.
Gramatica lui Macarie tratează despre părţile cuvântului,
ortografie şi versificaţie. Pătrunzând în mai mică măsură decât
Dimitrie Eustatievici Braşoveanul spiritul limbii române şi
manifestând obedienţă, mai ales, faţă de gramaticile slavone,
Macarie realizează o sistematizare cu totul eronată a
morfologiei româneşti, găsind, de exemplu, 22 de declinări şi
nu mai puţin de 24 de conjugări. Fireşti pentru perioada
începuturilor sunt şi neajunsurile din domeniul terminologiei,
aceleaşi ca şi în lucrarea de la 1757: avuţialnice (pronume
“posesive”); pricinuitoare (pronume “reflexive”); acumnic
(“prezent”); dăunăznic (“imperfect”); odinioarnic (“mai mult
ca perfect”) etc. În ce priveşte unele norme propuse de autor,
acestea vor fi analizate în I. 2.3.3.
Acţiunea de transpunere în româneşte a literaturii
religioase făcea imperios necesară alcătuirea de glosare slavo-

71
“Întru numele şi slava a sfintei, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţei,
a tatălui şi a fiiului şi a duhului sfânt, alcătuitu-s-au aciastă grammatică
rumânească în zilele prea luminatei şi de Dumnezău încoronatei imperatriţei
noastrei Ecaterinei Alecsievnei a toatei Rosiei, şi a naslidnacului eii, a
marelui cneaz Ţesarevici Pavel Petrovici, acuma cu mila Domnului
Dumnezău şi a toatei Moldaviei împărăţitoarea fiind, şi s-au tipărit în sfânta
şi dumnezăiasca Mitropoliia Iaşilor, cu blagosloveniia a preasfinţitului
arhiepiscopului Gavriil, şi cu toată cheltuiala a preablagorodnicului şi
pravoslavnicului marelui cneaz al Moldaviei Ioan Cantacuzin Deleanul, a
marelui Vistiiariu, de la anul cel mântuitoriu întru… în luna lui…, în …
zile, de smeritul întru tipografi…” (Ap. Mariana Costinescu, Normă şi
dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti,
1972, p.9-10).
72
Mariana Costinescu, Stud. cit., în SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972,
p.11.

107
române. De aceea, activitatea lexicografică este, cantitativ în
primul rând, superioară celei desfăşurate în vederea alcătuirii
de gramatici. Mircea Seche înregistrează în primul capitol al
lucrării sale, Schiţă de istorie a lexicografiei române, două
fragmente de vocabular slavo-românesc din veacul al XVI-lea,
la care se adaugă, în secolul următor, alte opt glosare slavo-
româneşti, dintre care reţin atenţia un fragment de Vocabular
biblic sârbesc-românesc (aproximativ 1630) şi Lexiconul
slavo-românesc al lui Mardarie Cozianul (1649), acesta din
urmă fiind considerat “prima operă lexicografică completă
păstrată până astăzi”73. Glosarele slavo-române au ca sursă
comună Lexiconul slav-rusesc şi tâlcuirea numelor, tipărit la
Kiev, în 1627, de ieromonahul rus Pamvo Berinda. Lucrările
româneşti nu se reduc la a copia acest dicţionar fără nici o
intervenţie, în afara adăugării termenilor româneşti, fireşte. De
obicei, autorii glosarelor româneşti adaugă sau reduc cuvinte
faţă de model. Unele lucrări capătă în acest fel evidente note de
originalitate. Aşa se întâmplă cu Lexiconul păstrat în Codicele
Sturdzan (aproximativ 1660-1670) sau cu Lexiconul lui Mihai
(1672), acestea cuprinzând, pentru vremea respectivă, un
număr considerabil de cuvinte, circa 8000, şi întrecând cu mult
lucrarea de la Kiev74.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului
următor au însemnat un adevărat salt calitativ şi cantitativ
pentru lexicografia românească. Locul glosarelor, care nu erau
decât simple liste bilingve slavo-române, lipsite de orice aparat
ştiinţific, de orice criteriu de organizare a materialului, chiar şi
cel alfabetic, este luat de lucrări în care, înainte de toate,
slavona este înlocuită de latină sau de o limbă neolatină.
Numărul încercărilor lexicografice este în creştere, cele mai
multe datorându-se acum transilvănenilor, care pun temeliile

73
M. Seche, Schiţă, I, p.7.
74
M. Seche, Schiţă, I, p.8.

108
unui edificiu pe care-l vor înălţa peste numai câteva decenii
reprezentanţii Şcolii Ardelene.
Ţara Românească şi Moldova continuă să fie reprezentate
prin încercări lexicografice datorate unor cărturari erudiţi
precum stolnicul Constantin Cantacuzino sau Dimitrie
Cantemir. Primul realiza, pe la 1700, probabil la cererea
ambasadorului italian Luigi Fernando Marsigli la curtea lui
Constantin Brâncoveanu, un vocabular de proporţii foarte
reduse alcătuit din trei părţi, cu organizarea materialului lexical
pe materii, în virtutea unei deprinderi specifice lexicografiei
vechi. O astfel de organizare a cuvintelor era într-o anumită
măsură practică, vocabularele suplinind manualele de
conversaţie. Lucrarea în discuţie cuprinde în prima parte circa
200 de nume comune împărţite pe materii şi denumind noţiuni
din realitatea imediată. Celelalte două părţi, mult mai reduse,
inventariază denumiri geografice comune şi nume proprii din
acelaşi domeniu. Prin încercarea de a reuni termeni dintr-un
domeniu ştiinţific, geografia, lucrarea stolnicului muntean
poate fi considerată o primă încercare de dicţionar de tip
special, de termeni ştiinţifici75.
De numele aceluiaşi Luigi Fernando Marsigli se leagă o
altă lucrare lexicografică, mult mai complexă decât prima. Este
vorba despre Dicţionarul latin-român-maghiar, realizat,
probabil între 1687-1701, cunoscut astăzi sub numele de
Lexiconul marsilian. Autorul acestei lucrări nu se cunoaşte, se
presupune că este un ardelean de origine germană, care a
cunoscut bine Dicţionarul latin-maghiar al lui Albert Molnar,
într-o ediţie de la 170076. Cuvintele româneşti sunt scrise cu
caractere latine, dar cu ortografie maghiară, înscriindu-se, în
acest sens, în tradiţia deschisă pe la 1570 de autorul anonim al
Cărţii de cântece.

75
M. Seche, Schiţă, I, p.9.
76
Ibidem, p.10.

109
 Începută cu Lexiconul marsilian, influenţa lexicografiei
maghiare asupra lexicografiei româneşti s-a concretizat şi în
alte lucrări. Este vorba întâi de Dicţionarul latinesc-românesc,
realizat de Teodor Corbea pe la 1700 şi apoi, datând din
aceeaşi perioadă, de Dictionarium valachico-latinum, cunoscut
sub numele de Anonymus Caransebesiensis, prima lucrare
lexicografică în care limba română este limbă de bază.
In pofida tuturor neajunsurilor, lucrările lexicografice
bilingve şi poliglote au meritul de a fi îmbogăţit vocabularul
limbii române cu termeni noi; în condiţiile în care limba
română nu dispunea de suficient material lexical pentru a găsi
corespondent fiecărui cuvânt străin, autorii au fost nevoiţi să
noteze drept corespondent termenul de bază străin, pe care-l
adaptau, de obicei, la structura fonetică a limbii române. In
acest fel împrumutul a devenit un mijloc comun de îmbogăţire
a vocabularului, mijloc la care recurgeau, în mod declarat, şi
traducătorii de texte religioase în limba română.
Cu Scara numerelor şi cuvintelor streine tălcuitoare,
cunoscuta anexă a lui Dimitrie Cantemir la Istoria ieroglifică
(1705), lexicografia românească înregistrează un real progres,
deoarece, chiar dacă proporţiile lucrării nu impresionează,
principele moldav dădea cea dintâi încercare lexicografică cu
caracter explicativ. Pentru cele 286 de cuvinte incluse în Scară,
Cantemir dă definiţii gen dicţionar, cu scopul mărturisit de a-i
familiariza cu termenii noi pe cei mai nedeprinşi cu limbile
străine. Mai mult decât atât, Cantemir propune şi indicaţii
etimologice, chiar dacă nu întotdeauna acestea au şi temei
ştiinţific. Cei mai multi termeni explicaţi de autor sunt de
origine greacă şi latină, iar sub aspect formal aceştia sunt foarte
apropiaţi de forma pe care a consacrat-o uzul. Câteva exemple
selectate din lista propusă de Cantemir pot fi concludente
pentru cele afirmate mai sus: “avocat, lat., «Cela ce trage
pentru altul pâra cu plată»”; “anonim, el., «Cela ce, izvodind
ceva, numele nu i să ştie, fără nume»”; “antidot, el., «Leac

110
împotriva boalei ce să dă»”; “dialectic, el., «Cela ce ştie a să
întreba după canoanele loghicăi»” etc.
După o perioadă de relativă înflorire, pe care a cunoscut-
o acest gen de activitate ştiinţifică până pe la 1704-1705,
activitatea lexicografică, pe teren românesc, intră într-un con
de umbră, din care va ieşi abia o dată cu activitatea desfăşurată
de reprezentanţii Şcolii Ardelene, după 1780. Lucrările
realizate în toată această perioadă nu se ridică, nici cantitativ,
nici calitativ, la nivelul celor precedente. De aceea, adevăraţii
precursori ai Şcolii Ardelene în acest domeniu s-au afirmat
până la 170577.
Ca şi gramaticile realizate în perioada 1640-1780,
dicţionarele au avut puţine şanse de a fi răspândite prin tipar. În
acest fel, lucrările lexicografice amintite, rămase în manuscris,
cu excepţia celei realizate de Cantemir, nu au putut fi
cunoscute în vremea respectivă de un mare număr de oameni şi
nu au putut influenţa dezvoltarea limbii române. De aceea ele
interesează doar în măsura în care ilustrează atenţia pe care
oamenii de cultură ai vremii o acordau cunoaşterii şi
perfecţionării limbii române, deci în măsura în care limba
noastră era nu numai folosită ca mijloc de comunicare, ci
devenea ea însăşi obiect de studiu.

2.3.3. Trăsături ale limbii literare în această perioadă

Inegală ca valoare şi ca răspândire în timp şi în spaţiu,

producţia scrisă a contribuit indiscutabil la dezvoltarea limbii
române literare. Sub raport cantitativ, şi nu numai, Ţara
Românească a deţinut supremaţia în producţia tipografică, fapt
care a asigurat variantei literare munteneşti un real avantaj în
faţa celorlalte variante ale limbii române. Rezultatul a fost, mai
cu seamă în ultimele trei decenii ale perioadei (1750-1780),

77
Activitatea lexicografică din perioada 1705-1780 a fost analizată de M.
Seche în Op. cit., p.13-16.

111
constituirea unui aspect supradialectal al limbii române având
ca bază de unificare varianta literară din Muntenia, cu alte
cuvinte, realizarea primei unificări a limbii române literare.
Până la momentul primei unificări, variantele literare ale
limbii române păstrează o serie de trăsături distinctive, dar
prezintă şi un amestec de norme din diferite regiuni, urmare
firească a faptului că graniţele politice nu erau şi graniţe
culturale, oamenii de cultură, ca şi cărţile, trecând de cele mai
multe ori dintr-o regiune în alta. Numeroşi meşteri tipografi din
Moldova îşi desfăşoară activitatea şi în Ţara Românească. Este
şi cazul lui Mitrofan, episcop de Huşi şi diortositor al cărţilor
lui Dosoftei, care, silit de împrejurări, se refugiază în Ţara
Românească, ocupându-se aici de îndreptarea şi tipărirea
cărţilor munteneşti. De asemenea, din Muntenia, având o
bogată experienţă tipografică, trece munţii în Transilvania un
discipol şi un mare admirator al lui Antim Ivireanul, tipograful
Mihai Iştvanovici – ardelean de origine, dar care adăuga după
numele său menţiunea “cel din Ţara Românească” – şi
desfăşoară la Bălgrad o remarcabilă activitate tipografică.
Într-o primă etapă, influenţa merge, aşadar, dinspre
Moldova spre celelalte regiuni, graţie ascendenţei pe care o
căpătase varianta moldovenească prin prestigioşi oameni de
cultură, precum Varlaam şi Dosoftei, şi prin activitatea deja
amintită a lui Mitrofan şi a meşterilor tipografi moldoveni
dincolo de graniţele politice ale Moldovei medievale. În
această primă etapă, până la 1715, influenţa munteană, chiar
dacă nu este neglijabilă, nu ajunge la nivelul pe care-l va atinge
după 1750. Se remarcă îndeosebi, în privinţa influenţei
munteneşti, textele tipărite în capitala Ardealului de Mihai
Iştvanovici, Bucoavna si Chiriacodromionul, ale căror
particularităţi sudice sunt indiscutabile78.
Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea se înregistrează
“un moment esenţial în istoria românei literare, acela al
78
I. Gheţie, BDRL, p.371.

112
realizării unei prime norme supradialectale”79. Până atunci,
textele tipărite într-o regiune sau alta ilustrau, de regulă,
trăsăturile specifice modului de a vorbi din zona respectivă,
fiind îndeobşte acceptat că dezvoltarea limbii literare nu s-a
putut face decât sub influenţa profundă a graiurilor pe baza
cărora s-a format80. Faptul că limba textelor tipărite în secolul
al XVII-lea, dar nu numai, se supunea normei locale este
relativ uşor de demonstrat. Nu de puţine ori, textele tipărite
într-un centru cultural se retipăreau în altă regiune. Retipărirea
acestor texte presupunea un efort consecvent, din partea
diortositorilor şi a tipografilor, “de a schimba normele [...]
originalului prin acelea ce erau caracteristice propriului lor
«dialect» literar”81. Astfel, a doua Cazanie a lui Coresi (1581) a
fost reprodusă în Evanghelia cu învăţătură (Bălgrad, 1641);
Cazania lui Varlaam (1643) a fost folosită pentru realizarea, în
Muntenia, a Cazaniei din 1644; Pravila (Îndreptarea legii) din
1652 a pus la contribuţie Cartea românească de învăţătură
(sau Pravila lui Vasile Lupu), apărută la Iaşi în 1646.
Recunoscute sau contestate de specialişti, variantele
literare româneşti au reprezentat totuşi o realitate până la
mijlocul secolului al XIX-lea, când a avut loc unificarea limbii
literare. Între aceste variante au existat permanent influenţe
reciproce, ca urmare a prestigiului mai mare câştigat, la un
moment dat, de una sau alta dintre ele.
În afara influenţării lor reciproce, consemnată în diferite
momente din evoluţia limbii literare, variantele regionale ale
limbii literare au cunoscut şi presiunea graiurilor populare.
Apropierea de limba vorbită este mai evidentă în scrierile lui
Dosoftei şi în Biblia de la Bucureşti82.

79
Ibidem, p.425.
80
Ibidem, p.70.
81
I. Gheţie, BDRL, p.71.
82
Idem, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, 1982,
p.73.

113
 2.3.3.1. Fonetica

2.3.3.1.1. Vocalele

2.3.3.1.1.1. [a] aton cunoaşte destul de frecvent evoluţia

la [ă], îndeosebi în texte laice provenind din Moldova,
Transilvania şi Oltenia, în cuvinte precum: bălauri, căzaci, în
zădar83 şi chiar în nume proprii, la Neculce: Gălaţi, Păşcani
etc.
2.3.3.1.1.2.1. [ă] protonic a devenit [a]. Fenomenul s-a
produs, după Ivănescu84, întâi în Maramureş, iar de acolo, prin
migraţii, s-a răspândit în Moldova de nord, în Oltenia şi chiar
în Muntenia. Totuşi, transformarea în discuţie nu se face cu
consecvenţă, de vreme ce, în textele din Moldova, atestările nu
sunt foarte numeroase, iar în textele reprezentând celelalte arii
lingvistice sunt cu totul sporadice85. Ca şi fenomenul
precedent, trecerea lui [ă] protonic la [a] se reflectă cel mai
bine în textele laice, limba acestora aflându-se mai mult sub
influenţa graiului popular decât limba textelor religioase. De
exemplu, la Varlaam nu este deloc înregistrat, iar la Dosoftei
apare rar86.
2.3.3.1.1.2.2. Fonetismul [ă] din substantivul păhar este
cvasigeneral în această perioadă; transformarea lui [ă] în [a], în
acest caz, s-a făcut întâi în graiul sudic. Înlocuirea formelor
vechi cu cele conţinând inovaţia a avut loc treptat, înlăturarea
formei arhaice producându-se abia după 1780.
2.3.3.1.1.2.3. [ă] aton trece la [e], de cele mai multe ori
sub influenţa asimilatoare a lui [e] din silaba următoare.

83
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.293.
84
G. Ivănescu, ILR, p.554.
85
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.293-294.
86
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1983,
p.100.

114
Fonetismul este considerat de Ion Gheţie87 o inovaţie a
graiurilor din Muntenia în cuvinte ca: blestem, blestema, necaz,
pereche, perete, speria, fermeca. Acelaşi fenomen este o
inovaţie a graiurilor din nord în cuvintele femeie şi nedejde.
Ultimul este răspândit în Moldova de nord, în nordul
Transilvaniei şi în Banat88. Astfel, prezenţa variantei nedejde şi
a derivatelor corespunzătoare se justifică într-un text cum este
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei prin suportul pe care-l aveau
în graiul popular. Fără a avea suport în limba vorbită, astfel de
forme sunt majoritare şi în textul Psaltirii din Biblia de la
Bucureşti. De exemplu, în primii 40 de psalmi, se întâlneşte o
singură dată forma cu [ă] neasimilat: nădejduiască (9.10)89, în
toate celelalte situaţii fiind folosite formele cu inovaţia fonetică
specifică variantei nordice: nedejduiţi (2.13; 4.6); nedejduit
(15.1); nedejdea (13.7); nedejduiesc (16.8); voi nedejdui
(17.2); au nedejduit (21.4); nedejduiră (21.4, 5) etc. Motivele
acestei răspândiri a inovaţiei de natură moldovenească ar putea
fi: intervenţia tipografilor moldoveni şi a principalului
diortositor, episcopul de Huşi, Mitrofan, în textul care se
tipărea la Bucureşti, dar, mai probabil, analogia care se făcea
între acest cuvânt şi cuvintele deja amintite, în care acelaşi
fenomen se propaga dinspre graiurile sudice spre cele nordice.
Pentru toate cazurile de mai sus, în texte se constată o circulaţie
amestecată a formelor. Chiar gramaticile realizate după 1750
atestă aceeaşi oscilaţie între formele arhaice şi cele cu inovaţia
fonetică. Astfel, în Gramatica lui Eustatievici, formele
fămeie/femeie şi derivatele acestora sunt în concurenţă, în

87
I. Gheţie, BDRL, p.98-100.
88
Ibidem, p.100.
89
Exemplele au fost excerptate din Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament. Tipărită întâia oară la 1688 în timpul
domniei lui Şerban Vodă Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti. Retipărită
după 300 de ani în facsimil şi transcriere cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

115
vreme ce pentru substantivul necaz sunt atestate numai formele
etimologice cu [ă]90. În lucrarea călugărului Macarie de la
schitul Sihla, [ă] apare trecut la [e] în cuvântul femeiască91,
subliniind faptul că norma variantei moldoveneşti, sub
influenţa limbii vorbite, este, în acest caz, inovaţia fonetică
amintită.
2.3.3.1.1.2.4. Conservarea lui [ă] provenit din [a]
neaccentuat în cuvinte ca (a) prăvi, (a) rădica, (a se) răsipi se
înregistrează în texte din toate regiunile. Totuşi, în aceste
cuvinte şi în cele formate pe baza lor, a avut loc un fenomen de
asimilare a lui [ă] sub influenţa lui [i] din silaba următoare.
Precizăm că inovaţia s-a petrecut întâi în graiurile sudice şi se
notează consecvent în texte începând din secolul al XVIII-lea.
Menţionăm, de asemenea, că, în cazul acestor cuvinte, au
existat şi stadii intermediare de evoluţie: pentru primul cuvânt,
stadiul intermediar a fost cu [e] – previ, iar pentru celelalte
două, s-a trecut printr-un stadiu intermediar cu [î] – râdica,
râsipi. În două texte emblematice pentru fizionomia limbii
române din secolul al XVII-lea, Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei şi Biblia de la Bucureşti (din care am analizat textul
Psaltirii), sunt în circulaţie formele arhaice cu [ă] conservat.
Numai în textul de la Bucureşti am întâlnit şi stadiul următor
de evoluţie, silaba ră- > rî-: râdicară (92.4, 4, 5); râdicările
(92.6); râdicaiu (122.1; 142.10); s-ar râdica (123.2), lucru
firesc, deoarece stadiul intermediar este atestat în Ţara
Românească şi în Moldova92.
2.3.3.1.1.2.5. Substantivul năsip (< bg. nasip) este
înregistrat încă în forma cu fonetismul mai apropiat de etimon.
Inovaţia, constând în asimilarea lui [ă] sub influenţa
contextului fonetic, nu cunoaşte un stadiu intermediar cu [ă] >

90
M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF,
vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.12.
91
Ibidem, p.19.
92
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.295.

116
[e] şi nu este notată decât sporadic în texte provenind din sud,
unde fenomenul are loc mai întâi.
2.3.3.1.1.2.6. Formele mai apropiate de etimon continuă
să fie notate şi în cazul cuvintelor păreche, părete; inovaţia
fonetică ([ă] > [e]) se înregistrează extrem de rar93.
2.3.3.1.1.2.7. În cuvintele năroc, nărod, fălos, zăbăvi şi
în derivatele acestora, [ă] a evoluat la [o] în toate zonele, dar
textele din diferite regiuni înregistrează şi formele etimologice,
cu [ă] conservat. O asimilare vocalică specifică variantei
munteneşti, dar şi regiunii Transilvania-Banat, a avut loc în
cuvântul tovarăş, devenit aici tovaroş 94.
2.3.3.1.1.2.8. [ă] > [u] în cuvântul mulţămi şi în
derivatele acestuia. Fenomenul se propagă tot din sud, dar nu
devine general nici chiar în perioada următoare, 1780-1840.
2.3.3.1.1.3.1. Acceptând etimologia propusă de N.
Drăganu în cazul cuvântului lepăda (< lat. *lepidare), Ion
Gheţie95 consideră că formele întâlnite în Transilvania şi în
Muntenia, cu [e] > [ă], se datoresc unei asimilări vocalice.
Fenomenul a caracterizat până la 1640 cele două arii amintite,
dar nu s-a extins asupra graiurilor din Moldova nici în această
perioadă.
2.3.3.1.1.3.2. În cuvintele: beserică, nemeri, ceti,
demineaţă, precepe, preveghea, [e] medial aton a trecut la [i],
în urma unor asimilări, respectiv disimilări vocalice. Acest
fenomen caracterizează cu deosebire aria sudică, textele din
Moldova şi din Transilvania consemnând în continuare
fonetismul arhaic. Raportul se va schimba în favoarea inovaţiei
fonetice abia în perioada următoare.
2.3.3.1.1.3.3. [-e-] tonic a trecut la [-i-] într-o serie de
cuvinte: crier, grier, trier, dar numai în graiurile din Moldova;

93
Ibidem, p.294.
94
Ibidem, p.295.
95
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.89 şi p.296.

117
textele reprezentând celelalte arii lingvistice înregistrează
foarte rar astfel de forme96.
2.3.3.1.1.3.4. [e] medial şi final s-a închis la [i] – în
cuvinte ca: fecior, oameni, vedea, fratele, bine, bate etc. –
îndeosebi în zonele unde se vorbea subdialectul nordic, dar nu
lipseşte cu desăvârşire nici din textele care ilustrează varianta
muntenească. Trebuie precizat că, în perioada 1750-1780,
norma specifică variantei sudice, cu [e] conservat, este
predominantă în textele din toate regiunile. O încercare de
restabilire a fenomenului regional se va constata, după 1829, în
tipăriturile ieşite din tipografia “Albinei”, cunoscută fiind
tendinţa lui Gh. Asachi de a repune în drepturi unele norme
dialectale moldoveneşti.
2.3.3.1.1.3.5. [e], tonic sau aton, urmat de [n], s-a închis
la [i]; cu toate că fenomenul se petrecuse, în general, înainte de
apariţia primelor texte româneşti97, totuşi nu se producea în
toate ariile dialectale, atunci când în silaba următoare exista un
[e]. Astfel de cazuri citează Vasile Arvinte98, în număr
suficient de mare, din textul Bibliei de la Bucureşti. Prezenţa
unor forme arhaice de tipul: mene, mente, amente, cuvente,
den, în textul de la 1688, este motivată de V. Arvinte99 printr-o
tendinţă de arhaizare a limbii. Această particularitate nu
caracteriza graiul tipografilor moldoveni, grai căruia îi era
specifică închiderea amintită, ci ar trebui pusă pe seama
diortositorilor munteni, a căror formaţie lingvistică era
tradiţională. Lucrurile nu trebuie însă absolutizate, în sensul că
acest fenomen ar caracteriza numai textul de la Bucureşti; e
drept că aici cazurile sunt foarte frecvente, dar şi alte texte din

96
Ibidem, p.297.
97
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.52.
98
Ibidem.
99
Ibidem.

118
perioada în discuţie înregistrează ambele notări, reflectând, prin
urmare, ambele rostiri100.
2.3.3.1.1.3.6. Sincopa lui [-e-] < [-i-]101, în cuvinte ca
înderepta, derept, direge, este un fenomen care datează din
perioada latinei populare102. Totuşi, până astăzi, formele cu
[e(i)] nesincopat circulă “într-o arie compactă care cuprinde
Banatul, sudul Crişanei şi vestul Transilvaniei propriu-zise,
până în zona Târnavelor”103.
În secolul al XVII-lea fenomenul era prezent în texte din
Muntenia şi Moldova, mai puţin în cele de dincolo de munţi,
dar formele cu [e(i)] nesincopat erau majoritare. Astfel, în cele
două texte pe care le-am considerat reprezentative pentru acest
secol, Psaltirea în versuri (în volumul Dosoftei, Opere. I.
Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al.
Andriescu, Bucureşti, 1978, după care cităm în continuare) şi
Psaltirea din Biblia de la Bucureşti, norma arhaizantă este încă
prezentă, probabil, şi în virtutea tradiţiei existente în textele
religioase de până atunci. Exemplele numeroase, excerptate
numai din primii 10 psalmi (la Dosoftei: direapta (1.23);
direpţii (1.24); direpţ – pl. (1.25); direaptă (2.61; 4.25);
direptăţii (4.3); nedireaptă (5.35); direptului (5.58); direptul
(7.26) etc.; în textul de la 1688: se vor îndirepta (1.3);
direpţilor (1.5,6); direaptă (2.12); direptăţii (4.6); direptatea,
îndireptează (5.9); dirept (5.14; 10.8); direptate (9.8); direpţi
(10.2); direptul (10.4); direptăţi, îndireptări (10.8) etc.),
demonstrează consecvenţa cu care se respecta, în acest caz,
norma textelor bisericeşti precedente.
În secolul următor, mai ales după 1750, fonetismul vechi
este din ce în ce mai rar atestat. Situaţia diferă însă de la o

100
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.298.
101
După I. Gheţie (BDRL, p.110), [-e-] din derege, derept a trecut de
timpuriu la [-i-] în unele graiuri, prin disimilare vocalică: direge, dirept.
102
G. Ivănescu, ILR, p.113.
103
I. Gheţie, BDRL, p.110.

119
regiune la alta. Astfel, în textele din Muntenia se îregistrează
preponderent formele noi, în textele moldoveneşti
predominante sunt totuşi cele cu fonetism arhaic, în timp ce “în
regiunile de dincolo de munţi formele sincopate nu sunt
anterioare jumătăţii secolului al XVII-lea, iar de o atestare ceva
mai frecventă a lor nu poate fi vorba decât după 1700”104.
Cele două lucrări de gramatică datând din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea ilustrează, în general, situaţia
de mai sus: în Gramatica lui Eustatievici alternează formele
prezentând sincopa vocalică cu cele nesincopate105, în vreme ce
în lucrarea călugărului Macarie s-au semnalat numai formele
noi106. Situaţia aceasta pare a contrazice afirmaţiile de mai sus,
dacă ţinem seama de faptul că a doua gramatică se realizase în
Moldova, unde mai frecvente erau formele vechi. Nu trebuie să
uităm însă originea muntenească a lui Macarie, susţinută de N.
Iorga107. Macarie ţinea seama de realitatea lingvistică din
Moldova, dar nu renunţa nici la uzul său muntenesc, ceea ce
explică şi aderarea lui la două norme şi, prin urmare, amestecul
de norme din Gramatica de la 1772.
2.3.3.1.1.3.7. Fenomenul velarizării lui [e] > [ă], după
consoanele [p], [b], [m], [f], [v], [t], [d], [s], [dz], [z], [ţ], [r],
[ş], [j], va fi discutat în I. 2.3.3.1.4.
2.3.3.1.1.4. În legătură cu situaţia vocalei [i], interesează
în cea mai mare măsură fenomenul velarizării după consoanele
amintite mai sus, în cazul vocalei [e], ca şi “amuţirea” lui [-i]
asilabic, după consoanele [t], [d], [s], [- ], [z], [ţ], [r], [ş] şi [j].
Aceste aspecte vor fi discutate în I. 2.3.3.1.4.
2.3.3.1.1.5.1. Fonetismul mai vechi, cu [î], se păstrează,
ca şi în perioada precedentă, în verbul (a) întra şi în derivatele
104
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.298.
105
M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în
SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.12-13.
106
Ibidem, p.22.
107
Ap. M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în
SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.11.

120
sale. Aceste forme au circulat până în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În
graiurile din nordul ţării, fonetismul vechi se păstrează şi
astăzi.
2.3.3.1.1.5.2. În cuvinte de tipul umbla (< lat. ambulo),
umfla (< lat. inflo), umple (< lat. impleo) şi în derivatele
acestora, a avut loc trecerea lui [î] la [u] datorită acţiunii
asimilatoare a contextului fonetic, mai exact, datorită
vecinătăţii cu bilabiala [m]. Fenomenul trecerii lui [i] la [u] se
întâlnea în secolul al XVI-lea extrem de rar şi numai în
Muntenia, dar, începând din a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, formele cu [î-] aproape au dispărut din textele sudice.
În varianta literară nordică, formele mai vechi s-au menţinut
vreme îndelungată datorită suportului pe care-l aveau în limba
vorbită108.
În texte însă situaţia nu se prezintă întotdeauna conform
afirmaţiilor cu caracter general de mai sus. De exemplu, în
textul Psaltirii în versuri, norma variantei literare nordice se
respectă peste tot: împle (7.10; 28.25); să împli (11.18); ai
împlut (16.57; 32.16); îmblă (7.39); îmflă (28.12) etc., în vreme
ce, în textul Psaltirii din Biblia de la Bucureşti, se întâlnesc
numai două situaţii cu [î-] > [u-]: umblă (90.6) şi neumblată
(106.40). Prezenţa cvasigenerală a formelor vechi sau care
oglindesc norma variantei nordice, în textul de la Bucureşti,
s-ar putea justifica prin faptul că realizatorii Bibliei de la 1688
au folosit textul Vechiului Testament tradus de spătarul Milescu
şi, prin urmare, multe fapte de limbă specifice variantei
moldoveneşti au trecut, fără a fi schimbate, în textul din sud.
Nu este de neglijat, în explicarea unor fenomene tipic
moldoveneşti într-un text muntenesc, nici rolul pe care l-au
avut tipografii moldoveni, dintre care sunt cunoscuţi doar
Chiriac şi Atanasie Moldoveanul, şi, bineînţeles, principalul
diortositor al textului de la Bucureşti, Mitrofan, fostul episcop
108
I. Gheţie, BDRL, p.113-114.

121
de Huşi şi colaborator al lui Dosoftei la tipărirea multor lucrări:
Psaltirea de-nţăles, Viaţa şi petrêcerea svinţilor şi
Molitvenicul.
Cu toate că, în general, “amestecul [de norme
moldoveneşti] e dezordonat şi dictat de întâmplare, nu de o
voinţă fermă de a sistematiza, unificând în tipare omogene”109,
nu poate fi minimalizat prestigiul câştigat de varianta literară
moldovenească, după apariţia cărţilor lui Varlaam şi Dosoftei.
Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici, ca şi
lucrarea călugărului Macarie, înregistrează numai formele cu
[î-] > [u-]110. Precizăm însă că situaţia din gramatica lui
Macarie ar putea fi rezultatul evoluţiei, pe de o parte, iar, pe de
altă parte, urmarea obârşiei munteneşti a autorului, cunoscut
fiind faptul că formele arhaice se menţin în textele
moldoveneşti şi nord-ardeleneşti până la sfârşitul perioadei în
discuţie111 şi chiar mult după aceea. Precizăm că astfel de
fonetisme sunt atestate şi astăzi în Banat, în nordul Moldovei şi
al Transilvaniei.
2.3.3.1.1.5.3. Datorită unei asimilări vocalice, [î] a
evoluat la [u] în adverbul curând; fenomenul, specific, în
perioada precedentă, textelor reprezentând varianta nordică112,
cunoaşte în continuare aceeaşi arie de răspândire.
2.3.3.1.1.6.1. [o] aton s-a închis la [u]; această evoluţie
s-a petrecut spontan în cuvinte precum: durmi, micşura,
îngrupa etc. Fonetismul în discuţie este atestat în texte
provenind din diverse regiuni ale ţării, îndeosebi din
Transilvania, Banat, Moldova. În Ţara Românească, este
înregistrat în texte până spre sfârşitul secolului al XVII-lea,
după aceea devenind preponderente formele cu [o] refăcut113.
109
I. Gheţie, BDRL, p.341.
110
Mariana Costinescu, Stud. cit., în SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972,
p.13 şi p.20.
111
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.299.
112
Ibidem, p.93.
113
Ibidem p.300.

122
Spre sfârşitul secolului următor, aria de răspândire a
fenomenului scade simţitor şi mai ales se reduce numărul
termenilor în care acesta se mai produce; situaţia se datoreşte,
probabil, influenţei unificatoare a textelor răspândite dinspre
Muntenia.
2.3.3.1.1.6.2. În cuvintele cocon, cocoş, textele provenind
din Moldova prezintă fenomenul închiderii lui [o] aton la [u].
Deşi caracteriza aria dialectală moldovenească, această
disimilare vocalică a fost înregistrată şi în câteva texte sudice şi
transilvănene, probabil, datorită tipografilor şi diortositorilor
moldoveni care lucraseră la aceste tipărituri114.
2.3.3.1.1.7.1. În cuvântul minciunos, [u] a evoluat la [i],
prin asimilare vocalică. Al. Rosetti115 vorbea despre reducerea
diftongului [iu] neaccentuat, în interiorul cuvântului, plasând
fenomenul în secolul al XVI-lea, dar precizând că formele mai
noi circulau amestecat cu cele mai vechi cu “diftongul” păstrat.
În secolul al XVII-lea, fonetismul nou este majoritar, de vreme
ce, în Psaltirea în versuri, am înregistrat numai formele cu
inovaţie fonetică: mincinoşi (5.20); mincinos (61.26) şi
mincinosul (100.35), iar în textul Psaltirii din B1688
fonetismul arhaic apare numai o dată: minciunos (32.17), în
alte trei ocurenţe înregistrând formele noi: mincinoase (39.6);
mincinos (61.9; 115.2).
2.3.3.1.1.7.2. Sincopa lui [-u-] în frâmseţe şi în derivatele
acestuia este prezentă în această perioadă. Astfel, cele două
texte, din care am exemplificat, cu precădere, fenomenele
fonetice discutate până acum, prezintă următoarea situaţie: în
primii 45 de psalmi analizaţi pentru a vedea circulaţia
fenomenului amintit, am întâlnit, la Dosoftei, numai formele
fără [-u], în vreme ce în textul de la Bucureşti am înregistrat de
3 ori formele cu [-u-]: frumuseaţe (29.8); frumuseaţea
(44.3,13). În aceleaşi cuvinte, am constatat trecerea lui [-u-], în

114
Ibidem.
115
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, p.46.

123
poziţie nazală, la [-î-], mai cu seamă în traducerea lui Dosoftei,
ceea ce înseamnă că fenomenul era general în Moldova şi
apărea sporadic în varianta sudică. În perioada precedentă, el
este menţionat de Ion Gheţie116 printre trăsăturile secundare
prezente în texte din Muntenia şi din nordul Transilvaniei. În
Psaltirea de la 1673 am înregistrat: frâmseţea (15.39; 29.18);
frâmseţe (25.18; 26.15; 28.15; 44.5, 39) etc., iar în textul de
la Bucureşti: frumsăţări (15.11); frumseţarea (2.8), dar şi
înfrâmseţa-se-va (34.10) etc.
2.3.3.1.1.7.3. [u] > [o], prin disimilare vocalică la
distanţă, în cuvinte precum: poroncă, poronci. Fenomenul ne
întâmpină, şi în această perioadă, în texte provenind din
Moldova şi din Banat.
2.3.3.1.1.7.4. Forma veche a substantivului nuăru a
cunoscut o evoluţie diferită a vocalelor aflate în hiat: [u]-[ă].
Evoluţia a fost spre [u]-[o] > [o]-[o] > [o]-[u], cum s-a
întâmplat în graiurile moldoveneşti, unde a rezultat forma
nour; de asemenea, de la stadiul [o]-[o], prin contragere, s-a
ajuns la forma sudică, devenită ulterior literară, nor. Textul
Bibliei de la Bucureşti înregistrează stadiul intermediar de
evoluţie: noor. E de remarcat faptul că, în textul Ms. 4389,
Vasile Arvinte117 semnalează prezenţa formelor care sunt astăzi
singurele admise ca normă: nor, înnora.

2.3.3.1.2. Semivocalele

2.3.3.1.2.1. Latinescul [a] + [n] + vocală, în cuvinte ca

pane(m), manus, mane, canis, se reflectă în textele limbii
literare vechi fie ca [î], fie ca [îi]. Epenteza lui [i], datorată
anticipării elementului palatal din silaba următoare, a devenit
un semn distinctiv al variantei literare sudice, faţă de varianta
nordică, unde norma era fără epenteză şi a rămas astfel până la

116
I. Gheţie, BDRL, p.280.
117
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.54.

124
acţiunea unificatoare exercitată asupra limbii literare de
corespondenţa dintre I. H. Rădulescu şi C. Negruzzi.
În textele din perioada veche, se constată însă influenţe
reciproce între variantele literare şi în privinţa acestui fenomen.
Astfel, apar forme cu epenteză în scrisul lui Varlaam, Dosoftei,
Dimitrie Cantemir, motivate, în general, prin influenţa textelor
coresiene, îndeosebi a Psaltirii slavo-române (1577), când e
vorba de Dosoftei. In textele sudice, se întâlnesc, destul de rar
însă, formele mai apropiate de etimon, ceea ce atestă prestigiul
pe care-l dobândise varianta moldovenească prin oameni de
cultură precum Varlaam sau Dosoftei.
Analiza circulaţiei cuvintelor pâine, mâine, câine, mâini,
în Psaltirea în versuri şi în textul Psaltirii din B1688, ne-a
condus la următoarele rezultate:
- substantivul pâine este utilizat numai cu [i] epentetic; l-
am înregistrat de 17 ori în primul text, de 18 ori în al doilea;
- adverbul mâine este prezent de 4 ori, doar în textul lui
Dosoftei, numai cu epenteză;
- substantivul câine cunoaşte 4 ocurenţe la Dosoftei: o
dată apare forma cu epenteză, de 3 ori cea fără epenteză. La
acestea se adaugă derivatul câneşti (77.133); în textul de la
Bucureşti, acesta are doar forma cu epenteză. Am înregistrat de
6 ori substantivul şi de 2 ori derivatul câinească (77.50;
104.30);
- pluralul substantivului mână prezintă o situaţie aparte.
În textul moldovenesc, apare de 18 ori pluralul mâni, la diferite
cazuri; nici măcar o dată nu am consemnat pluralul cu
epenteză. Pe lângă aceste forme, am înregistrat de 16 ori şi
forma arhaică de plural mânu (mânule, mânulor), în care
epenteza nu s-ar putea produce (nu conţin element palatal care
să fie anticipat). Considerăm că prezenţa formei arhaice de
plural mânu a făcut ca norma moldovenească să nu varieze nici
măcar o dată. Faptul că forma veche de plural a impus pluralul
mai nou fără anticiparea elementului palatal se reflectă şi în

125
textul de la 1688, unde, din 54 de ocurenţe ale pluralului
substantivului mână, 34 sunt fără epenteză şi doar 20 cu
epenteză. Menţionăm că aceasta se întâmpla în condiţiile în
care, aşa cum am văzut, în toate celelalate situaţii, norma
sudică, cu epenteză, era riguros respectată.
În secolul al XVIII-lea, mai ales după 1750, influenţa
normei sudice asupra celei moldoveneşti şi ardeleneşti este
decisivă, în sensul că textele tipărite pun în circulaţie numai
formele cu epenteză, în vreme ce manuscrisele prezintă, în
continuare, un amestec de forme mai apropiate de etimon şi de
forme noi.
O tendinţă de revenire la vechea normă moldovenească
se va constata după 1830, după cum vom vedea, în textele
ieşite din tipografia “Albinei româneşti”, datorită tendinţei lui
Gh. Asachi de a repune în circulaţie o seamă de fenomene
regionale.

2.3.3.1.3. Diftongii

2.3.3.1.3.1. [-ea] > [e] ([ę]). Fenomenul caracterizează, în

această perioadă, ca şi în perioada precedentă, graiurile din
Moldova, Transilvania şi din Banat-Hunedoara. Situaţia se
schimbă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în
favoarea fonetismului etimologic, sub influenţa normei
sudice118.
2.3.3.1.3.2. [ia] medial şi final, în poziţie tare, evolează la
[ie] ([ię]), în cuvinte ca: băiat, (a) tăia, ia, să ia etc. Trebuie
precizat că fenomenul se notează sporadic şi e prezent
îndeosebi în manuscrise din regiunea Moldovei119.
2.3.3.1.3.3. [iu-] neaccentuat a trecut la [u-], în uşor
datorită “unei false separaţii a cuvântului în legături sintactice

118
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.304.
119
Ibidem.

