COMEDIA

O scrisoare pierdută
de I. L. Caragiale

În creaţia literară