126
ca mai iuşor > mai uşor”120. Fonetismul etimologic se
regăseşte, în această perioadă, în texte din toate regiunile, dar
este frecvent consemnat îndeosebi în texte reproducând
variantele nordice, cum este cazul Psaltirii în versuri:
iuşurează (16.24; 33.37; 38.47); iuşura (30.82); iuşură
(106.16); iuşuram (107.44). În Psaltirea din B1688, nu am
întâlnit nici formele etimologice, nici formele mai noi, dar
forme etimologice s-au consemnat în textul de la Bucureşti121.
Fenomenul îşi va restrânge considerabil aria de
răspândire, astfel încât, după 1780, nu vor mai apărea formele
vechi nici chiar în grafia etimologizantă a ardelenilor.

2.3.3.1.4. Consoanele

2.3.3.1.4.1. Labiale

2.3.3.1.4.1.1. Palatalizarea labialelor este un fenomen

fonetic a cărui vechime rămâne încă discutabilă. Acest aspect
al sistemului consonantic a slujit, alături de alte fapte de limbă,
la delimitarea variantelor nordice de cele sudice.
Pentru secolul al XVI-lea, palatalizarea labialelor nu e
atestată în texte care provin din Ţara Românească şi din sudul
Ardealului. Pentru aceeaşi perioadă, fenomenul e consemnat în
texte din nordul Ardealului, din Maramureş şi din Moldova.
Este de remarcat faptul că, în textele din prima parte a secolului
al XVI-lea, s-a consemnat numai palatalizarea lui [f]; spre
sfârşitul secolului al XVI-lea s-a înregistrat alterarea lui [p], iar
în texte din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au întâlnit şi
situaţii de palatalizare a celorlalte consoane din seria
amintită122.

120
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, p.237.
121
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.305.
122
I. Gheţie, BDRL, p.241-245.

127
 Modul în care se reflectă fenomenul în texte, începând
din secolul al XVI-lea, a condus la susţinerea unor teorii
diferite, chiar opuse, cu privire la vechimea acestuia în limba
română123.
Fenomen fonetic specific graiurilor nordice, palatalizarea
este firească, de pildă, într-un text redactat într-o variantă
literară care are la bază un grai cu labialele alterate. Este cazul
Psaltirii în versuri a lui Dosoftei. Aici este frecventă
palatalizarea lui [f] urmat de [i], fără a fi însă generală.
Analizând textul de la 1673, am înregistrat 165 de forme în
care nu are loc palatalizarea lui [f] şi 99 de forme cu
labiodentala alterată. Această situaţie ilustrează tendinţa lui
Dosoftei de a elimina un fapt de limbă recunoscut ca fiind
regional.
În textul Psaltirii din B1688, acest fenomen este foarte
slab reprezentat; am înregistrat 7 situaţii de alterare a
labiodentalei. Deşi puţine, situaţiile în care [f] urmat de [i]
apare palatalizat demonstrează, pe de o parte, că la baza
textului de la Bucureşti s-a aflat versiunea moldovenească a
Vechiului Testament şi că la îndreptarea şi tipărirea cărţii au
participat şi moldoveni, iar, pe de altă parte, că traducătorii şi
tipografii munteni puteau trece cu vederea unele fapte de limbă
care nu le erau specifice, dar nu erau nici stânjenitoare.
2.3.3.1.4.1.2. Rostirea dură a labialelor [p], [b], [m], [f],
[v] atrage după sine velarizarea vocalelor din seria anterioară.
Fenomenul este plasat de specialişti124 în româna primitivă. În
perioada 1640-1780, este notat în texte provenind îndeosebi din
Transilvania, Banat şi Moldova, deci din aria nordică. În
textele sudice astfel de cazuri se înregistrează sporadic, norma
variantei sudice fiind cu rostirile moi. Spre sfârşitul perioadei,

123
Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne,
Bucureşti, 1968, p.121-122.
124
G. Ivănescu, ILR, p.331.

128
mai exact, după 1750, rostirile dure sunt tot mai rare, ca urmare
a impunerii normei sudice.
Bilabiala [p] este rostită dur, în graiurile sudice, în
cuvinte precum: pă, păntru, pân. Această rostire se reflectă în
scrieri munteneşti, dar rămân larg majoritare grafiile care atestă
o rostire muiată.
2.3.3.1.4.1.3. În texte provenind din Transilvania, în
unele forme ale verbului a bea, se înregistrează un [e] analogic
după bilabiala [b]. Fenomenul nu caracterizează Muntenia şi
Moldova, de vreme ce în textele din sud nu avem atestări ale
fenomenului, iar în textele din Moldova se înregistrează extrem
de rar125. O rostire muiată a lui [b], datorită conservării lui [e],
ne întâmpină, în cuvântul beşâcă, îndeosebi în texte provenind
din Moldova.
2.3.3.1.4.1.4. Specifică textelor provenind din Banat-
Hunedoara şi din Moldova era, în perioada precedentă,
epenteza lui [p], în cuvântul îndărăt. Pentru perioada 1640-
1780, fenomenul este atestat în texte din Oltenia, Transilvania
şi din regiunile amintite mai sus. Spre sfârşitul perioadei în
discuţie, se constată o tendinţă de restrângere a ariei de
răspândire a acestui fenomen, dovadă că, după 1780, se mai
întâlneşte foarte rar doar în texte din Transilvania.
2.3.3.1.4.1.5. Verbul rupe (< rumpe) şi derivatele
acestuia circulau, în această perioadă, numai în forma
etimologică, cu [m] păstrat, în texte provenind din toate zonele
ţării.
2.3.3.1.4.1.6. În cuvinte de origine slavă de tipul sfat
sfânt, a avut loc evoluţia lui [v] etimologic la [f] ca urmare a
unei acomodări consonantice, nefiind specifice limbii române
grupurile alcătuite din consoană surdă + consoană sonoră (vezi
rostirea [uopcină] a substantivului obcină). Totuşi, într-o
anumită etapă din evoluţia limbii române (între secolele al
XVI-lea - al XVIII-lea), în graiurile nordice se conservase
125
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.306-307.

129
rostirea etimologică a cuvintelor de mai sus şi a derivatelor
acestora. Conform observaţiilor făcute de Ion Gheţie126, cel mai
frecvent sunt atestate formele cu [v] în textele moldoveneşti şi
ardeleneşti nordice, în timp ce variantele sudice au cunoscut
mai de timpuriu evoluţia lui [v] la [f]. În textele nordice, se
constată consecvenţă în folosirea formelor cu [v] conservat, în
vreme ce în lucrările din sud formele etimologice şi cele cu
inovaţia fonetică circulă amestecat. Această situaţie se reflectă
în Psaltirea în versuri şi în textul Psaltirii din B1688.

2.3.3.1.4.2. Dentale

2.3.3.1.4.2.1. Faţă de perioada precedentă, când

fenomenul palatalizării dentalelor [t], [d] şi [n] nu se
înregistrează deloc127, între 1640-1780, fonetismul în discuţie
este notat rar în texte provenind din Transilvania-Banat,
situaţie ce se va menţine şi după 1780.
2.3.3.1.4.2.2. Dentalele [t] şi [d] [n], [r] aveau rostire
dură şi muiată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. De
aceea, în texte, formele circulau amestecat, aşa cum se reflectă
şi în cele două texte din care am selectat, cu precădere,
exemplele de până acum. Rostirea dură a atras velarizarea
vocalelor din seria anterioară şi reducerea diftongului [ea] la
[a]. O observaţie se impune totuşi: [d] se rostea dur în special
în Muntenia, în vreme ce rostirea dură a lui [t] caracteriza
îndeosebi varianta nordică şi graiul din Oltenia128.
2.3.3.1.4.2.3. În cuvintele formate cu sufixele -ar, -tor,
precum şi în cuvinte ca ceriu, ajutoriu etc., [r] muiat este
cvasigeneral, cu toate că, după 1600, în documentele
munteneşti, fenomenul durificării lui [r] este notat mai
frecvent. În cele două Psaltiri analizate, nu am înregistrat decât

126
I. Gheţie, BDRL, p.130-131.
127
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.101-102.
128
Ibidem, p.308.

130
formele care consemnează [r] muiat. Explicaţia acestui
fenomen, mai ales pentru un text muntenesc, ar putea fi
caracterul conservator al limbii cărţilor bisericeşti.
2.3.3.1.4.2.4. În graiurile de nord, spre sfârşitul secolului
al XVII-lea, forma turbura a intrat în concurenţă cu tulbura,
care prezenta fenomenul disimilării consoanei [r], sub influenţa
lui [r] din silaba următoare. Textele Psaltirilor analizate
înregistrează numai formele etimologice. Prezenţa acestora în
texte demonstrează că fenomenul disimilării lui [r] nu începuse
încă să se impună ca normă în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea. Mai mult, deşi este considerat o inovaţie a graiului
moldovenesc129, fenomenul nu apare nici măcar o dată în textul
lui Dosoftei, text care ilustrează, prin excelenţă, varianta
literară constituită pe baza acestui grai.
2.3.3.1.4.2.5. “[n] urmat de iod a fost palatalizat şi apoi
muiat; în această situaţie, poate dispărea, după ce nazalitatea sa
a fost comunicată vocalei precedente. Procesul acesta s-a
petrecut într-o parte a domeniului dacoromân”130. Fenomenul a
avut loc şi în forma de plural a substantivului ani > ai –
specifică variantei nordice şi prezentă la Dosoftei: aii (77.100;
89.35; 101.52,88; 112.24) – şi în formele iotacizate ale
verbelor la indicativ prezent, conjunctiv prezent şi gerunziu
(vezi I. 2.3.3.2.6.3.).
2.3.3.1.4.2.6. Specifică graiurilor nordice este propagarea
lui [n] în substantivul genunchi. În textele din Muntenia, se
notează formele etimologice. În cazul acestui fonetism, cele
două texte amintite ilustrează întocmai situaţia prezentată:
textul moldovenesc reflectă inovaţia [genunchile (108.7)], în
vreme ce în textul de la Bucureşti se conservă fonetismul
etimologic [genuchele (108.23)], prezent până astăzi în
graiurile sudice.

129
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.68.
130
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, p.254.

131
 2.3.3.1.4.2.7. Africatele [ţ], [- ] şi spirantele [s], [z] se
rosteau dur îndeosebi în regiunile în care se vorbeau graiuri
nordice. Totuşi, spre deosebire de velarizarea prin celelalte
consoane, acest aspect este mai răspândit în textele provenind
din sud, fapt ce l-a determinat pe Rosetti să-l considere “un
fenomen normal al limbii scrise”131. Prezenţa acestui fenomen
în textele reprezentând varianta sudică a limbii literare s-ar
putea explica fie prin originalele întrebuinţate în tipografiile
din sud, fie prin activitatea desfăşurată în aceste centre
tipografice de tipografi şi diortositori veniţi din Moldova.
Cele două texte, reprezentând variante diferite ale limbii
literare, din care am excerptat exemplele de până acum,
ilustrează foarte bine cele afirmate mai sus. Astfel, în textul lui
Dosoftei este foarte consecvent notată durificarea africatelor şi
a spirantelor, cazurile fără velarizare fiind mai rare. În textul de
la Bucureşti, deşi rostirea muiată este foarte bine reprezentată,
apar destul de frecvent rostiri dure. Cel mai interesant caz îl
reprezintă rostirea dură a spirantei [z] în substantivul
Dumnezeu şi în derivatele acestuia. În Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei, substantivul propriu este folosit de 227 de ori, de
fiecare dată cu [-ă-]; substantivul comun apare de 3 ori – cu
sensul “zei” – cu aceeaşi vocală după [- ]. În textul Psaltirii din
B1688, substantivul propriu este folosit de 418 ori, iar
apelativul de 7 ori. Din totalul de 425 de forme, în 302 se
produce velarizarea lui [e] după [z] (Dumnezău), în 9 situaţii,
velarizarea are loc şi după dentala [n] (Dumnăzău). Se impune,
de asemenea, o precizare în legătură cu repartizarea acestor
forme. Formele cu rostirea muiată a spirantei sunt notate
consecvent în anumiţi psalmi. De exemplu, în psalmii 9, 45,
58, 78, 79, 105, 112, 113, 145, nu apar, nici măcar o dată,
formele cu rostire dură. Această situaţie vine în sprijinul unei
afirmaţii făcute de Gavril Istrate132, potrivit căreia repartizarea

131
Ap. V. Arvinte, ST.L.FAC., p.60.
132
G. Istrate, Originea limbii române literare, Iaşi, 1981, p.135.

132
inegală a faptelor de limbă specifice unei variante sau alteia
confirmă ideea că Biblia de la Bucureşti este o operă de
colaborare şi nu una datorată exclusiv muntenilor.
Datele pe care le-am obţinut în ce priveşte textul de la
Bucureşti completează analiza întreprinsă de Vasile Arvinte133
în legătură cu forma velarizată Dumnezău din cartea Facerea.
Fiind prezente sporadic şi în alte scrieri decât cele
religioase, trăsăturile nespecifice variantei literare munteneşti
sunt o dovadă a faptului că, în a doua jumătate a veacului al
XVII-lea, “varianta literară munteană suferă o dublă presiune,
mai ales în prima parte a intervalului, din partea graiurilor
locale şi din partea normei moldoveneşti. Amîndouă aceste
înrâuriri se exercită îndeosebi asupra limbii tipăriturilor
bisericeşti; după 1688, ele îşi reduc treptat efectul şi, în ceea ce
priveşte influenţa moldovenească, dispar, datorită în special
lucrărilor lui Antim Ivireanul”134.
În secolul al XVIII-lea, mai ales după 1750, norma
sudică este adoptată de celelalte variante literare, în ciuda
normei locale; o încercare consecventă de a impune, după
1800, norma moldovenească şi în cazul rostirii consoanelor
discutate mai sus se constată la Gh. Asachi, în tipăriturile
scoase în tipografia “Albinei”.
2.3.3.1.4.2.8. Africata [- ] (< [d] + [e], [i] latin) evoluează
la fricativa [z] în textele din sudul Transilvaniei şi din
Muntenia; Transilvania centrală şi nordică prezintă un amestec
de fonetisme vechi şi noi, cu predominarea acestora din urmă
în textele din aria centrală. Norma cu africata rămâne specifică
variantei moldoveneşti până la începutul secolului al XVIII-lea,
aşa cum atestă textele tipărite în această regiune. Manuscrisele
vor conserva şi după aceea vechea normă135.

133
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.62.
134
I. Gheţie, BDRL, p.341-342.
135
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.310.

133
 2.3.3.1.4.3. Prepalatale

2.3.3.1.4.3.1. Rostirea consoanelor prepalatale [ş], [j],

înainte de vocalele din seria anterioară, [e], [i], este diferită.
În ce priveşte vechimea şi răspândirea velarizării prin
şuierătoare, lucrurile sunt complicate. Fenomenul s-a petrecut
în graiul muntean, la începutul “românei primitive”, după
secolele al VII-lea, al VIII-lea136. În graiurile moldovenesc şi
ardelenesc, acelaşi fenomen a avut loc mai târziu, probabil prin
secolele al XIII-lea - al XIV-lea, în limba română preliterară.
Tot prin secolul al XIV-lea, în graiul muntenesc, s-a petrecut
revenirea la [ş], [j] muiaţi, “cum fuseseră probabil la
început”137.
Durificarea lui [ş], [j] – prin reducerea diftongului [ea] la
[a], în poziţie [e], – a avut loc întâi în jumătatea sudică a ţării,
apoi s-a extins spre nord, în Moldova şi Transilvania. Aceasta
din urmă, îndeosebi în aria de la nordul Mureşului, a rămas –
până târziu, în secolul al XVIII-lea – consecventă rostirii moi a
lui [ş], [j]138.
Dacă în graiurile populare situaţia se prezenta cam în
acest fel, în texte, formele cu [ş], [j] duri sau moi se amestecă,
fără a fi mai elocventă circulaţia unora sau a altora pentru
variantele literare reflectate de diferite texte.
2.3.3.1.4.3.2. În flexiunea verbului a deschide, toate
textele prezintă fonetismul cu prepalatala [ş]139; atestarea
fonetismului mai nou, [ş] > [s], este mult mai rară.

136
G. Ivănescu, ILR, p.330.
137
G. Ivănescu, ILR, p.330.
138
I. Gheţie, BDRL, 140-141.
139
“Împotriva aparenţelor, în deschide (şi derivatele) nu avem a face cu
păstrarea lui [s] etimologic (< lat. discludere). [s] a trecut la [ş], prin
acomodare consonantică, încă în perioada când [cl’] nu evoluase la [k’]. Din
deşchide, care a fost general dacoromânesc, s-a ajuns, în unele graiuri, prin
diferenţiere consonantică, la deschide.” (ILRL Epoca veche (1532-1780),
vol.I, p. 108).

134
 2.3.3.1.4.3.3. Africata [ĝ] (< [j] + [o], [u] latin) a
constituit un semn distinctiv al variantelor nordice, în timp ce
fricativa [j] caracteriza aria sudică, ce cuprindea Muntenia şi
sud-estul Transilvaniei. Textele din perioada în discuţie
reflectă, în linii mari, situaţia generală din limba română
vorbită în secolul al XVII-lea, la care face referire şi Dimitrie
Cantemir în Descrierea Moldovei. Prezenţa unor fonetisme
moldoveneşti şi etimologice, cu africata, în texte din aria
lingvistică sudică se explică, probabil, tot prin textele
moldoveneşti, care fuseseră puse la contribuţie de munteni, şi
prin intervenţia tipografilor şi a diortositorilor moldoveni.
2.3.3.1.4.4. Laringala [h]

2.3.3.1.4.4.1. [h], în cuvintele de origine slavă, a evoluat

la [f]: vifor, poftă, stuf, vătaf, vârf, vraf, zăduf. Fricativa surdă
[f] a suferit un proces de asimilare, în unele cuvinte, sub
influenţa fricativei sonore de la începutul cuvântului.
Fenomenul este considerat o inovaţie a zonei nordice, fiind
atestat încă din secolul al XVI-lea.
2.3.3.1.4.4.2. [h] etimologic a evoluat la fricativa sonoră
[v], trecînd printr-un stadiu intermediar, cu fricativa surdă [f],
în cuvântul viclean > ficlean provenit din cuvântul maghiar
hitlen, hütlen. Andrei Avram consideră că în această evoluţie,
ca şi în cazul altor cuvinte (miel, movilă), nu este vorba, aşa
cum s-a afirmat, despre un fenomen de hiperliterarizare sau
hipercorectitudine: “La labiodentala din viclean s-a putut
ajunge, de la laringala originară, fie în momentul în care
cuvântul a fost împrumutat din maghiară, fie ulterior, pe
terenul limbii române: hiclean > viclean. Unui fenomen de
hipercorectitudine i s-ar putea datora, cel mult, varianta (rară)
ficlean; este, totuşi, mai probabil că nici în acest caz nu avem a

135
face cu un fonetism hipercorect legat de palatalizarea
labialelor”140.
Indiferent care ar fi explicaţia acestei transformări,
trebuie precizat că forma etimologică este din ce în ce mai rară,
formele cu [v-] iniţial fiind ulterior singurele admise în limba
literară. În cele două texte, pe care le-am folosit pentru
excerptarea faptelor de limbă discutate, am consemnat numai
formele noi; o singură dată, în textul de la Bucureşti (63.4), am
înregistrat forma hiclean – mai apropiată de etimon.
2.3.3.1.4.4.3. Proteza lui [h-] în cuvinte precum haia,
halai, harmăsar etc. caracterizează, în această perioadă, textele
provenind din Banat, Muntenia, sudul Ardealului141.

2.3.3.2. Morfologia

În toate etapele de evoluţie, nivelul morfologic a

prezentat mai mare stabilitate şi unitate a normei literare.
Totuşi, sistemul morfologic este caracterizat şi printr-o serie de
“puncte slabe [...], care anunţă apariţia şi dezvoltarea unor
procese ce tind să modifice inventarul morfemelor sau
modalitatea lor de organizare”142.
Ca şi la nivel fonetic, ultima parte a perioadei în discuţie,
1750-1780, se caracterizează printr-o tendinţă de impunere a
unei norme supradialectale de provenienţă sudică.
2.3.3.2.1.1. Substantivul mână cunoaşte, în această
perioadă, două forme de plural: mânu(le) şi mâni (mâini; forma
de plural mânuri, alcătuită prin analogie cu substantivele cu
pluralul în -uri, este extrem de rar atestată abia în secolul al
XVIII-lea143.

140
Andrei Avram, Câteva cazuri de hipercorectitudine aparentă în limba
română, în SCL, XLIV, nr.1/1993, p.56.
141
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.316.
142
Ibidem, p.319.
143
I. Gheţie, BDRL, p.158-159.

136
 Forma mânule, mai apropiată de etimon, avea circulaţie
în varianta nordică, dar apăreau sporadic şi formele analogice
în -e sau -i. În textele din sud, se înregistrează numai pluralul
analogic, chiar şi în scrieri tributare unor originale nordice. O
asemenea situaţie reflectă textele analizate de noi, Psaltirea în
versuri şi Psaltirea din B1688.
În cele două texte, repartizarea formelor de plural se
prezintă astfel: la Dosoftei, vechea formă de plural este folosită
de 16 ori, de 11 ori cu flexiune de nominativ-acuzativ –
mânule, de 3 ori cu flexiune de genitiv-dativ – mânulor, de 2
ori fără articol, cu forme pronominale conjuncte: mânu-mi
(7.6); mânu-ş (32.37). Formele analogice în -i, fără epenteză,
sunt folosite de 18 ori, numai cu flexiune de nominativ-
acuzativ nearticulat. Cu toate că numărul acestora din urmă
este mai mare, lipsa flexiunii de genitiv-dativ poate demonstra
o anumită dificultate în folosirea unor fapte de limbă care nu
aveau suport în graiul vorbit în Moldova. Textul din sud nu
notează în nici o situaţie forma veche mânu(le), din cele 54 de
atestări ale formei de plural. În ce priveşte flexiunea după caz,
aceasta este bine reprezentată şi pentru genitiv-dativ, nu
numai pentru nominativ-acuzativ.
2.3.3.2.1.2. Rezistenţă în cadrul sistemului manifestă
desinenţa de plural -e la substantivele feminine şi neutre.
Astfel, cele două texte analizate prezintă forme de plural care
confirmă faptul că acestea erau încă generale în toate variantele
şi nu se impuseseră formele noi, care aveau să devină ulterior
normă. La Dosoftei: gâtlejele (5.37); rane (37.11; 72.45); arce
(77.29); obede (78.51; 149.33); sălaşele (77.205; 105.79); în
B1688: talpele (17.42); ranele (37.5; 63.7); ranelor (68.31);
arcele (36.17; 77.12); arcelor (75.3); marginelor (58.15);
sălaşele (83.1, 11; 105.25); obeade (145.6), dar obezi (104.18;
149.8).
2.3.3.2.1.3. Substantivele cu radicalul în r au desinenţa
de plural -ă, fie ca urmare a velarizării lui [e] după [r], fie

137
datorită analogiei cu cară, fiară, unde velarizarea avusese loc
datorită acţiunii exercitate de [r] lung din etimon144. Faptul că
formele de plural cu desinenţa -ă sunt cvasigenerale în textul
lui Dosoftei – apare de două ori forma hotare (135.73; 144.8),
în ambele cazuri intrând însă în rimă cu adjectivul mare, ceea
ce ar însemna că norma literară a secolului al XVII-lea este
încălcată din necesităţi prozodice – şi generale în textul de la
Bucureşti demonstrează că norma epocii, în acest caz, era
desinenţa -ă.
2.3.3.2.1.4. Substantivelor neutre le este specifică, în
această perioadă, concurenţa dintre desinenţele -ure, -uri, -e. În
prima parte a perioadei, vechea desinenţă -ure este foarte
frecventă, dar este serios concurată de cea mai nouă -uri, care
se generalizează spre jumătatea secolului al XVIII-lea. Aceasta,
la rândul ei, este împinsă la periferia uzului, în cazul unor
substantive, şi este înlocuită de -e. Unele neutre continuă să
facă pluralul în -uri: arcuri, bunuri, chipuri, trupuri etc., altele,
de tipul cuie, oase, sate etc., îl acceptă la plural pe -e.
Desinenţa -uri se deplasează la substantivele feminine cu sens
colectiv (cărnuri), determinând un nou tip de flexiune faţă de
substantivul singulare tantum corespunzător şi schimbarea
statutului semantic, sensul lexical al formei de plural fiind
diferit de sensul lexical al singularului145.
2.3.3.2.1.5. În prima parte a perioadei, sunt încă în
circulaţie, mai ales în varianta nordică, unele construcţii
nominale cu valoare de genitiv sau de dativ, care erau
frecvente în textele din secolul al XVI-lea146. Astfel de
construcţii am întâlnit în număr foarte mare în Psaltirea în
versuri a lui Dosoftei.
2.3.3.2.1.5.1. Genitivul cu a, urmat de adjectivul
pronominal nehotărât: vina a tot omul (9.20), dar şi fără

144
I. Gheţie, BDRL, p.159.
145
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.325.
146
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti,1966, p.271-272.

138
adjectiv: bişugul a om fără lege (36.1), este slab reprezentat.
Valoare de genitiv are şi construcţia nominală cu prepoziţia de,
mai exact, cu locuţiunea prepoziţională în mijloc de, cu sensul
“în mijlocul”: în mijloc de poartă (9.39); în mijloc de beserică
(21.93).
2.3.3.2.1.5.2. Valoare de dativ au unele construcţii
nominale introduse prin a: i suliţa frântă, armele stricate,/ A
pizmaşul trufaş cetăţâle sparte (9.13, 14). Cu sens de dativ sunt
folosite frecvent construcţii în care substantivul are tot formă
de nominativ-acuzativ, fără a mai fi precedat de prepoziţie:
Moşii noştri tu le-ai fost nedejde (21.13); maică-mea m-ai dat
viu în braţe (21.32); Leul gura să i se despice/ Inorogii coarne
să le pice (21.73,74); Sionul să-i paie bine (96.31); Şi fiii
slugilor tale/ Le vei deşchide-le cale (101.105, 106) etc. În ce
priveşte structurile din urmă, avansăm ideea că ele reprezintă
construcţii cu un nominativ suspendat, după modelul pe care
ni-l oferă până astăzi limba populară: Femeia limbută gura i-i
făcută ca moara să turuie.
2.3.3.2.1.6. Vocativul cunoaşte, pentru început,
particularităţi specifice limbii vechi. Este vorba de vocativul
masculin în -e, la singular nearticulat. Astfel, în textele
analizate de noi, apar forme vechi precum oame!, Doamne!
(pentru sensul religios “Dumnezeu”, aceasta este forma de
vocativ valabilă până astăzi). În aceleaşi texte, am consemnat şi
formele de vocativ în -ule, uneori chiar pentru acelaşi cuvânt,
ceea ce înseamnă că formele etimologice erau concurate de
formele mai noi.
La plural, vocativul este consecvent folosit fără articol:
cuconi!, păgâni!, boiari! etc. Formele de vocativ plural
articulat sunt mai rar utilizate, fiind preferate cele identice cu
nominativul. Aceeaşi situaţie se observă şi în cazul
substantivelor feminine. Alături de vocativele în -o, apar şi
formele de vocativ identice cu nominativul. Acestea din urmă
vor constitui norma literară după 1780.

139
 2.3.3.2.1.7. Ca şi în textele din secolul al XVI-lea147, în
unele texte din prima parte a perioadei în discuţie, substantivele
feminine şi neutre, precedate de prepoziţie şi de adjectivul
pronominal nehotărât tot (toată, toate), sunt folosite
consecvent fără articol. Un număr mare de exemple am
excerptat din textul lui Dosoftei: în toate părţ (8.2); prin toate
ceriuri (8.3); toate sfaturi (32.23); de prin toate laturi (32.24);
pre tot ceas (41.46); peste toate roduri (44.61) etc. Sunt foarte
rare, în textul lui Dosoftei, situaţiile în care substantivul se
articulează, ele reprezentând abateri de la o normă pe care
Dosoftei, în general, o respecta: preste toată ţara (44.59); în tot
ceasul (74.28) etc. În textul de la Bucureşti, construcţiile de
acest fel lipsesc.
2.3.3.2.2.1. Articolul hotărât masculin lui încă alternează
cu forma lu. Tendinţa este de generalizare a formei lui, de
vreme ce textele analizate de noi au numai această formă. În ce
priveşte folosirea lui în procliză sau în encliză, aceasta nu
diferă prea mult chiar de normele limbii actuale.
2.3.3.2.2.2. Articolul posesiv sau genitival este variabil,
în general, în texte reprezentând aria sudică, în vreme ce în
textele nordice posesivul este invariabil. Această situaţie o
atestă şi cele două texte reprezentând unul varianta nordică,
celălalt varianta sudică. Astfel, articolul posesiv este, de regulă,
invariabil la Dosoftei; cazurile în care articolul variază sunt
extrem de rare aici. În traducerea de la 1688, articolul posesiv
se acordă, în general, cu substantivul care denumeşte obiectul
posedat, fiind foarte rare situaţiile în care traducătorii nu
respectă regula acordului.
2.3.3.2.2.3. Articolul demonstrativ sau adjectival pentru
feminin singular are la genitiv-dativ forma etimologică cei (
<lat. ecce + illaei). Forma refăcută după plural, celei, ca şi
demonstrativele (a)celei(a), aceleiaşi, (a)celeilalte,
(a)cestei(a), s-a impus în vorbirea populară abia în a doua
147
Al. Rosetti, Op. cit., p.278.

140
jumătate a secolului al XVIII-lea, iar în scris, în secolul al
XIX-lea148.
2.3.3.2.3.1. Adjectivul nu se caracterizează prin multe
schimbări faţă de perioada precedentă. Varianta nordică
prezintă în continuare forma unică a adjectivului mare, la
singular şi la plural. În textul lui Dosoftei, am întâlnit forma
unică şi în cazul adjectivului tare: ncuitori tare (23.30);
puternicii cei tare (102.17); oştile lui cele tare (102.80);
poruncile ţi-s tare (110.17) etc.
În textele redactate în varianta sudică, cele două adjective
sunt variabile. De exemplu, în Psaltirea din B1688, nu am
întâlnit nici măcar o dată formele invariabile.
Adjectivul gol are în continuare masculinul plural goli, ca
şi în textele din secolul al XVI-lea149, în toate variantele limbii
literare, ceea ce înseamnă că norma, în acest caz, nu era deloc
oscilantă.
2.3.3.2.3.2. Superlativul absolut se realizează mai
frecvent în varianta nordică cu adverbul morfem prea. Nu
lipseşte din structura acestui grad de comparaţie nici adverbul
morfem foarte, care este general în textele din varianta sudică.
În textul lui Dosoftei am întâlnit şi mijloace afective de
realizare a superlativului absolut: milost fără samă (117.8);
ager fără samă (143.6). Cel mai adesea, în sintagma adverb
morfem + adjectiv se intercalează copulativul sau alt element
sintactic, fapt semnalat şi în textele din secolul al XVI-lea150.
2.3.3.2.4.1. Pronumele personal de persoana a III-a este
concurat, pe de o parte, de formele vechi îns(u), înşi(i), înse, pe
de altă parte, de dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. Formele vechi
se bucură de circulaţie, chiar dacă tot mai redusă, în textele
nordice, în vreme ce formele cu de în structură sunt foarte

148
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, vol. al II-
lea, Bucureşti,1972, p.25-52.
149
Al. Rosetti, Op. cit., p.274.
150
Ibidem, p.275.

141
răspândite. De exemplu, în textul lui Dosoftei am consemnat
forme precum: de înşii (2.22); într-înşii (2.43); într-înse (9.65);
spre înşii (16.49); într-îns (17.103; 36.35) etc.; cu dâns (2.14);
pentru dânsul (8.14); de dânsul (8.16) etc., pe când în textul de
la Bucureşti se întâlnesc extrem de rar formele vechi (în primii
50 de psalmi forma veche am consemnat-o o singură dată –
într-însul (23.2) – precedată de prepoziţia întru), concurenţa
realizându-se aici numai între el, ea, ei, ele şi dânsul, dânsa,
dânşii, dânsele, acestea din urmă cu frecvenţă mult mai mare
decât în textul moldovenesc.
2.3.3.2.4.2. Extrem de rar se folosesc în textele acestei
perioade pronumele personale ale identităţii, compuse din
pronumele personale propriu-zise şi reflexivul şi. Forme ca
eişi, loruşi, exprimând ideea de “ei înseşi”, “lor înşişi”, au fost
frecvent înregistrate în textele din secolul al XVI-lea151.
2.3.3.2.4.3. Formele accentuate ale pronumelui reflexiv
sunt încă frecvent întrebuinţate, specialiştii văzând în aceasta
urmarea fidelităţii unor texte faţă de originalele slave152.
Circulaţia acestor forme este mai mare în textele nordice. Acest
aspect poate fi confirmat de situaţia pe care am întâlnit-o în
primii 50 de psalmi din cele două texte analizate. La Dosoftei,
am întâlnit de două ori forma de dativ şie: şie fac scădere
(9.66); ş-au ales şie (32.31) şi de patru ori forma de acuzativ:
în sine (9.70; 35.1); întru sine (13.1); la sine (36.97). În
aceeaşi secvenţă din textul de la Bucureşti, nu am consemnat
nici o dată forma accentuată de dativ şi am înregistrat o dată
acuzativul întru sine (35.1). În locul reflexivului, traducătorii
au optat pentru pronumele personal. De exemplu, ş-au ales şie
(…) să-i fie moşie (32.31, 32), din textul lui Dosoftei, este
transpus în celălalt text prin: au ales spre moştenire Lui

151
Al. Rosetti, Op. cit., p.282.
152
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.329.

142
(32.12). Acest aspect susţine ideea că forma şie era eliminată
din norma literară muntenească153.
2.3.3.2.4.4. Pronumele şi adjectivele pronominale
posesive sunt concurate de pronumele personale de persoana a
III-a, îndeosebi în varianta sudică, în timp ce, în varianta
nordică, concurenţa vine din partea pronumelor personale şi
reflexive, în formele conjuncte de dativ posesiv.
Această situaţie se reflectă în textele alese spre ilustrare.
Astfel, în textul moldovenesc, am constatat folosirea frecventă
a adjectivului posesiv de persoana a III-a, formă care lipseşte
din primii 50 de psalmi analizaţi din B1688, unde posesorul
este substituit prin pronumele personal ei sau lui. Prin urmare,
la Dosoftei, sunt generale construcţii ca: frunza sa (1.11);
fiiu-său (2.52; 8.15); dintr-a sa măgură (3.18); mila sa (6.24);
căile sale (9.74) etc. În acelaşi text, locul adjectivelor posesive
este luat de formele atone conjuncte de dativ ale pronumelui
personal şi reflexiv: să-ş frângă dinţii (3.31); mi-ascultă mişea
rugă (4.9; 5.3); svânta-ţ căutătură (5.17); li-i gura nedireaptă
(5.35) etc. La această substituire nu se recurge, în textul de la
Bucureşti, decât extrem de rar, ceea ce poate însemna că nu
este un element caracteristic ariei literare sudice.
2.3.3.2.4.5. Pronumele şi adjectivul pronominal
demonstrativ de depărtare circulă preponderent în varianta fără
a-: cel, cea etc. Formele regionale, fie moldoveneşti, fie
munteneşti, nu apar decât rar în texte literare; sunt însă frecvent
utilizate în documente private.
La genitiv-dativ, pronumele demonstrativ feminin, ca şi
articolul demonstrativ, este rar întrebuinţat şi numai cu formele
etimologice, nu cu formele refăcute după plural154.
2.3.3.2.4.6. Pronumele relativ-interogativ care prezintă,
şi în această perioadă, flexiune după gen şi număr la

153
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.74.
154
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, vol. al II-
lea, Bucureşti,1972, p.25-52.

143
nominativ-acuzativ, flexiune specifică limbii române literare
vechi. Forma invariabilă care este din ce în ce mai des
întrebuinţată, putându-se vorbi chiar despre “tendinţa spre
forma unică de astăzi”155.
Formele variabile şi forma invariabilă care circulau,
totuşi, amestecat, de vreme ce situaţia pe care am întâlnit-o noi
în primii 70 de psalmi din B1688 nu concordă cu cea pe care a
întâlnit-o V. Arvinte în cartea Facerea. Astfel, în cei 70 de
psalmi analizaţi am înregistrat 39 de ocurenţe pentru
pronumele relativ-interogativ cu flexiune după gen şi număr la
nominativ-acuzativ şi numai 6 forme invariabile. Situaţia
diferită din cele două cărţi ale B1688 credem că s-ar putea
explica şi prin aceea că monumentala operă de la 1688 este
rezultatul colaborării mai multor traducători.
2.3.3.2.4.7. Pronumele şi adjectivul pronominal
nehotărât prezintă în continuare formele specifice stadiului
anterior de evoluţie a limbii literare: cineş cu sensul de
“fiecare”; careş şi tot carele, cu acelaşi sens; în Biblia de la
Bucureşti, am consemnat forma fieştecăruia (61.11), cu
circulaţie mai ales în secolul următor, în cazaniile
munteneşti156.
Adjectivul pronominal toate antepus substantivului
impune acestuia forma nearticulată, fapt semnalat deja sub
I. 2.3.3.2.1.7. Fenomenul caracterizează, la începutul perioadei,
textele din toate ariile literare, pentru a rămâne specific, în
secolul al XVIII-lea, numai textelor nordice157.
2.3.3.2.5.1. Numeralul cardinal mie nu mai este general
invariabil. În textele primei etape, această formă continuă să
dubleze însă forma de plural mii.
Forma veche întunêrec, cu sensul “zece mii”, un calc
după vechiul slav tĭma, care însemna “întuneric” şi “mulţi,

155
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.75.
156
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.332.
157
Ibidem.

144
număr infinit, zece mii”, nu dispare din textele religioase din
această perioadă. Este prezentă în Cazania lui Varlaam şi în
toate cazaniile din secolul al XVIII-lea care au ca punct de
plecare textul lui Varlaam158. L-am întâlnit, de asemenea, în
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în sintagma de-ntunêrece de
gloate (3.23), dar, în acelaşi loc, traducătorii Bibliei de la
Bucureşti au optat pentru structura zeci de mii: zeci de mii de
noroade (3.6).
2.3.3.2.5.2. Numeralul ordinal prezintă, în continuare,
formele cu articolul hotărât -le şi cu particula -a, alături de
formele în -le. Cele două structuri se regăsesc uneori chiar în
acelaşi text. Structura completă este specifică îndeosebi
textelor sudice, în vreme ce absenţa particulei -a caracterizează
textele nordice, ca reflex al monoftongării lui -ea în poziţie
finală.
2.3.3.2.6.1. În flexiunea verbală, se constată, în primul
rând continuarea tradiţiei din secolul al XVI-lea privind
încadrarea unor verbe la conjugarea pe care ele o aveau în
latină159. Astfel, la Dosoftei, se menţine la conjugarea a II-a
verbul a ţinea, iar a adaoge este, în textul de la 1688, de
conjugarea a III-a. Tendinţa este însă de a trece verbele de
conjugarea a III-a latină la conjugările I sau a IV-a.
2.3.3.2.6.2. Reflexivul pasiv continuă să fie folosit şi în
perioada în discuţie, aşa cum atestă cele două psaltiri analizate.
În Psaltirea în versuri: coarda să va rumpe, arcul li s-a frânge
(36.36); la fel şi în B1688: arcele lor să să zdrobească (36.16).
Verbul a naşte apare, în continuare, în textele nordice, cu
formă activă, dar cu înţeles reflexiv. Situaţia se prelungeşte
până spre sfârşitul perioadei, când, datorită nevoii de claritate,
formele active sunt înlocuite cu structuri reflexive160.

158
Ibidem, p.333.
159
Al. Rosetti, Op. cit., p.286.
160
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.335.

145
 2.3.3.2.6.3. Un fenomen general în flexiunea verbală este
iotacizarea. Formele cu dentala refăcută pătrund sporadic în
textele moldoveneşti, începând din secolul al XVII-lea. Norma,
valabilă până la începutul secolului al XIX-lea, când Ion
Heliade Rădulescu a considerat formele moldoveneşti singurele
admise, au reprezentat-o formele verbale iotacizate.
2.3.3.2.6.4. Flexiunea verbelor la imperfect prezintă un
aspect specific limbii literare vechi, absenţa desinenţei de
plural -u la persoana a III-a. Sincretismul persoanei I singular
cu forma unică de la persoana a III-a, singular şi plural, se
rezolvă prin apariţia şi răspândirea desinenţei analogice -m.
Omonimia dintre persoana a III-a singular şi persoana a III-a
plural s-a rezolvat mai întâi în varianta bănăţeană, de unde s-a
şi extins ulterior, în secolul al XIX-lea, desinenţa de plural -u.
Distincţia dintre formele de persoana I singular şi cele de
persoana a III-a, singular şi plural, s-a făcut mai întâi în textele
din sud, de unde s-a extins treptat şi în texte din Moldova şi
Transilvania161.
2.3.3.2.6.5. Perfectul simplu este foarte bine reflectat în
textele reprezentând varianta sudică, ceea ce înseamnă că aici
avea suport în limba vorbită. În celelalte regiuni, folosirea
acestei forme verbale se restrânge considerabil.
Reţin atenţia, în privinţa acestui timp absolut, formele
arhaice, cu circulaţie foarte mare în texte din secolul al
XVI-lea162. Precizăm că cel mai frecvent este utilizat perfectul
simplu tare al verbului a face şi al verbului a da. De exemplu,
din textul lui Dosoftei, am excerptat 19 ocurenţe pentru verbul
a face şi 13 ocurenţe ale verbului a da. Formele arhaice de
perfect simplu nu lipsesc nici din textul de la Bucureşti. Se
impune însă o constatare în legătură cu paradigma verbului a
face, deoarece, în B1688, am înregistrat forme slabe de tipul:
se făcu (21.15); mă făcuiu (29.9; 37.15); te făcuşi (117.20).

161
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.337.
162
Al. Rosetti, Op. cit., p.289-290.

146
Aceasta înseamnă că se generalizează paradigma slabă a
verbului a face la perfect simplu. O constatare similară trebuie
făcută şi în legătură cu paradigma slabă a verbului a da163.
Formele etimologice de persoanele I şi a II-a plural, de
tipul şezum, plânsem etc., reprezintă norma în această perioadă.
Marca -ră, specifică pluralului, este atestată mai întâi în
gramatica călugărului Macarie, la 1772, şi în documente
private olteneşti din jurul anului 1780164.
2.3.3.2.6.6. Perfectul compus are în structură, la persoana
a III-a singular, auxiliarul a avea în forma au, omonimă cu
forma de plural. Omonimia se rezolvă mai întâi în textele
munteneşti, dar nici aici forma distinctă de singular nu
cunoaşte o răspândire prea mare, pentru că numai forma au era
admisă de limba literară. Prima recomandare pentru folosirea
auxiliarului a avea la persoana a III-a singular în forma a o
datorăm lui Ienăchiţă Văcărescu. Cu 41 de ani înaintea lui Ion
Heliade Rădulescu, la 1787, autorul lucrării Observaţii sau
băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii
rumâneşti folosea şi recomanda această formă, dar nu se angaja
şi în explicaţii de ordin etimologic. Acest merit îi va reveni
ceva mai târziu lui Heliade, care va arăta etimologia,
răspândirea şi avantajele acestei forme, sesizând, în acelasi
timp, şi diferenţa dintre vorbirea populară şi norma scrisă, în
cazul formei în discuţie165.
2.3.3.2.6.7. Mai mult ca perfectul se realizează îndeosebi
sintetic, structura perifrastică fiind încă specifică textelor
nordice. În formele sintetice, la persoana I singular, se extinde

163
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.339.
164
Vezi M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în
SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.23 şi C. Frâncu, Din istoria
perfectului simplu: formele de persoana I şi a II-a plural cu sufixul -ră-, în
ACILFR XII, vol. al II-lea, Bucureşti, 1971, p.1419-1423.
165
C. Frâncu, Formele de persoana a III-a ale auxiliarului de la perfectul
compus. Privire istorică, în SCL, nr.3/1969, p.311.

147
desinenţa -m, iar, la persoana a III-a plural, se consemnează
forma analogică cu -ră- de la perfectul simplu166.
2.3.3.2.6.8. În ciuda faptului că viitorul este mai puţin
omogen sub aspectul formelor, totuşi se impune să precizăm că
cele mai frecvente forme de viitor sunt cele noi, ceea ce denotă
abandonarea structurilor vechi la nivelul flexiunii verbale în
general. Astfel, auxiliarul în forma vei împinge la periferia
uzajului forma veche veri, iar spre sfârşitul perioadei aceasta
din urmă aproape încetează să mai circule.
Cu circulaţie în anumite variante ale limbii literare s-au
consemnat şi alte structuri: la persoana a III-a singular, forma
cu a, în texte reprezentând variantele din Moldova şi din
Transilvania; în Ţara Românească şi în sudul Transilvaniei,
pentru aceeaşi persoană circulau structuri cu auxiliarul în forma
o. La acestea se adaugă structuri cu auxiliarul fără v-, dar tot cu
circulaţie restrânsă.
2.3.3.2.6.9. Conjunctivul prezent are forme iotacizate şi
forme analogice de tipul să beie, să steie etc., alături de cele
etimologice să bea, să stea etc., cu precizarea că acestea din
urmă reprezintă un punct tare al sistemului.
Verbele a ucide şi a avea au forme vechi de conjunctiv
prezent: să ucigă şi să aib, să aibi (persoana I singular şi
persoana a II-a singular).
2.3.3.2.6.10. Conjunctivul perfect are în structură
auxiliarul a fi variabil. Auxiliarul invariabil pătrunde destul de
greu în limba literară, cu toate că în graiuri exista încă din
secolul al XVI-lea167.
2.3.3.2.6.11. Condiţionalul prezent circula, cel mai
frecvent, în structura a vrea ca auxiliar şi infinitivul verbului de
conjugat. La persoana a III-a singular şi plural, începând din
secolul al XVII-lea, forma ară (are) a auxiliarului este

166
Idem, Vechimea formelor de mai mult ca perfect, perfect compus,
prezent indicativ şi conjunctiv în -ră-, în LR, nr.4-5/1982, p.281.
167
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.341.

148
înlocuită cu ar. Inovaţia pleacă din varianta literară
muntenească şi se răspândeşte relativ greu 168.
2.3.3.2.6.12. Perfectul condiţionalului este mai puţin
omogen, prezentând mai multe structuri, cu circulaţie diferită
în variantele literare. Cea mai răspândită formă este cu
auxiliarul a fi şi participiul verbului de conjugat. Mult mai
restrânse ca arie de răspândire şi ca frecvenţă sunt formele în
structura cărora intră auxiliarul a vrea la perfect compus şi
infinitivul verbului de conjugat sau vrea + fi + participiul
verbului de conjugat: vrea fi cântat.
2.3.3.2.6.13. Imperativul cunoaşte forme similare celor
din limba actuală. Imperativul prohibitiv de persoana a II-a
plural în -areţi, -ereţi, -ireţi rămâne cu circulaţie restrânsă în
texte169. De exemplu, în textul Psaltirii în versuri l-am
înregistrat o dată: Nu vă facereţ ca calul fără minte (31.25), în
vreme ce în B1688 nu l-am înregistrat nici măcar o dată.
Formele arhaice de imperativ blăm (blem), blămaţi
(blemaţi), cea din urmă realizată prin analogie cu sunteţi de la
forma normală blăm170, sunt din ce în ce mai rar întrebuinţate.
Că aşa stau lucrurile se vede din analiza celor două psaltiri. În
textul din Moldova, am consemnat trei ocurenţe ale formei
vechi (70.40; 82.11; 131.17), în vreme ce în textul de la
Bucureşti acestea au fost eliminate, în locul lor fiind folosite
alte forme de imperativ, de exemplu, veniţi! (82.4).
2.3.3.2.6.14. În ce priveşte modurile nepersonale, nu se
constată schimbări prea mari faţă de etapa anterioară.
Infinitivul lung îşi restrânge considerabil aria de răspândire şi
frecvenţa, gerunziul prezintă, în continuare, formele iotacizate;
supinul este într-o evidentă extindere, în defavoarea formei
lungi de infinitiv.

168
Ibidem.
169
I. Gheţie, BDRL, p.174.
170
Al. Rosetti, Op. cit., p.294 şi V. Arvinte, ST.L.FAC., p.80.

149
 2.3.3.2.7. Adverbul este o clasă lexico-gramaticală
deschisă, în general, schimbărilor. Pentru o prezentare cu
caracter general a limbii literare am reţinut câteva aspecte mai
semnificative.
Adverbul acmu, specific ariei nordice şi înregistrat în
textele moldoveneşti până la începutul secolului al XIX-lea171,
este frecvent întrebuinţat în textele nordice şi uneori în cele din
alte regiuni, dar care pun la contribuţie astfel de texte. De
exemplu, l-am înregistrat peste tot în textul lui Dosoftei, dar nu
am consemnat această formă şi în textul de la Bucureşti, unde
nu este notat decât acum, ceea ce atestă grija traducătorilor
pentru respectarea normei munteneşti.
Adverbul cândai “poate, întâmplător, posibil, cumva,
doară”, specific limbii vechi, este consemnat foarte rar în texte
din această perioadă, ceea ce confirmă ieşirea acestuia din uz.
Am înregistrat această formă o singură dată în textul lui
Dosoftei: Cândai să nu mi-apuce sufletul ca leul,/ Când nu-i
cine mă scoate, cându-mi vine greul (7.3,4). În traducerea de la
1688, cândai este folosit cu valoare adverbială: Ca nu cândai
va hrăpi ca un leu sufletul mieu (7.2), dar intră şi în structura
elementului de relaţie ca modalitate de întărire a aspectului
negativ ca nu cândai să: Luminează ochii miei, ca nu cândai
să adorm de moarte, ca nu cândai să zică vrăjmaşul mieu
(12.4), Ca nu cândai să vor bucura vrăjmaşii miei mie (37.17).
Adverbul încă este folosit frecvent în unele texte cu
sensul “mai”, după modelul cuvântului grecesc Ÿti “encore, en
outre”172. Tiktin îşi susţinea afirmaţia cu versetul 4 din psalmul
82 din B1688: şi să nu se pomenească numele lui Israil încă.
La acesta se pot adăuga şi alte exemple din acelaşi text: pentru
ca să nu mai adaogă încă a să mări omul pre pământ (9.24).
Sensul acestui adverb poate fi şi “chiar”: şi încă şi până în

171
I. Gheţie, BDRL, p.175.
172
H. Tiktin, DRG s.v.; ap.V. Arvinte, ST.L.FAC., p.82.

150
noapte m-au certat muşchii miei (15.7) sau şi să bucura limba
mea şi încă şi trupul mieu să va sălăşlui pre nedeajde (15.9).
Adverbul de timp mainte este încă în circulaţie în
variantele nordice. Este foarte frecvent la Varlaam, în Cazanie,
şi nu lipseşte nici mai târziu din texte, aşa cum ne confirmă
Psaltirea în versuri: Ţ-ai însămnat de mainte (4.30); Cu mila
Ta de mainte (5.24); Tu-m eşti Dumnezăul de mainte (15.4)
etc. În textele reprezentând varianta sudică, chiar şi în cele care
sunt simple reeditări ale textelor moldoveneşti, sunt prezente
formele mai nainte şi mai înainte. Astfel, în Psaltirea din
B1688, am întâlnit mai ales formele din urmă, ceea ce
dovedeşte că acestea câştigă tot mai mult teren. Numai în
structura unei locuţiuni prepoziţionale am regăsit mainte:
mainte de + infinitiv (Mainte de a mă smeri – 118.67) şi
mainte de + acuzativ (mainte de luceafărul – 109.4).
Adverbul restrictiv săvai “măcar, chiar”, folosit mai rar
cu valoarea morfologică propriu-zisă, intră cel mai adesea în
structura locuţiunii conjuncţionale săvai că “măcar că, deşi,
chiar de, chiar dacă”. Aria de răspândire este restrânsă, se
regăseşte mai ales în texte reprezentând varianta nordică.
2.3.3.2.8. Prepoziţia a intră în structuri nominale cu sens
de dativ, genitiv sau acuztiv. Acest fenomen este frecvent într-
un text din nord, Psaltirea în versuri, dar nu l-am consemnat
în textul psalmilor din B1688: Şi le dă bătaia-n gârbă/ A
pizmaş ce-m cearcă scârbă (3.29,30); A rău ş-a vicleanul
braţele li-i frânge (9.113); Vez mişelătate, vez suspini cu jele/
A lipsiţ şi meseri vez de durori grele (11.15,16); I-i suliţa
frântă, armele stricate,/ A pizmaşul trufaş cetăţile sparte
(9.13,14); Că prin lumea toată sânge ce să varsă/ A şerbii săi
Domnul necercat nu lasă (9.31,32); Şi cu a ta milă a săraci să
giudeci (9.121).
Prepoziţia cătră apare în textele din secolul al XVII-lea şi
în cele mai multe din secolul următor în forma etimologică cu
-ă, rostirea muiată a lui [r] impunându-se dinspre sud, pentru

151
început însă cu circulaţie numai în documente oficiale, alături
de forma veche173.
Prepoziţia pre circulă cu această formă până la sfârşitul
perioadei, dar este concurată tot mai mult de forma cu [r]
disimilat.
Prepoziţiile pregiur şi împregiur au regim de acuzativ.
Le-am întâlnit în astfel de structuri în textul lui Dosoftei: că-m
stau pizmaşii împregiur suflet (16.35); pregiur mine s-adună
(34.51); ce ni-s pregiur ţară (43.40); împregiur oltarul tău
(25.13); Pănă zidiuri nalte să vor face / pregiur Ierusalim
cetate (50.58,59).
Prepoziţia împrejurul are, în textul de la Bucureşti, regim
de genitiv: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce să
tem de Dânsul (33.7).
2.3.3.2.9. Conjuncţia disjunctivă au “sau, ori” este
întrebuinţată în texte, dar cel mai adesea au este folosit cu
valoare adverbială, cu sensul “oare”.
Conjuncţia căce (căci) introduce cauzale, dar este
folosită şi în locul altor conjuncţii: de, încât, ca să. Aşa se
întâmplă în câteva situaţii din B1688: Ce iaste omul căci
pomeneşti pre el? Sau fiiul omului, căci socoteşti pre el? (8.5).
Conjuncţia de este folosită cu valorile specifice vorbirii
populare. Prin urmare, de poate avea, pe lângă valoarea
condiţională sau concesivă, alte valori: copulativă, consecutivă,
finală, pronume relativ. Astfel de situaţii sunt extrem de
frecvente în textele în care apropierea de sintaxa populară este
mare. De exemplu, în primii 22 de psalmi din B1688, de este
folosit numai de 6 ori, în timp ce, în aceeaşi secvenţă din
Psaltirea în versuri, are 73 de ocurenţe.
Apar frecvent în toate textele: şi – copulativ; ce (ci) –
adversativ; deci – conclusiv; deaca, pentru căci, de vreme ce
etc.

173
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.344.

152
 2.3.3.3. Sintaxa

Două tendinţe fundamentale caracterizează sintaxa limbii

literare din această perioadă. Una este tendinţa de simplificare
a structurilor, cealaltă de elaborare174. Rezultatul este
“reducerea contrastelor din sistem, pe de o parte, iar pe de altă
parte, [...] lărgirea mijloacelor de expresie a anumitor categorii
sintactice. Reducerea inventarului de elemente de relaţie,
evitarea cumulului de prepoziţii şi conjuncţii vizează structuri
mai clare şi mai regulate, iar tendinţa de exprimare mai variată
aduce cu sine noi elemente de relaţie, astfel încât asistăm
mereu la o concurenţă între vechile şi noile elemente”175.
La nivel sintactic, mai mult decât la nivelele fonetic şi
morfologic, se impune o distincţie între textele traduse, în
majoritate religioase, şi textele originale. Acestea din urmă, în
funcţie de erudiţia autorului, se apropie mai mult de simplitatea
şi naturaleţea vorbirii curente sau se caracterizează prin
apropierea de modele sintactice latineşti sau greceşti. Apogeul
acestei apropieri îl reprezintă limba lucrărilor lui Dimitrie
Cantemir.
Sintaxa cărţilor religioase din această perioadă aminteşte
din ce în ce mai puţin de sintaxa greoaie a primelor traduceri.
Schimbarea este rezultatul exersării limbii literare timp de mai
bine de 100 de ani, al influenţei exercitate de scrierile profane,
aşa-zisele cărţi populare, a căror sintaxă era mult mai aproape
de limba vorbită. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, traducătorii
din această perioadă s-au lăsat mai mult influenţaţi de vorbirea
populară, care i-a ferit în mai mare măsură de construcţii
sintactice greoaie, străine de spiritul limbii române. Apogeul
influenţei limbii vorbite asupra limbii textelor religioase se
consideră a fi atins în traducerile lui Dosoftei şi în Biblia de la
Bucureşti.

174
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.347.
175
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.347.

153
 Afirmaţiile de mai sus nu trebuie să ne conducă la o
privire unilaterală asupra structurilor sintactice din textele
bisericeşti din această perioadă, deoarece nu s-au înlăturat total
particularităţile sintactice vechi, în mare măsură prezente şi
astăzi în stilul cărţilor religioase şi conferind acestei variante a
limbii române literare un aspect uşor arhaizant, comparabil, sub
anumite aspecte, cu stilul oficial-administrativ.
Unele particularităţi arhaice sunt comune şi celorlalte
tipuri de texte din aceeaşi perioadă, nu caracterizează numai
sintaxa traducerilor religioase. Trebuie să încadrăm aici dativul
adnominal, dativul posesiv – cu precizarea că ambele
fenomene se află în regres faţă de perioada precedentă –,
apoziţia acordată cu substantivul regent în caz, şi aceasta cu
tendinţă de restrângere şi de înlocuire prin apoziţia în
nominativ, indiferent de cazul termenului regent, absenţa,
uneori, a prepoziţiei-morfem p(r)e din structura
complementului direct, lipsa reluării sau a anticipării
complementului direct şi a complementului indirect, şi în acest
caz cu tendinţă de generalizare a structurilor devenite încă de
pe acum normă pentru toate variantele limbii literare şi pentru
toate tipurile de texte.
Specifice exclusiv textelor traduse sunt unele
complemente indirecte care au ca regenţi verbe ca a ajuta, a
asculta, a se bizui, a crede, a cruţa, a învinge, a judeca, a opri,
a pizmui, a urma. Astfel de verbe, în traduceri din slavă sau din
latină, se construiau cu dativul şi nu cu acuzativul, ca în textele
originale176.
Cele două maniere diferite de exprimare din textele laice
se datoresc atât intenţiilor, cât şi surselor de la care pornesc
autorii acestor lucrări. Astfel, sintaxa cărturarilor erudiţi
(Miron Costin şi Nicolae Costin, stolnicul Constantin
Cantacuzino şi, cu dosebire, Dimitrie Cantemir), sub influenţa
modelelor străine, are un caracter savant, elaborat, livresc, ceea
176
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.352.

154
ce-i conferă o înfăţişare mult diferită faţă de sintaxa limbii
vorbite, pe care au actualizat-o în operele lor cărturarii mai
puţin erudiţi (Grigore Ureche, Radu Popescu şi, îndeosebi, Ion
Neculce).
Recunoscând meritul celor care au vrut să facă din limba
română o limbă de cultură comparabilă cu limbile de cultură pe
care ei le cunoşteau atât de bine, nu putem să nu observăm că
limba noastră literară nu a urmat calea pe care o deschideau ei
devenirii limbii, ci a mers pe un drum mai simplu şi mai firesc,
acela al apropierii de limba vorbită, aşa cum încercase să o
toarne în tipare cu deosebire Ion Neculce.
Cele mai multe progrese faţă de limba perioadei
precedente se înregistrează la nivelul frazei. Cauzele care au
condus la progrese remarcabile în sintaxă se consideră a fi, pe
de o parte, “creşterea numărului de cuvinte, ceea ce permite
lărgirea şi mai buna închegare a exprimării unei idei, şi, în al
doilea rând, [...] aplicarea unor modele retorice clasice, ceea ce
are ca efect constituirea unei fraze savante nu numai la D.
Cantemir sau la stolnicul Constantin Cantacuzino, ci şi la
scriitori mai modeşti”177.
Fraza savant construită este amplă, complexă, denotă
stăpânirea subordonării, spre deosebire de fraza structurată
după modelul limbii vorbite în care predominant este raportul
de coordonare. Desigur că nici aici nu lipseşte subordonarea,
dar se realizează prin mijloace relativ simple, care
caracterizaseră şi perioada precedentă.
De remarcat, în ce priveşte supleţea exprimării, este
renunţarea treptată la cumulul de conjuncţii şi diversificarea
tipurilor de subordonate introduse prin elemente de relaţie
adecvate. De exemplu, locuţiunile conjuncţionale în structura
cărora intră adverbul săva(i) încep să circule pe arii tot mai
restrânse, în locul lor folosindu-se locuţiuni cu adverbul măcar

177
I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la
1860), Bucureşti, 1981, p.101.

155
şi chiar, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, conjuncţia
deşi. La fel se întâmplă cu cândai, dacă vreme ce, inovaţii ale
secolului al XVII-lea, fără rezistenţă însă în sistem.
Condiţionala nu se mai introduce acum decât rar prin
conjuncţia să, locul acesteia fiind luat de conjuncţiile de şi
dacă.
Topica părţilor de propoziţie şi a propoziţiilor contribuie
la schimbarea aspectului sintaxei din această perioadă.
Generalizarea topicii libere este favorizată de respectarea
construirii complementului direct cu prepoziţie-morfem, marcă
a genului personal, şi de dublarea complementului direct şi
indirect prin formele atone ale pronumelui personal. Impunerea
modelului popular în astfel de situaţii normalizează
exprimarea, facilitează decodarea mesajului.
Topica fixă caracterizează scrierile cărturarilor care îşi
structurează sintaxa după modele străine. Astfel, verbul
predicat sau din structura predicatului este aşezat la sfârşitul
propoziţiei, atributele sunt aşezate înaintea regentului,
circumstanţialele stau înaintea verbului regent, iar, după
modelul structurării propoziţiei, se stabileşte şi ordinea
subordonatelor în frază. Apar frecvent dislocări sintactice,
culminând cu hiperbatul din fraza lui Cantemir.
Construcţiile sintactice cu negaţie simplă se menţin în
continuare, cu toate că norma care se respectă în cele mai multe
texte este negaţia dublă. Rezistenţa negaţiei simple în cadrul
sistemului este justificată prin factori interni şi externi. Din
punct de vedere intern, se aduce în discuţie existenţa
fenomenului în sintaxa populară, reminiscenţă a unor fapte
dintr-o perioadă mai veche, iar când e vorba de factorii externi
se au în vedere influenţele străine, în primul rând influenţa
latină178.

2.3.3.4. Lexicul
178
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.374.

156
 Nivelul lexical al limbii române literare din această
perioadă trebuie abordat tot din perspectiva diversificării
stilistice şi regionale. Aceasta pentru că, pe de o parte, la
nivelul graiurilor se constată o variaţie a normei lexicale, iar,
pe de altă parte, această variaţie tinde să fie eliminată prin
influenţa unificatoare a factorului cultural.
În perioada de care ne ocupăm, cultura nu mai este
exclusiv religioasă, procesul de laicizare, început în perioada
precedentă, este tot mai evident, mai cu seamă din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea şi în secolul următor. Prin
urmare, limba română literară începe să recupereze toate
funcţiile pe care le îndeplinise slavona ca limbă de cultură în
spaţiul românesc. Procesul nu este însă uşor şi nu se realizează
dintr-o dată. Transformarea limbii române într-un suport
adecvat al culturii în plină evoluţie necesita nu numai o
structură fonetică şi gramaticală unitară, ci şi un lexic bogat, în
stare să exprime idei şi noţiuni, multe dintre ele noi pentru
vorbitorii limbii române.
Nivelul care resimte cel mai mult lipsa exersării limbii
române ca limbă de cultură este lexicul. Nu întâmplător cei
care îşi asumă sarcina dificilă de a transpune în româneşte,
pentru început, literatura religioasă se plâng de “strâmtarea”,
“scurtimea” sau “îngustimea” limbii române. În rezolvarea
acestei probleme cu care se confruntau, ei căutau soluţii întâi în
vorbirea populară, în limbile de cultură pe care le cunoşteau şi
din care traduceau şi nu de puţine ori foloseau materialul
lexical deja existent pentru a crea cuvinte noi prin mijloace
interne sau prin calcuri de structură ori semantice.
Datorită faptului că în secolul al XVII-lea cea mai
importantă sursă din care se fac traducerile de texte religioase o
reprezintă limba greacă, se constată şi o schimbare, în linii
mari, a configuraţiei lexicului religios. Astfel, numeroase
elemente lexicale împrumutate în secolul trecut din slava

157
bisericească sunt acum abandonate, fiind înlocuite cu
împrumuturi greceşti. Nu trebuie să vedem în aceasta o scădere
considerabilă a influenţei slavone asupra limbii române. Limba
slavonă se bucura de un ascendent, acela pe care i-l dădea o
tradiţie de mai bine de 100 de ani. Situaţia aceasta se reflectă
foarte bine în modul cum reacţionează apărătorii slavonismului
în momentul în care spătarul Milescu traduce Vechiul
Testament după un original grecesc: traduc imediat Vechiul
Testament şi după un original slavon (textul păstrat în
Ms.4389).
Lexicul cărţilor bisericeşti este, în comparaţie cu
perioada precedentă, mult mai bogat, capabil să exprime mai
nuanţat conţinutul acestora. Totuşi, spre deosebire de textele
laice, unde libertatea cărturarilor în privinţa îmbogăţirii
vocabularului nu este prin nimic îngrădită, în traducerea
textelor religioase, oamenii de cultură ai vremii trebuie să ţină
seama de destinatarul acestor cărţi, foarte eterogen din punct de
vedere social şi cultural. Prin urmare, se caută în primul rând
mijloacele cele mai accesibile unei categorii foarte largi de
români, evitându-se, pe cât posibil, împrumuturile de prisos.
Numeroase elemente populare specifice iniţial unei arii
lingvistice cunosc treptat şi alte arii de difuzare ca urmare a
circulaţiei textelor dintr-o regiune în alta. Este cunoscut, de
asemenea, faptul că cele mai multe cărţi din perioada în
discuţie sunt simple copii sau prelucrări ale unor lucrări
realizate în alte zone ale ţării. Astfel, “mecanismul principal
prin care factorul cultural influenţează configuraţia regională a
lexicului literar este circulaţia textelor”179.
Mult mai deschis schimbărilor, lexicul textelor laice se
remarcă printr-o mai mare capacitate de absorbţie a
elementului neologic. În acest fel, configuraţia vocabularului
textelor laice este diferită de cea a traducerilor religioase.
Desigur că exista un fond comun, dar, dincolo de acesta, ca
179
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.377.

158
urmare a erudiţiei unor oameni de cultură ai vremii, elementul
cult capătă o pondere foarte mare în lexicul acestora.
Elementele savante nu lipsesc nici din traduceri, diferă însă
ponderea lor şi realităţile pe care le denumesc.
Unele împrumuturi culte au devenit un bun comun, odată
intrate în uzul general, altele s-au păstrat numai în scrisul
anumitor cărturari sau în anumite tipuri de texte. Prin urmare,
soarta acestora va fi diferită. Cele care au pătruns în limba
vorbită, cum e şi firesc, sunt până astăzi viabile. Multe însă au
reprezentat doar apariţii efemere, care n-au avut şansa de a se
impune şi de a spori efectiv vocabularul limbii române literare.
Limbile din care româna literară împrumută cuvinte noi
sunt diferite, în această perioadă, în funcţie de domeniul
abordat. Astfel, din slavonă se fac împrumuturi în special
pentru literatura ecleziastică, pentru istoriografie şi pentru
textele juridico-administrative; din greacă şi neogreacă sunt
preluaţi termeni religioşi, urmare firească a procesului de
elenizare a bisericii, după cum am amintit mai sus, dar mai cu
seamă elemente specifice textelor filozofice, istorice, juridice,
medicale.
Împrumuturile greco-latine tind acum să se impună şi în
lexicul de cultură românesc datorită influenţei pe care o
exercitau asupra culturii noastre umanismul şi Renaşterea.
Latina este de acum sursa spre care se orientează oamenii de
cultură români pentru împrumuturi. Astfel, cele dintâi
neologisme de origine latină se găsesc la scriitorii din această
perioadă. E adevarat însă că nu sunt întotdeauna împrumuturi
directe, ci sunt mediate, filiera fiind, de regulă, slavă180. Dintre
cărturarii care cultivă împrumuturile latineşti trebuie amintiţi
Simion Ştefan, Varlaam, Dosoftei, Miron Costin şi Nicolae
Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi, cel care este

180
Sextil Puşcariu, Limba română. Volumul I, Privire generală, Bucureşti,
1940, p.371-372.

159
adevăratul reformator al lexicului românesc, Dimitrie
Cantemir.
Influenţa italiană este puternică îndeosebi la curtea lui
Constantin Brâncoveanu. Aici, prin activitatea de traducere a
faimoaselor Foglietti Novelli italieneşti, Ion Românul, un
precursor al lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Ion Heliade
Rădulescu, împrumuta o serie de cuvinte de origine italiană.
Totuşi aceste împrumuturi au caracter individual şi, prin
urmare, nu se impun.
Limba franceză se constituie şi ea în sursă de
împrumuturi lexicale pentru limba română, dar acestea rămân
cu totul izolate. Cele mai multe împrumuturi din franceză se
fac prin filieră rusă, deoarece limbile neromanice cunosc acum
o puternică influenţă latino-romanică.
Termenii culţi de origine maghiară şi germană sunt
specifici Transilvaniei şi denumesc noţiuni din domeniul
administraţiei, al cancelariei, referindu-se mai puţin la sfera
vieţii religioase.
Fără a se exercita uniform asupra variantelor regionale şi
stilistice ale limbii române literare din perioada veche, două
influenţe sunt foarte active în această perioadă: influenţa
turcească şi influenţa neogreacă.
Cuvintele turceşti împrumutate până în secolul al
XVIII-lea au intrat în limba comună pentru că denumeau
realităţi din domeniul vieţii materiale. Devenind uzuale în
limba comună, ele au pătruns şi în limba literară, cele mai
multe fiind şi astăzi viabile. Unele, deşi curente în limba
vremii, au ieşit ulterior din uz datorită concurenţei pe care au
suferit-o din partea termenilor neolatini.
Epoca fanariotă a însemnat pentru influenţa turcească o
nouă etapă. Acum pătrund în limba română literară termeni
oficiali, savanţi, dar aceştia nu ating decât cercuri restrânse ale
curţii şi ale administraţiei. Prin urmare se regăsesc numai în
texte cu caracter strict oficial şi în unele lucrări istoriografice.

160
Existenţa lor a fost efemeră, ei încetând să se mai folosească
după înlăturarea domniilor fanariote.
Până la începutul secolului al XVIII-lea, influenţa
neogreacă asupra lexicului limbii române este redusă. Ca şi în
cazul influenţei turceşti, influenţa lexicală neogreacă atinge
apogeul în perioada domniilor fanariote. Spre deosebire de
aceasta însă, elementele lexicale împrumutate din neogreacă
vizează realităţi din domeniul vieţii spirituale şi sociale.
Realităţile denumite nefiind de interes general, aceşti termeni
nu au pătruns în limba populară. Urmarea a fost abandonarea
celor mai mulţi dintre termeni imediat după 1821.
Puţini termeni de origine neogreacă au continuat să se
folosească după această dată. Au rămas în circulaţie termeni
referitori la viaţa de stat, la viaţa socială şi individuală, cuvinte
din limbajul medical181.
Datorită numărului mare de împrumuturi turceşti şi
neogreceşti din perioada de apogeu a celor două influenţe, în
limba română au devenit productive unele sufixe. Astfel, din
limba turcă avem productive până astăzi în româneşte sufixele:
-giu (-ciu) – pentru derivate substantivale; -iu – pentru
adjective care exprimă asemănarea de culoare; -liu – pentru
adjective care indică originea, posedarea unei însuşiri, felul de
a fi; -lic (-lâc) – pentru substantive abstracte, care exprimă, de
regulă, o însuşire negativă, şi pentru unele substantive
concrete; -man – sufix abstract, folosit la noi mai ales cu
valoare augmentativă182.
Din neogreacă, datorită caracterului savant al acestei
influenţe, nu au devenit productive sufixele nominale, cu toate
că numărul acestora era foarte mare, şi nici cele verbale. Dintre
sufixele verbale au mai fost folosite o vreme: -isi, -arisi şi -
osi183.

181
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.435.
182
Ibidem, p.415.
183
Ibidem, p.432.

161
 Progresele înregistrate de limba română literară în
această perioadă sunt incontestabile. Cel mai mare câştig vine
din recuperarea funcţiilor sociale îndeplinite până acum de
limba slavonă în spaţiul cultural românesc. Limba română este
folosită tot mai mult de cărturarii vremii ca suport al culturii
scrise.
Concretizată multă vreme în variante literare, limba
română cunoaşte în jurul anului 1750 prima unificare propriu-
zisă. Aceasta este, în primul rând, rezultatul comunicării
permanente dintre români, în ciuda graniţelor administrative
care i-au despărţit. Cărţile româneşti dintr-o anumită regiune au
putut fi cunoscute şi în alte spaţii româneşti şi uneori chiar
reproduse în altă zonă decât cea de obârşie.
Cu deosebire în a doua parte a acestei perioade, mai exact
după 1715, direcţia de mişcare a cărţii româneşti tipărite a fost
dinspre sud spre Moldova şi Transilvania. Acest lucru a fost
favorizat de ascendenţa pe care centrele culturale din sud au
dobândit-o asupra celor din celelalte regiuni. Prin urmare,
procesul de unificare se face în direcţia respectării normei
unice munteneşti.
Acest proces va continua şi după 1780, cu precizarea că
acum “norma literară românească suferă o dublă influenţă din
direcţii opuse: din partea graiurilor populare şi din partea
persoanelor având preocupări lingvistice”184. Expresia cea mai
evidentă a acestei duble influenţe o reprezintă, pe de o parte,
încercarea lui Gheorghe Asachi de a repune în drepturi norma
variantei moldoveneşti dinaintea unificării limbii literare, iar,
pe de altă parte, activitatea autorilor de lucrări normative,
cărturarii Şcolii Ardelene, Ienăchiţă Văcărescu, Ion Heliade
Rădulescu ş.a.

184
I. Gheţie, BDRL, p.432.

162
 3. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN
PERIOADA DE TRANZIŢIE LA EPOCA MODERNĂ
(1780-1840)

3.1. Şcoala Ardeleană – promotoare a spiritualităţii

româneşti

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au

avut loc evenimente cu implicaţii în declanşarea procesului de
modernizare a societăţii româneşti. Pentru început însă acest
proces este extrem de lent şi cu aspecte diferite în cele două
zone politice şi culturale româneşti, fapt datorat deschiderii
diferite de care acestea se bucurau; zona supusă influenţei
Austriei (Ardealul, Crişana, Maramureşul, Banatul şi, din 1775,
Bucovina) era mai aproape de evenimentele Europei Centrale
şi Apusene, în vreme ce Moldova şi Ţara Românească, sub
stăpânire turcească, aveau o deschidere limitată. Şi în cele două
Principate situaţia se schimbase însă în linii mari datorită

163
instaurării regimului fanariot. Cultura greacă era superioară
culturii noastre, chiar dacă nu se afla la nivelul celei
occidentale, iar domnii fanarioţi aduseseră cu ei o serie de idei
reformatoare, favorabile dezvoltării societăţii româneşti. În
acelaşi spaţiu au avut loc transformări în sensul modernizării
socio-culturale şi ca urmare a pătrunderii culturii ruse, care se
afla deja angajată pe drumul modernizării în sens occidental.
Pacea încheiată în 1774 la Kuciuk-Kainargi, între
Imperiul Ţarist şi cel Otoman, a avut efecte benefice pentru
dezvoltarea comerţului intern şi extern, deoarece turcii au
pierdut monopolul comerţului cu Ţările Române, iar Rusia a
obţinut libertate de navigaţie pe Marea Neagră; dezvoltarea
comerţului a contribuit la extinderea producţiei meşteşugăreşti
şi la creşterea volumului de mărfuri pe piaţa internă şi externă,
ceea ce a însemnat şi primele acumulări de capital, cu alte
cuvinte, primii germeni ai unui capitalism românesc. Anul
1829 a constituit un alt pas important în stabilirea relaţiilor cu
Occidentul, prin pacea de la Adrianopol Tările Române fiind
mai intens angajate pe calea modernizării vieţii lor.
În Transilvania, situaţia era oarecum diferită. În
primăvara anului 1688, în timpul principelui Mihail Apafy, ţara
trecuse sub stăpânirea Austriei conduse de Leopold I. Se
schimba astfel o veche stare de lucruri ce data de aproximativ
150 de ani, timp în care Transilvania fusese “principat” sub
suzeranitate turcească. Schimbarea fusese favorizată de
înfrângerea suferită de turci la 1683 sub zidurile Vienei, fapt
care a dus la scăderea autorităţii turceşti şi la înaintarea trupelor
austriece în bazinul dunărean. Schimbarea dominaţiei nu a
însemnat şi îmbunătăţirea situaţiei populaţiei transilvănene,
îndeosebi a românilor. Dorinţa împăratului Leopold I era să-şi
sporească autoritatea în Transilvania. El recunoscuse drepturile
“naţiunilor politice” (nobilimea ungurească, secuii şi saşii) şi
drepturile religiilor admise (calvină, luterană, unitariană şi
catolică). Românii continuau să rămână în vechea situaţie de

164
naţiune tolerată, iar religia ortodoxă nu se număra printre cele
înregistrate oficial.
Cu toate că recunoscuse patru confesiuni – numite
recepte –, împăratul favoriza elementul catolic, aflat în
inferioritate numerică, deoarece mulţi unguri din Transilvania
trecuseră în timpul principatului la Reformă, devenind calvini
sau unitarieni, în vreme ce saşii trecuseră la luteranism.
După un secol şi jumătate de ascensiune a
protestantismului în Transilvania185, instaurarea regimului
austriac amplifica starea de intoleranţă religioasă186 prin
declanşarea unei asidue lupte în scopul redobândirii terenului
pierdut de catolicism. Soluţia era una singură, aplicată şi în alte
zone ale imperiului: unirea ortodocşilor cu Biserica Romei. Un
asemenea act se realiza însă, pentru început, la nivel exclusiv
instituţional, fiind practic imposibilă o modificare de substanţă

185
Primele ştiri despre doctrina lui Luther au ajuns în Transilvania pe la
1519, “prin intermediul saşilor care se întorceau acasă din oraşele germane,
în care îi purtau interesele comerciale.” (M. Someşan, Începuturile Bisericii
Unite cu Roma, Bucureşti, 1999, p.16).
186
Rămâne însă cert faptul că intoleranţa nu a generat în Transilvania
conflicte foarte mari, cu toate că patimile confesionale nu au lipsit nici aici.
S-ar putea chiar spune că, în acest spaţiu, toleranţa a fost, în contextul acelei
epoci, una dintre particularităţile benefice, deoarece aici, spre deosebire de
alte zone ale Europei, unde “Reforma religioasă declanşase în taberele
implicate valuri de fanatism şi de intoleranţă şi cele mai înfricoşătoare
persecuţii şi violenţe, […] convieţuiau, chiar dacă nu întotdeauna în ideală
concordie, totuşi de cele mai multe ori într-un spirit relativ tolerant şi, în
orice caz, în condiţii de legalitate, atât catolicismul cât şi noile curente
reformatoare. Chiar antitrinitarismul (s.a.), urmărit şi prigonit drept profund
eretic în mai toate ţările Europei, îşi găsise aici drept de azil şi acoperire
legală.” (M. Someşan, Op. cit., p.20). Dreptul fiecăruia de a avea o
convingere religioasă sau alta este stipulat în 1569, în cadrul Dietei de la
Turda: “Predicatorii să vestească evanghelia oriunde, fiecare aşa cum o
înţelege el, şi dacă poporul primeşte, bine, iar dacă nu, nimeni să nu fie
constrâns… fiecare să poată ţine predicatori după plac şi să nu cuteze a se
batjocori unii pe alţii sau a ameninţa cu închisoarea.” (Ap. M. Someşan,
Op. cit., p.22).

165
la nivelul mentalului colectiv. Procesele sociale de care s-au
servit iniţiatorii acestui program au fost: dezbinarea, intoleranţa
politică, socială şi religioasă prin recunoaşterea drepturilor doar
unor grupuri etnice şi religioase. Principiul fundamental care
călăuzea politica austriacă era: divide et impera!
Transilvania nu era primul spaţiu ortodox în care se făcea
unirea cu Biserica Romei. Acest eveniment avusese loc mai
înainte pentru rutenii din Polonia (1596), iar în secolul al XVII-
lea se constituise Biserica greco-catolică a rutenilor din actuala
Ucraina subcarpatică. În Croaţia, Slovenia, Istria valahii
suferiseră acest proces şi, de asemenea, deveniseră uniţi, în
parte, sârbii bănăţeni. În Bosnia, Herţegovina şi Croaţia, se
trecuse direct la impunerea ritului occidental, fără o etapă de
unire prealabilă cu Biserica Romei, aşa cum se întâmplase şi în
Sicilia, Albania şi pe coastele Dalmaţiei.
Atragerea românilor din Transilvania la catolicism
aducea puterii austriece avantaje considerabile: asigura
preponderenţa elementului catolic şi, implicit, întărirea poziţiei
pe plan intern şi extern, oferea mijlocul de constrângere la
fidelitate a naţiunilor privilegiate, un aspect foarte important,
dar greu de realizat, şi, nu în ultimul rând, favoriza “izolarea
unei părţi a poporului român de poporul român în totalitatea
sa”187.
Ce i-a determinat pe români să accepte unirea şi cum de
nu au fost mai circumspecţi în acceptarea noii religii?
Răspunsul la aceste întrebări este aproape de a fi complet dacă
punem laolaltă: dorinţa populaţiei autohtone de a intra în rând
cu naţiunile recepte, starea grea a clericilor şi a credincioşilor
ortodocşi după ce în 1366 regele Ludovic I stabilise că statutul
nobiliar putea fi păstrat numai de aceia care îmbrăţişau
confesiunea catolică188, dorinţa habsburgilor de a schimba

187
L. Blaga, Gândirea românească, p.37.
188
Schismaticii nu-şi puteau păstra posesiunile sub titlu nobiliar decât dacă
se converteau. Mai mult chiar, printr-un decret din 1428, religia grecească

166
raporturile de forţe în favoarea lor prin limitarea puterii
nobilimii locale, lipsa de personalitate a unor mitropoliţi
ardeleni (Atanasie Anghel, în speţă189), dezinteresul mai mult
sau mai puţin voit al voievozilor, din Ţara Românească
îndeosebi, faţă de soarta credincioşilor ardeleni. Aflaţi într-o
stare cu totul neomenească, românii erau consideraţi de iezuiţi
disponibili oricând să sporească rândurile catolicismului. Nu se
pierdea din vedere nici faptul că românii reprezentau
majoritatea populaţiei în Transilvania. Mizând pe toate aceste
considerente, la care trebuie să adăugăm faptul că situaţia
majorităţii preoţilor ortodocşi din Transilvania se confunda cu
starea generală a iobagilor, Curtea Imperială a trecut la
îndeplinirea obiectivului propus.
Discriminarea preotului român faţă de preoţii religiilor
recepte se făcea pe toate planurile. Din punct de vedere
religios, el era considerat “schismatic”; pe plan social, nu se
bucura de privilegii, nu era întotdeauna un om liber din punct
de vedere juridic, nu putea intra, decât cu rare excepţii, în
rândurile nobilimii. Numai în satele libere el era un om liber,
dar fără privilegii. Preotul român nu era beneficiarul dijmelor,
fiind el însuşi supus la dijme faţă de biserica religiilor recepte,
îndeplinea sarcini publice şi chiar încartiruiri. El dobândise o
educaţie şcolară sumară, rar având dreptul sau posibilitatea să
studieze într-o şcoală, şi atunci de altă confesiune. Existau şi
cazuri în care preoţii români se bucurau de unele scutiri (de
dijme, de slujbe iobăgeşti şi de strămutare), dar, de cele mai
multe ori, nobilii abuzau de poziţia pe care o aveau şi nu
respectau aceste scutiri. Singurii scutiţi sigur erau preoţii

era interzisă în Banat, Haţeg şi în regiunea Sebeşului, sub pedeapsa

deposedării de avere. (M. Someşan, Op. cit., p.13).
189
Între obligaţiile pe care acesta şi le asuma era şi aceea privind ruperea
legăturilor cu Biserica ortodoxă, în general, şi cu ierarhia bisericească din
Ţara Românească, în special.

167
români înnobilaţi, fapt care explica şi atitudinea de rezistenţă a
dietei faţă de înnobilarea lor.
O astfel de stare de lucruri poate motiva adeziunea unei
părţi a clerului ortodox la unirea cu Biserica Romei, cunoscute
fiind promisiunile privind îmbunătăţirea stării lor şi
posibilităţile noilor generaţii de a avea acces la învăţătură dacă
s-ar fi acceptat unirea cu Roma.
Unirea s-a făcut în etape, începând din 1697 şi
finalizându-se în 1700. Ea a fost acceptată pentru că era singura
posibilitate de emancipare a românilor transilvăneni, dar şi
pentru că, prin unire, nu li se cerea românilor să renunţe la tot
ce însemna credinţă răsăriteană. Patru erau punctele care
constituiau temeiul unirii, şi care deosebeau, după Conciliul de
la Florenţa, din 1439, biserica răsăriteană de cea apuseană:
papa este capul bisericii întregii lumi; pâinea nedospită (azima)
este suficientă pentru cuminecătură; acceptarea purgatoriului ca
loc în care se purifică sufletele; în Sfânta Treime, spiritul sfânt,
a treia persoană din Trinitate, vine nu numai de la Tatăl, ci şi
de la Fiul – Filioque. Fără acceptarea acestor patru condiţii,
unirea nu era posibilă.
Cei ce se uneau puneau la rândul lor condiţii: “Însă întru
acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei
catoliceşti biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre
din obiceiul bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească, ci
toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acuma, aşa
şi de acum înainte, să fim slobozi a le ţine după calindariul
vechiu şi pe cinstitul vlădica nostru Athanasie, nimeni până în
moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul
sfinţiei sale”190. Aşadar, se accepta unirea, dar nimic din ritul
bisericii răsăritene nu trebuia schimbat. De fapt, pentru
credincioşii de rând, ritul rămânea aspectul fundamental al
credinţei lor. Motivele economice şi sociale care au dus la

190
Documentul din 1698, octombrie 7, Viena; apud I. Lupaş, Documente
istorice transilvane, vol. I, Cluj, 1940, p.464-467 (traducere românească).

168
acceptarea unirii sunt amintite în toate documentele încheiate.
Cât priveşte latura “spirituală” a unirii, este evident că ea era
ascunsă pentru a lăsa maselor impresia că nu s-au produs
schimbări în credinţa lor. Aspectul nu trebuie neglijat, deoarece
unii clerici români uniţi doreau rezistenţa maselor faţă de
tendinţa de schimbare a doctrinei şi a tradiţiei religioase. În
felul acesta, se încerca evitarea scindării românilor, dar
antagonismul dintre uniţi şi neuniţi nu va putea fi ocolit, şi, mai
ales, atenuat, decât mult mai târziu.
Importante pentru situaţia românilor uniţi sunt cele două
diplome leopoldine emise de împăratul Leopold I, prima în
1699, cea de a doua în 1701. Prima cuprindea drepturile
acordate preoţilor români uniţi. Ei beneficiau, teoretic, de toate
scutirile şi privilegiile preoţilor catolici. Această diplomă a
trezit o reacţie puternică din partea nobililor. Urmările au fost
aruncarea în temniţă a preoţilor uniţi, punerea lor în lanţuri,
alungarea lor, răzbunarea pe soţiile acestora. Nu numai că nu li
se îngăduia să se bucure de drepturile acordate de prima
diplomă, ci li se mai atribuiau şi alte sarcini. Reacţia era de
aşteptat din partea celor care îşi afişaseră şi îşi exercitaseră,
secole de-a rândul, superioritatea asigurată prin forţă brutală.
Cea de a doua diplomă leopoldină, considerată şi
adevăratul act de întemeiere a bisericii unite, cuprindea 15
articole191 şi preciza drepturile dobândite de toţi românii care

191
Dintre acestea, cel mai important era punctul 3, care prevedea că toţi
credincioşii uniţi – nu numai clericii – trebuia să se bucure de privilegiile
acordate nobililor, saşilor şi secuilor. Or, aceasta ar fi însemnat, în condiţiile
în care unirea ar fi fost masiv acceptată de români, abolirea principiului
constituţional al celor trei naţiuni, care fusese, după 1438 (Unio Trium
Nationum), legea fundamentală a ţării. Plasate în ipotetic, lucrurile ar fi
putut sta astfel. În realitate însă, Dieta a refuzat să accepte noile dispoziţii,
iar punctul 3 a fost abandonat. Mai mult chiar, originalul celei de a doua
diplome s-a pierdut şi, la numai aproximativ 40 de ani, nu a putut fi găsit,
atunci când Inochentie Micu Clain a vrut să folosească textul Diplomei
pentru a-şi susţine memoriile şi cererile.

169
acceptau unirea. Aceasta din urmă – se înţelege, din cauza
nerespectării ei – a devenit temelia revendicărilor economice,
sociale, politice şi culturale ale românilor din Transilvania.
Promisiunile făcute pentru atragerea românilor la catolicism au
rămas doar un deziderat vreme de decenii şi ele nu s-au
împlinit niciodată în totalitate. Aşa se face că “întreg secolul al
XVIII-lea nu este, în ce-i priveşte pe români, decât o lungă
luptă pentru dobândirea efectivă a drepturilor formal acordate.
Această luptă este dusă la început pe căi legale, prin numeroase
demersuri, cereri în scris, memorii, prezentate atât Curţii de la
Viena, cât şi autorităţilor locale; rezultatele sunt însă minime,
iar luptătorul cel mai neînfricat, episcopul Ioan Inochentie
Clain, trebuie să ia, în cele din urmă, calea exilului”192.
Prefacerile care aveau loc sub ochii poporului român din
Transilvania, chiar dacă erau de cele mai multe ori privite cu
rezerve, nu puteau să nu influenţeze, măcar în parte,
mentalitatea oamenilor. Aceste reforme “intrau, cu diversele lor
efecte, în sfera de observaţie a populaţiei româneşti. Nu numai
preoţimea română, ci şi ţărănimea se întâlnea pe toate
drumurile cu aceste prefaceri de mentalitate. În ciuda situaţiei
lor de popor fără drepturi politice şi de credincioşi ai unei
religii doar tolerate, românii ţin pasul, pe departe şi din urmă,
cu multe din transformările vieţii din Transilvania”193. Ei
dovedesc că ştiu să se emancipeze în primul rând prin
eliminarea treptată a limbii slavone din viaţa bisericească.
Dacă unirea cu Biserica Romei a reprezentat “primul
prilej de manifestare a unei conştiinţe politice a naţiunii
române”194 din Transilvania şi mai ales dacă ţinem seama de
192
C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului românesc, Bucureşti,
1967, p.94-95.
193
L. Blaga, Op. cit., p.34.
194
D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p.114. De
fapt, chiar “importanţa Sinodului din anul 1700 depăşeşte cadrul strict
religios. El a fost considerat drept prima întrunire a românilor ardeleni,
căreia i se poate atribui o semnificaţie politică (s.a.), întrucât este cea dintâi

170
faptul că acest eveniment a însemnat şi creşterea numărului
intelectualilor români instruiţi prin programul De Propaganda
Fide în şcolile înalte de la Roma, aceasta înseamnă că unirea a
avut o seamă de aspecte pozitive, favorizând evoluţia istorică a
românilor din Transilvania. Nu trebuie neglijate însă aspectele
negative, dintre care cele mai importante sunt scindarea
populaţiei române în două grupuri şi întreruperea osmozei
religioase dintre Ţara Românească, Transilvania şi Moldova,
cu alte cuvinte, fisurarea blocului latin-ortodox195. Această
separare, incontestabilă în vremea aceea, va fi compensată
ulterior de înrâurirea culturală fără precedent care se va
exercita dinspre Transilvania şi care va contribui esenţial la
renaşterea învăţământului naţional din Principate.
Până în 1744 antagonismul dintre uniţi şi neuniţi nu a
luat o prea mare amploare. Aceasta s-a datorat îndeosebi lui
Inochentie Micu, care, în timpul cât a fost episcop
(1732-1744), a acordat prioritate problemelor naţionale şi
politice. El a văzut în uniaţie doar “un instrument pus în slujba
luptei naţionale şi nicidecum […] o recunoaştere a învăţăturii
Bisericii catolice”196. După cum vom vedea, el a militat pentru

manifestare publică oficială în care ei figurează ca naţiune (s.a.).”

(M. Someşan, Op. cit., p.42).
195
Izolarea românilor ardeleni – uniţi – de Moldova şi Ţara Românească
era în interesul politicii imperiale. Chiar regimentele de graniţă erau
formate, la recomandarea Mariei Tereza, din uniţi pentru a evita menţinerea
legăturilor cu ortodocşii de dincolo de graniţă (M. Someşan, Op. cit.,
p.112). Adăugăm aici şi precizarea făcută în nota 5 în legătură cu obligaţiile
pe care şi le asuma Athanasie Anghel, precum şi interzicerea circulaţiei
cărţilor tipărite în Ţara Românească şi în Moldova şi hirotonirea aici a
preoţilor pentru bisericile româneşti din Transilvania. Chiar prin Decret
imperial, în toamna anului 1746 se repetă avertismentele împotriva relaţiilor
bisericeşti cu Ţările Române, se pun sub interdicţie cărţile bisericeşti
tipărite în Principate şi, lucru foarte important, se cere elaborarea unui
proiect pentru înfiinţarea unei tipografii unite.
196
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişinău, 1993, p.291.

171
drepturile tuturor românilor, uniţi şi neuniţi deopotrivă197. Nu
se va mai întâmpla acelaşi lucru cu ceilalţi episcopi uniţi, Petru
Pavel Aaron, Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob, care
vor întreprinde uneori acţiuni de prigonire a credincioşilor
ortodocşi, venind în sprijinul autorităţilor habsburgice de
consolidare a unirii şi, implicit, de reprimare a mişcărilor de
apărare a ortodoxiei.
La acţiunile de reprimare se adăuga şi faptul că maselor
de rând unirea nu le adusese nici un avantaj. În momentul în
care li se impune însă cu brutalitate şi dogma catolică, masele
reacţionează violent. Urmarea o constituie faptul că sunt
numeroase alungările de preoţi uniţi, luările de biserici, de
bunuri parohiale, instalările de preoţi ortodocşi198. “Uniţii,
preoţii lor sunt huliţi, expuşi adesea la răzbunări, la violenţe. În
multe părţi ale Hunedoarei, Albei, Făgăraşului, ale Pământului
Crăiesc aproape nu se mai poate vorbi de unire”199.
Revolta împotriva unirii şi a reprezentanţilor ei nu are de
cele mai multe ori un organizator, astfel că, pe lângă numele lui
Visarion Sarai sau al lui Sofronie din Cioara – acesta din urmă

197
În memoriul înaintat Curţii în 1735, Inochentie Micu formulează pentru
prima dată în istoria luptelor naţionale ale românilor din Ardeal “conceptul
de drept al majorităţii (s.a.). În Transilvania, arată episcopul, majoritari sunt
românii; o dovedeşte recenta conscripţie (din 1733, când s-au înregistrat 85
550 de familii româneşti, adică aproximativ 400 000 de români, excluzând
Banatul, Crişana, Maramureşul şi districtul Braşovului, care nu făceau parte
din dieceza lui Inochentie Micu). Fiind astfel cei mai numeroşi contribuabili
ai vistieriei, drepturile lor ar trebui să fie asigurate în aceeaşi măsură.
Istoricul maghiar Tóth Zoltan atrage atenţia asupra faptului că, la data
enunţării sale, acest argument era o noutate chiar pe plan european.” (M.
Someşan, Op. cit., p.64).
Tot în 1735 episcopul unit formulează şi un alt argument, cel al dreptului
istoric al populaţiei autohtone; ideea continuităţii va rămâne principala
“armă” în lupta pentru emancipare naţională.
198
Aceştia erau hirotoniţi la Bucureşti, Râmnic, mai puţin la Buzău, Roman,
Rădăuţi şi Iaşi, de unde aduceau şi cărţi de cult peste munţi.
199
D. Prodan, Op. cit., p.200.

172
reuşind chiar să declanşeze o adevărată răscoală populară, între
anii 1759-1761 –, istoria a înregistrat nume de sate, de ţărani,
de preoţi, de călugări. Acţiunile lor se concretizau, în primul
rând, în petiţii populare spre guvern, spre mitropolitul din
Karlowitz, spre Curtea din Viena şi chiar spre ţarina Ecaterina
a II-a de la Petersburg. Aceasta din urmă putea interveni – şi
chiar a intervenit – la Curtea din Viena în favoarea Ortodoxiei,
cu scopul evident de a-şi extinde influenţa în interiorul
monarhiei habsburgice.
Văzând în aceste mişcări rodul unor instigări din afară,
autorităţile habsburgice îi pedepsesc pe cei suspectaţi 200 de a
avea legături cu Principatele şi cu lumea ortodoxă în general şi
mai ales pe preoţii hirotoniţi în Ţara Românească şi în
Moldova. Prin urmare, se iau măsuri pentru împiedicarea
circulaţiei peste graniţă. În acest sens, se înfiinţează şi
regimentele româneşti de graniţă. Acestea trebuia să împiedice
“emigrările masive de populaţie românească peste munţi, care,
pe de o parte, întreţineau acea osmoză populară, acea unitate
românească atât de primejdioasă şi pentru unire, pe de alta,
scădeau «tezaurul viu», masa contribuabilă a ţării”201.
Chiar înfiinţarea acestor regimente – la Năsăud, Braşov,
Făgăraş, Sibiu, Haţeg – a reprezentat un prilej de noi
nemulţumiri şi conflicte între români, pe de o parte, pentru că
nu puteau face parte din ele decât românii uniţi, pe de altă
parte, fiindcă serviciul militar era foarte greu (nu de puţine ori
emigrau grănicerii înşişi).
Cu toate că românii ortodocşi au fost mereu prigoniţi în
Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui
următor, o dată cu hotărârea oficialităţilor de a întări
200
Şi Inochentie Micu a fost acuzat că a agitat spiritele pentru a fi
declanşată revolta condusă de Visarion Sarai. Printr-o nefericită
coincidenţă, episcopul vorbise înaintea acestui eveniment despre iminenţa
unor mişcări ale maselor în cazul nesocotirii doleanţelor exprimate de
români.
201
D. Prodan, Op. cit., p.231.

173
catolicismul, această prigoană a căpătat proporţii fără
precedent. Este şi aceasta o cauză a conflictelor şi emigrărilor
din Transilvania. Românii transilvăneni “n-au îndurat mai
multe batjocuri, umilinţe, bătăi, temniţe, despoieri de avutul lor
puţin ca în acest veac”202.
Unirea românilor cu Biserica Romei nu era privită cu
ochi buni de naţiunile politice şi de religiile recepte; nici chiar
catolicii, ale căror rânduri sporeau prin unire, nu doreau ca
românii uniţi să câştige drepturile precizate în cele două
diplome leopoldine şi nici să devină a patra naţiune politică în
Transilvania. Prin urmare, ei vor acţiona în aşa fel încât să-i
discrediteze pe românii uniţi în faţa Curţii Imperiale. Rezervele
autorităţilor s-au manifestat repede, atât la Viena, cât şi la
Roma (deşi papa nu se implicase iniţial prin nici un act public
de îndrumare a acestei adevărate mişcări religioase de la
sfârşitul secolului al XVII-lea, lăsând totul în seama ordinului
iezuit; de altfel, el aflase abia în 1716 de existenţa unor
credincioşi «uniţi» cu Roma în Transilvania203), iar românii
uniţi, în loc să se bucure de avantajele pe care le aşteptau şi
care erau stipulate în cele două diplome, au simţit doar
măsurile care erau în defavoarea lor şi care nu lipseau din
diplomele emise de împăratul Leopold I.
Ca urmare a neîmplinirii aşteptărilor au apărut
nemulţumiri în rândul românilor şi mai ales în rândul clerului,
care îşi pierduse până şi dreptul de a avea un mitropolit, acesta
fiind degradat la rangul de episcop supravegheat îndeaproape
de un teolog iezuit. Aşa se explică de ce conducătorul luptei
pentru emancipare a românilor transilvăneni devine chiar
primul episcop unit, Inochentie Micu Clain, pe care Blaga îl
caracterizează drept “un luptător pentru interesele politice,
economice, sociale şi culturale ale poporului român, un mare

202
Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX,
Bucureşti, 1977, p.91.
203
M. Păcurariu, Op. cit., p.291.

174
luptător, în condiţii istorice şi locale date, agitând programe de
revendicări faţă de clasele şi naţiunile politice privilegiate din
Transilvania”204. El a fost primul reprezentant al românilor în
Dieta Transilvaniei (1732) şi a ştiut să vorbească în numele
celor care nu aveau drepturi, dar aspirau la ele, potrivit
promisiunilor împăratului Leopold I. La început a militat
numai pentru drepturile preoţilor uniţi şi ale nobililor români şi
pentru recunoaşterea românilor uniţi ca a patra naţiune politică.
Dar el “nu a fost numai un luptător, care-şi lărgeşte şi-şi
radicalizează mereu revendicările politice, economice, sociale,
ci şi ideologul acestor revendicări. În mintea lui se încheagă,
întâia oară în Transilvania, ideea romanităţii şi ideea
continuităţii poporului român în Dacia, nu ca simple idei
teoretice, ci ca părţi integrante ale unei ideologii politice
naţionale”205. Aceste idei, temelie a conştiinţei de neam a
românilor, vor fi lăsate moştenire intelectualilor de la sfârşitul
veacului, ai căror exponenţi vor forma marea familie spirituală
a Şcolii Ardelene.
Ideea romanităţii şi ideea continuităţii romanice în Dacia
nu erau pentru prima dată exprimate. Nouă era menirea lor
politică, pentru că deveneau adevărate “arme” în lupta de
emancipare a românilor din Transilvania. Ele fuseseră clar
formulate încă de Nicolae Olahus, circulaseră în operele
cronicarilor, pentru a fi apoi pe larg discutate de Dimitrie
Cantemir în Hronicul său. O copie a acestei lucrări fusese
cumpărată de Clain la Viena pe la 1730. A fost o fericită
întâmplare a istoriei noastre, prin care episcopul unit a putut
cunoaşte lucrarea lui Cantemir cu mai bine de o sută de ani
înainte ca ea să fi fost tipărită în Moldova.
Ideile susţinute de Inochentie Micu s-ar fi putut irosi dacă
nu ar fi găsit terenul fertil în care să rodească. Crearea unui
climat favorabil receptării acestor idei a fost efectul pozitiv, cu

204
L. Blaga, Op. cit., p.39.
205
Ibidem, p.50.

175
siguranţă cel mai important, al unirii românilor ardeleni cu
Biserica Romei. Românii ardeleni, în primul rând uniţi, dar şi
ortodocşi, au avut posibilitatea să se integreze mai de timpuriu
în civilizaţia vest-europeană, să cunoască ideile înaintate ale
filozofiei “luminilor”. Biserica era “unica instituţie constituită a
românilor ardeleni”206 şi, prin urmare, singura în măsură să
sprijine ridicarea culturală şi socială a acestora. De altfel,
Biserica unită a promovat în general un ambiţios program
educaţional. Bazele acestui program sunt puse, pentru români,
în Sinodul din iunie 1702, deci foarte aproape de începuturile
Bisericii greco-catolice pe teren românesc. Printre hotărârile
luate se numără înfiinţarea unei şcoli româneşti la Alba Iulia,
repunerea în funcţiune a tipografiei, în scopul editării de cărţi
în limba română, trimiterea tinerilor români la studii în
străinătate, în înalte şcoli catolice: Universitatea Iezuită din
Tyrnau (Târnava, Slovacia), Colegiul Pázmany (Pazmanaeum)
din Viena, Colegiul Urban al Congregaţiei De Propaganda
Fide de la Roma.
De aceste iniţiative în plan cultural nu erau străini
membrii Societăţii iezuite, societate a elitei intelectuale din
vremea respectivă. Sistemul de învăţământ din Transilvania s-a
dezvoltat sub directa înrâurire a iezuiţilor. S-au deschis şcoli
catolice româneşti la Sibiu şi Braşov, şcoli în care aveau acces
toţi românii, nu numai cei uniţi. Aşa se face că în aceste şcoli
învăţau elevi din Ţara Românească şi chiar străini din Grecia,
Macedonia şi Bulgaria. O renumită şcoală la începutul
secolului al XVIII-lea era Colegiul Iezuit din Cluj, unde au
învăţat toţi viitorii episcopi uniţi: Ioan Giurgiu Pataki, Ioan
Inochentie Micu Clain, Petru Pavel Aaron, Athanasie Rednic,
Grigore Maior.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, proiectele cultural-
educative au devenit şi mai ambiţioase datorită episcopului
Inochentie Micu Clain, omul care şi-a depăşit în multe privinţe
206
L. Blaga, Op. cit.,p.50.

176
epoca. După ce a obţinut mutarea reşedinţei episcopale la Blaj
(mai 1737), el a fost preocupat să transforme Blajul într-o
adevărată cetate a culturii româneşti. Prin urmare, în 1738,
chiar înainte de a începe construirea unei şcoli, a deschis aici o
clasă primară în care se învăţau scrisul, cititul şi cântatul în
limba română. A trimis la studii în străinătate tineri care,
ulterior, aveau să devină primii profesori ai seminarului ce
urma să fie înfiinţat la Blaj (Samuil Silvestru Caliani, Gavril
Grigore Maior, George Gerontie Cotorea).
În ciuda eforturilor depuse, multe dintre ideile lui
Inochentie Micu au rămas numai în stadiul de proiect, urmând
a se îndeplini ulterior, unele dintre ele în timpul episcopului
Petru Pavel Aaron. Aşa s-a întâmplat cu acţiunile întreprinse în
plan cultural. Abia începând din 1754, Blajul a putut juca rolul
pe care-l visase întemeietorul acestui oraş cultural. Şcolile care
se înfiinţaseră aici – şcoala de obşte (gratuită), şcoala latinească
(un fel de gimnaziu care funcţiona după sistemul iezuit),
seminarul preoţesc – puteau asigura, pe de o parte, creşterea
numărului românilor instruiţi – aceştia putând proveni şi din
clasele care până atunci, din considerente materiale, nu
avuseseră acces la instruire –, iar, pe de altă parte, dar legat de
acest aspect, favorizau crearea unei clase de mijloc în rândul
românilor, clasă căreia îi va reveni dificila misiune de a purta
lupta pentru emanciparea socială şi politică a românilor
ardeleni. Apreciindu-se la modul absolut contribuţia acestor
şcoli, se poate afirma, pe bună dreptate, că “timp de un secol şi
jumătate, toate marile iniţiative culturale şi politice ale
românilor din Transilvania îşi vor avea rădăcinile în mediul
intelectual al şcolilor unite de la Blaj: protestul generaţiei
Supplex-ului, marea operă a Şcolii Ardelene, ideologia
paşoptistă română, rezistenţa naţională, toate de aici au
pornit”207.

207
M. Someşan, Op. cit., p.62.

177
 Petru Pavel Aaron a fost însă iniţiatorul unui veritabil
sistem educaţional. El nu s-a mulţumit numai cu înfiinţarea
şcolilor din Blaj (unde, nu mult după deschidere, învăţau peste
300 de elevi), ci a facilitat deschiderea şcolilor săteşti, al căror
număr ajunsese la 55, aşa cum rezultă dintr-o conscripţie
realizată în 1752, la un an după moartea lui Aaron, în timpul
noului episcop unit, Athanasie Rednic.
Prioritară în înfăptuirea programului cultural iniţiat de
Biserica unită din Transilvania era şi tipărirea de cărţi în limba
română. Pentru aceasta era necesară reactivarea tipografiei
româneşti. Activitatea tipografică din Transilvania a cunoscut o
lungă perioadă de întrerupere, între 1700-1744. În tot acest
interval, puţinele tipărituri româneşti realizate în Transilvania
proveneau din tipografia Academiei Iezuite din Cluj. Cărţile
româneşti tipărite peste munţi fuseseră interzise prin decret
imperial în 1746. Însăşi Maria Tereza cerea Guberniului, în
anul următor, să caute o modalitate de a reactiva tipografia
românească. Era şi aceasta o modalitate de a determina ruperea
contactelor cu Ţara Românească şi Moldova.
Vechea tipografie de la Bălgrad, atât cât mai rămăsese
din ea, a fost mutată la Blaj, iar meritul punerii ei în funcţiune
îi revine tot lui Petru Pavel Aaron. Cel care se ocupa de
editarea şi imprimarea lucrărilor era Gerontie Cotorea. Prima
tipăritură blăjeană s-a realizat în 1750, Floarea adevărului.
După numai 6 ani tipografia a fost încredinţată de Aaron
Seminarului din Blaj şi s-a numit chiar Tipografia Seminarului
de la Blaj. Blajul a devenit din 1775 un important centru în
care se tipăreau cărţi şi manuale pentru şcolari, o dată cu
dezvoltarea vechii tiparniţe de la Bălgrad, iar la mijlocul
secolului al XVIII-lea el reprezenta ceea ce visase Inochentie
Micu Clain, adică un adevărat centru spiritual al românismului.
Aici au văzut lumina tiparului numeroase lucrări. Printre
acestea, de o reală însemnătate pentru românii ardeleni în
special şi pentru toţi românii, în general, s-a aflat tipărirea, la

178
1795, a celei de a doua traduceri integrale a Bibliei în limba
română, întreprindere a cărturarului Samuil Micu.
În seria preocupărilor pentru dezvoltarea culturii
româneşti din Transilvania se cuvine să includem şi
deschiderea unei biblioteci pe lângă mănăstirea Sfânta Treime.
Fondul acestei biblioteci era alcătuit iniţial din 182 de volume
lăsate episcopiei de Ioan Giurgiu Pataki şi din cele 72 de
volume provenind de la episcopul Inochentie Micu Clain.
Biblioteca se va îmbogăţi pe parcurs, astfel că, în 1747, Petru
Pavel Aaron, înregistra 350 de volume, cele mai multe în limba
latină; la acestea se vor adăuga în 1754 şi cărţile în limba
greacă ale arhimandritului Moschonas. Toate aceste
prefaceri din viaţa poporului român din Transilvania nu puteau
rămâne fără ecou. În primul rând, în secolul al XVIII-lea, a
crescut considerabil numărul intelectualilor români de aici şi,
implicit, s-a produs o reală maturizare a conştiinţei naţionale.
Ei se simţeau chemaţi să vorbească în numele întregii naţiuni
române din Ardeal. Faptul nu este neglijabil cu atât mai mult
cu cât el reprezintă un aspect pozitiv foarte important al unirii
românilor cu Biserica Romei. Aceşti intelectuali au sporit, pe
parcurs, rândurile burgheziei şi tot ei au intrat în contact cu
ideologia luministă a vremii. Numai aşa se poate explica de ce
spiritul epocii luminilor se manifestă la noi prima dată în
Transilvania. Tinerii români uniţi, instruiţi la început în şcolile
ungureşti iezuite din Cluj, Bălgrad, Sibiu, Braşov şi apoi, din
1754 – o dată cu înfiinţarea celor trei şcoli româneşti la Blaj, şi
mai cu seamă după înfiinţarea, în timpul lui Iosif al II-lea, a
celor aproximativ 300 de şcoli (în vreo 12 ani) –, în şcoli
româneşti, aveau posibilitatea să-şi continue studiile în
străinătate, ca bursieri, la şcolile înalte din Apus, îndeosebi din
Viena şi Roma.
Nu aceeaşi a fost situaţia tinerilor români neuniţi, care, pe
la începutul secolului al XVIII-lea, nu aveau decât o şcoală mai
importantă, cea de pe lângă biserica Sf. Nicolae de la Braşov.

179
Situaţia avea să se schimbe ulterior, deoarece, în ultimele
decenii ale aceluiaşi secol, s-au înfiinţat câteva sute de şcoli al
căror director era, în Transilvania, cărturarul braşovean
Dimitrie Eustatievici, iar, în Banat, la începutul secolului al
XIX-lea, Constantin aconovici-Loga. Rezultatul a fost sporirea
numărului intelectualităţii româneşti, “acum nu numai unită, ci
sporadic şi ortodoxă; şi nu numai clericală, ci şi laică”208.
Tinerii bursieri uniţi, plecaţi din şcolile transilvănene,
îndeosebi la Roma, aveau posibilitatea să intre în contact
direct, în bibliotecile de aici, cu izvoarele care vorbeau despre
istoria românilor. Ei aveau să descopere aici informaţii
valoroase, care deveneau argumente irefutabile în sprijinirea
ideilor privind originea romană a poporului român şi
descendenţa limbii române din limba latină.
Treptat, antagonismul dintre uniţi şi neuniţi, care fusese
inevitabil, s-a mai redus, astfel că situaţia confesională s-a
stabilizat. Lucrul acesta este vizibil în modul cum se
redactează, la 1791, după moartea lui Iosif al II-lea, Supplex
Libellus Valachorum Transilvaniae. Aici conştiinţa religioasă
este prezentă, dar atenuată, pe primul plan fiind, în mod vizibil,
dorinţa uniţilor şi a ortodocşilor de a constitui în comun o
“naţiune”. Revendicările formulate în memoriu erau:
eliminarea calificativelor nedemne şi injurioase din textele
oficiale, cum ar fi acela de “toleraţi”; repunerea naţiunii
române în drepturile ei civile; egalitatea în drepturi cu celelalte
naţionalităţi, aşa cum fusese până la 1437, mai exact până la
1366, când Ludovic cel Mare a hotărât că numai catolicii pot
participa la viaţa politică. În memoriu se recunoştea că nobilii
români uniţi dobândiseră unele drepturi, dar nu se putea vorbi
de o egalitate a acestora cu nobilii aparţinând naţiunilor
privilegiate. Se cereau, de asemenea, drepturi egale cu ale
cetăţenilor celorlalte naţiuni pentru norodul românesc urban
sau rural, iar iobagii români să fie recunoscuţi ca “fii ai ţării”,
208
M. Someşan, Op. cit., p.92.

180
care să nu poată fi alungaţi de pe pământul pe care s-au aşezat.
Important este faptul că acum românii îşi revendică dreptul de
a avea funcţii în stat şi deputaţi în Dieta Transilvaniei
proporţional cu numărul lor. Una dintre revendicările
fundamentale ale programului politic al acestei generaţii era
învăţământul în limba naţională. Prin urmare, numărul şcolilor
româneşti a crescut; s-au înfiinţat gimnazii la Braşov, Beiuş,
Năsăud, Arad, Caransebeş. De asemenea, s-a înfiinţat un număr
considerabil de şcoli săteşti, aproximativ 300. Pentru susţinerea
şcolilor în limba română, reprezentanţii Şcolii Ardelene,
Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-
Deleanu, bănăţenii Paul Iorgovici şi Constantin Diaconovici-
Loga, au elaborat ori au tradus şi tipărit manuale în limba
română.
Este de remarcat faptul că etapa în discuţie a favorizat
procesul de laicizare a culturii româneşti scrise, iar aceasta va
contribui la dezvoltarea limbii literare. Faptul e cu atât mai
semnificativ, cu cât cei mai de seamă reprezentanţi ai perioadei
de tranziţie – îndeosebi ardelenii – au fost clerici; ei aveau însă
preocupări în cele mai diferite domenii. Toate revendicările
formulate de români reflectau creşterea conştiinţei lor de neam;
ei îşi cunoşteau acum bine locul şi erau capabili să lupte pentru
a dobândi statutul cuvenit în societate. La toate acestea a
contribuit şi climatul iluminist, care, în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, s-a extins şi asupra Transilvaniei. Ideile
iluminismului european au îmbrăcat un pronunţat caracter
naţional datorită condiţiilor speciale în care trăiau românii din
aceste locuri.
Considerat pe bună dreptate programul politic al
iluminismului românesc, “Supplex Libellus nu e nici o apariţie
subită, nici un produs al unor influenţe venite din afară. El nu e
nici un produs al unirii, nici al iluminismului, nici al Şcolii
Ardelene. E rezultatul firesc, logic, al unui lung proces de
dezvoltare a poporului român din Transilvania, a poporului

181
român însuşi. […] E rezultatul lungului proces de formare a
naţiunii române, în lupta cu cele trei naţiuni politice şi patru
religii recepte care constituiau sistemul politic al
Transilvaniei”209.
Supplexul are la bază programul politic al lui Inochentie
Micu, de care se deosebeşte numai prin unitate, deoarece tezele
celui dintâi fuseseră formulate disparat, într-o serie de acte şi
acţiuni, şi prin amploare. Câmpul argumentaţiei în Supplex se
lărgeşte; revendicările românilor se întemeiază pe “dreptul
istoric care-i cuprinde pe toţi românii, fără deosebire.
Diplomele, care erau arme de luptă principale la Inochentie
Micu, acum sunt abia în treacăt pomenite, în timp ce
argumentele istorice, doar arme de luptă la Inochentie Micu,
acum iau proporţii considerabile, domină întreg memoriul,
devin însăşi temelia tuturor drepturilor”210.
După 40-50 de ani de evoluţie, progresele poporului
român din Transilvania erau evidente pe toate planurile:
demografic, economic, social şi cultural. Fuseseră cunoscute,
între timp, reformele iosefiniste şi ideile iluministe, iar numărul
intelectualilor capabili să înţeleagă necesitatea luptei de
emancipare şi să o înfăptuiască era incomparabil mai mare
decât în timpul în care Inochentie Micu se străduia să se facă
ascultat în Dieta Transilvaniei şi chiar în faţa împărătesei Maria
Tereza.
Armele de luptă ale intelectualilor români sunt căutate în
propriile aspiraţii, dar iluminismul îi serveşte şi cu arme noi, cu
alte cuvinte, nefiind generator al luptei de emancipare a
românilor, el o sprijină, o stimulează, ideiile noi iluministe
fiind asimilate în funcţie de condiţiile specifice acestui spaţiu.
Că aceste idei puteau fi generate chiar de nevoile specifice
românilor o dovedeşte activitatea neobosită a lui Inochentie
Micu pentru o şcoală şi o cultură proprie. Altfel ar trebui să

209
D. Prodan, Op. cit., p.261.
210
Ibidem, p.443.

182
punem pe seama influenţelor externe acţiuni care s-au
desfăşurat mult prea timpuriu, pe teren românesc, faţă de
desfăşurarea iluminismului în general.
Programul politic formulat de cunoscute personalităţi ale
mişcării iluministe româneşti nu reprezintă un rezultat al
activităţii Şcolii Ardelene. “Nu ea a dat naştere programului
politic, ci invers, programul politic, nevoile luptei de ridicare
au dat naştere Şcolii Ardelene. […] Şcoala Ardeleană vine să
fundamenteze ştiinţific năzuinţele de ridicare, programul
politic conceput să aşeze naţiunea şi aspiraţiile sale pe temeliile
solide ale istoriei şi limbii”211.
Concepută astfel, mişcarea ideologică naţională – numită
Şcoala Ardeleană – ne apare ca un produs exclusiv al
condiţiilor specifice spaţiului românesc transilvănean. “Se
naşte, creşte în cadre proprii, din nevoile propriei naţiuni,
propriei lupte de ridicare, din programul ei politic. Îşi
proiectează originile, prelungindu-se retroactiv în timp până la
lupta politică a lui Inochentie Micu, izvorâtă fără echivoc din
propriile nevoi de dezvoltare. Luminismul doar o stimulează pe
planul naţional pe care s-a plasat. Formată în luptă, e stimulată
de luptă, stimulează la rândul său lupta”212.
Afirmaţiile de mai sus nu neagă importanţa influenţelor
externe. Acest aspect nu se poate neglija, cu atât mai mult cu
cât lupta politică românească este “condusă” de pătura de sus a
poporului român, intelectualitatea, iar aceasta, în cea mai mare
parte, venise în contact, la şcolile din Apus, cu ideile
iluminismului european. Meritul incontestabil al intelectualilor
români de acum este de a nu fi încercat să aducă din afară
forme care nu se potriveau fondului autohton. Este poate, pe
lângă marea luptă de idei pe care au purtat-o, aspectul cel mai
important al activităţii lor, acela care-i face promotorii viziunii

211
D. Prodan, Op. cit., p.444.
212
Ibidem, p.447.

183
raţionale ce va caracteriza mai târziu curentul naţional de la
“Dacia literară” şi pe care o va continua Titu Maiorescu.
Cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, mişcarea
ideologică naţională iluministă a făcut obiectul a numeroase
cercetări213. Accepţiunea termenului de şcoală este lămurită,
printre alţii, de Ion Lungu. Considerat într-un sens foarte larg,
termenul semnifică – după autorul citat – deopotrivă “curent de
idei caracteristic unei anumite epoci istorice, grupare de
cărturari cu vederi şi preocupări comune sau înrudite,
elaborarea şi urmărirea unui program concret de emancipare
naţională, cultural şi ideologic politic, un crez şi o conduită de
dascăli ai naţiunii aflate în plin proces de constituire şi
cristalizare”214.
Dacă în privinţa denumirii de Şcoala Ardeleană şi a
delimitării acesteia de curentul latinist din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, lucrurile sunt acum clare, nu la fel se
întâmplă cu perioada pe care o acoperă, în desfăşurarea ei,
mişcarea românească iluministă şi cu membrii care alcătuiesc
această uriaşă familie spirituală. Noi vom accepta că această
mişcare ideologică acoperă o perioadă care se deschide
aproximativ cu deceniul al VIII-lea al secolului al XVIII-lea şi
are ca limită superioară deceniul al III-lea al veacului următor,
mai exact momentul în care apar ultimele lucrări importante ale
reprezentanţilor Şcolii Ardelene, 1825 – anul editării
Lexiconului de la Buda, lucrare de colaborare, a cărei elaborare
se întinde pe o perioadă de aproximativ 25 de ani, începând din

213
L. Blaga, Op. cit.; Ov. Densusianu, Şcoala latinistă, în Opere, I,
Bucureşti, 1968, p.157-172; V. Grecu, Şcoala Ardeleană şi unitatea limbii
române literare, Timişoara, 1973; G. Istrate, Şcoala ardeleană şi rolul ei în
dezvoltarea limbii române literare, în Limba română literară. Studii şi
articole, Bucureşti, 1970, p.33-43; I. Lungu, Şcoala ardeleană, mişcare
ideologică iluministă, Bucureşti, 1978; A. Nicolescu, Şcoala ardeleană şi
limba română, Bucureşti, 1971; D. Popovici, Studii literare. I. Literatura
română în epoca “Luminilor”, Cluj, 1972; D. Prodan, Op. cit.
214
I. Lungu, Op. cit., p.106.

184
1801, anul în care Samuil Micu avea deja gata Dicţionarul
român-latin, punctul de plecare al viitorului Lexicon budan.
Cât priveşte componenţa Şcolii Ardelene, discuţiile se
poartă fie numai în jurul celor patru nume consacrate, Samuil
Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, fie
sunt incluse în mişcarea românească iluministă din
Transilvania numele a numeroşi cărturari ai epocii, unele dintre
acestea fiind pe bună dreptate aduse în discuţie chiar în
prezentări mai restrânse ale problemei215. Dincolo de
inventarierea numelor care se încadrează în această mişcare de
idei, considerăm că este important de relevat un alt aspect, pe
care îl surprinde foarte bine Ovid Densusianu: “ceea ce dă un
caracter deosebit acestei epoci este faptul că toţi cari au lucrat
în acest timp au urmărit o singură ţintă, au avut în vedere
triumful aceleiaşi idei şi au dat un rar exemplu de solidaritate
intelectuală (s.n.)”216. Şi prin aceasta, Şcoala Ardeleană se
înscrie în paginile cele mai frumoase ale istoriei noastre.
Pornind de aici şi de la ceea ce am susţinut mai sus în
legătură cu faptul că reprezentanţii Şcolii Ardelene nu au
preluat fără discernământ idei care nu-şi găseau suport adecvat
în fondul naţional, putem considera exagerată o afirmaţie a lui
Dan Zamfirescu, făcută de pe poziţiile unui împătimit apărător
al ortodoxiei ca o completare la o observaţie a preotului
Dumitru Stăniloae217. Vorbind despre efectele negative ale
uniaţiei asupra românilor convertiţi, Dan Zamfirescu afirma
tranşant: “Poate că nimic nu e mai convingător decât lipsa de
culoare pe care au căpătat-o sufletele românilor trecuţi la

215
cf. I. Lungu, Op.cit., p.109-110.
216
Ov. Densusianu, Şcoala latinistă, p.157.
217
“O individualitate care nu trăieşte după legea care exprimă ca întreg, ca
individualitate respectivă, ci lasă să fie copleşită de legea de viaţă a vreunui
element component, a vreunei unităţi subsumate, merge fireşte spre
disoluţie” (D. Stăniloae, “Ortodoxia” modul spiritualităţii româneşti,
“Gândirea”, anul XIX, 1940, nr.6, p.418; ap. Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi
romano-catolicism, Bucureşti, 1992, p.147).

185
uniaţie. Se simte, comparaţi cu marile personalităţi ale culturii
noastre, în toţi românii trecuţi prin şcolile catolicizante, chiar
marii corifei, o pierdere de substanţă şi din această pierdere au
ieşit enormităţile unui Cipariu, Arune Pumnul sau August
Treboniu Laurian. Dacă Şcoala Ardeleană, în ciuda meritelor ei
incontestabile, n-a putut totuşi niciodată să facă figura unui
produs organic al culturii române, dacă totdeauna a reprezentat
ceva aparte, oarecum străin, printr-un element inexplicabil,
când ne gândim la adâncul patriotism al reprezentanţilor săi,
faptul se datorează tocmai acestui dezechilibru ce s-a produs în
sufletul promovatorilor ei, prin exagerarea elementului roman.
Acest echilibru s-a rupt şi i-a rupt de tradiţiile de viaţă ale
poporului nostru, pentru că s-a încercat substituirea prin altceva
tocmai a forţei care ţinea la un loc elementele şi asigura
organicitatea şi rodnicia sintezei sufletului românesc şi unităţii
ei organice cu întreaga lui istorie: Ortodoxia”218. Am citat în
întregime această afirmaţie a lui Dan Zamfirescu pentru a
ilustra înţelegerea unilaterală a unui fenomen social, politic şi
cultural românesc mult prea complex, care pretinde o înţelegere
mai nuanţată.
Adevărul este că, departe de a-i fi înstrăinat pe bunii
români de esenţa spiritului lor naţional, unirea cu Biserica
Romei, în condiţiile deja arătate, a potenţat sentimentul
apartenenţei la un neam ce trebuia să-şi redobândească locul
care i se cuvenea de secole, iar Şcoala Ardeleană a fost, pe
drept cuvânt, promotoare a spiritualităţii româneşti.
Tocmai de aceea, înainte de a evidenţia contribuţia Şcolii
Ardelene la dezvoltarea limbii literare, e necesar să stabilim
câteva coordonate ale iluminismului în Ţara Românească şi în
Moldova.
Ca şi în Transilvania, în cele două Principate dunărene,
promotorii ideilor noii mişcări sunt, în lipsa unei burghezii
suficient conturate, boierimea şi îndeosebi intelectualitatea cu
218
Dan Zamfirescu, Op. cit., p.147.

186
concepţii înaintate, ridicată din diferite straturi ale societăţii,
mai cu seamă din boierimea de rând. Ideile luministe au
pătruns aici, pe diferite căi: prin cultura apuseană şi îndeosebi
prin cea franceză, prin cărţile şi prin publicaţiile franceze, prin
şcoala grecească şi apoi românească, prin cei care studiaseră în
străinătate, prin preceptorii de origine franceză din familiile
boiereşti, prin grecii care, în Răsărit, erau purtători ai ideilor de
emancipare naţională, prin emigranţii poloni. Căile
prezentate sunt numeroase şi de importanţă inegală, însă nu
trebuie pierdute din vedere alte două influenţe extrem de
importante pentru viaţa politică şi culturală a Principatelor:
fanarioţii instalaţi în Ţările Române, cu tot ceea ce
presupuneau domniile fanariote, şi, nu în ultimul rând,
influenţa Şcolii Ardelene. De altfel, relaţiile dintre cele trei ţări
nu se limitează doar la această epocă, ci trebuie văzute ca un
proces organic a cărui continuitate nu a putut fi nicicând
întreruptă, în ciuda numeroaselor încercări. Relaţiile acestea
stau sub semnul efectului de bumerang. Ideile din operele
stolnicului Constantin Cantacuzino şi mai ales, după cum deja
am arătat, ale lui Dimitrie Cantemir au avut un rol hotărâtor în
fundamentarea programului naţional al lui Inochentie Micu şi,
apoi, al corifeilor Şcolii Ardelene, pentru ca, ulterior, aceleaşi
idei, devenite arme în lupta pentru emanciparea neamului
românesc, să-i mobilizeze pe reprezentanţii de frunte ai
muntenilor şi moldovenilor în lupta lor pentru progres.
Iluminismul pătrunde în toate domeniile culturii, dar
şcoala este primul loc în care se manifestă, ea devenind apoi
mijloc principal de luminare. Chiar în timpul domniilor
fanariote au loc reforme în sensul amplificării, laicizării şi
modernizării învăţământului. Principalii apostoli ai neamului
românesc sunt Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Asachi.
Un aspect care trebuie semnalat în ce-l priveşte pe
Gheorghe Lazăr, considerat, pe bună dreptate, întemeietorul
învăţământului mediu şi superior în limba română din Ţara

187
Românească, se referă la originea acestui învăţat iluminist. El
era originar din Ardeal – se născuse la Avrig – şi se formase,
prin urmare, în climatul spiritual al iluminismului
transilvănean, în care prima pasiunea pentru emanciparea
poporului prin cultură. Deşi nu îmbrăţişase religia unită, el
împărtăşea fără rezerve ideile care i-au unit întru spiritualitate
pe ardelenii luminaţi, începând cu Inochentie Micu. Trăind
într-o perioadă în care marile personalităţi ale Ardealului –
uniţi sau neuniţi – suportau din partea mai marilor bisericii
adevărate prigoane, Gheorghe Lazăr – el însuşi hirotonit
arhidiacon la întoarcerea de la studii – este nevoit să se
refugieze în Ţara Românească, în 1816 (unde este mai întâi
dascălul copiilor Ecaterinei Bărcănescu – sora lui Grigorie
Vodă Ghica). Poate că este din nou o întâmplare fericită din
istoria culturii noastre, pentru că doi ani mai târziu, la 6 martie
1818, el avea să fie numit profesor la Sf. Sava – prima instituţie
de învăţământ mediu şi superior în limba română – numită de
el “Academia de ştiinţe filosoficeşti şi matematiceşti”. El pune
astfel bazele învăţământului naţional, înlăturând definitiv
învăţământul grecesc-fanariot. A predat aici discipline
fundamentale: filozofie, logică, metafizică, trigonometrie,
algebră şi geometrie, în spiritul cel mai modern al epocii, dar,
lucrul cel mai important pentru cultura noastră, a format
oameni care să continue în acelaşi spirit activitatea
antecesorilor: Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca şi, nu în
ultimul rând, Ion Heliade Rădulescu, cel care avea să devină în
anii imediat următori un adevărat deschizător de drumuri în
toate planurile culturii româneşti.
Activitatea desfăşurată de Gheorghe Lazăr în Ţara
Românească ilustrează modul în care un ardelean iluminist
aducea cu sine în Principate “suflul” Şcolii Ardelene. Exemplul
lui Gheorghe Lazăr nu este singular. Numărul dascălilor
ardeleni refugiaţi în tot secolul al XIX-lea în Principate şi în
Bucovina este foarte mare. Ei veneau “înarmaţi” cu cele mai

188
moderne cunoştinţe pedagogice, dobândite mai cu seamă în
şcoli din Apus, şi făceau ca ele să rodească în mintea copiilor
sau tinerilor pe care-i găseau aici. Convingerea lor era că
îndeplineau astfel o datorie de conştiinţă faţă de un popor prea
multă vreme nedreptăţit. Rolul acestor adevăraţi apostoli ai
neamului românesc este foarte bine surprins de Ştefan Meteş.
Ei au fost “popularizatori ai ştiinţei de carte, au democratizat
din ce în ce mai vizibil învăţământul, înălţând pe cei de jos,
coborând inima şi mintea celor de sus la nevoile şi durerile
mulţimii, formând în felul acesta unirea în cuget şi simţiri a
poporului român, care a dus, după multe şi mari sacrificii, la
unitatea politică. N-a fost mişcare ori instituţie culturală în ţară
cu rodnice şi binefăcătoare rezultate pentru edificarea
sufletească a neamului, care să nu fi plecat şi din îndemnul şi
să nu fi fost susţinute şi cu munca şi entuziasmul acestor
intelectuali pribegi, dar înfipţi în comunitatea generală
românească”219.
Alături de Gh. Lazăr stau Ion Maiorescu, mitropolitul
luminat al Moldovei Iacob Stamate, Vasile Bob, al cărui nume
latinizant este Fabian, Gherman Vida, Damaschin T. Bojincă –
un devotat discipol al lui Petru Maior, August Treboniu
Laurian şi Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Ion Bianu, Sextil
Puşcariu ş.a.
Indiscutabil rămâne rolul ardelenilor în procesul de
unificare şi de perfecţionare a limbii române literare. Cei mai
mulţi opuneau influenţelor franceză şi italiană întoarcerea la
modelul latin originar. Dincolo de exagerările în sens
latinizant, procesul perfecţionării limbii române literare a avut
de câştigat datorită numărului mare de elemente latino-
romanice pătrunse în limbă şi, mai cu seamă, datorită
modelului latin urmat în adaptarea neologismelor.
Un rol similar celui jucat de Gheorghe Lazăr în Ţara
Românească a avut Gheorghe Asachi în Moldova, sprijinit aici
219
Şt. Meteş, Op. cit., p.324.

189
de un alt spirit luminat al timpului, mitropolitul Veniamin
Costache. De altfel, se impune aici o precizare în legătură cu
sprijinul pe care l-au găsit intelectualii din Ţara Românească şi
Moldova la câţiva clerici receptivi la ideile iluministe ale
vremii: Chesarie şi Teofil de Râmnic, Iacob Stamate şi
Veniamin Costache. Nu lipsesc din unele prefeţe la texte
religioase din Ţara Românească ideile privind romanitatea, dar
şi cele în spiritul lui Vico sau al lui Montesquieu, privind
schimbările din natură şi societate, după cum, în Moldova,
mitropoliţii Iacob Stamate şi, apoi, Veniamin Costache
proclamau necesitatea învăţării limbii latine în scopul unei mai
bune cunoaşteri şi al învăţării limbii române. În acelaşi spirit
latinist, specific Şcolii Ardelene, Veniamin Costache a realizat
o adevărată reformă a limbajului românesc religios, eliberându-
l de numeroase slavonisme, în locul cărora a introdus termeni
de origine latină, pe care să-i înţeleagă toţi credincioşii.
Ceea ce am spus despre activitatea mitropoliţilor din Ţara
Românească şi Moldova din această perioadă, confirmă un
aspect semnalat deja de numeroase studii în legătură cu faptul
că, pe teren românesc, iluminismul n-a avut nici pe departe un
caracter anticlerical, clericii fiind la noi, în această perioadă, ca
şi mai înainte, minţile luminate care puteau înţelege şi propaga
ideile novatoare. Ecourile iluminismului Şcolii Ardelene vor fi
prezente în Principate pe tot parcursul secolului al XIX-lea, în
forme mai mult sau mai puţin exagerate.

3.2. Samuil Micu răspunde nevoii socio-culturale de a se

traduce din nou textul sacru în limba română

În prefaţa Bibliei tipărite la Sibiu între 1856-1858,

mitropolitul Andrei Şaguna afirma că “limba Bibliei pentru un
popor numai o dată se face”220, iar generaţiile care urmează au

Ap. Paul Miron, O nouă ediţie a Bibliei lui Şerban, în BIBL. 1688-
220

DOC., I, p.3.

190
sarcina de a înnoi şi îndrepta această primă traducere aşa cum
ar fi procedat traducătorii dintâi dacă s-ar fi bucurat de
privilegiul vieţii veşnice. Aceasta înseamnă că, pentru orice
spaţiu etno-lingvistic, întâia traducere a Bibliei devine text de
referinţă pentru orice întreprindere viitoare. Fiecare nouă
traducere a textului sacru în limba română a însemnat înnoire şi
îndreptare, prin urmare, un salt calitativ în ce priveşte
transpunerea în româneşte a textelor sacre, dar şi o nouă treaptă
în devenirea limbii literare. Traducători sau numai editori ai
noilor ediţii, cei care îşi propuneau să întreprindă o astfel de
acţiune erau preocupaţi ca noua lucrare să ilustreze progresul în
limbă până în momentul respectiv şi, la rândul ei, să se impună
ca un moment decisiv în progresul limbii române literare.
Pe teren românesc, limba Bibliei “s-a făcut” – cum spune
Andrei Şaguna – la 1688, Biblia de la Bucureşti reprezentând
pentru cultura noastră un monument de limbă literară.
Rămânea ca din acest moment să continue munca de modelare
şi remodelare a graiului românesc, în condiţiile în care limba
literară se elibera tot mai mult din “strâmtarea” începuturilor. O
astfel de responsabilitate nu şi-o puteau asuma decât cei mai
buni cunoscători ai limbii române, oameni cu experienţă în
traducerea de cărţi sau în realizarea de lucrări originale.
Îndrăzneaţa întreprindere de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
după 107 ani de la prima traducere integrală a textului sacru în
limba română, îi aparţine lui Samuil Micu, traducătorul cel mai
prolific pe care l-a cunoscut cultura românească la acest sfârşit
de secol.
Argumentele exprimate de Micu în prefaţa Cătră
cetitoriu în sprijinul necesităţii de a realiza o nouă traducere a
Bibliei în limba română fac din cărturarul ardelean şi cel dintâi
critic sever al textului de la Bucureşti. În această prefaţă, el îşi
exprimă nemulţumirea faţă de “aşezarea şi întocmirea graiului
românesc” din Biblia lui Şerban: “Scriptura Sfântă, care cu
cuvânt elinesc şi Biblia să zice, de pre limba elinească din

191
izvodul celor şêptezeci de dascăli românêşte tălmăcită, dar cu
foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului
românesc (s.n.)”221. Modul în care judecă Micu textul de la
Bucureşti nu este esenţial diferit de cel în care este pusă în
discuţie, în prefeţele din Ms.45 şi din Ms.4389, calitatea
traducerii realizate de spătarul Milescu în secolul precedent.
Chiar la nivelul termenilor folosiţi în formularea judecăţilor
critice se pot constata unele asemănări. Autorul Ms.45 vorbeşte
despre “netocmirea izvodului spătarului”, fapt care implică
dificila înţelegere a vorbei tălmăcirii şi chiar “abaterea
cuvintelor”. Opinii asemănătoare sunt exprimate de autorul
traducerii din Ms.4389 (probabil Daniil Andrean Panoneanul):
textul spătarului este întocmit cu “multe greşale şi prea mare
învăluială”.
Limba vechii traduceri de la 1688 atestă, după Micu, şi în
mod firesc, un stadiu arhaic de evoluţie a limbii române
literare, în comparaţie cu nivelul la care ajunsese limba română
literară în cei peste 100 de ani care trecuseră pînă în momentul
în care el se hotărâse să facă o nouă transpunere a Bibliei în
limba română. De aceea, graiul vechiului text este considerat
“mult osibit de vorba cea de acum obicinuită şi mai ales de
graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti, care în toate
besêrecile româneşti să cetesc şi pentru acêea pretutindenea
tuturor şi de toţi iaste cunoscut şi înţeles”222. În legătură cu
veridicitatea acestei aprecieri nu poate încăpea nici un dubiu,
iar observaţia de mai sus se poate înscrie între argumentele
convingătoare care au motivat necesitatea realizării unei noi
traduceri a textului biblic.
Consideraţiile lui Micu în legătură cu Biblia lui Şerban
nu sunt însă întotdeauna juste. Acestea se transformă uneori în
grave acuze, aşa cum rezultă din următorul fragment al prefeţei
amintite: “Cât acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri

221
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
222
Ibidem.

192
neplăcută urechilor auzitorilor iaste, care lucru cu mare pagubă
sufletească era neamului şi besêrecii românilor”223. Nu ştim ce
a determinat atâta îndârjire în atitudinea lui faţă de textul de la
1688. Cert este că această atitudine nu a avut o cauză de ordin
confesional, pentru că nicăieri nu se pomeneşte nimic despre
faptul că textul vechi ar fi unul ortodox, iar cel nou ar fi
destinat credincioşilor de rit greco-catolic. Dimpotrivă, Micu
vorbeşte despre neamul şi biserica românilor ca despre un tot,
care nu cunoscuse nici un fel de scindare, nici un fel de
divergenţe de natură confesională. Lucrul poate părea
neînsemnat, dar credem că este foarte important pentru a
elimina din capul locului orice suspiciune în acest sens. De
altfel, se cunosc legăturile foarte strânse ale cărturarului unit cu
ortodocşii şi acuzaţiile care i s-au adus cu privire la presupusa
intenţie de a renunţa la credinţa sa şi de a deveni episcop al
românilor neuniţi din Sibiu, după moartea episcopului sârb
Gherasim Adamovici224.
Dacă în unele afirmaţii privind neajunsurile de ordin
lingvistic ale textului de la 1688 Micu poate fi acuzat de
subiectivism, nu la fel stau lucrurile când este vorba de
numărul mic de exemplare din vechea traducere. Acest

223
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
224
Samuil Micu a plecat într-adevăr la Sibiu după moartea episcopului sârb
şi a susţinut printre românii ortodocşi de acolo faptul că era mult mai
important ca ei să-şi aleagă un episcop român, punând pe primul plan ideea
de naţionalitate şi rămânând numai în subsidiar aceea care privea
apartenenţa confesională. De altfel, pentru Micu, important era ca românii
din Transilvania să aibă o singură religie – după cum o arătau vremurile, cea
unită trebuia cultivată – pentru a putea acţiona ca o naţiune atunci când îşi
revendicau drepturile în faţa autorităţilor de la Viena. Este mai mult decât
evident faptul că unirea cu Biserica Romei era în concepţia lui în primul
rând un mijloc care favoriza obţinerea de drepturi politice pentru români.
Pentru aceste acţiuni, episcopul unit Ioan Bob l-a acuzat pe Micu de
simpatie faţă de neuniţi şi chiar de intenţia de a deveni episcopul lor. I s-a
înscenat şi un proces în 1798, în faţa Consistoriului din Blaj, în care i se
aduceau, printre altele, şi aceste acuzaţii.

193
argument rămâne indiscutabil cel mai convingător când este
vorba de a susţine necesitatea unei noi traduceri a textului
sacru: “Afară de aceasta [netocmirea limbii din textul de la
Bucureşti], acêle vechi biblii atâta s-au împuţinat, cât foarte rar,
să nu zic bun credincios creştin, ci preot iaste la carele să află şi
nici cu foarte mare preţ făr de mare trapăd şi osteneală nu să
află ca să-şi poată neştine cumpăra”225. Acest neajuns fusese
în mod cert avut în vedere şi de fostul episcop unit Petru Pavel
Aaron, atunci când realizase o traducere a Bibliei în româneşte,
traducere care nu a fost “dată la lumină” – tipărită – şi care a
rămas scrisă numai pe nişte hârtii, dintre care unele s-au
pierdut între timp din cauza deselor mutări din loc în loc. Prin
urmare, grija lui Micu de a favoriza accesul unui număr cât mai
mare de români la textul biblic l-a îndemnat să se apuce de
“atâta lucru” şi să realizeze noua traducere.
Este remarcabilă, mai presus de toate acestea, concepţia
filologului Micu – exprimată în aceeaşi prefaţă – în legătură cu
necesitatea unei traduceri realizate într-un stil unitar şi într-o
limbă unitară. Traducerea unui text de o asemenea importanţă
trebuia să fie neapărat unitară. Prin urmare, deşi exista, pe
lângă textul de la 1688, şi traducerea “nesăvârşită şi ne dată la
lumină” a lui Petru Pavel Aaron, Micu nu realizează o nouă
ediţie prin colaţionarea celor două traduceri preexistente, ci
preferă să ia asupra sa munca anevoioasă de transpunere în
româneşte a Bibliei: “Deci ca stilul226 (s.n.) şi aşezarea graiului
întru acêeaşi biblie să nu fie osibit punându-se unele dintru
acea tălmăcire, altele dintru a altuia, s-au socotit ca toată biblia
de unul cu asêmenea stil şi aşezare a graiului să se
tălmăcească”227. El recunoaşte dificultatea unei asemena
acţiuni, dar mai recunoaşte şi că a tălmăcit “mai ales

225
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
226
Este, după ştiinţa noastră, cea dintâi atestare a termenului în istoria
lingvisticii româneşti.
227
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.

194
Testamentul cel Vechiu mai mult de Nou de pre cel elinesc a
celor şêptezeci de dascăli”228. Este, de asemenea, recunoscut cu
loialitate faptul că Biblia lui Şerban a reprezentat cartea de
căpătâi în realizarea noii traduceri: “Deci având eu
îndeletnicire, m-am îndemnat să mă apuc de atâta lucru şi să
îndreptez 229 (s.n.) graiul Bibliei ceii mai dinainte românêşte
tipărită”230.
După ce evidenţiază, de nevoie, o serie de merite, mai
mult sau mai puţin reale ale episcopului Ioan Bob, Micu revine
la activitatea sa de traducător şi cere cititorului să nu se
grăbească a “vinovăţi” şi a “defăima” lucrul, dacă şi în acest
text se vor găsi pasaje “întunecate”: “Iară eu, iubite cucêrnice
cetitoriu, am voit a-ţi aduce aminte că doar şi acum în unele
locuri ţi să va părea întunecat graiul, ci pentru acêea să nu te
sminteşti, nici să te pripeşti a vinovăţi şi a defăima lucrul, că
întunecarea aceasta şi dintru aceasta vine că noi nici pentru mai
luminat înţeles nu am vrut de la noi nici măcar un cuvânt cât de
mic să băgăm în Sfânta Scriptură, ci ne-au fost voia ca întru
toate să rămâe întru curăţenia sa şi întru tot adevărul său, după
cum iaste în cea elinească. Aceasta iaste pricina întunecării
întru unele locuri că foarte anevoe iaste luminate şi cu chiar
[clar – n.n., N.I.] înţeles de pre o limbă a tălmăci pre altă limbă,
nici un cuvânt adăugând, ci ţiind idiotismii limbii ceii dintâiu,
că fieştecare limbă are osibiţi ai săi idiotismi”231. Iată-l, aşadar,
pe Micu, criticul neîndurător, dar nu şi rău intenţionat, al

228
Ibidem.
229
O analiză minuţioasă a textului de la 1795 în comparaţie cu traducerea de
la 1688 şi cu referiri la cele două manuscrise din secolul al XVII-lea vom
întreprinde în volumul al II-lea (cap.1) al lucrării de faţă, cu scopul de a
stabili cum s-a concretizat activitatea de “îndreptare” despre care vorbeşte
Micu în prefaţa textului său. De asemenea, vom putea vedea dacă Micu a
realizat o nouă traducere a Bibliei sau a reeditat numai, cu unele modificări,
textul tipărit integral pentru prima dată în secolul al XVII-lea.
230
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
231
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.

195
textului din secolul al XVII-lea, în postura celui care cere
îngăduinţă pentru eventualele neajunsuri ale traducerii sale.
Chiar lasă a se înţelege, la sfârşitul prefeţei, că pentru cititor
este mai important să urmărească învăţătura lui Dumnezeu
decât graiul în care a fost ea transmisă: “Ci tu, cucêrnice
cetitoriule, toate le ia în parte bună şi te foloseşte cu această a
noastră osteneală spre mai mare laudă a lui Dumnezeu şi a
sfintei besêreci crêştere şi a sufletului tău mântuire, că acesta
iaste scopul ostenêlii mêle […]”232.
Singură această realizare a lui Micu ar fi fost în măsură
să facă nume veşnic autorului. Dar Micu şi-a pus întreaga viaţă
în slujba ridicării prin cultură a românilor, el făcând parte
dintre acei cărturari ardeleni despre care Lucian Blaga spunea
că “se simţeau chemaţi să îndeplinească năvalnic ceea ce istoria
neglijase vreme de o mie de ani. Ei aveau conştiinţa că pun
pârghia ca să înalţe la nivelul de lumină al secolului un masiv
de munţi cufundat în tenebre. O întreagă lume a spiritului
trebuia clădită, la repezeală, ca să răscumpere istoria
pierdută”233. Afirmaţia lui Blaga este cu atât mai îndreptăţită
când este vorba despre Samuil Micu, un spirit cu adevărat
universal, a cărui activitate de cărturar s-a concretizat în
numeroase lucrări (46 religioase, 5 istorice, 4 lingvistice, 2
didactice şi 2 traduceri literare234). Prin urmare, a-l considera
pe Samuil Micu “întâiul mare scriitor român din
Transilvania”235 înseamnă a-i acorda locul care i se cuvine în
cultura românească.
Samuil Micu a avut şansa să fie un descendent al marelui
episcop Inochentie Micu Clain, a cărui exemplară conştiinţă
naţională, în mod cert, l-a marcat pentru întreaga viaţă. S-a
născut la Sad, lângă Sibiu, în 1745, după ce începuse exilul

232
Ibidem.
233
L. Blaga, Gândirea românească, p.128.
234
D. Macrea, Samuil Micu, în LR, nr.3/1956, p.6.
235
L. Blaga, Op. cit., p.136.

196
unchiului său. Ca mirean s-a numit Maniu Micu, iar prin
călugărire (în 1762) a devenit Samuil. A studiat în şcolile
deschise în timpul episcopului Aaron la Blaj, aici avându-l ca
profesor pe Grigore Maior, un spirit cu adevărat luminat, care
va întreţine la Blaj un climat intelectual favorabil formării
acelei mişcări spirituale complexe, pe care istoria a înregistrat-
o sub numele de Şcoala Ardeleană. Şi-a continuat studiile în
teologie, filozofie, fizică şi matematică la Colegiul Pázmany
din Viena, între 1766-1772, unde a intrat în contact şi cu
ideologia iluministă a vremii. Întors la Blaj, este profesor de
matematică şi etică la colegiul înfiinţat de curând. Nu
zăboveşte prea mult aici, ci se întoarce la Viena, unde devine,
pentru o perioadă de trei ani (1779-1782), la propunerea
episcopului Grigore Maior, prefect de studii la Colegiul Sfânta
Barbara, în cadrul căruia se întemeiase un institut român.
În 1782, o dată cu demisia forţată a lui Grigore Maior din
scaunul episcopal, liniştea lui Samuil Micu ia sfârşit pentru
totdeauna. Pe postul devenit vacant sunt propuşi, în Sinodul
întrunit pentru a face nominalizările, trei candidaţi: Ioan Bob –
protopopul din Târgu-Mureş, care întruneşte 37 de voturi,
Iacob Aaron – rectorul Colegiului Sfânta Barbara, cu 59 de
voturi, şi Ignatie Darabant – vicarul episcopiei Blajului, care
are 63 de voturi. Spre surprinderea generală, ca urmare a unei
orientări cu totul neaşteptate a cercurilor de la Curtea lui Iosif
al II-lea, a fost preferat un preot de mir – Ioan Bob – şi nu un
călugăr. Argumentul absolut neprevăzut care se aducea –
politica bisericească nu putea fi încredinţată unui călugăr – era,
în mod cert, rezultatul sentimentelor antimonastice ale
împăratului, dar şi al unei evidente antipatii a monarhului faţă
de elitismul intelectual al celor doi monahi, Iacob Aaron şi
Ignatie Darabant236. Alegerea a fost făcută numai în funcţie de
acest criteriu, numărul voturilor exprimate nefiind luat în
considerare. Astfel s-a ajuns la scrierea uneia dintre cele mai
236
M. Someşan, Op. cit., p.145.

197
întunecate pagini din istoria bisericii românilor ardeleni237.
Atitudinea ostilă a lui Ioan Bob faţă de călugări era resimţită de
Samuil Micu cu atât mai mult, cu cât el insistase la Viena
pentru numirea în scaunul episcopal a lui Ignatie Darabant.
Episcopul nou ales ştia aceasta şi, om răzbunător, nu-i va trece
cu vederea acest lucru. Aşa se explică de ce îi este respinsă, în
1784, cererea de părăsire a rasei călugăreşti. Obţin, în schimb,
aprobarea cei doi prieteni mai tineri ai lui Micu, Gheorghe
Şincai şi Petru Maior. Din acest moment, viaţa lui Micu se va
consuma într-o atmosferă înăbuşitoare până ce târziu, în
amurgul vieţii (cu numai doi ani înaintea morţii), devine cu
sprijinul prietenului său Ignatie Darabant, ajuns până la urmă
episcop de Oradea, cenzor şi corector al cărţilor româneşti care
apăreau în tipografia Universităţii din Buda. Ar fi fost un bun
prilej pentru Micu să-şi publice el însuşi măcar o parte dintre
lucrări. Nu i-a fost dat însă să se bucure de acest binemeritat
privilegiu, deoarece la 13 mai 1806 a murit, în mare sărăcie. Se
stingea astfel un călugăr umil, dar un mare om de cultură, care
a marcat devenirea multor domenii ale culturii noastre de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Samuil Micu este unul dintre întemeietorii culturii
române moderne. Având în vedere faptul că forma dominantă a
culturii timpului era cea religioasă şi ţinând seama că Micu se
formează şi trăieşte într-un mediu monahal, este absolut firesc
ca cea mai întinsă parte a operei sale să aibă caracter

237
Iată cum este prezentat noul episcop unit în paginile Istoriei bisericii
românilor de Petru Maior: “După ce s-au întărit în scaon vlădica Ioann Bob,
precum avea mare ură asupra călugărilor, nu numai întru ascunsul inimei, ci
şi la arătare, cât nice pre preoţi, nice pre mireani nu-i suferea să se apropie
de mănăstire a povesti cu călugării, aşa începu a-i urgisi. Pre acel prea
harnic bărbat Ignatie Darabont, carele după aceaia se feace episcop la
Oradia Mare, fiind pănă aci vicariu general în clirul uniţilor din Ardeal,
drept anume nu-l lăpădă din diregătoria avută, dară nice a se sfătui cu el
despre lucrurile clirului sau a-i da ceva lucru vicărăşesc nu vru; aseamenea
făcea şi cu ceialalţi călugări.” (vol. I, Bucureşti, 1995, p.179).

198
religios238. În scrierea unui număr atât de mare de cărţi cu
conţinut religios, Micu a urmărit “ridicarea culturală a
preoţilor, care erau singurii conducători ai poporului român din
Transilvania. O preoţime cultivată din punct de vedere teologic
era, desigur, preferabilă uneia care se limita la inerţia ritualului
tradiţional”239. Dintre toate lucrările sale cu conţinut religios,
remarcabilă rămâne traducerea Bibliei. A lucrat la această
traducere timp de trei ani. În 1786 lucrarea era încheiată, dar
trebuia să mai aştepte aproape 10 ani până ce episcopul Bob
avea să se hotărască să o publice. Amânarea tipăririi unei
lucrări de o asemenea importanţă este numai un exemplu în ce
priveşte modul în care episcopul Bob îl persecuta pe Samuil
Micu.
În jurul anului 1780, Micu începe activitatea de traducere
a unor lucrări de filozofie ale lui Friederic Christian
Baumeister. Dintre acestea reuşeşte să publice abia mai târziu:
Loghica, adecă partea cea cuvântătoare a filosofiei, Buda,
1799, Legile firei, itica şi politica sau filosofiia cea lucrătoare,
Sibiu, 1800; multe au rămas în manuscris şi au fost publicate
de Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe abia în 1966240. Volumul
amintit reuneşte: Învăţătura metafizicii, A filosofiei cei
lucrătoare şi Învăţătura politicească. Dincolo de ideile
filozofiei raţionaliste pe care le conţin aceste traduceri, prezintă
interes, din punctul nostru de vedere, pe de o parte, cele câteva
consideraţii de ordin lingvistic care se regăsesc în aceste

238
46 din cele 62 de lucrări ale lui Micu aveau caracter religios: Carte de
rogacioni pentru evlavia homului chrestin, Viena, 1779; Dissertatio
canonica de matrimonio (1781); Dissertatio de jejuniis graecae orientalis
ecclesiae (1782); Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Blaj,
1784; Biblia, Blaj, 1795; Teologhia moralicească, Blaj, 1796; Teologhie
dogmatică sau moralicească, apărută în 1801; Acatistul, apărut la Blaj în
1801, o reeditare a Cărţii de rogacioni din 1779 etc.
239
D. Macrea, Samuil Micu, în LR, nr.3/1956, p.7.
240
Samuil Micu, Scrieri filozofice, studiu introductiv şi ediţie critică de
Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Bucureşti, 1966.

199
lucrări, iar, pe de altă parte, modul în care Micu, luptându-se cu
dificultăţile inerente începutului, se străduieşte să găsească un
limbaj potrivit pentru a exprima noţiunile noi pe care le
întâlnea în textul original.
În ce priveşte primul aspect subliniat, Ioan Oprea
evidenţiază câteva dintre consideraţiile lingvistice care se
regăsesc în lucrările cu caracter filozofic pe care Micu le-a
tradus în limba română. Este vorba întâi despre o definire a
cuvântului – “sunet încheiat este toată vorba”241 –, prin urmare,
cuvintele reprezintă îmbinări de sunete articulate; cărturarul
ardelean surprinde, de asemenea, “trăsătura cuvântului de a
desemna clase, caracterul lui generalizant”242, se discută
“statutul cuvântului ca semn”243, este sesizată distincţia dintre
sens şi semnificaţie şi se constată, fără a-l numi, desigur,
arbitrarul semnului lingvistic, dar şi caracterul social şi
istoricitatea limbajului: “Măcar că este în puterea noastră ca
orice lucru cu ce cuvânt vom voi să-l însemnăm, tot nu să cade
fără socoteală şi fără de lipsă să amestecăm cuvinte noao când
vorbim cu alţii, de voim să nu ne râză oamenii”244.
Când este vorba de problema creării unei terminologii
adecvate exprimării conţinutului filozofic al acestor opere, se
impune să plecăm de la o afirmaţie a autorului din Logica:
“[…] unde lipseşte în limba noastră cea românească şi nu avem
cuvinte, cu care să putem spune unele cuvinte, mai ales întru
învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală (s.n.), şi numai cât
iaste lipsa, putem să ne întindem să luăm cuvinte ori din cea
grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de
la a noastră maică, pentru că limba noastră cea românească
iaste născută din cea latinească”245. O astfel de atitudine faţă de

241
Idem, Logica; ap. I. Oprea, Terminologia filozofică, p.68.
242
I. Oprea, Op. cit., p.68.
243
Ibidem, p.68.
244
Samuil Micu, Logica, ap. I. Oprea, Op. cit., p.68.
245
Samuil Micu, Logica, ap. L. Blaga, Gândirea românească, p.167.

200
neologisme şi mai ales faptul că acest principiu a fost respectat
de Micu şi în practica traducerii denotă un spirit echilibrat în ce
priveşte împrumuturile, dar şi o anumită îndârjire din partea sa
pentru a demonstra cu orice preţ că “limba noastră ar avea chiar
prin elementele ei genuine capacitatea de a cuprinde cele mai
înalte forme de gândire”246. Iată deci că nici atunci când a avut
prilejul să împrumute nenumărate cuvinte pentru a spori fondul
latin al limbii române, el nu s-a lăsat ispitit, cu toate că, după
cum bine ştim, în plan teoretic aceasta a fost o idee
fundamentală în concepţia lingvistică a reprezentanţilor Şcolii
Ardelene. Rezultatul a fost preferinţa pentru calcul lingvistic,
mult mai uşor de înţeles, mai “transparent”, şi recurgerea la
împrumut numai atunci când “românizarea” terminologiei
filozofice nu era posibilă. Înaintea lui Micu, dar în mai mică
măsură pentru că şi-a redactat cea mai mare parte a lucrărilor
filozofice în limba latină, Dimitrie Cantemir a recurs la
folosirea calcului pentru exprimarea noţiunilor filozofice noi.
Cercetând terminologia filozofică folosită de Dimitrie
Cantemir şi de Samuil Micu se poate vedea că unele calcuri
sunt comune celor doi cărturari247, altele, foarte multe, sunt
specifice numai lui Micu248.
Acolo unde cuvântul românesc nu se dovedea în măsură
să răspundă exigenţelor traducătorului, se recurgea la
împrumut. Aşa se face că mulţi termeni care ulterior s-au
încetăţenit în limbajul specific filozofiei au fost pentru prima
dată folosiţi de cărturarul ardelean. Pentru ilustrare vom

246
L. Blaga, Op. cit., p.167.
247
Dintre calcurile întrebuinţate şi de D. Cantemir, se citează: cuvântare
“raţiune”, câtăţime “cantitate”, estere “existenţă”, hotărâre “definiţie”,
arătare “demonstraţie”, fiinţă “esenţă”, fire “natură”, sfârşit “scop”,
singuratic “singular, individual” (I. Oprea, Terminologia filozofică, p.69).
248
Se întâlnesc numai la Micu: cu totul sau peste tot “absolut”, cuvântarea
minţii “raţionarea”, mai dinainte “a priori”, de pre urmă “a posteriori”, să
culegem “să conchidem”, fiinţă cuvântătoare “fiinţă raţională”, a cuvânta
“a raţiona” etc. (după I. Oprea, Op. cit., p.69).

201
recurge la exemple din opera filozofică a lui Micu:
amfibologhie, analoghie, cauza, cosmologhiea, silloghismul,
entimema, epiherema, fenomene, lema, materie “conţinut”,
ontologhiea, pneumatologhia, psihologhiea249. Sunt, de
asemenea, selectate de autorul citat numeroase cuvinte
împrumutate în structura cărora intră sufixele: -ţie (< lat. -tio, -
tionis), -icesc, -ic, -alnic, -iceşte250.
Ca şi ceilalţi mari contemporani ai săi, Micu şi-a
consacrat întreaga activitate de cărturar unui scop nobil, acela
al eliberării poporului român din Transilvania251. “Armele” pe
care Micu le-a slujit cu cea mai mare credinţă, în lupta pentru
împlinirea acestui deziderat, au fost istoria şi limba. În slujba
demonstrării unor adevăruri istorice evidente pentru oricine,
dar nu şi pentru cei care se obişnuiseră să facă parte dintre
naţiunile privilegiate, Micu a pus opere fundamentale în
domeniul istoriei şi în domeniul limbii române. Cea mai
importantă operă istorică a sa rămâne Istoria, lucrurile şi
întâmplările românilor. Acum într-acest chip aşezată şi din
mulţi vechi şi noi scriitori culeasă şi scrisă de P. Samoil Clain
din Sad ieromonahul, din mănăstirea Sf. Troiţă din Blaj,
lucrare structurată în patru părţi: I. Colonizarea Daciei şi viaţa
românilor în Evul Mediu; II. Istoria Munteniei până la 1742;

249
I. Oprea, Op. cit., p.70.
250
Dintre cuvintele derivate cu aceste sufixe amintim: condiţie,
demonstraţie; arătarea analiticească, pricina formalicească, legea
politicească, arătarea sinteticească; simvolică, dascălul cel stoic,
cunoştinţă teoretică, dialecticul; legătură materialnică; sinteticeşte,
analiticeşte, ipotheticeşte, materialiceşte, metafiziceşte, sistematiceşte etc.
(după I. Oprea, Op. cit., p.70).
251
În memoriul din 1791, Supplex libellus valachorum Transilvaniae, iniţiat
de intelectualii ardeleni, uniţi şi neuniţi deopotrivă, se manifestă
convingerea că lupta pentru emancipare socială trebuie dusă de toţi românii,
indiferent de convingerile lor confesionale. În acest memoriu “faptele şi
argumentele istorice aduse în sprijinul dezideratelor expuse […] se datoresc,
se pare, în cea mai mare parte spiritului născocitor al lui Samoil Clain.” (L.
Blaga, Gândirea românească, p.136).

202
III. Istoria Moldovei până la 1795; IV. Istoria episcopiei
româneşti din Transilvania. Această operă a lui Micu este,
după Hronicul lui Cantemir, cea de a doua încercare de a
realiza o istorie a întregului neam românesc. Din păcate, ea nu
a văzut lumina tiparului, fiind publicată fragmentar abia mai
târziu de A. T. Laurian. Ideile din această lucrare au putut fi
însă cunoscute în parte, deoarece un rezumat sub titlul Scurtă
cunoştinţă a istoriei românilor a fost publicat parţial în
Calendarul de la Buda, editat de el în 1805, în vremea când era
cenzor al cărţilor româneşti apărute în Tipografia Universităţii
din Buda. Metoda răspândirii cunoştinţelor istorice prin
calendare nu era nouă la noi. Se folosise şi cu un secol în urmă
la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu (Foletul
novel), urmând o modă italienească în acest sens. În
Transilvania însă, Micu foloseşte primul această metodă şi va
recurge la ea şi Gheorghe Şincai după moartea prietenului său
mai vârstnic.
Omul de cultură, ale cărui opinii erau totdeauna foarte
bine argumentate, s-a bucurat în epocă de preţuirea
contemporanilor; chiar renumiţii istorici austrieci Engel şi Eder
se informau de la Micu, Şincai şi Maior în legătură cu istoria
românilor. Argumentele de ordin lingvistic, exprimate de
Micu pentru a susţine latinitatea limbii române, se regăsesc
îndeosebi în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,
apărută la Viena în 1780. În virtutea aceleiaşi concepţii
realizează el şi Lexiconul, început la 1795 şi a cărui apariţie
este anunţată cu o lună înaintea morţii autorului printr-un
prospect pe care-l trimite în diferite părţi ale Transilvaniei
pentru a-şi asigura abonamente cu anticipaţie. Dicţionarul lui
Micu, bilingv (român-latin) iniţial, este apoi transformat prin
adăugarea termenilor echivalenţi din maghiară şi germană.
Lucrarea era aproape terminată în această formă, când se
anunţa publicarea ei. Moartea autorului a împiedicat apariţia
lucrării, dar, la cererea Tipografiei Universităţii din Buda,

203
lucrarea va fi continuată şi va fi publicată în 1825, fiind
cunoscută sub titlul Lexiconul de la Buda. Este adevărat, puţini
ştiu astăzi că lucrarea lexicografică de la 1825 îşi are, de fapt,
obârşia tot într-o operă a lui Samuil Micu. Între
operele cu caracter didactic ale lui Micu se numără o Bucoavnă
scrisă cu caractere chirilice în 1781 pentru “pruncii româneşti”
şi o Aritmetică, aceasta din urmă, ca şi alte opere ale
cărturarului ardelean, rămasă, din păcate, în manuscris. Tot în
scop educativ el a tradus şi Viaţa şi fabulele lui Esop şi
romanul Belizarie al lui Marmontel; autorul acestor traduceri
face şi în acest caz muncă de pionierat, traducerea din urmă
fiind printre primele realizate în literatura noastră după autori
francezi.
Prin concepţia filozofică şi prin ideile privind istoria
românilor şi limba română, Micu se dovedeşte un om al
timpului său. În schimb, limba scrierilor sale – ca şi aspectul
limbii celorlalţi cărturari ardeleni din această perioadă – este
mai aproape de graiul cronicarilor şi al scriitorilor bisericeşti
vechi. Aceasta îl îndreptăţea pe Sextil Puşcariu să remarce că,
deşi au promovat o apropiere voită şi consecventă, cu tendinţe
purificatoare chiar, de limba latină, reprezentanţii Şcolii
Ardelene s-au dovedit purişti mai cu seamă în teorie decât în
practică. “Samuil Clain are în general limba vechilor noştri
scriitori bisericeşti, iar Şincai şi Petru Maior au relativ numai
puţine latinisme”252. Nu trebuie să vedem în aceasta o scădere a
meritelor incontestabile pe care ei le au în trecerea de la cultura
românească veche la cea modernă. Dacă nu au împrumutat fără
discernământ elemente lexicale din limba latină şi din limbile
neolatine au făcut-o, după cum am văzut în cazul lui Micu,
numai pentru a se face înţeleşi de cei cărora li se adresau şi de
a-şi împlini astfel menirea, luminarea poporului român, treaptă

252
S. Puşcariu, Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,
1940, p.373.

204
indispensabilă în dificila ascensiune spre dobândirea
drepturilor la care aspirau de secole.

3.3. Limba română literară în perioada premodernă

3.3.1. Preocupări teoretice

Numim epocă premodernă a limbii române literare

perioada care reprezintă tranziţia de la limba română literară
veche la limba modernă propriu-zisă, cu alte cuvinte, o
perioadă de aproximativ 50-60 de ani (1780-1840), în care
limba română literară este angajată într-un proces de
modernizare a ei. Condiţiile social-politice şi culturale care au
favorizat desfăşurarea acestui proces au fost discutate în I. 3.1.
Rămâne să vedem în ce a constat concret această modernizare.
Rolul hotărâtor în aşezarea pe temeiuri moderne a limbii
literare îi revine Şcolii Ardelene, dar nu trebuie neglijată nici
contribuţia oamenilor de cultură din Principate.
Continuând tradiţia cronicarilor şi a lui Dimitrie
Cantemir, ale căror lucrări le erau bine cunoscute cărturarilor
ardeleni, dar mai cu seamă datorită condiţiilor obiective în care
trăiau românii din Ardeal, reprezentanţii Şcolii Ardelene îşi
propuneau să cunoască temeinic limba română şi să facă din ea
atât un instrument modern de comunicare, capabil să asigure un
suport adecvat culturii române, cât şi o armă de luptă pentru
dobândirea drepturilor fireşti la care românii din Ardeal aspirau
de sute de ani. Convinşi de necesitatea atingerii acestor
deziderate, ei au acţionat, în plan lingvistic, în direcţiile pe care
le-au considerat esenţiale: realizarea unei grafii cu caractere
latine care să înlocuiască veşmintele nefireşti pe care le purta
limba română, realizarea de lucrări normative în domeniul
gramaticii şi al lexicului, care să asigure limbii române
paradigme sigure în flexiune, o sintaxă firească, fluentă,
precisă şi clară şi, nu în ultimul rând, un lexic bogat, care să-şi

205
sporească fondul pe baza limbii latine şi a limbilor romanice
surori, îndeosebi italiana şi franceza. Un rol esenţial în acest
sens au avut lucrările folosite şi ca manuale şcolare pentru că
şcoala era principala instituţie prin intermediul căreia puteau fi
răspândite şi impuse normele vorbirii şi scrierii corecte. Există
informaţii253 potrivit cărora, pe la 1805, la Biblioteca
Seminarului de la Socola, organizat şi condus de Veniamin
Costache, se foloseau ca manuale Loghica lui S. Micu şi Istoria
universală a lui I. Molnar-Piuariu. La acestea se adaugă
lucrarea lui Constantin Diaconovici-Loga, Gramatica
românească pentru îndreptarea tinerilor (1822). Având în
sprijinul ei şi autoritatea ştiinţifică şi administrativă a autorului,
director al şcolilor româneşti neunite din Banat, această
gramatică a constituit un manual util pentru numeroase
generaţii de şcolari, în primul rând din Banat şi Transilvania,
dar şi de peste munţi, mai ales din Moldova şi Bucovina.
Circulaţia acestei lucrări a favorizat în mod evident propagarea
unei concepţii unitare în legătură cu normele ortoepice,
ortografice şi gramaticale româneşti, având efect asupra,
realizării unui aspect unitar al limbii române literare moderne.
De o circulaţie mare s-a bucurat şi manualul tradus din
germană de Ion Budai-Deleanu, Ducerea de mână către cinsta
şi direptatea adecă la copiii rumuneştii neuniţi cei ce în şcoale
ceale mici se învaţă spre cetanie rânduită carte… (1777).
Lucrarea a fost folosită în toate şcolile româneşti din Imperiu, a
apărut în mai multe ediţii nemodificate până după 1800 şi a
contribuit la formarea unei limbi literare unitare.
Acelaşi rol unificator l-a avut în Ţara Românească
Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Folosită
de autor ca manual în activitatea didactică desfăşurată la şcoala

253
Elena Toma, Limba română – factor al unităţii naţionale în
Transilvania, în LL, nr.2/1983, p.165-176.

206
de la Sfântu Sava, lucrarea a propagat ideile lingvistice şi
normele heliadiste cu mulţi ani înainte de publicare254.
Cu privire la direcţiile pe care şi-au propus să le urmeze
cărturarii ardeleni, este de remarcat că prin ele se trasau, cu
aproape 100 de ani mai devreme, căile unificării şi ale
dezvoltării limbii române literare, pe care le va fixa Societatea
Academică (1866 – Societatea Literară Română, devenită în
1867 Societatea Academică Română şi în 1879 – Academia
Română)255. Ei au anticipat, aşadar, ceea ce va deveni program
o dată cu unirea forţelor intelectualilor naţiunii române, dar se
va înfăptui cu adevărat abia mult mai târziu.
În privinţa grafiei, trebuie aduse în discuţie două direcţii
urmate de învăţaţii vremii. Este vorba, în primul rând de
elaborarea unor sisteme grafice cu litere latine, româna putând
astfel să-şi dezvăluie cu mai multă uşurinţă originea latină. În
acest sens, sunt elocvente cuvintele lui Petru Maior din Dialog
pentru începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825):
literele chirilice “cu atănta funingine au acoperit boereasca lor
[a cuvintelor] faţă şi ca întru o neagră capsă fără speranţă
(nădeşde) de scăpare, amar le ţin închise! De câte ori mi s-au
întămplat mie de îndoindu-mă de vrun cuvânt, oare latinesc
este, căt l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire

254
N. A. Ursu, Modelul francez al gramaticii lui I. Eliade Rădulescu, în LR,
nr.4/1962, p.322-323.
255
Trebuie să remarcăm, de altfel, că oamenilor de cultură de acum, de fapt
lui Ion Molnar, le aparţine şi iniţiativa reunirii intelectualilor români din
toate ţinuturile locuite de ei prin înfiinţarea unei “Societăţi filosoficeşti a
neamului românesc în Mare Prinţipatul Ardealului”, la Sibiu. Din această
societate, care s-ar fi constituit după modelul academiilor europene, ar fi
trebuit să facă parte Ienăchiţă Văcărescu, Naum Râmniceanu, Chesarie de
Râmnic, Samuil Micu, Gh. Şincai, P. Maior, V. Aron, R. Tempea ş.a. (L.
Blaga, Op. cit., p.207-210; Al. Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în
secolul al XVIII-lea (1700-1821), Bucureşti, 1968, p.300).

207
i se văzu latina lui faţă şi părea că râde asupra mea de bucurie
că l-am scapat din sclavie şi de calicele ciriliceşti petece”256.
Grafia cu litere latine trebuia să fie – potrivit corifeilor
Şcolii Ardelene – neapărat etimologică, printr-o astfel de
scriere redându-se imaginea grafică a cuvintelor latineşti
originare. Acesta este principiul pe care s-a clădit sistemul
ortografic propus de Samuil Micu în 1779 în Cartea de
rogacioni pentru evlavia homului chrestin şi expus un an mai
târziu de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai în Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae. În acest fel s-a născut, în
ortografia limbii române, principiul etimologic, care va fi
utilizat în scris până târziu, încât abia în 1953 va învinge
definitiv principiul fonetic.
Asupra grafiei folosite iniţial vor reveni autorii lucrărilor
amintite la reeditarea acestora. Astfel, Samuil Micu, în 1801,
reeditează Cartea de rogacioni sub titlul Acathist sau carte cu
multe rugatsuni pentru evlavia fiestequarui crestin,
simplificând într-o anumită măsură normele ortografiei iniţiale.
Mult mai evidentă este intervenţia lui Gheorghe Şincai în
grafia folosită în ediţia din 1805 a Elementelor. În prefaţa
acestei ediţii el precizează că, dacă ar fi aplicat în continuare
regulile de la 1780, ar fi ajuns la un sistem greoi, comparabil cu
cel al limbii franceze. Prin urmare, în noua ediţie, va aplica
regulile folosirii alfabetului latin pe care le fixase cu un an mai
devreme în Epistola către Lipszky.
Urmărind normele ortografice propuse de Micu şi de
Şincai în primele lor lucrări scrise cu caractere latine, se poate
constata că erau adepţii etimologismului pur. Acest lucru se
datora concepţiei lor că limba română s-a format în urma unui
proces de “corupere” a limbii latine culte. Prin urmare, lor le
revenea sarcina de a reconstitui forma necoruptă a cuvintelor
limbii române. Dacă în sistemul ortografic propus sunt multe

256
Ap. Şcoala ardeleană, vol. al III-lea, ediţie critică de Florea Fugariu,
Bucureşti, 1970, p.186.

208
exagerări, justificate de faptul că şi grafia era pusă în slujba
demonstrării originii latine a limbii române, totuşi ei au marele
merit de a fi formulat principalele legi de evoluţie a sunetelor
de la latină la română. Ideea – avansată de Romulus Ionaşcu257
– a fost preluată şi demonstrată de Sextil Puşcariu: “prea puţini
vor fi ştiind astăzi că cele mai multe transformări de sunete din
limba română au fost recunoscute de Samuil Clain şi arătate în
Gramatica sa”258.
Desigur, unele reguli nu au fost suficient de bine
formulate, însă trebuie ţinut seama de faptul că atunci şi
lingvistica romanică era la începuturile ei şi nu dispunea de
instrumentele necesare: o gramatică comparată şi dicţionare
etimologice. Ei au înţeles că multe reguli iniţiale erau
exagerate, fapt reflectat de modificările sistemului grafic
aplicat în scrierile ulterioare şi de amintita mărturisire a lui
Şincai din prefaţa ediţiei a doua a Elementelor. Prin urmare, au
făcut o serie de concesii fonetismului, simplificând astfel
sistemul şi permiţând o mai uşoară aplicare a lui.
Cele mai mari dificultăţi în introducerea alfabetului latin
le-au întâmpinat înaintaşii noştri la notarea fonemelor pe care
latina nu le avea şi, prin urmare, nu poseda nici grafeme în
alfabet. Este vorba de vocalele [î] şi [ă] şi de consoanele [ĉ],
[ĝ], [ţ], [k'], [g'], [ş].
Sunetul [î] a fost contestat de Constantin Diaconovici-
Loga în Ortografia sau dreapta scrisoare şi de Petru Maior,
care susţinea că în tinereţe nu a auzit acest sunet [î] în gura
bătrânilor, ci numai [ă], şi că în sudul Dunării nu se folosea [î],
ci numai [ă]. În virtutea acestei observaţii, el considera că
257
R. Ionaşcu, Sistemele ortografice cu litere chirilice şi latine în scrierea
limbei române, ediţiunea a II-a, Bucureşti, 1894; ap. M. Zdrenghea,
Elementa linguae la 200 de ani, p.X (studiu introductiv la Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae, Cluj, 1980).
258
Sextil Puşcariu, Despre legile fonetice; ap. M. Zdrenghea, Stud. cit., p.X
(studiu introductiv la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Cluj,
1980).

209
românii ar putea chiar renunţa la sunetul în discuţie. O idee
similară susţinea şi Ion Budai-Deleanu, când punea pe seama
limbilor rusă şi slovacă prezenţa în limba română a celor două
vocale. Purişti în plan teoretic, ei nu au eliminat cele două
sunete, ci au căutat soluţii pentru notarea lor.
Semioclusivele [ĉ] şi [ĝ] au fost notate după modelul
limbii italiene, care, folosind principiul silabic, conferă valoare
de semioclusive velarelor [k] şi [g], dacă sunt urmate de
vocalele [e] sau [i]. Soluţia a fost găsită chiar de Micu în 1779
şi a rămas valabilă până astăzi.
Semioclusiva [ţ] a cunoscut mai multe notări:
- ti sau c în Cartea de rogacioni (1779) şi în prima ediţie
(1780) a Elementelor;
- ti şi tz în Acathist (1801);
- ti şi thi în Elementa (1805). Notarea păstrată până
astăzi a fost folosită întâi de Petru Maior în Orthografia
romana sive latino-valachica (1819).
Notarea oclusivelor palatale [k΄] şi [g΄] s-a făcut de către
Micu în 1779, dar el nu a comentat semnele folosite. Cel care a
introdus un semn h între c(g) şi e(i) a fost Gheorghe Şincai.
Această notare – după modelul limbii italiene – a folosit-o
pentru prima dată în Epistola către Lipszky (1804) şi apoi în
Elementa (1805), fiind preluată de Petru Maior, fără a fi însă
contribuţia acestuia, aşa cum considera Dimitrie Macrea259.
Şuierătoarea [ş] a cunoscut mai multe notări:
- si în Cartea de rogacioni (1779) şi în Elementa (1780);
- si şi shi în Acathist (1801);
- sc în Elementa (1805). Soluţia păstrată până astăzi îi
aparţine lui Petru Maior (Ortographia romana sive latino-
valachica, 1819).
Cele câteva aspecte privind problemele pe care le-a pus
adoptarea alfabetului latin evidenţiază dificultăţile pe care le-au

D. Macrea, Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, Bucureşti,

259

1982, p.138-139.

210
întâmpinat oamenii de cultură ai vremii. Aceste dificultăţi erau
fireşti în condiţiile în care se folosea în scrierea limbii române
un alfabet care, pe de o parte, avea semne în plus faţă de
sunetele limbii române (q, y, k), iar, pe de altă parte, nu avea
semnele necesare notării unor sunete specifice limbii noastre.
Cu toate acestea, dificultăţile au fost depăşite, dovadă că
soluţiile pentru notarea acestor sunete ne-au rămas din lucrările
de ortografie ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Cea de a doua direcţie pe care au urmat-o oamenii de
cultură în domeniul ortografiei a reprezentat-o preocuparea
pentru simplificarea alfabetului chirilic. Acest alfabet, folosit în
scrierea primelor texte româneşti atestate, avea la început 43 de
slove, cu 16 mai mult decât era nevoie pentru a acoperi
fonetismul limbii române. Pe de altă parte, nu avea semne
grafice pentru notarea unor sunete româneşti: [î], [ă], [ĝ]. Din
cauza folosirii unui număr atât de mare de slove şi, mai ales,
din pricina lipsei unor lucrări normative, în scrierea textelor din
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se constată numeroase
inconsecvenţe care fac aproape imposibilă cunoaşterea exactă a
fonetismului limbii române din acea vreme.
O primă simplificare a alfabetului chirilic folosit în
scrirea limbii române o datorăm lui Dosoftei, pentru ca, apoi,
traducătorii Bibliei de la Bucureşti să reducă numărul slovelor
la 40. Totuşi, până la 1784, când la Viena a apărut Orthografie
sau scrisoare dreaptă pentru folosul şcoalelor neamniceşti – o
încercare anonimă a unor intelectuali ardeleni de a norma
scrierea cu caractere chirilice a limbii române – nu au existat
astfel de lucrări cu caracter normativ. În această lucrare se
formulează principii de scriere şi se simplifică alfabetul
chirilic, prin aceasta anticipându-se adevărata reformă propusă
de Ienăchiţă Văcărescu la 1787 în Observaţii sau băgări de
seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti.
Autorul Observaţiilor a redus numărul slovelor la 33, dar, în
scris, a folosit 38. O încercare similară întâlnim la Ion Budai-

211
Deleanu, care a păstrat numai 29 de slove chirilice, iar pentru
redarea unor sunete sau grupuri de sunete a folosit semne din
alfabetul latin (s, st), în acest fel el devenind un precursor al
alfabetului de tranziţie realizat de Ion Heliade Rădulescu.
Acestuia din urmă i se datorează simplificarea scrierii chirilice
a limbii române. În Gramatica românească de la Sibiu (1828),
el a redus alfabetul chirilic la 27 de slove, înlăturând dubletele
grafice şi slovele compuse. De asemenea, el a redus accentele
slovelor pentru care nu exista corespondent în realitatea
fonetică a limbii române. Mai târziu, între 1836-1838, el a
elaborat un alfabet cu litere chirilice şi latine, numit mixt, civil
sau de tranziţie260.
Vorbind despre atitudinea unor contemporani ai
reprezentanţilor Şcolii Ardelene faţă de înlocuirea alfabetului
chirilic cu cel latin, se cuvin amintite întâi părerile subiective
ale unor specialişti străini, care credeau, rău intenţionat sau nu,
că limba română nici nu s-ar putea scrie cu alt fel de litere
decât cele chirilice. Unul dintre aceştia, Franz Joseph Sulzer,
folosindu-se de Gramatica lui Dimitrie Eustatievici
Braşoveanul, a numit limba română slavo-română şi a
considerat că ea nu se poate scrie cu litere latine. Ceva mai
târziu, la 1829, slavistul Boris Kopitar261 a pledat pentru
alfabetul chirilic şi, eventual, o combinaţie între alfabetul
chirilic şi cel latin, având ca argument faptul că alfabetul latin
nu avea litere pentru toate sunetele româneşti.

260
Campania de înlocuire a slovelor cu literele latine a fost începută de
Heliade o dată cu întemeierea “Curierului românesc”. Înlocuirea s-a făcut
treptat, de la un număr la altul, pentru a obişnui cititorii cu noile litere; în
noiembrie 1844 a publicat primul număr din “Curierul de ambe sexe”,
integral, cu caractere latine. În 1847, Cipariu tipărea şi el la Blaj “Organul
luminării”, cu caractere latine şi cu ortografie etimologizantă.
261
Ap. A. Nicolescu, Şcoala ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971,
p.100.

212
 În afara specialiştilor străini, şi oameni de cultură români,
în special neuniţi262, au susţinut necesitatea păstrării alfabetului
chirilic (Ioan Molnar Piuariu, Radu Tempea). Sunt interesante
observaţiile pe care le găsim formulate în textul unei Cuvântări
asupra limbii româneşti, datând din 1822, atribuită de Iorga lui
Dinicu Golescu, iar de N. A. Ursu lui Grigore Pleşoianu. Chiar
dacă această disertaţie “are mai ales meritul priorităţii unor
afirmaţii decât pe acela al valorii lor ştiinţifice, ea este deosebit
de importantă ca document care atestă atitudinea critică a unui
intelectual sau a unui grup de intelectuali munteni faţă de
modul în care evolua limba română literară prin numeroasele
scrieri publicate atunci de către ardeleni şi bănăţeni. Sub acest
aspect, disertaţia […] anticipează cu mai multe decenii critica
similară privitoare la limba publicaţiilor ardeleneşti, făcută de
Alecu Russo şi, puţin mai târziu, de Titu Maiorescu”263.
În lucrarea amintită este lăudată activitatea cărturarilor
ardeleni atât în ce priveşte traducerea şi tipărirea de cărţi, cât şi
în privinţa alcătuirii unui dicţionar al limbii române. Ceea ce
critică autorul Cuvântării este mai cu seamă faptul că acestor
“romani din vecinătate” – cum sunt numiţi ardelenii – “le-au
trecut prin minte să lepede de la dânşii şi slovele cele

262
Ei se temeau că o dată cu literele latine putea câştiga teren catolicismul.
De aici şi o anumită reacţie de respingere a cărţilor de cult provenind din
tipografia Blajului, deci de la uniţi. Într-o vreme, aceste cărţi au fost
interzise în Principate tot de teama unei eventuale imixtiuni catolice, dar şi
pentru că tipăriturile din Blaj puteau reprezenta o concurenţă serioasă pentru
cele provenite din tipografiile locale. Au existat, desigur, şi excepţii.
Exemplul cel mai concludent îl constituie tipărirea Bibliei (1819) la
Petersburg după textul de la Blaj (1795). Aceasta însemna, pe de o parte,
recunoaşterea valorii traducerii realizate de Micu, iar, pe de altă parte,
folosindu-se un text unit, inexistenţa unor deosebiri fundamentale între
dogma ortodoxă şi cea greco-catolică. Aceleaşi semnificaţii le are, cu
siguranţă, reproducerea textului de la Blaj, colaţionat şi cu alte versiuni, în
Biblia sau Testamentul Vechi şi Nou de la Buzău, realizată între 1854-1856.
263
N. A. Ursu, O disertaţie necunoscută de la 1822 privitoare la limba
română literară, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p.160.

213
sloveneşti şi în locul acestora să se slujească cu slovele cele
latineşti”264. Rezultatul este, după opinia autorului, că “neştine
cetind o astfel dă scrisoare […] ar avea drept cuvânt să se
îndoiască că scriitorul acela au fost de alt neam, iar nu roman
adevărat”265.
Chiar şi cei care au iniţiat şi au militat consecvent pentru
această înlocuire au înţeles că o astfel de reformă nu se putea
face dintr-o dată. Prin urmare, ei şi-au tipărit cele mai
importante opere tot cu caractere chirilice, urmărind întâi de
toate pătrunderea culturii în rândul maselor – culturalizarea
fiind un obiectiv prioritar al iluminismului în general. Apoi, se
poate spune că au dovedit mult discernământ în această
privinţă, în condiţiile în care cultura românească avea încă, la
acea dată, caracter preponderent religios. Alfabetul chirilic
putea fi folosit în continuare în primul rând în scrierile
religioase, dar şi în textele laice266, din considerentele
prezentate mai sus. După 1800, îndeosebi în Transilvania,
numărul cărţilor scrise sau tipărite cu alfabet latin creşte
considerabil, ceea ce înseamnă că alfabetul latin câştigase teren
în defavoarea scrierii chirilice. Aspectul este cu atât mai
important, cu cât noua scriere se propaga nu numai printre
intelectualii vremii, dar şi în rândul maselor.
Prin etimologismul lor excesiv, sistemele ortografice
propuse de ardeleni au deschis seria disputelor ortografice, care

264
Cuvântare asupra limbii româneşti, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p.163.
265
Ibidem.
266
Petru Maior, Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor, în
Şcoala ardeleană, vol. al II-lea, Bucureşti, 1970, p.231: “Nice eu nu zic să
se schimbe slovele din cărţile bisericeşti […] afară de beserică iarăşi să
scriem cu slove latineşti, ca să ne curăţim odată limba de varvarie.”; Ion
Budai-Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti,
în Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.148: “Însă gramatica voi tălmăci cu
slove sârbeşti care le avem până acum, pentru că cei mai mulţi sunt care nu
cunosc încă slovele lătineşti şi nu aş vrea pre unii ca acei de învăţătura
gramaticii să-i depărtez”.

214
aveau să se încheie târziu prin acceptarea treptată, dar
definitivă, a principiului fonetic.
Dorind unificarea aspectului scris al limbii, cei care au
propus sisteme ortografice etimologizante au pierdut din
vedere un aspect foarte important: respectarea principiului
accesibilităţii în ortografie. Ignorarea acestuia a constituit una
din cauzele care au condus la eşecul ortografiei etimologice.
Direcţiile care se manifestă în perioada premodernă
converg spre unificarea limbii la toate nivelele. Gramaticile
apărute acum, în cea mai mare parte normative, au propus
soluţii practice, declarând drept normă unele sau altele dintre
trăsăturile variantelor literare care îşi disputau întâietatea.
Aceasta a făcut ca, după 1780, “norma literară românească să
sufere o dublă influenţă din direcţii opuse: din partea graiurilor
populare şi din partea persoanelor având preocupări
lingvistice”267.
Ca şi în domeniul ortografiei, în gramatică, cele mai mule
lucrări s-au datorat ardelenilor. Aceasta şi pentru că ei
avuseseră posibilitatea să se familiarizeze cu lucrări similare
ale altor limbi. Există dovezi că în Transilvania au circulat:
Gramatica latinească a lui Gregorius Molnar, gramatici
greceşti (Constantin Lascaris din secolul al XV-lea şi Antonios
Catiforos, Veneţia, 1743) şi probabil Gramatica de la Port-
Royal (Grammaire générale et raisonnée). Aceste lucrări au
favorizat alcătuirea de gramatici ale limbii române. Sprijinul
cel mai important a venit din partea gramaticii limbii latine,
datorită faptului că între structurile celor două limbi existau
asemănări foarte mari. E drept că acestea puteau fi – şi au fost
uneori – un impediment în relevarea aspectelor distinctive ale
limbii române.
Dincolo de deosebirile fireşti pe care le constatăm între
lucrările de gramatică, toţi cărturarii care s-au aplecat asupra

267
I. Gheţie, BDRL, p.432.

215
acestei laturi a limbii române erau convinşi de importanţa
gramaticii pentru îndreptarea şi înfrumuseţarea limbii.
Cele mai importante lucrări de gramatică realizate în
Ardeal în perioada premodernă sunt: Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,
Viena, 1780; Buda, 1805268; Radu Tempea, Gramatica
românească, Sibiu, 1797; Paul Iorgovici, Observaţii de limba
rumânească, Buda, 1799; Ion Budai-Deleanu, Fundammenta
grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae usui
tam domesticorum quam extraneorum accomodata, 1812,
netipărită; Ion Budai-Deleanu, Temeiurile gramaticii româneşti
şi Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti,
1816, netipărite; Petru Maior, Dialog pentru începutul limbei
române. Întră nepot şi unchi, Buda, 1819; Constantin
Diaconovici-Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea
tinerilor, Buda, 1822.
Fără a reuşi să rezolve în acelaşi fel problemele limbii
române literare în pragul modernizării, aceste lucrări de
gramatică sunt importante cel puţin din două motive. În primul
rând, unele dintre ele au avut o circulaţie mare ca manuale
şcolare şi au contribuit la unificarea limbii române literare prin
intermediul şcolii. În al doilea rând, sunt importante pentru că
au evidenţiat, chiar fără a le rezolva întotdeauna, cele mai mari
probleme ale limbii române literare la acea dată.
Un aspect foarte interesant pe care-l aduc în faţa
specialiştilor aceste lucrări este terminologia gramaticală.
Dintre toate lucrările, numai Elementa n-a contribuit la fixarea
terminologiei gramaticale româneşti. Prima gramatică din
Ardeal, în care s-a încercat o apropiere de terminologia de tip
latin, a fost Gramatica românească a lui Radu Tempea (1797).
Autorul a folosit termeni realizaţi prin calchiere, dar a adăugat
între paranteze şi denumirile latine. Astfel, pentru verb a folosit
termenii verburi sau graiuri şi a clasificat verbul în: verbul
268
A doua ediţie a fost semnată numai de Gh. Şincai.

216
lucrătoriu (verbum activum sau transitivum); verbul
pătimitoriu (verbum passivum); verbul neutru (verbum
neutrum) – nici lucrătoriu, nici pătimitoriu (şez, fug, stau);
verbul deponent (verbum deponens)269. Constantin
Diaconovici-Loga adăuga neologismele de origine latină lângă
termenii obţinuţi prin calc: verbe pătimitoare sau pasive,
depunătoare sau deponente, întorcătoare sau reciproce,
nefăţeşti sau impersonale270.
Se observă la terminologia obţinută prin calc numeroase
asemănări între autorii de gramatici. Lucrul este firesc şi se
explică simplu, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceste
calcuri se făceau după aceiaşi termeni de origine greacă sau
latină, care aveau caracter internaţional. Pe de altă parte,
terminologia trecea de la un autor la altul, fiecare învăţat
preluând şi prelucrând ceea ce întâlnea în lucrări apărute
anterior.
Cea mai modernă terminologie o întâlnim în gramatica
lui Ion Budai-Deleanu: nume, pronume, verb, partiţipia,
adverbie, prepoziţia, conjuncţia, interiecţia271, vocativ
(chemăreţ), ablativ (luăreţ), dativ (dătătoriu), genetiv
(născătoriu), acusativ (văditoriu), singularis (singurit), pluralis
(multureţ) etc. Rămasă în manuscris, gramatica lui Ion Budai-
Deleanu n-a putut influenţa dezvoltarea limbii române literare
nici la nivelul metalimbajului.
În privinţa normei gramaticale, aşa cum se reflectă în
gramaticile ardelenilor, putem constata următoarele: formele
variabile ale articolului posesiv alternează cu a invariabil; Micu
şi Şincai consideră literare formele verbale cu dentalele [t] şi
269
Radu Tempea, Gramatica românească, în Şcoala ardeleană, vol. I,
Bucureşti, 1970, p.218-219.
270
Ap. A. Nicolescu, Op. cit., p.124.
271
“Aceste toate numiri sunt latineşti […]. Eu încă le-am lăsat aşa precum
le-au numit gramaticii latineşti, fiindcă nu am cutezat sângur să le botez
româneşte.” (Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970,
p.113).

217
[n] refăcute, în locul celor iotacizate; în general, se constată o
tendinţă de eliminare a formelor iotacizate, ceea ce nu
înseamnă că nu-şi fac apariţia, chiar dacă sporadic, formele cu
dentalele nerefăcute; norma în privinţa auxiliarului a avea la
perfect compus, persoana a III-a, singular, este au; viitorul
persoanei a III-a singular se construieşte cu auxiliarul va, dar se
foloseşte şi auxiliarul a; condiţionalul se formează cu auxiliarul
a vrea, iar la Constantin Diaconovici-Loga sunt înregistrate şi
formele de condiţional prezent bănăţean cu reaş, reai.
Bănăţenii, Loga în special, au pus în circulaţie forma de
imperfect cu desinenţa -u la persoana a III-a plural, în locul
formei invariabile cu desinenţa -a; la substantivele neutre cu
radicalul în -r, pluralul se realizează cu desinenţa -ă, ceea ce
presupune o mai mare apropiere de latină, dar apar frecvent şi
inovaţiile (desinenţa -e la pluralul aceloraşi substantive); forma
numeralului ordinal se realizează la masculin ca în limba
actuală, cu articolul hotărât -le- şi cu particula -a.
Dintre lucrările de gramatică realizate în Principate, rolul
cel mai important revine celor din Muntenia. Este vorba de
Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi
orânduielelor gramaticii rumâneşti – Râmnic şi Viena, 1787 –
a lui Ienăchiţă Văcărescu şi Gramatica românească, Sibiu,
1828, a lui Ion Heliade Rădulescu.
Fără a fi lingvist prin formaţie, boierul muntean Ienăchiţă
Văcărescu a structurat materialul lingvistic din lucrarea sa în
mod logic. În privinţa conţinutului, Văcărescu a fost primul
gramatic român care a admis existenţa genului neutru în limba
română. Terminologia folosită de autor este de influenţă
italiană, dar nu lipsesc nici calcurile – soluţii pe care le adaugă
la neologismul italian: indicativă sau arătătoare, otativă sau
râvnitoare etc.
Lucrarea care a marcat dezvoltarea limbii literare după
1828 şi, probabil, şi înainte de această dată a fost Gramatica
românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Ea a fost folosită de

218
autor, aşa cum am văzut, ca manual în activitatea didactică pe
care a desfăşurat-o la şcoala de la Sfântu Sava, cu mai mulţi ani
înainte de publicare. Această afirmaţie a lui N. A. Ursu272 se
bazează pe existenţa mai multor manuscrise ale lucrării, unul
chiar din 1821. Folosirea ei ca manual şcolar demonstrează că
sîntem în faţa unei lucrări cu caracter normativ şi cu scop
didactic, dar, prin prefaţă, care cuprinde cele mai multe din
ideile lingvistice ale autorului, ea este şi o operă cu caracter
teoretic, Heliade putând fi considerat pe bună dreptate
“iniţiatorul curentului descriptiv în gramatică”273.
Având ca model gramatici ale limbii latine şi franceze274,
dar şi lucrarea lui Paul Iorgovici, Observaţii de limbă
rumânească, Heliade a propus o terminologie modernă, care s-
a încetăţenit în lingvistica românească: substantiv, adjectiv,
verb, adverb, prepoziţie. Uneori, ca să faciliteze înţelegerea
termenilor neologici, el a dat între paranteze traducerea lor în
limba română: nominativ (de numire); genetiv (de neam); dativ
(de dare); acuzativ (de cauză); vocativ (de chemare); pronume
interogativ (de întrebare); verbe active (de lucrare) etc.
Folosirea unei terminologii neologice moderne este justificată
de el în lucrarea din 1832, Repede aruncătură de ochi asupra
limbei şi începutului rumânilor. Aici el îi critică pe cei care
cred că “tot din limba de obşte ce avem să cârpim vorbe şi să
botezăm lucrurile”275. Rezultatul unei astfel de întreprinderi ar
fi soluţii de-a dreptul ilare: “persoana să o numim obraz şi prin
urmare pronumele personale din gramatică să le numească în
loc de nume obraznice şi personalitatea obrăznicie? Cine nu s-

272
N. A. Ursu, Modelul francez al gramaticii lui I. Eliade Rădulescu, în LR,
nr.4/1961, p.322-323.
273
Iorgu Iordan, Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1978, p.75.
274
N. A. Ursu, Art. cit., în LR, nr.4/1961, p.332.
275
Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, ediţie, studiu introductiv, note
şi bibliografie de Ion Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973, p.73.

219
ar mira de o limbă în care triunghiul s-ar numi clin şi linia
perpendiculară, linie popoiată?…”276.
Dincolo de concepţia foarte modernă în privinţa creării
unei terminologii adecvate, trebuie să reţinem ideile lingvistice
ale autorului, pe care le găsim exprimate îndeosebi în lucrările
de până la 1840 şi care au contribuit substanţial la unificarea
limbii române în raport cu structura graiurilor. Un rol foarte
important în acest proces atribuie Ion Gheţie corespondenţei
începute în 1836 cu Costache Negruzzi, la propunerea acestuia
din urmă. Scrisorile acestea au fost un prilej pentru Heliade
“să-şi expună în mod sistematic cele mai importante puncte ale
doctrinei sale lingvistice”277.
Dintre faptele de limbă care au fost considerate normă de
Heliade amintim: folosirea formelor verbale cu dentala
refăcută, aşa cum circulau ele în varianta nordică; folosirea
desinenţei de persoana a III-a plural -u la imperfect, ca în
vorbirea bănăţeană; întrebuinţarea auxiliarului în forma a la
indicativ perfect compus, persoana a III-a singular; folosirea
conjunctivului în forma să dea, nu să deie; forma corectă a
participiului este înviat, nu înviet; formarea superlativului
absolut cu foarte şi prea, nu cu tare, ca în varianta
moldovenească etc.
Chiar dacă normele propuse aveau ca model, în general,
varianta sudică a limbii române, Heliade nu a respins nici
formele specifice altor variante, atunci când aceste forme se
apropiau mai mult de cele latineşti originare sau când erau
considerate corecte. Criteriile care au stat la baza selectării
normelor unice erau, în concepţia lui Heliade: 1.criteriul
latinităţii formelor; 2.criteriul uzului sau al circulaţiei formelor;
3.criteriul regularităţii gramaticale; 4.criteriul eufoniei278. În

276
Ibidem.
277
I. Gheţie, BDRL, p.490.
278
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti,
1983, p.161.

220
aplicarea acestor criterii se aveau însă întotdeauna în vedere
logica limbii, structura şi tendinţele ei interne.
În Moldova, care suferise în această perioadă două
lovituri grele – pierderea Bucovinei (1775) şi a Basarabiei
(1812) –, prea puţine au fost contribuţiile în domeniul
gramaticii. Moldovenilor le datorăm două lucrări: Lecţione
adecă cuvântare, scoase de la întăie parte a gramaticii…, Iaşi,
1789, de Toader Şcoleriu şi Gramatica românească seau
observaţii grammaticeşti asupra limbei româneşti pentru
şcoalele normale şi ghimnaziale, în două volume, Iaşi, 1833,
de Gheorghe Săulescu.
Deşi orientarea acestor cărturari este în general latinistă,
ca şi a muntenilor şi mai cu seamă a ardelenilor, lucrările lor nu
se ridică la nivelul celor din Transilvania şi Muntenia. În ce
priveşte normele, acestea sunt amestecate: moldoveneşti şi
munteneşti. Amestecul de norme este mai puţin evident la
Săulescu, unde preponderente sunt cele moldoveneşti.
O limbă literară modernă şi unitară presupunea şi un
lexic bogat, în stare să răspundă cerinţelor tot mai mari ale unei
culturi aflate în plin proces de modernizare. Prin urmare,
reprezentanţii perioadei premoderne au fost preocupaţi, în
egală măsură, de problemele teoretice ale vocabularului şi de
aspectele sale practice.
Cunoscători de limbi străine, ei făceau comparaţie între
lexicul limbii române şi lexicul unor limbi de cultură şi puteau
constata sărăcia lexicului românesc. Acest neajuns putea fi
relativ uşor de remediat dacă se împrumutau “cuvinte învăţate”
din alte limbi. Principala sursă pentru aceste împrumuturi era
considerată latina, dar nu erau excluse nici limbile romanice
“surori”, italiana, franceza, spaniola, şi nici chiar limba greacă,
aceasta din urmă la fel de îndreptăţită, în opinia lui Samuil
Micu, să slujească drept sursă fiindcă era “cea mai învăţată”279.

279
“Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu
care să putem spune unele lucruri, mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe,

221
Stabilind drept principale surse de împrumuturi limba latină şi
limbile romanice apusene, reprezentanţii Şcolii Ardelene au
îndreptat limba română “spre izvoarele ei fireşti – latino-
romanice […]. Latina şi limbile romanice apusene au dat
românei, începând din preajma anului 1780, un număr
important de termeni, dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi
şi asimilaţi”280.
Această “orientare bruscă spre Apus”281 a însemnat o
adevărată revoluţionare a limbii române literare. Începea astfel
procesul de reromanizare282 a limbii române care consta în
îmbogăţirea limbii române literare cu neologisme de origine
latină sau neolatină, “care umpleau golurile iscate prin uzarea
firească şi pierderea cuvintelor strămoşeşti, în locul cărora se
introduseseră vorbe străine”283.
Problema cu care se confruntau în mod deosebit
cărturarii acestei perioade nu a fost dacă era necesară sau nu o
primenire a limbii, aceasta se impunea de la sine, adevărata
problemă a fost “dacă izvorul neologismelor trebuia să fie
limba latină sau limbile romanice”284. Orientarea a fost într-un
anume sens diferită în Transilvania şi în Principate. În vreme
ce ardelenii s-au îndreptat spre latină, în Ţara Românească şi
Moldova curentul de opinie mergea spre limbile neolatine,
îndeosebi franceza şi italiana. Referitor la orientarea spre
neologisme, indiferent de sursă, trebuie să subliniem că aceasta

atunci cu socoteală şi numai cât este lipsă putem să ne întindem să luăm ori
din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a
noastră maică, pentru că limba noastră cea românească este născută din cea
latinească.” (Samuil Micu, Logica; ap. D. Macrea, Lingvişti şi filologi
români, Bucureşti, 1959, p.31).
280
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Op. cit., p.154.
281
Sextil Puşcariu, Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,
1940, p.369.
282
Ibidem, p.370.
283
Ibidem.
284
Ibidem, p.369.

222
nu era nouă. Chiar Sextil Puşcariu remarca la mijlocul
secolului nostru285 că există numeroase neologisme la D.
Cantemir – lucru firesc la un cărturar care ne-a lăsat opere
scrise chiar în latină, dar şi la mitropolitul Dosoftei, la
cronicari, chiar la Coresi, în Noul Testament de la Bălgrad şi în
Biblia de la Bucureşti. Acelaşi aspect al problemei era
semnalat de G. Ivănescu286.
Confundată cu orientarea latinistă din secolul al XIX-lea,
concepţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene în domeniul
vocabularului a fost considerată exagerată, ei fiind acuzaţi de
purism. S-au pierdut însă din vedere mai multe aspecte, în
primul rând faptul că purismul lor s-a manifestat mai ales în
plan teoretic287. Astfel, Samuil Micu susţinea că împrumuturile
285
Ibidem, p.371-372.
286
“…o terminologie filozofică românească, constând la început aproape
numai din calcuri lingvistice, mai apoi din împrumuturi (neologisme), a
existat deja în epoca veche, feudală […]. Câţiva termeni filozofici, în
special de morală, dar şi de ontologie, formaţi prin calc, apar chiar în cele
mai vechi traduceri româneşti ale operelor religioase, adică în textele
rotacizante, precum şi în cele tipărite de Coresi.” (G. Ivănescu, Studii de
istoria limbii literare, ediţie îngrijită şi postfaţă de Al. Andriescu, Iaşi,
1989, p.62).
287
Acest aspect este remarcat încă de la mijlocul secolului nostru de Sextil
Puşcariu (Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,1940,
p.373): “Cei ce au propagat mai întâi o apropiere voită şi consecventă, cu
tendinţă purificatoare, de limba latină, au fost promotorii şcoalei ardelene.
Dar mai mult în teorie decât în practică (s.n.). Samuil Clain are în general
limba vechilor noştri scriitori bisericeşti, iar Şincai şi Petru Maior au relativ
numai puţine latinisme. Acelaşi lucru îl constatăm în Lexiconul de la Buda,
care ar fi fost opera indicată pentru purificarea limbii. La aceşti «latinişti»
se observă mai degrabă tendinţa de a explica cu tot preţul din latineşte
etimologia cuvintelor de obârşie străină, decât înlocuirea forţată prin
neologisme de origine latină. Şi tot astfel, contemporanii lor, acei harnici
popularizatori de cunoştinţe folositoare în masele largi, se sfiesc să
introducă cuvinte nouă. Când neologismul li se pare totuşi indispensabil, ei
adaugă, în paranteză, explicarea pe înţelesul tuturor […]. Acelaşi lucru se
observă şi la cei mai buni scriitori din Principate din întâia jumătate a
secolului al XIX-lea”.

223
trebuia să se facă “cu socoteală şi numai cît este de lipsă” 288 şi
chiar încerca să evite împrumuturile, dovedind cum spune
Blaga, “un simţ cu totul excepţional pentru genuitatea limbii
româneşti”289. Străduindu-se să propună o terminologie
filozofică apropiată de înţelegerea poporului, gândind filozofic
asupra lumii în limba română, Samuil Micu nu se putea
mulţumi să asimileze neologistic termenii filozofici. El ar fi
putut împrumuta, mai ales în traducerile din domeniul
filozofiei, numeroşi termeni din limba latină sau din alte limbi.
“Nici un moment însă Samoil Clain nu s-a lăsat ispitit de o
asemenea încercare. Tendinţa de care era purtat nu era deloc de
a îmbogăţi limba română, captând fără alegere termenii latini
ce i se ofereau. Gândul său este mai vârtos acela de a româniza,
prin circumscriere sau de-a dreptul, terminologia filozofică,
curentă, de origine greacă sau latină. […] Dorinţa de a vorbi cât
mai apropiat de înţelegerea poporului, conştiinţa ce o avea
despre posibilităţile intrinseci ale limbii române, dar în acelaşi
timp şi concepţia ce-şi formase despre veşmântul ce urma să-l
îmbrace gândirea filozofică românească, i-au impus însă o altă
atitudine. El nu va folosi neologismul decât atunci când pentru
redarea unui termen nu se găsea în limba românească vorbită
de popor nici un echivalent, nici un element, utilizabil cel puţin
într-o circumscriere a termenului în chestiune”290. Blaga îşi
susţine aceste afirmaţii cu exemple din traducerile filozofice
ale lui Micu: hotărâre pentru definiţie, pricină pentru cauză;
câtăţimea pentru cantitate; trupuri pentru corpuri (în fizică);
spiţă pentru specie; neam sau feliu pentru gen (în sens logic);
graiu pentru termen; temei pentru subiect; zisul pentru
predicat; rând pentru ordine; desvolt pentru explicit; cuvântare

288
Samuil Micu, Logica; ap. D. Macrea, Lingvişti şi filologi români,
Bucureşti, 1959, p.31.
289
L. Blaga, Op.cit., p.137.
290
Ibidem, p.166.

224
pentru silogism; speriinţă (experienţa)291; chiar şi ales (clar şi
distinct); dintru carea acestea curg (din care acestea decurg);
se culege dintru aceasta (rezultă din aceasta); stil (stil); cele
mai preste tot (cele mai generale); idee întocmai (idee
adevărată); deschiiare (analiză) etc.292.
Convins că limba română ar avea “prin chiar elementele
ei genuine capacitatea de a cuprinde cele mai înalte forme de
gândire”293, Samuil Micu regândea româneşte terminologia
filozofică. Alegerea acestei soluţii, în condiţiile în care el era
un admirator al latinităţii şi traducea după originale latineşti, se
făcea pentru a atenua “dificultatea înţelegerii pe care ar fi
realizat-o o abundenţă de termeni neologici pentru cei
nefamiliarizaţi cu latina şi greaca”294. Aspectul este subliniat
chiar de către Samuil Micu în Logica sa: “Măcar că este în
puterea noastră ca orice lucru cu ce cuvânt vom voi să-l
însemnăm, tot nu să cade fără socoteală şi fără de lipsă să
amestecăm cuvinte noao când vorbim cu alţii, de voim ca să nu
ne râză oamenii”295. Este drept că limbajul filozofic românesc
nu a urmat întotdeauna drumul propus de Micu, ci a preferat
calea neologismului, în acest fel câştigând în ce priveşte
precizia, dar pierzând “plasticitatea, seva, savoarea,
adâncimea”296. Observaţiile făcute de Blaga în acest sens ar
putea fi subiective, ceea ce interesează aici în primul rând este
faptul că evidenţiază cumpătarea, măsura cu care au fost
exploatate sursele din care puteau fi preluate numeroase
neologisme.
Aceeaşi atitudine rezervată faţă de neologisme au avut-o
şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. Gh. Şincai, în
vocabularul de termeni din ştiinţele naturii, evita terminologia
291
Al doilea termen era indicat de Micu în paranteză.
292
L. Blaga, Op.cit., p.168.
293
L. Blaga, Op.cit., p.169.
294
I. Oprea, Terminologia filozofică, p.67.
295
Ap. Ibidem, p.68.
296
L. Blaga, Op.cit., p.170.

225
neologică, la fel şi în Catehismul cel mare, unde nota în
prefaţă: “În carea muncă a mea m-am sârguit cât am putut ca
de la cuvintele şi vorbele cele tocma româneşti nicicum să nu
mă abat şi depărtez”297. Este indiscutabil că în scrierile sale cu
caracter ştiinţific, Şincai a pus în circulaţie numeroşi termeni,
mulţi dintre ei folosiţi şi astăzi în diverse domenii: astronomie,
botanică, fizică, matematică, chimie, agronomie etc.298.
Îmbogăţirea lexicului limbii române nu se făcea, în
concepţia filologilor ardeleni, numai prin împrumuturi. Un
mijloc important de lărgire a lexicului limbii române îl
constituia derivarea de la rădăcini moştenite din latină. Adepţi
ai derivării au fost Ştefan Crişan, Constantin Diaconovici-
Loga, Ion Budai-Deleanu şi Paul Iorgovici – cel mai important
adept al termenilor creaţi pe teren românesc. Acesta din urmă,
în prefaţa La cetitor din Observaţii de limba rumânească,
considera derivarea preferabilă împrumutului de cuvinte
străine. Deşi acorda preferinţă elementelor de origine latină sau
romanică, el nu era purist, ţinând chiar să sublinieze acest
lucru: “Să nu gândească cineva că eu umblu să laped din limba
noastră cuvintele cele streine; căci mie bine este cunoscut că
nici o limbă nu e să nu fie mestecată cu cuvinte streine”299.
Chiar dacă termenii pe care-i considera formaţi pe teren
românesc erau de multe ori împrumuturi din latină sau din
297
Ap. A. Nicolescu, Op.cit., p.39.
298
N. A. Ursu (Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti,
1962, p.32) constată că Gh. Şincai a introdus, pe lângă numeroşi termeni
populari, şi multe neologisme de provenienţă latină, italiană, germană sau
maghiară: alcálin, alge, amfibii, argilla, clasuri (de animale, plante),
corolla, criştai “cristal”, pistil, minerariuri, moluşti, plântă, pólipi, pori,
pupilla (ochiului), súlfure “sulf”; nu sunt puţine calcurile sau perifrazele de
tipul: amestecare “aliaj”, baterea-inimii “puls”, colţul semânţei “embrion”,
curgător “fluid”, încheietură “articulaţie”, modru de a se ţine deolaltă
“coeziune”. Trebuie menţionate în aceeaşi serie calcurile pe care el le-a
folosit în terminologia matematică şi care s-au impus definitiv: împărţire,
deîmpărţit, împărţitor, înmulţire, deînmulţit, înmulţitor.
299
Ap. Şcoala ardeleană, vol. I, Bucureşti, 1970, p.244.

226
limbile romanice300, important este principiul potrivit căruia
lexicul limbii române se putea îmbogăţi şi altfel decât prin
împrumuturi.
Dacă neologismele sunt în centrul preocupărilor
cărturarilor ardeleni, să vedem şi atitudinea lor faţă de
regionalisme şi de cuvintele populare. Numite
“provinţialismuri” de Ion Budai-Deleanu, regionalismele sunt
considerate nepotrivite pentru dicţionarul său din cauza
circulaţiei lor restrânse: “Ar fi necuviincios să punem buhaiul
şi holubul bucovinenilor care cuvinte ceilalţi români nici nu le-
au auzit cândva”301. Totuşi el este mult mai îngăduitor faţă de
“provinţialismurile” ardelenilor, acordându-le acestor cuvinte
şansa de a figura în dicţionar pe motiv că “această parte a
lexiconului este mai vârtos alcătuită pentru ţara Ardealului şi a
eparhiilor ungureşti”302. Dincolo de atitudinea faţă de prezenţa
regionalismelor în dicţionare este interesant modul în care
autorul Ţiganiadei a ştiut să exploateze acest material lexical în
epopeea sa. “Într-o asemenea lucrare, toate aceste cuvinte
capătă valori expresive deosebite deoarece ele dau culoare
locală şi contribuie la caracterizarea personajelor”303. În acest
sens putem aduce în discuţie câteva comentarii din metatext
relativ la folosirea unor forme palatalizate ca hi, hire sau a
demonstrativelor ahasta, ahaia: “Eu tot ascultai pănă acum,
socotind că doară poeticul au greşit ortografia (sic!); dar văd că
de când au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă
voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţează, precum ahaia,
ahasta, hie ş.a. (Chir Simpliţian).
a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum
au vorbit ţiganii trebue să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă
dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc.

300
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Op.cit., p.155.
301
Ap. A. Nicolescu, Op.cit., p.41.
302
Ibidem.
303
Ibidem, p.41-42.

227
Acestaş dialect să vorbeşte astez în Ardeal, în valea Haţegului.
Însă ţiganii, între sine, precum zice autoriul, aşa vorbea; şi doar
şi autoriu aşa au aflat scris. M.P.”304. Aceste comentarii puse pe
seama lui Mitru Perea (numele anagramat al lui Petru Maior)
evidenţiază faptul că folosirea regionalismelor era deliberată,
autorul conferindu-le valoare expresiv-estetică.
O atenţie deosebită se acordă cuvintelor străine intrate pe
diferite căi în vocabularul limbii române. Prezenţa acestora
putea umbri latinitatea limbii române. Ne-am aştepta, prin
urmare, să întâlnim la reprezentanţii Şcolii Ardelene o atitudine
puristă fără echivoc. Totuşi, conştienţi de complexitatea
problemei cu care se confruntau, ei au oscilat între păstrarea
cuvintelor străine, mai ales dacă acestea erau obişnuite în
vorbirea tuturor românilor305, şi înlăturarea lor din
vocabular306. Trebuie să subliniem însă că purismul lor s-a

304
Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, Bucureşti, 1973, p.26. Astfel de
comentarii sunt frecvente în metatext: “Dârdală este un cuvânt numa pre
une locuri de norodul prost obicinuit şi însămnează «un lucru de nimic» sau
«om de nimic»; sau, precum zic ş-amintrele, o neagă! un îndărătnic! Să fie
această alcătuire despre lucruri alese şi să se vorbească întru o adunare
cinstită, nu s-ar putea întrebuinţa cest pregiosit cuvânt, însă unde vorbesc
ţiganii între sine, cu atât mai vârtos au căutat să se pue, căci, cum socotesc
eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au aflat el însuşi aşa scrise şi nu s-au
cuvinit să le strămute. M.P.” (Ibidem, p.30).
305
În Lexiconul românesc-nemţesc, Ion Budai-Deleanu îşi preciza foarte
clar atitudinea faţă de cuvintele împrumutate “fie de la daţieni sau sloveni
ori de aiure, fiindcă o dată ce s-au priimit la tot neamul, nu să pot privi mai
mult ca streine, ce adevărat româneşti.” (în Scrieri lingvistice, Bucureşti,
1970, p.172). În afara acestora, “care până acum s-au primit de la sârbi şi
sloveni şi care sunt la tot neamul obicinuite, să nu împrumutăm fără de la
limba latenească care este mama limbii noastre; iar întru lipsa cuvintelor la
meşterii şi ştiinţe, vom împrumuta numa de la elini şi latini, iar neaflându-să
unele la aceste doao limbi, vom lua de la italieni şi de la franţozi.”
(Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815-1820), în
Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.135-136).
306
Atitudinea exprimată de Petru Maior în Dissertaţie pentru începutul
limbei româneşti este puristă, dar se menţine în ipotetic: “uşor ar fi deca”:

228
manifestat îndeosebi în plan teoretic, în timp ce în practică nu
se poate vorbi de o “purificare” propriu-zisă a vocabularului.
În susţinerea acestei afirmaţii aducem în discuţie situaţia
pe care am întâlnit-o în traducerea Bibliei de către Samuil Micu
(1795). Traducătorul a înlocuit cu măsură, numai unde a fost
posibil, elementele slave cu cele latineşti. O astfel de înlocuire
era în spiritul graiului şi al stilului cărţilor bisericeşti din
vremea sa, despre care vorbeşte în prefaţa Bibliei, grai care
urma o evidentă tendinţă de eliminare a slavonismelor. O astfel
de tendinţă era cu atât mai justificată în cărţile de cult ale
uniţilor. De exemplu, Micu a înlocuit sistematic verbul a
blagoslovi şi substantivul blagoslovenie cu a binecuvânta,
respectiv binecuvântare. Motivele unei astfel de substituiri pot
fi diferite. Credem că a binecuvânta a învins prin expresivitate,
aceasta rezultând din faptul că e analizabil în părţile
componente. Oricine putea înţelege elementele constitutive în
cazul lui a binecuvânta, dar nu acelaşi lucru se întâmpla cu a
blagoslovi. Astfel, în Facerea (B1688), a blagoslovi este
folosit de 71 de ori, iar a binecuvânta numai de două ori, în
timp ce în aceeaşi carte biblică din B1795, a binecuvânta apare
de 63 de ori, iar a blagoslovi de opt ori. Este evidentă la Micu
renunţarea la elementul lexical slav şi preferinţa pentru
cuvântul compus din elemente latine. Nu întotdeauna însă
termenul slav a fost înlocuit cu un cuvânt de origine latină.
Înlocuirea s-a făcut uneori tot cu un termen de origine slavă,
dar cu circulaţie în secolul al XVIII-lea. Astfel, boz “idol, zeu
păgânesc” (< paleosl. bozi, pluralul lui bogǔ “dumnezeu”) este

“Măcar că aceaia nu putem tăgădui că în limba românească sunt vârâte

cuvinte de ale varvarelor ghinte, anume ale slovenilor, cu carii au petrecut
împreună; […] Însă slovenii de ţesetura limbei româneşti cea din lontru
nice cum nu s-au atins, ci aceaia au rămas întreagă precum era când întâiu
au venit romanii, stămoşii românilor, în Dachia (s.n.). Ci şi cuvintele, care
sunt de la sloveni vârâte în limba românească pre lesne se cunosc; şi uşor ar
fi de s-ar învoi românii spre aceaia, a le scoate şi a face curată limba
românească.” (în Şcoala ardeleană, vol. al II-lea, Bucureşti, 1970, p.220).

229
folosit în Facerea din B1688 de 7 ori, în vreme ce Micu îl
înlocuieşte de 3 ori cu idolii şi de 4 ori cu Dumnezeii. Cei doi
termeni, unul de origine latină (dumnezeu < lat. dom(i)ne deus),
celălalt de provenienţă slavă (idol < sl. idolǔ), fuseseră utilizaţi
şi de traducătorul Ms.4389. Micu a abandonat cuvântul
învechit boz în favoarea termenilor pe care i-a considerat mai
moderni, deci mai adecvaţi momentului în care se făcea
traducerea. Încă un exemplu care poate sluji afirmaţiei că
Micu a dovedit moderaţie în înlocuirea termenilor de origine
slavă îl constituie verbul a se dodei “a avea supărări, necazuri”
(< vsl. dodejati). Cuvântul, după H. Tiktin, DRG s.v., a circulat
în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Apare o singură dată în
Facerea (B1688), iar Micu îl înlocuieşte cu a boli (< vsl.
bolěti), cuvânt popular cu sensul “a zăcea bolnav, a fi bolnav
timp îndelungat”. Termenul pentru care a optat traducătorul de
la 1795 este popular şi are tot provenienţă slavă, ceea ce
înseamnă că scopul urmărit în primul rând era realizarea unei
traduceri nu numai accesibile ci şi expresive. Cum a se dodei
nu mai era în circulaţie în secolul al XVIII-lea, trebuia găsit un
echivalent adecvat contextului, rămânând în plan secundar
celelalte condiţii pe care termenul ales trebuia să le
îndeplinească.
Cele câteva exemple aduse în discuţie se pot constitui în
argumente care să probeze încă o dată că un reprezentant al
Şcolii Ardelene s-a dovedit un latinist moderat chiar în
traducerea unui text religios care, după cum se ştie, abunda în
slavonisme.
Latinitatea lexicului limbii române nu era acum pentru
prima dată recunoscută de oamenii de cultură români. Ceea ce
trebuia să se facă acum era demonstrarea, în mod cât mai
convingător cu putinţă, a acestui lucru, pentru ca limba română
să fie recunoscută între limbile de origine latină. În
demonstrarea acestei teze, cărturarii ardeleni au ales calea
dreaptă, e adevărat nu întotdeauna şi cea mai uşoară. Ei şi-au

230
propus să realizeze, şi au realizat, dicţionare în care una dintre
limbi era latina. Dacă în scrierea cuvintelor româneşti se
folosea alfabetul latin, simpla alăturare a cuvintelor româneşti
de cele latineşti putea releva înrudirea dintre ele. Acesta a fost
unul dintre motivele pentru care în 11 – din cele 14 lucrări
lexicografice redactate până la 1825 – s-a folosit şi limba
latină.
Activitatea lexicografică s-a concretizat în următoarele
lucrări307: Samuil Micu Clain, Dictionarium valachico-latinum
(1801-1805); Ştefan Crişan-Körösi, Dicţionar romano-latino-
maghiaro-german (1802); Gheorghe Şincai, Vocabularium
pertinens ad tria regna naturae (1808-1810); Ion Budai-
Deleanu, Lexicon românesc-nemţesc (1784-1818); Ion Budai-
Deleanu, Lexicon nemţesc-românesc (incomplet); Ion Budai-
Deleanu, Lexicon latino-romanicum seu valachicum
(fragmentar); Ion Budai-Deleanu, Lexicon frâncesc şi
românesc (patru file); Ion Budai-Deleanu, Lexicon român-
latin-german (23 de file); Ion Budai-Deleanu, Lexicon pentru
cărturari (manuscris cu 41 de file din litera A); Ion Piuariu-
Molnar, Dicţionar german-român (în germană, Sibiu, 1822);
Ioan Bobb, Dicţionarul rumânesc, lateinesc şi unguresc (Cluj,
1822-1823); Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc
(Buda, 1825). A mai existat, probabil, un dicţionar poliglot
român-german-francez-latin al bănăţeanului Paul Iorgovici.
Această lucrare nu s-a păstrat, dar despre existenţa ei vorbeşte
autorul în lucrarea de gramatică Observaţii de limba
rumânească (1799).
Numărul mare de lucrări lexicografice realizate în această
perioadă atestă modul în care opiniile teoretice privind limba
literară au fost aplicate în practică, dicţionarele având rolul de a
ordona ansamblul vocabularului limbii române.

Toate aceste lucrări au fost analizate pe larg de Mircea Seche în Schiţă, I,

307

Bucureşti, 1966 şi de A. Nicolescu în Şcoala ardeleană şi limba română,

Bucureşti, 1971.

231
 Pe bună dreptate, Aurel Nicolescu afirma că “eforturile
cărturarilor ardeleni şi, în special, ale celor încadraţi în Şcoala
Ardeleană stau la temelia marilor înfăptuiri lexicografice
româneşti, dovedind încă o dată rolul Şcolii Ardelene în
consolidarea ştiinţei şi culturii noastre naţionale”308.
Realizările lexicografice ale moldovenilor şi muntenilor
au rămas mult în urma celor ale cărturarilor ardeleni. Astfel,
lexicografia moldovenilor este reprezentată de un dicţionar
rus-român al lui Mihail Strilbiţki (Iaşi, 1789), de un Lexicon
grecesc-românesc anonim din 1785 de la mănăstirea Neamţ şi
de două dicţionare cu limba de bază franceza, datând de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Muntenia este reprezentată de dicţionarele bilingve ale
boierului Ienăchiţă Văcărescu (român-turc, turc-român; român-
german, german-român). Ca şi în domeniul gramaticii (cu
excepţia lucrării lui Ion Heliade Rădulescu), contribuţia
ardelenilor la dezvoltarea lexicografiei româneşti este
incontestabil superioară celei pe care lingvistica românească o
datorează cărturarilor din Principate.
Reprezentanţilor Şcolii Ardelene le datorăm şi iniţierea
unei doctrine lingvistice româneşti, cele mai multe dintre ideile
lor fiind valabile până astăzi. În unele privinţe ei au formulat
chiar teorii pe care s-a bazat şi se bazează lingvistica romanică.
Ion Gheţie distingea două epoci în activitatea
reprezentanţilor Şcolii Ardelene309. Întâia etapă, de constituire
a doctrinei lingvistice, se leagă de activitatea desfăşurată de
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai; reprezentanţii celei de-a doua
etape, în care se dezvoltă şi se perfecţionează ideile lansate
iniţial, sunt Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu.
În ce ne priveşte, nu credem că este necesară o etapizare
foarte riguroasă a activităţii cărturarilor ardeleni întrucât fiecare

308
A. Nicolescu, Op.cit., p.96.
309
I. Gheţie, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1966,
p.113.

232
în parte a formulat, pe lângă opiniile valabile până astăzi, şi
unele eronate, motivate într-un sens de lipsa instrumentelor de
lucru necesare, gramatici comparate ale limbilor romanice şi
dicţionare etimologice romanice. Erorile în sensul exagerărilor
latiniste se pot motiva şi prin faptul că ei au înţeles să facă din
limba română o adevărată armă de luptă pentru dobândirea
drepturilor la care românii aspirau de veacuri.
Toţi cărturarii ardeleni au susţinut, în modul cel mai
categoric, originea latină a limbii române şi înrudirea ei cu
celelalte limbi neolatine. Dacă Samuil Micu şi Gheorghe Şincai
au considerat, în mod eronat, că româna s-a dezvoltat din latina
clasică în urma unui proces de “corupere” a acesteia din urmă,
Ion Budai-Deleanu şi, apoi, Petru Maior au restabilit adevărul
în această privinţă, aşezând la baza limbii române varianta
populară a limbii latine. În susţinerea acestei idei i se acordă
prioritate, de regulă, lui Petru Maior. Faptul se explică prin
aceea că ideile formulate de Ion Budai-Deleanu, din cauza
nepublicării lucrărilor acestuia, nu au putut fi cunoscute decât
mult mai târziu. În realitate, opinia de mai sus a fost formulată
întâi de autorul Ţiganiadei în 1805: “Limba lor [a românilor]
este vechea limbă romană populară, amestecată cu felurite
cuvinte slave, greceşti şi albaneze; dar cuvintele luate din
celelalte limbi abia fac 1/3”310. După şapte ani, în 1812, Petru
Maior susţinea aceeaşi idee: “[…] limba românească e acea
limbă lătinească comună, carea pe la începutul sutei a doao era
în gura romanilor şi a tuturor italienilor”311. Contribuţia lui
Petru Maior ţine aici de stabilirea unei distincţii foarte clare
între limba latină “cea de obşte” şi “limba gramaticească”312.
310
I. Budai-Deleanu, Scurte observaţii asupra Bucovinei, în Scrieri
lingvistice, Bucureşti, 1970, p.39.
311
P. Maior, Dissertaţie pentru începutul limbii române, în Şcoala
ardeleană, vol. al II-lea, p.219.
312
“Însă, cum că alta au fost limba lătinească cea îndreptată sau corectă şi
alta ceaia ce răsună în gura poporului lătinesc şi cum că ceaia fu născută din
ceasta, şi dirept aceaia limbă lătinească cea proastă sau a poporului, cu

233
 Recunoscută de toţi romaniştii este o altă idee a lui Petru
Maior, anume aceea că limba română a conservat mai bine
decât celelalte limbi romanice fondul latin popular313. Limbile
romanice occidentale au fost în permanenţă influenţate de
latina cultă prin biserică314, şcoală şi administraţie, în timp ce

dreptul se zice mamă limbei lătineşti ceii corecte, însăşi natura sau firea
corecţiei destul de chiar [clar] areată. Asemenea, din natura corecţiei
urmează cum că limba lătinească cea corectă nu se sugea împreună cu
laptele de la mame, precum limba cea de obşte, ci cu gramatica trebuia să se
înveţe şi pentru aceaia alta au fost a grăi lătineşte gramaticeşte, alta a grăi
lătineşte de obşte.” (Ibidem, p.215).
313
“Deoarece dară, […], limba lătinească cea comună, după vremea eşirei
romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia,
urmează că limba românească e mai curată limbă lătinească a poporului
roman celui vechiu decât limba talienească cea de acum; şi mai cu cădere
iaste a judeca din limba românească cum au fost limba romanilor celor
vechi, decât din limba italienească cea de acum. Măcar că aceaia nu putem
tăgădui că în limba românească sunt vârâte cuvinte de ale varvarelor ghinte,
anume ale slovenilor, cu carii au petrecut împreună; […]. Însă slovenii de
ţesetura limbei româneşti cea din lontru nice cum nu s-au atins, ci aceaia au
rămas întreagă, precum era când întâiu au venit romanii, strămoşii
românilor, în Dachia.” (Ibidem, p.219-220). Ideea este prezentă şi în Dialog
pentru începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825): “cel ce va vre
să judece despre limba cea de demult a poporului roman tribue să ceară
ajutoriu de la limba romănă. Mulţi bărbaţi învăţaţi dintru acea scădere, că n-
au ştiut limba romănă, strâmbă judecată au făcut despre limba vechie a
poporului roman.” (în Şcoala ardeleană, vol. al III-lea, Bucureşti, 1970,
p.185).
314
“În limba italiană şi în celelalte, cu adevărat se află unele cuvinte care la
români nu se aud. Ci trebuie să-ţi aduci aminte că italienii, spaniolii şi
frăncii, de când au îmbrăţoşat credinţa creştină, totdeauna au fost supuşi
patriarhului de la Roma; în besericile lor totdeauna s-au ţinut limba latină
cea gramaticească; nu se auzea în besericile lor, în rugăciunile lor, altă
limbă fără limba latină cea gramaticească deplin […]. Cu neputinţă era, pre
calea care o desvălii, să nu se bage mulţime de cuvinte în zisele limbi din
limba latină. Şi chiar [clar] lucru este că toate acele cuvinte latine din zisele
limbi, care nu se aud în limba română, sunt din limba latină cea
gramaticească, şi cu mai sus arătatele mijlociri băgate.” (Dialog pentru

234
în sud-estul Europei locul latinei a fost luat întâi de greacă, iar,
în privinţa limbii române, de slavonă. Urmarea a fost păstrarea
limbii române mai aproape de varianta populară a limbii latine.
Exagerată este, la unii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene,
ideea purităţii etnice a poporului român315. De aici concepţia
potrivit căreia nu ar exista elemente de substrat în limba
română. Cel care susţine cu convingere prezenţa în limba
noastră a acestor elemente este Ion Budai-Deleanu. El
stabileşte chiar limbile care au contribuit la transformarea
latinei în limbile neolatine316.
Într-o vreme când lingvistica romanică se afla încă în
perioada tatonărilor, când nu se realizaseră instrumentele de
lucru necesare studiului comparativ al limbilor romanice,
cărturarii ardeleni au susţinut opinii care au fost confirmate
ulterior de cercetările în domeniu. E firesc să nu fi lipsit nici
punctele de vedere eronate, normale pentru orice început de
drum.
Valabilă până astăzi a rămas doctrina lingvistică schiţată
în perioada premodernă în domeniul limbii literare. Până în

începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825), în Şcoala ardeleană,

vol. al III-lea, Bucureşti, 1970, p.183-184).
315
Petru Maior susţine că “romanii, strămoşii românilor, când au venit în
Dacia au aflat această ţară cu totul deşartă de lăcuitori; aşea mai cu lesnire
au putut să se ţină întregimea limbei romane […].” (Dialog pentru începutul
limbei române. Întră nepot şi unchi (1825), în Şcoala ardeleană, vol. al
III-lea, Bucureşti, 1970, p.181).
316
“Aşadar, după cum limba romană a fost alterată în Galia prin limba
galică, apoi prin cea francă, iar după aceea prin cea vandală etc., iar în Italia
prin limba gotă, vandală, longobardă şi teutonă, tot astfel aceeaşi limbă
romană a fost alterată în Dacia prin vorbirea dacilor, a goţilor, a gepizilor, a
slavilor şi, în parte, a hunilor; în sinea ei a rămas totdeauna latină şi, deşi
şi-a însuşit foarte multe cuvinte străine, a făcut-o totuşi conform spiritului ei
şi le-a dat terminaţii latine. Cu toate acestea, din cauza numeroaselor alterări
care s-au produs în decursul timpului, a ajuns foarte diferită de cea latină.”
(Fundamenta grammatices linguae romanicae, în Ion Budai-Deleanu,
Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.47).

235
1780, s-au exprimat sporadic puncte de vedere cu privire la
necesitatea realizării unei limbi de cultură unice pentru toţi
românii. Începând de acum, limba literară este în centrul
preocupărilor oamenilor de cultură. Astfel, Gh. Şincai, în
prefaţa la Catehismul cel mare (1783), susţinea că a încercat,
pe cât i-a fost posibil, să nu se abată de la “cuvintele şi vorbele
cele tocma româneşti” păzind cu grijă norma317 după care “se
se îndrepte şi se se sporească şi limba noastră, precum şi a altor
neamuri”318.
Chiar dacă nu s-a folosit sintagma “limbă literară”,
modul în care a fost definită această variantă a limbii române
atestă înţelegerea unei probleme pe cât de complexe, pe atât de
importante. Cel mai bine a surprins particularităţile conceptului
de limbă literară Ion Budai-Deleanu. El o numea “limba
muselor” şi considera că aceasta “nu este alta fără limba întru
care se învaţă ştiinţele. Această limbă să află la toate neamurile
politicite la care floresc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi
limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită
de toate smintelile ce să află la limba de obşte a gloatei, cu un
cuvânt este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi
şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la
vorba de obşte”319. Aceasta este în lingvistica românească cea
dintâi definiţie a limbii literare, cărturarul ardelean surprinzând
cele două trăsături fundamentale ale acesteia, caracterul
normat şi caracterul cultivat.
Având în vedere toate aspectele discutate putem afirma
cu Dimitrie Macrea că “Şcoala ardeleană a creat, în cultura
română, bazele unei tradiţii de preocupări asupra limbii române
şi a celorlalte limbi romanice, a comparaţiei limbii noastre cu

317
Este, după ştiinţa noastră, prima atestare a termenului în lingvistica
românească.
318
Ap. Şcoala ardeleană, vol. I, Bucureşti, 1970, p.75.
319
Ion Budai-Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii
româneşti (1815-1820), în Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.132.

236
acestea, continuate de marii lingvişti români B. P. Hasdeu, Ov.
Densusianu, Sextil Puşcariu, I. A. Candrea, pe care îi urmează
romaniştii români de astăzi”320.

3.3.2. Particularităţi ale limbii române literare în

perioada 1780-1840
Din cele spuse până acum s-a putut constata supremaţia
pe care o deţin ardelenii în plan cultural. Numărul cărţilor ieşite
din tipografiile de la Blaj, Sibiu, Viena şi Buda este
incomparabil mai mare decât cel al cărţilor tipărite în Ţara
Românească şi Moldova321. În Principate, cartea tipărită
provine din tipografiile mitropolitane, din Bucureşti şi Iaşi, în
care rolul de diortositori îl îndeplineau clericii. Acest lucru nu
rămânea fără urmări în plan lingvistic, deoarece corectura se
făcea în sensul conservării normelor din textele bisericeşti din
perioada 1750-1780. Or, după cum se ştie, în această perioadă
limba română literară cunoscuse o reală unificare pe baza
normei munteneşti propagate prin tipăriturile provenind
îndeosebi din tipografia Râmnicului.
De asemenea, nu de puţine ori, lucrări ale cărturarilor din
Principate vedeau lumina tiparului peste munţi, la Sibiu sau la
Buda (Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu – Sibiu sau
Jurnalul de călătorie al lui Dinicu Golescu – Buda).
O astfel de situaţie ar fi trebuit să conducă, în mod firesc,
la impunerea normelor specifice variantei literare din
Banat-Transilvania.
În realitate, lucrurile nu au stat astfel. Se cuvine să
reamintim că, în această perioadă, limba română literară suferă
pe de o parte influenţa graiurilor populare, ceea ce presupune o
320
D. Macrea, Şcoala ardeleană şi problemele de lingvistică romanică, în
Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, Bucureşti, 1982, p.272.
321
I. Gheţie (BDRL, p.431), bazându-se pe informaţiile din BRV,
înregistrează, pentru perioada 1800-1823, 289 de cărţi în Transilvania, 88 în
Moldova şi numai 37 în Muntenia. Între 1825-1830, Transilvania este
reprezentată de 69 de titluri, Moldova de 41, iar Muntenia de 72.

237
tendinţă spre diversificare, iar, pe de altă parte, influenţa
unificatoare a lucrărilor normative.
În altă ordine de idei, evoluţia internă a limbii este
marcată acum de o accentuată diversificare stilistică. Prin
urmare, analiza limbii literare din această perioadă trebuie să
urmărească atât unităţile sintopice, cât şi pe cele sinfazice şi să
înregistreze trăsăturile care evidenţiază diferenţierile interne de
natură diatopică şi diafazică (este de altfel şi analiza pe care o
propune I. Gheţie în lucrarea Baza dialectală a românei
literare).
În ce ne priveşte, vom încerca o prezentare a trăsăturilor
limbii literare din această perioadă prin care să evidenţiem atât
elementele de continuitate şi de discontinuitate faţă de perioada
precedentă, cât şi de unitate şi de diversitate la nivel sintopic şi
sinfazic.

3.3.2.1. Fonetica

3.3.2.1.1. Vocalele

3.3.2.1.1.1. [a] aton cunoaşte o situaţie asemănătoare în

toate regiunile. În Muntenia el nu evoluează la [ă] în nici o
categorie de texte. În Moldova, [a] aton se păstrează în toate
categoriile de texte, transformarea în [ă] fiind înregistrată
destul de rar. Fonetismul [-ă] < [a] aton nu a fost restabilit nici
după 1829, în tipografia “Albinei româneşti”, unde s-au
restabilit multe fonetisme specifice variantei nordice.
Fonetismul specific variantei unice din perioada 1750-1780 –
[-a] aton netrecut la [ă] – este respectat şi în cărţile din
regiunea Transilvania- Banat.
3.3.2.1.1.2. [ă] protonic cunoaşte o evoluţie diferită:
3.3.2.1.1.2.1. [ă] protonic > [a]. Fenomenul a caracterizat
şi în perioada precedentă şi caracterizează şi acum îndeosebi
Moldova fără a fi general, dar este reflectat şi în Transilvania,

238
aici ca urmare a scrierii limbii române cu caractere latine pe
baza principiului etimologic. Astfel, cuvinte ca: fartáti,
sanatós, vacariu pun în evidenţă rostirea cu [ă] proton trecut la
[a].
3.3.2.1.1.2.2. Fonetismul [ă] în păhar avea o răspândire
cvasigenerală în perioada precedentă. În această perioadă,
fonetismul nou, care se propagă din graiul sudic, înlătură
fonetismul arhaic.
3.3.2.1.1.2.3. În cuvintele blăstem, năcaz, spăria, fămeie
situaţia vocalei [ă] se prezintă astfel:
- în Muntenia, evoluează la [e], fiind rare atestările
fonetismului mai apropiat de etimon;
- în Moldova, lucrurile se prezintă invers: fonetismul mai
apropiat de etimon este predominant, în vreme ce formele cu
[e] cunosc o răspândire mai mică. Situaţia lui [ă] din aceste
cuvinte în Transilvania-Banat este similară celei din Moldova.
3.3.2.1.1.2.4. În cuvintele păreche, părete, fonetismul
mai apropiat de etimon se păstrează cu predilecţie în
gramaticile ardelenilor, urmare evidentă a apropierii de
modelul latin.
3.3.2.1.1.2.5. În cuvântul năsip (< bg. nasip), [ă] a trecut
la [i], în regulă generală, fără a cunoaşte un stadiu intermediar
[e]. Formele mai apropiate de etimon se păstrează încă în
textele provenind din Moldova şi din regiunea Transilvania-
Banat.
3.3.2.1.1.2.6. [ă] este trecut la [i] prin stadiul [î] în
cuvintele rădica, răsipi în Muntenia; în Moldova [ă] se
conservă, dar se înregistrează rar şi forme intermediare cu [î].
Regiunea Transilvania-Banat este caracterizată de acelaşi
fonetism mai apropiat de etimon şi de stadiul intermediar cu [ă]
> [î].
3.3.2.1.1.2.7. În cuvintele: năroc, nărod, fălos, zăbăvi,
[ă] a evoluat la [o] după cum urmează: Munteniei îi sunt
specifice alternanţa [ă]-[o] în cazul verbului zăbăvi-zăbovi;

239
evoluţia lui [ă] la [o] în noroc, norod şi o evoluţie inedită,
valabilă numai pentru această regiune a lui [ă] la [o] în
cuvântul tovarăş > tovaroş. În Moldova, situaţia este similară,
mai puţin cazul cuvântului tovarăş, în vreme ce Transilvania-
Banat reflectă în linii mari situaţia din Muntenia, inclusiv cazul
aparte reprezentat de trecerea lui [ă] la [o] în cuvântul
tovăroşie.
3.3.2.1.1.2.8. [ă] > [u] în mulţămi şi în derivatele
acestuia, dar fenomenul nu este general. Astfel, transformarea
este cvasigenerală în Muntenia, în vreme ce în Moldova şi în
regiunea Transilvania-Banat fenomenul nu se produce nici în
această perioadă. Şi în perioada precedentă, exemplele cu [ă]
păstrat erau majoritare.
3.3.2.1.1.3. Dintre distribuţiile posibile ale lui [e] le vom
reţine pe cele mai frecvent întâlnite:
3.3.2.1.1.3.1. [e] > [ă] în lepăda şi în cuvintele din
familia lexicală a acestuia. Diferitele regiuni reflectă situaţii
diferite: în Muntenia, fonetismul cu [e] este frecvent, în timp ce
în Moldova este general; în Transilvania-Banat, norma este
oscilantă.
3.3.2.1.1.3.2. [e] medial aton în cuvintele: beserică,
nemeri, ceti, demineaţă, neşte, precepe, preveghea a suferit
asimilări, respectiv disimilări vocalice şi a trecut la [i]. În
Muntenia, [e] nu a trecut la [i] în nemeri, dar celelalte cuvinte
apar mai ales cu inovaţia. Acest aspect se justifică prin situaţia
din perioada precedentă, când în textele munteneşti, chiar de la
mijlocul secolului al XVII-lea, îşi fac loc numeroase forme cu
[i]. În Moldova, [e] se păstrează în beserici, demineaţă,
precepuţi, ar fi prevegheat, dar fonetismele mai noi cu [i] sunt
cele mai răspândite.
În verbul a ceti şi în derivate, [e] alternează cu [i], în
timp ce nişte este atestat numai cu fonetismul mai nou. Textele
din Transilvania-Banat prezintă alternarea fonetismului vechi
cu cel nou.

240
 3.3.2.1.1.3.3. În cuvintele crier, grier, trier, [-e-]
accentuat trece la [-i-]. Fenomenul este specific Moldovei, ca şi
în perioada precedentă. În Muntenia, se produce cu totul izolat
numai în crieri, iar în Transilvania-Banat se înregistrează în
formele: crieri, grieruşul.
3.3.2.1.1.3.4. [e] medial aton > [i]. Fenomenul este puţin
reprezentat în Muntenia, dar faţă de perioada precedentă, este
mai răspândit. În textele moldoveneşti, deşi fonetismul cu [e]
este larg majoritar, se constată prezenţa închiderii lui [e] >
[i]. Notarea acestui fenomen este aproape generală după 1829
în tipăriturile ieşite din tipografia “Albinei”, condusă de Gh.
Asachi, datorită tendinţei de restabilire a normei vechi
moldoveneşti, indiferent de natura lucrărilor. În Transilvania,
[e] medial aton se păstrează neînchis la [i].
3.3.2.1.1.3.5. [e] final aton trece la [i] în varianta
moldovenească. Nici aici fenomenul nu este consemnat în toate
categoriile de texte. Astfel este prezent frecvent în gramaticile
lui T. Şcoleriu şi G. Săulescu, în fabulele lui Săulescu şi la Gh.
Asachi.
3.3.2.1.1.3.6. Sincopa lui [e] ([i]) în cuvintele derege
(direge), derept (dirept) şi în derivatele acestora este un
fenomen cvasigeneral. Textele munteneşti indiferent de natura
lor nu prezintă forme cu [e] sau [i]. În Moldova, forme cu [e]
([i]) se înregistrează în Gramatica lui Săulescu, iar în
Transilvania-Banat în aceleaşi lucrări se înregistrează forme
etimologice şi forme mai noi: C. Diaconovici-Loga, Gramatica
românească pentru îndreptarea tinerilor, R.Tempea,
Gramatica românească. Autorii dicţionarelor, îndeosebi
Samuil Micu şi autorii Lexiconului de la Buda, manifestă
predilecţie pentru formele cu [e] nesincopat, în vreme ce Ion
Budai-Deleanu, preferă formele cu [e] sincopat. Şi în această
situaţie ei merg spre selecţia în spirit latinist a formelor. În
celelalte lucrări se constată un amestec de forme vechi (cu
[e]([i]) păstrat) şi noi (cu vocala sincopată). Din răspândirea

241
formelor, se constată, ca şi în perioada precedentă, preferinţa
acordată inovaţiei de autorii textelor din Ţara Românească.
3.3.2.1.1.3.7. Fenomenul velarizării lui [e] > [ă], după
consoanele [p], [b], [m], [f], [v], [t], [d], [s], [- ], [z], [ţ], [r], [ş],
[j], va fi discutat în I. 3.3.2.1.4.
3.3.2.1.1.4.1. [i - i] > [i] destul de rar în toate variantele
literare şi în toate tipurile de texte. Rămân în continuare
majoritare forme ca: priimi, au priimit etc.
3.3.2.1.1.4.2. Fenomenul velarizării lui [i] > [î], ca şi în
cazul trecerii lui [e] > [ă], va fi adus în discuţie în I. 3.3.2.1.4.
3.3.2.1.1.5.1. [î] se păstrează în cuvinte ca gâci, întra şi
în derivatele lor, dar apare trecut şi la [i] în aceleaşi cuvinte, în
varianta sudică. În Moldova [î] este consecvent păstrat în întra;
în Transilvania-Banat, [î] păstrat alternează cu [i] în aceleaşi
cuvinte.
3.3.2.1.1.5.2. [î] > [u] era specifică în perioada
precedentă ariei sudice, cu precizarea că, după 1700, se
întâlnea mai cu seamă în tipărituri, şi în Moldova şi
Transilvania. În perioada de după 1780, în Muntenia, [u] este
general în: umbla, umfla, umple. Textele moldoveneşti atestă
acelaşi fonetism; excepţie face Dicţionarul rus-român al lui M.
Strilbiţki, unde fonetismul moldovenesc din perioada
precedentă încă se păstrează: înflătură. În Transilvania,
lucrurile se prezintă oarecum diferit în funcţie de tipul de texte.
Ion Budai-Deleanu în Lexiconul său (1818) preferă formele cu
[î], făcând trimitere de la umblu la îmblu, de la umflu la înflu,
de la umplu la împlu. Aceeaşi situaţie se întâlneşte în Lexiconul
de la Buda, în vreme ce în Dicţionarul lui Micu se
înregistrează numai formele noi, cu [u]. În celelalte texte, se
înregistrează şi fonetismele etimologice cu [î], dar
predominante sunt cele noi cu [î] > [u].
3.3.2.1.1.5.3. Sincopa lui [î] în cuvinte ca au dărmat, să
se fărme, să va sfărma, sfărmarea nu se întâlneşte în texte din

242
Muntenia; este cvasigenerală în Moldova şi alternează cu
formele cu [î] păstrat în Transilvania.
3.3.2.1.1.5.4. [î] > [u] în cuvântul curând în varianta
nordică, dar, spre deosebire de perioada precedentă, acum este
sporadic consemnată în unele texte din Transilvania.
3.3.2.1.1.6. [o] aton > [u] ca şi în perioada precedentă, în
variantele nordice, dar fenomenul este numai rar consemnat în
cuvinte precum: micşura, micşurătoare, adurmisăm,
durmitoare, urez (orez) etc. În sud, fenomenul este doar în mod
cu totul excepţional înregistrat în texte ai căror autori sunt
olteni. E cazul textului tradus după Marmontel de Grigore
Pleşoianu.
3.3.2.1.1.7.1. [u] > [i] în mincinos [minĉunos] în toate
variantele. Fonetismul arhaic mai apare notat sporadic în unele
texte din Moldova.
3.3.2.1.1.7.2. [u] > [o], prin asimilare vocalică la distanţă,
în varianta moldovenească şi în cea transilvăneană, în cuvinte
ca poronci, poronca, dar predominante sunt formele cu [u].
3.3.2.1.1.7.3. Varianta moldovenească înregistrează
fenomenul trecerii lui [u] > [o] în noor, dar şi reducerea [o] –
[o] > [o] – nor, precum şi fonetismul tipic variantei
moldoveneşti nour.

3.3.2.1.2. Semivocale

3.3.2.1.2.1. Fenomenul epentezei lui [i], ca urmare a

anticipării elementului palatal, în cuvintele: câine, mâine,
pâine, mâini este notat cu consecvenţă, în general, în toate
variantele.
În Muntenia, de unde se şi răspândeşte, acest fenomen
este cvasigeneral în texte. Apar chiar, rar, forme hipercorecte
de tipul mâină (D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele).
În Moldova, Gramatica lui Săulescu prezintă formele
mai apropiate de etimon, autorul considerând formele cu [îi]

243
caracteristice limbii comune, în vreme ce Dicţionarul rus-
român al lui M. Strilbiţki înregistrează atât fonetismul
etimologic, cât şi pe cel mai nou cu epenteză.
În textele literare de aici, de până la 1830, norma este cea
specifică variantei sudice. Tendinţa de revenire la formele cu
[î] se constată la Săulescu şi la Asachi, primul de orientare
etimologizantă, cel de al doilea dorind să repună în drepturi
normele variantei literare moldoveneşti de până la 1750.
Textele ştiinţifice notează diftongul, mai puţin lucrarea lui M.
Drăghici, Iconomia rurală şi dumesnică…, acesta fiind în
general adeptul normelor vechii variante moldoveneşti de până
la prima unificare a limbii literare din perioada 1750-1780.
În textele din Transilvania-Banat, fonetismul mai
apropiat de etimon e firesc, datorită orientării etimologiste a
celor mai mulţi dintre autori. Interesant este faptul că aceste
forme sunt generale, indiferent de natura textelor.

3.3.2.1.3. Diftongii

3.3.2.1.3.1. [-ea] > [e] ([ę]). Fenomenul este specific

variantei moldoveneşti, ca şi în perioada precedentă. Spre
deosebire de această perioadă, numărul formelor cu [-ea]
păstrat este mult mai mare. În Transilvania, reducerea
diftongului [-ea] este rară chiar la P. Maior, care preconiza
redarea diftongului [-ea] prin [e], în ortografia pe care o
propunea.
3.3.2.1.3.2. [ia] medial şi final, în poziţie tare, evoluează
la [ie] ([ię]). Fenomenul este înregistrat cu totul sporadic în
Muntenia (este prezent în prefaţa jurnalului de călătorie al lui
D. Golescu: apropiete). Textele din Moldova reflectă
fonetismul, specific de altfel acestei zone: giunghiet (apare la
Săulescu în Gramatică). După 1829, fenomenul este
consemnat frecvent în textele literare, alternând cu diftongul

244
[ia]. În textele redactate în varianta transilvăneană, diftongul
este păstrat peste tot.
3.3.2.1.3.3. [iu] > [u] în fonetică sintactică: sintagma mai
iuşor este analizată în mai şi uşor. Reducerea diftongului este
generală, nu se mai întâlnesc forme etimologice nici măcar în
grafia ardelenilor.

3.3.2.1.4. Consoanele

3.3.2.1.4.1. Labiale

3.3.2.1.4.1.1. Palatalizarea labialelor este foarte puţin

reprezentată acum. În texte din Muntenia, practic nu se
înregistrează, iar în Moldova se alterează din serie cu totul
sporadic doar [f]. În textele din Transilvania fenomenul nu este
consemnat decât în cazul labiodentalei [f] şi numai rar la
Ţichindeal.
În privinţa acestui fenomen, se observă, aşadar,
impunerea normei unice din perioada 1750-1780. Fonetismul
cu labiodentala alterată nu va reveni între normele pe care
încearcă să le restabilească Asachi în textele scoase în
tipografia “Albinei”.
3.3.2.1.4.1.2. Rostirea dură a labialelor caracterizează ca
şi în perioada precedentă, varianta moldovenească, dar cu
precizarea că nici aici nu se mai notează cu consecvenţa ce
caracteriza notarea fenomenului până la 1780.
Fac excepţie prepoziţiile pă şi pân care în Muntenia
reflectă velarizarea lui [e] > [ă] şi a lui [i] > [î]. Totuşi, şi în
acest caz, rămân larg majoritare grafiile cu [e] şi [i].
3.3.2.1.4.1.3. În texte din Transilvania şi, mai puţin, din
Moldova se constată grafii de tipul beut, beşici, care reflectă [e]
analogic după labiala [b], în locul rostirii dure a labialei.
Situaţia aceasta era specifică Transilvaniei şi până la 1780.

245
 3.3.2.1.4.1.4. Cuvântul îndărăpt, în varianta
transilvăneană, este rar atestat în forma cu epenteza lui [p].
Spre deosebire de perioada precedentă, fenomenul este într-o
evidentă restrângere.
3.3.2.1.4.1.5. Formele etimologice cu [m], rumpe,
rumpând sunt cvasigenerale în Moldova şi în Transilvania. În
ce priveşte răspândirea acestui fenomen, nu se constată
schimbări faţă de perioada precedentă.
3.3.2.1.4.1.6. Formele care prezintă încă [-v] în loc de [f]
în grupul [sv]: svaturi, svătuieşte provin din texte ardeleneşti.
În celelalte zone, se înregistrează peste tot [f]: sfat, sfinte etc.
Faţă de perioada precedentă, când forme cu [v] conservat se
înregistrau frecvent şi în Moldova, acum aria se restrânge doar
la regiunea Banat-Transilvania.

3.3.2.1.4.2. Dentalele

3.3.2.1.4.2.1. Palatalizarea dentalelor se notează rar în

texte provenind din zona Transilvania-Banat. Sunt consemnate
palatalizarea lui [t] în stadiul [ć]: cunoasce, esci, sciu etc. şi
palatalizarea lui [n] > [n']: să puni, rămâni, spuni etc.
3.3.2.1.4.2.2. Rostirea dură a dentalei [d] îl velarizează pe
[e] > [ă] şi pe [i] > [î]. Fenomenul are aceeaşi răspândire ca şi
în perioada precedentă, ceea ce înseamnă că grafii care atestă
rostirea dură apar în textele din Muntenia. De precizat că şi aici
se amestecă grafiile care reflectă [d] dur cu cele care reflectă
[d] muiat.
3.3.2.1.4.2.3. Rostirea dură a dentalei [t] este ilustrată de
grafii prezente în texte din Moldova şi din Transilvania-Banat,
dar şi în cazul acestei dentale formele sunt amestecate:
blăstămatul, blăstăm dar şi blestem, blestemaţi; cinstă, stânge,
dar şi cinste, stinge.
3.3.2.1.4.2.4. Disimilarea consonantică a lui [n] în
cuvinte ca amărunt, nimărui se întâlneşte încă în texte din toate

246
zonele, ca şi în perioada anterioară, alături de formele cu
fonetismul etimologic.
3.3.2.1.4.2.5. [n] nu se propagă, de regulă, în cuvântul
genunchi, atestat în textele din Muntenia, în vreme ce în
celelalte variante se înregistrează formele mai noi cu dentala
propagată. Nici chiar în lucrările normative ale ardelenilor nu
se înregistrează, cum ar fi de aşteptat, fonetismul etimologic.
3.3.2.1.4.2.6. [s], [ţ], [z] sunt rostite cu consecvenţă dur
în Moldova; textele din Transilvania reflectă alternarea
rostirilor dure cu cele moi, majoritare fiind cele din urmă –
excepţie fac textele juridico-administrative unde sunt
consemnate mai frecvent dentalele dure – în timp ce Munteniei
îi sunt specifice rostirile moi. Repartizarea acestui fonetism în
perioada în discuţie continuă situaţia reflectată în texte şi până
la 1780, cu precizarea că formele cu velarizarea lui [e] > [ă], a
lui [i] > [î] şi cu reducerea diftongului [ea] > [a] apar mai cu
seamă în manuscrise şi mai rar în tipărituri, unde se tinde spre
respectarea normei unice munteneşti în dezacord cu vorbirea
regională. O încercare de a impune rostirea regională cu [s], [z],
[ţ] duri se constată la Asachi şi în tipăriturile scoase în
tipografia “Albinei”.
3.3.2.1.4.2.7. Africata [- ] nu mai este consemnată în
această perioadă; nici Asachi nu încearcă restabilirea ei.
3.3.2.1.4.2.8. În cuvintele formate cu sufixele -ar, -tor
sau în cele de tipul cer, ajutor, [-r] se notează dur sau moale, în
mod diferit de la o regiune la alta, de la o lucrare la alta sau
chiar în cadrul aceluiaşi text. Astfel, în gramatica lui Văcărescu
apar ambele notări, în timp ce Heliade preferă notarea rostirii
dure. În textele literare din Muntenia, până pe la 1830, se
înregistrează grafii care atestă [-r] moale, dar numărul celor
care reflectă durificarea lui [r] este în evidentă creştere.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în textele juridico-
administrative şi în cele ştiinţifice. Schimbarea în favoarea
normei munteneşti cu [r] dur e evidentă îndeosebi după 1829.

247
 În Moldova, textele, indiferent de varianta stilistică,
atestă numai rostirea muiată a lui [r], situaţie pe care o întâlnim
şi în texte din Transilvania, atât în cele normative, cât şi în alte
categorii de texte.
3.3.2.1.4.2.9. Rostirea dură a lui [r] înaintea diftongului
[ea] este cvasigenerală în texte din Muntenia: hotăraşte; în
Moldova, până la 1829, predominante sunt rostirile dure, iar
după această dată se înregistrează forme cu [e] sau cu [ă] (<
[e], după [r] dur): hotărăşte, urăşte. Textele din Transilvania
atestă mai frecvent rostirea muiată a lui [r] în acest context
fonetic: hotăreaşte, ureaşte.
3.3.2.1.4.2.10. [r] este disimilat parţial sau total. În texte
din Muntenia, cuvântul tuturor devine prin disimilare tutulor.
Transformarea este specifică, pentru acest cuvânt, tot numai
Munteniei, ca şi în perioadele anterioare. În Moldova,
disimilarea lui [r] se produce în cuvântul a turbura, care devine
a tulbura, însă predomină tot formele cu [r] nedisimilat. În
Transilvania, nu se înregistrează forme în care [r] să fie trecut
prin disimilare la [l] în cuvântul a turbura şi în derivatele
acestuia.
Prin disimilarea totală a lui [r], s-au obţinut în Muntenia
forme ca: pe, peste, pentru, după; în Moldova după, dar şi
dupre; în Transilvania-Banat, fereastă, fereşti, acestea din urmă
înregistrate şi în perioada precedentă în aceeaşi zonă322.

3.3.2.1.4.3. Prepalatale

3.3.2.1.4.3.1. Rostirea prepalatalelor [ş], [j] înainte de

vocalele din seria anterioară [e], [i] este diferită.
În texte din Muntenia, alternează rostirea dură a lui [ş],
[j] cu rostirea moale, atunci când prepalatalele sunt urmate de
[e], în vreme ce, urmate de [i], consoanele amintite se rostesc

322
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.312.

248
de regulă moale. Rostirile dure îşi fac însă loc şi în acest caz,
mai frecvent decât în perioada precedentă.
În Moldova, predomină rostirea dură a lui [ş], [j] urmaţi
de [e], dar sunt majoritare rostirile moi ale aceloraşi consoane
urmate de [i].
În Transilvania-Banat, se revine la vechea normă, de
până la 1750, cu rostirea moale a prepalatalelor urmate de [e],
[i]. O precizare se impune: dacă în ce priveşte consoanele [ş],
[j], urmate de [e], se pot întâlni sporadic şi rostiri dure, în cazul
în care sunt urmate de [i], se rostesc numai muiat.
3.3.2.1.4.3.2. Rostirea dură a consoanelor [ş], [j] înaintea
diftongului [ea], care se monoftonghează la [a], caracterizează,
ca şi în perioada precedentă, în special aria sudică. În texte din
Muntenia pot fi întâlnite doar accidental vocala [e] sau
diftongul [ea] după [ş], [j].
Textele din Moldova reflectă o situaţie diferită. În cele de
până la 1829 se constată o consecventă conformare faţă de
norma unică de tip muntenesc a anilor 1750-1780, iar după
1829 se înregistrează şi forme cu vocala [e] după [ş], [j], dar şi
cu [e] > [ă]: să înşele, dar şi covârşăşte.
În Transilvania, în acest caz, norma este oscilantă. De
exemplu, gramaticile dau soluţii diferite pentru fiecare rostire a
lui [ş], [j] în cuvinte ca şarpe, jale, şapte etc. Micu şi Şincai, în
Elementa, ca şi Ion Budai-Deleanu în Temeiurile gramaticii
româneşti propun rostiri moi: şepte, şerpe, în timp ce
Constantin Diaconovici-Loga notează mai frecvent rostirile
dure pentru jale, şapte, dar oscilează între şearpe şi şarpe.
În celelalte tipuri de lucrări, se înregistrează situaţii
diferite. O serie de texte reflectă numai rostiri dure [şa], [ja],
alte texte notează când [şa] [ja], când [şě, jě], cu precizarea că
acestea din urmă sunt predominante, iar o a treia categorie
înregistrează numai [şě], [jě] /[şe], [je].

249
 3.3.2.1.4.3.3. În majoritatea formelor verbului a deschide
se întâlneşte prepalatala [ş]: deşchide; în Muntenia şi în
Transilvania-Banat apar şi grafii cu spiranta dentală [s].
3.3.2.1.4.3.4. Africata [ĝ] este întâlnită în unele texte din
Moldova şi din Transilvania. Forme cu [ĝ] apar în lucrările
normative, în gramaticile lui Gh. Săulescu şi T. Şcoleriu şi în
Dicţionarul rus-român al lui M Strilbiţki. Este notat [ĝ] în texte
literare din această zonă mai ales după 1829; în cele de până la
această dată se înregistrează numai fricativa [j], conform
normei unice a anilor 1750-1780. De precizat că Săulescu şi
Asachi încearcă să restabilească norma moldovenească de până
la 1750, cu [ĝ]. O situaţie asemănătoare prezintă textele
ştiinţifice şi cele juridico-administrative, în sensul că unele
înregistrează alternarea soluţiilor cu [j] sau cu [ĝ], altele
prezintă numai fricativa prepalatală [j] sau numai africata [ĝ].

3.3.2.1.4.4. Laringala [h]

3.3.2.1.4.4.1. Laringala [h] s-a păstrat în Muntenia în

cuvinte ca: ohtat, pohti, dar se înregistrează şi grafii care atestă
trecerea lui [h] la [f]. În textele din Moldova şi din
Transilvania-Banat se consemnează peste tot [f]: poftă, vârf,
zăduf. În Moldova, îndeosebi, se constată şi evoluţia lui [f] la
[v]: prav, vătav.
3.3.2.1.4.4.2. Proteza lui [h] se înregistrează sporadic în
texte provenind din Transilvania-Banat: hulii şi tot din această
zonă provin şi exemplele cu afereza lui [h]: usoaş
(< magh. húszas)323.
Tabloul structurii fonetice a limbii literare din perioada
1780-1840 relevă, în general, tendinţa de continuare a
procesului de unificare lingvistică început după 1750. Se
impune însă precizarea că norma unică a anilor 1750-1780
suferă presiuni mai cu seamă din partea normelor locale,
323
I. Gheţie, BDRL, p.478.

250
acestea câştigând teren, în anumite regiuni, prin activitatea
unor cărturari ai vremii care încearcă să le restabilească. Norma
regională, în mod obişnuit, vine în contradicţie cu norma
literară unică impusă prin cărţile munteneşti ieşite din
tipografia Râmnicului. Alteori, propagarea fonetismelor vechi
se face pe criteriul apropierii de modelul latin. Este cazul
ardelenilor, dar şi al lui Heliade, care, în selectarea faptelor de
limbă ce trebuia să devină normă, urma, între altele, criteriul
latinităţii formelor.
Varianta literară din Muntenia pare cea mai
conservatoare, dacă o raportăm la norma literară unică a anilor
1750-1780. Fenomenul care câştigă teren dinspre graiurile
populare este velarizarea vocalelor [e], [i] după consoanele [d]
şi [p], dar nu lipsesc nici formele cu vocalele din seria
anterioară nemodificate în acest context fonetic.
Textele din Moldova, mai ales de până la 1829, urmează,
în linii generale, norma unică din perioada 1750-1780. O
schimbare de atitudine faţă de această normă se observă, după
cum deja am precizat, după 1829, când, sub influenţa directă a
lui Gh. Asachi, în cărţile ieşite din tipografia “Albinei”, se
încearcă restabilirea unor fonetisme locale, care în textele
manuscrise erau majoritare: păstrarea africatei [ĝ]; [-ă-] proton
trecut la [a]; [e] medial şi final aton trece la [i]; diftongii [eá] şi
[iá] se reduc la [e] ([ę]), respectiv [ie] ([ię]); formele pâne,
câne, mâne, mâni – fără anticiparea elementului palatal; [s],
[z], [ţ] se rostesc dur; [f] se palatalizează sporadic. De remarcat
că aceste fonetisme, în ciuda frecvenţei mai mari pe care o au
în textele tipărite după 1829, nu reuşeşc să devină norme; ele se
propagă în texte până în jurul anului 1880, când norma unitară,
care are la bază indirect dialectul muntenesc, le împinge la
periferia uzajului, luându-le, în cele din urmă, locul.
Varianta literară în care sunt redactate textele din
regiunea Transilvania-Banat urmează, în general, mai mult
decât varianta din Moldova, normele literare de tip muntenesc

251
impuse prin tipăriturile Râmnicului. Faptul este explicabil, de
vreme ce cărţile imprimate la Râmnic, în ciuda interdicţiilor
impuse de autorităţile Transilvaniei, treceau munţii prin zona
Banatului. Cărţile râmnicene erau în număr incomparabil mai
mare peste munţi decât cele tipărite la Bucureşti, Buzău,
Târgovişte sau Iaşi. Circulaţia cărţilor tipărite în Muntenia a
favorizat unificarea limbii literare în sensul respectării normei
sudice. Această caracteristică a variantei literare din
Transilvania-Banat este evidentă până în jurul anului 1800.
După aceea, se constată, îndeosebi în scrisul bănăţenilor,
pătrunderea unor particularităţi locale, care, în timp, aveau să
fie înlăturate.
Un alt aspect al problemei îl reprezintă activitatea lui
Petru Maior. Acesta “a întreprins în lucrările pe care le-a
publicat o selecţie cu caracter normativ a diverselor fonetisme
şi forme care-i stăteau la dispoziţie în limba scrisă şi în cea
vorbită. Criteriul fundamental pe baza căruia se efectuează
trierea este cel pe care l-am putea numi al maximei apropieri de
prototipul latin. […] El aplică criteriul de selecţie în mod
global şi-l menţine cu consecvenţă în lucrările sale. Pentru
Maior, constituirea noii norme literare nu înseamnă o ruptură
categorică cu tradiţia. În măsura în care normele munteneşti
erau capabile să redea în modul cel mai exact cu putinţă
imaginea cuvintelor străbune latineşti, ele trebuiau păstrate”324.
Între fonetismele preferate de Maior se încadrează: [j] şi nu [ĝ];
rostirea moale a labialelor şi a dentalelor [s], [z], [ţ] şi a
prepalatalelor [ş], [j]. Maior a contestat, după cum se ştie, în
special vocala [î], dar nu a intrat în preferinţele lui nici [ă],
ambele fiind sunete “întunecate” care umbreau latineasca
“faţă” a limbii române. Totuşi a promovat unele rostiri de tip
ardelenesc-bănăţenesc în cuvinte ca: blăstem, părěche, părěte,
mulţămi, spăria, îmbla, îmfla, împle pentru că acestea, fiind

324
I. Gheţie, BDRL, p.482.

252
mai vechi, se apropiau mai mult de latină decât formele mai noi
impuse de norma unică de după 1750.
Aceeaşi condiţie, apropierea de etimon, o îndeplineau şi
rostirile populare câne, mâne, pâne, pe care Maior le-a inclus
între formele alese ca normă.
Faptul că formele alese de Maior s-au impus, în cea mai
mare parte, se explică prin aceea că au avut în sprijinul lor
activitatea de revizor al cărţilor româneşti de la Buda,
desfăşurată de autorul Istoriei pentru începuturile românilor în
Dachia între 1809-1821.
Având în vedere cele spuse mai sus, ne raliem opiniei
potrivit căreia Petru Maior trebuie considerat “creatorul normei
literare ardeleneşti din jurul anilor 1820, prima încercare
conştientă de a structura româna literară pe baza unei selecţii a
limbii scrise şi vorbite, după un criteriu unitar”325.

3.3.2.2. Morfologia

Nivelul mofologic prezintă stabilitate şi o mai mare

unitate comparativ cu nivelul fonetic al limbii române literare.
Prin urmare, nu vom întâlni în această perioadă diferenţe prea
mari faţă de structura morfologică a limbii literare din perioada
precedentă şi nici multe deosebiri la nivel sintopic şi sinfazic.
3.3.2.2.1.1. Substantivul mână are pluralul mâni (mâini).
Numai în texte din Moldova se înregistrează sporadic vechea
formă mânule.
3.3.2.2.1.2. Sunt prezente încă, la substantivele feminine,
forme de plural cu desinenţa -e în loc de -i. Numărul acestora
este mult mai mic faţă de perioada precedentă: cronice, epoce,
limbe, boale etc. Desinenţa -e este totuşi rezistentă în cadrul
sistemului.
Neutrele cu radicalul în r au, de regulă, ca şi până la
1780, pluralul în -ă: cară, hotară, izvoară.
325
I. Gheţie, BDRL, p.484.

253
 3.3.2.2.1.3. Prezintă încă o răspândire mare formele de
genitiv-dativ feminin singular în -ei: curţei, floarei, vulpei,
ţărei ca semn al rezistenţei faţă de formele munteneşti şi, în
general, populare: cu desinenţa -i- şi cu articolul hotărât -i: -ii:
curţii, florii.
Substantivele feminine şi unele masculine, terminate în
-că, -gă, au în continuare, la genitiv-dativ, forme asemănătoare
cu numele proprii: doicăi, slugăi, taicăi, fricăi etc.
3.3.2.2.1.4. Vocativul cu forme mai apropiate de
nominativ câştigă teren, în limba literară, în faţa celor specifice
vorbirii populare în -o.
3.3.2.2.2.1. Articolul posesiv este folosit mai rar
invariabil. În forma a el se întâlneşte în Moldova şi sporadic în
texte din Transilvania.
3.3.2.2.2.2. Articolul demonstrativ are încă la genitiv-
dativ, feminin singular, formele etimologice: cei, ceii. Formele
analogice îşi fac loc în texte începând din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea326.
3.3.2.2.3. În privinţa adjectivului, reţin atenţia adjectivele
formate cu sufixul -icesc327, care vor fi înlocuite după 1840 cu
formele care urmează modelul latin şi romanic. Perioada de
care ne ocupăm reprezintă “epoca de maximă productivitate a
sufixului -icesc, care serveşte acum atât la adaptarea
adjectivelor de provenienţă străină (mai ales neogreacă, latină,

326
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, II,
Bucureşti, 1972, p.25-52.
327
Pentru sufixul -icesc, vezi: Fulvia Ciobanu, Sufixul adjectival -icesc, în
SMFC, vol. I, Bucureşti, 1959, p.101-116; I. Oprea, Originea sufixelor
adjectivale compuse din perioada premodernă a limbii române literare, în
LR, nr.3/1988, p.259-271; Despina Ursu, Adaptarea adjectivelor neologice
în limba română în perioada 1760-1860, în SLLF, I, Bucureşti, 1969,
p.127-145; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti,
Bucureşti, 1962, p.123; Idem, Observaţii asupra adaptării adjectivelor
neologice la sistemul morfologic al limbii române în jurul anului 1800, în
LR, nr.5/1964, p.413-422.

254
germană şi rusă, uneori şi romanică) cât şi la crearea de
adjective noi pe terenul limbii române”328.
3.3.2.2.4.1. Pronumele demonstrativ în formele populare
munteneşti ast, ăsta, astă, aste, asta, ăla, ala, ălora se folosesc
în textele literare din sud, iar în texte din Moldova apar şi
forme regionale etimologice de tipul ist, iştea.
În această perioadă, Gramatica românească din 1833 a
lui Gh. Săulescu înregistrează forma analogică a
demonstrativului pentru genitiv-dativ – celei, alături de forma
etimologică cei. Şi în texte se întâlnesc, rar totuşi, formele
refăcute, dar numai în Moldova329, pentru că în celelalte
regiuni sunt consemnate tot formele vechi.
3.3.2.2.4.2. Pronumele relativ invariabil după gen şi
număr la nominativ-acuzativ, care câştigase teren chiar din
perioada precedentă, tinde acum să se generalizeze.
3.3.2.2.5. Structura numeralului ordinal la masculin este,
în general, completă, dar mai apar şi forme în -le: al doilea, al
patrulea, dar şi al doile, al patrule. Nu se mai întâlnesc vechile
forme de tipul al patrul.
3.3.2.2.6.1. În flexiunea verbală, se constată în primul
rând preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la
indicativ prezent persoana I singular, la conjunctiv prezent
persoana I singular şi la gerunziu. Fenomenul este specific
textelor elaborate în variantele literare nordice, în vreme ce în
textele munteneşti se înregistrează îndeosebi forme iotacizate.
3.3.2.2.6.2. Imperfectul are la persoana a III-a plural, în
continuare, desinenţa . Tendinţa de impunere a desinenţei -u
vine din scrisul bănăţenilor. Formele de plural cu -u sunt
considerate normă de către Ion Heliade Rădulescu şi ele se vor
impune ulterior.

328
Despina Ursu, Adaptarea adjectivelor neologice în limba română în
perioada 1760-1860, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p.139.
329
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, II,
Bucureşti,1972, p.33.

255
 3.3.2.2.6.3. Auxialiarul pentru perfect compus persoana a
III-a, singular este încă au în textele moldoveneşti şi
transilvănene. Omonimia este rezolvată în textele din sud, unde
se impune auxiliarul în forma a la persoana a III-a, singular, cu
tendinţă de generalizare a acestei forme şi pentru plural. Forma
a a auxiliarului la perfect compus a fost pentru prima dată
recomandată de Ienăchiţă Văcărescu în gramatica sa din 1787.
Această formă a auxiliarului la persoana a III-a singular a fost
apoi consecvent susţinută de Ion Heliade Rădulescu şi de
Costache Negruzzi, în vreme ce Gh. Săulescu a contestat-o ori
de câte ori a avut prilejul, intrând într-o adevărată polemică cu
Heliade şi Negruzzi.
3.3.2.2.6.4. Conjunctivul prezent al verbelor a da, a sta, a
lua, a bea se mai foloseşte încă în forma analogică să deie, să
steie, să ieie, să beie, specifică graiurilor moldoveneşti, dar
preponderenţă au formele etimologice să dea, să stea, să ia, să
bea.
3.3.2.2.6.5. Foarte rar, în texte din regiunea Banat-
Transilvania, se mai întâlnesc forme de imperativ prohibitiv în
-areţi, -irăţi.
3.3.2.2.6.6. În textele din Banat se înregistrează formele
de condiţional-optativ prezent: reaş, reai, rea şi de perfect:
reaş + fi + participiul verbului de conjugat. Alături de acestea
sunt foarte larg răspândite formele actuale.
Acestea sunt principalele particularităţi morfologice care
disting variantele literare unele de celelalte. Comparativ cu
nivelul fonetic, nivelul morfologic prezintă o mai mare unitate,
aspect care a caracterizat limba română literară pe tot parcursul
evoluţiei sale.

3.3.2.3. Sintaxa

Procesul de modernizare a limbii literare nu s-a resimţit

numai la nivelul lexicului, aşa cum s-a susţinut multă vreme. E

256
adevărat că la acest nivel înnoirile au fost în număr foarte mare
şi, prin urmare, mult mai evidente. Toate nivelurile limbii au
cunoscut însă transformări în sensul modernizării, într-o
perioadă în care întreaga societate românească era angajată
într-un astfel de proces.
Sub influenţa din ce în ce mai puternică a sintaxei
populare şi a unor modele romanice, îndeosebi a celui francez,
sintaxa limbii literare, spre sfârşitul perioadei de tranziţie la
epoca modernă, începe să se apropie tot mai mult de spiritul
modern.
Remarcăm încă, în textele din această perioadă,
particularităţi sintactice specifice limbii cărţilor româneşti din
perioada precedentă. Aceste trăsături sunt treptat înlăturate şi
înlocuite cu fapte de limbă moderne.
În grupul nominal, atributul adjectival este mai rar
asociat cu determinantul prin articolul demonstrativ sau
adjectival: cel, cea, cei, cele, ceii (cei), celei.
Numărul construcţiilor în care verbe ca a lipi, a judeca, a
opri, a cruţa, a crede, a pismui sunt întrebuinţate cu regim de
dativ este într-o evidentă scădere, continuându-se tendinţa din
perioada precedentă.
În construcţiile cu verbe semiauxiliare de mod sau de
aspect a trebui, a putea, a începe, a conteni, a sfârşi intră
acum, alături de infinitiv, care era general în limba veche, şi
conjunctivul şi, mult mai rar, chiar supinul.
Apar în continuare construcţii sintactice cu negaţie
simplă; verbul se foloseşte la forma pozitivă pe lângă pronume
sau adverbe negative: nimeni, nimic, niciodată, nici etc.
Complementul direct se construieşte, în general, ca în
limba actuală. Apar şi câteva excepţii. Atunci când forma atonă
o se combină cu un verb regent la perfect compus, ea se aşază
înaintea auxiliarului, ca în vorbirea populară. De asemenea,
uneori, complementul direct nu este reluat prin forme atone
ale pronumelui personal, iar complementul direct exprimat prin

257
relativul care nu este întotdeauna precedat de prepoziţia-
morfem pe.
Complementul direct şi cel indirect nu se anticipează,
dar, de regulă, se reiau, asemenea situaţiei din limba actuală.
Frazele ample formate prin subordonare sînt din ce în ce
mai frecvente, ceea ce înseamnă că limba evoluase suficient
pentru a permite construcţiile lungi, cu o curgere firească.
Dintre conjuncţiile subordonatoare, sunt frecvente că, să, de,
dacă, cum că, precum că etc. Numărul atributivelor este în
continuare mare, dar sunt frecvente completivele directe,
subiectivele, cauzalele, consecutivele, temporalele.
Sintaxa textelor din această perioadă stă sub semnul
influenţei populare, iar această influenţă se va accentua după
1840, în special datorită direcţiei naţionale promovate de
“Dacia literară”.

3.3.2.4. Lexicul

Deschis prin excelenţă schimbărilor, lexicul ilustrează cel

mai bine transformările petrecute în societatea românească într-
o perioadă de prefaceri rapide.
Imediat după 1780, există în structura vocabularului
limbii române literare numeroase elemente vechi, care coexistă,
o vreme, cu cele noi. Este un aspect firesc, dacă ţinem seama că
limba română literară este rezultatul unui proces de evoluţie, în
care predominante sunt elementele de continuitate.
În această perioadă, în lexicul literar românesc, se
constată interferenţa elementelor lexicale orientale, de origine
turcă, neogreacă şi rusă, în Moldova şi în Ţara Românească,
sau a elementelor de origine maghiară şi germană în
Transilvania, cu neologismele latino-romanice, acestea din
urmă reprezentând un indiciu cert că avem de-a face cu un
evident proces de modernizare a vocabularului.

258
 Spaţiul în care modernizarea lexicului a început mai întâi
a fost Transilvania. Aici, prin reprezentanţii Şcolii Ardelene,
vocabularul s-a îmbogăţit mai de timpuriu cu elemente care
anunţau fizionomia lui din perioada modernă.
Trebuie să precizăm însă că primii noştri latinişti, în
sensul acceptării elementelor neologice din limba latină şi din
limbile neolatine, nu au abuzat de neologisme, ei preluând
elementele noi doar acolo unde erau absolut necesare. Prin
urmare, în afara termenilor împrumutaţi, vom întâlni în scrisul
lor şi numeroşi termeni calchiaţi sau traduşi precum şi termeni
arhaici, regionali şi populari, unii de origine latină, pe care ei îi
reînviau prin scrisul lor. Astfel, alături de neologisme ca:
antecessor, cauză, condiţie, conferenţie, constituţie, articul,
caz, compoziţie, dialect, derivat, duoden, instinct ş.a., întâlnim
calcuri: asăuri “atribute”, chipuri “moduri”, estere “existenţă”,
feţe “persoane”, hotărâre “definire”, întregime “integritate”,
peste tot “universal”, singuratec “individual”, spiţă “specie”,
trup “corp” ş.a. sau termeni vechi şi populari de origine latină:
aorea “odinioară”, arină “nisip”, ai “usturoi”, a custa “a trăi”,
a comânda “a face masă de pomenire”, imală “murdărie”, nat
“ins, om, persoană”, op “trebuie, este necesar”, rost “gură” ş.a.
Exemplele de mai sus probează, aşa cum am precizat
deja, că reprezentanţii Şcolii Ardelene nu trebuie acuzaţi de
purism şi transformarea limbii, aşa cum au realizat-o ei, nu
trebuie asimilată exagerărilor latiniste de mai târziu.
În Principate, rolul hotărîtor în privinţa îmbogăţirii
lexicului l-a avut, dintre personalităţile vieţii culturale, Ion
Heliade Rădulescu. Acesta nu numai că a văzut importanţa
îmbogăţirii limbii române cu neologisme romanice, dar a intuit
în multe cazuri şi forma pe care trebuia să o ia acestea,
modificându-le aspectul fonetic latin conform dezvoltării
fonetice româneşti.
Ca şi reprezentanţii Şcolii Ardelene, Heliade este de
părere că împrumutul trebuie să se facă cu măsură şi numai

259
dacă este necesar. El se declară însă contra formaţiilor
artificiale obţinute prin calcuri, cum ar fi: cuvântelnic
(dixioner), cuvintelnică (loghică), ascuţitapăsat (oxiton),
nempărţit (atom, individ), asuprăgrăit (predicat) etc., dar
critică deopotrivă împrumutul la întâmplare şi mai cu seamă
păstrarea învelişului fonetic al cuvântului ca în limba de
provenienţă: termenii de origine greacă precum patriotismos,
enthusiasmos, cliros ş.a. trebuie să devină: patriotism,
entuziasm, cler; cuvintele împrumutate din franceză ca nation,
ocazion, comision trebuie să devină: naţie, ocazie, comisie etc.
Este limpede că forma propusă de Heliade pentru cuvintele de
mai sus este şi cea care a rămas până astăzi în uz. Sigur că nu
întotdeauna autorul Gramaticii româneşti a intuit forma cea
mai potrivită, dar lucrul este explicabil într-o perioadă în care
numărul cuvintelor nou intrate în limbă era foarte mare şi
problemele privind adaptarea acestora erau inerente.
Cuvintele franceze cu sufixul -ent (e nazal) sunt adaptate
cu e urmat de nt, după modelul sufixului latinesc -ens, -entis şi
nu cu a: adiacent, antecedent, ascendent, component,
consecvent etc.
Substantivele în -ment se pronunţă tot cu e, după latină,
chiar dacă sursa împrumuturilor este, în cele mai multe cazuri,
franceza: argument, instrument, raţionament, supliment etc.
Sunt foarte productive, în primele faze ale modernizării
limbii române literare, sufixele -esc şi -icesc în adaptarea
neologismelor.
Primul este folosit îndeosebi pentru a forma adjective din
domeniul numelor etnice, ceea ce face ca adjectivele româneşti
să se prezinte diferit de cele romanice (franco-italiene), care
foloseau aceleaşi forme pentru valorile substantivale şi
adjectivale. “Deşi tendinţa de atunci a fost simţitor atenuată în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, ea a lăsat urme în limba
literară actuală, încât dispunem pentru unele situaţii de două
adjective corespunzătoare numelui etnic, unul identic cu acesta,

260
iar altul derivat de la el: englez-englezesc, chinez-chinezesc.
Alte construcţii cu -esc, precum albanezesc sau portughezesc,
nu au rămas însă în uz”330. A rezultat din aceasta, în limba
română actuală, redarea prin două lexeme a valorii adjectivale
din domeniul numelor etnice.
Cel de-al doilea, -icesc, a fost preferat până pe la 1820
pentru acomodarea adjectivelor neologice. După 1830-1840, în
scrisul lui E. Murgu, I. Heliade Rădulescu, A. T. Laurian, T.
Cipariu, adjectivele neologice se vor adapta cu ajutorul
sufixului -ic, în acest fel ele dobândind forma actuală331. După
1850 acesta din urmă este general.
Într-un moment în care limba literară se caracterizează
printr-un rapid proces de diversificare stilistică, este firesc ca
numărul termenilor noi să fie incomparabil mai mare decât în
perioadele precedente.
Cu toate că nu pătrund acum în limba română cele dintâi
neologisme de origine latină332, totuşi acum are loc o adevărată
“revoluţionare a limbii” prin “orientarea bruscă spre Apus”333.
În acest fel, limba română se îmbogăţea cu un număr
considerabil de elemente romanice, care aveau rolul de a umple
“goluri” generate de ieşirea din uz şi, prin urmare, de uitarea
cuvintelor strămoşeşti, al căror loc fusese luat de termeni
străini (de regulă de origine slavă).
Puternica influenţă culturală a Occidentului exercitată
asupra poporului român după 1780 a schimbat fizionomia
limbii române îndeosebi la nivelul lexicului, unde au pătruns
numeroase neologisme de origine latino-romanică.

330
I. Oprea, Consecinţe ale adaptării adjectivelor neologice cu ajutorul
sufixului -esc în domeniul etnonimelor, în LR, nr.1-2/1992, p.63.
331
I. Oprea, Originea sufixelor adjectivale compuse din perioada
premodernă a limbii române literare, în LR, nr.3/1988, p.259.
332
Sextil Puşcariu, Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,
1940, p.371.
333
Ibidem, p.369.

261
262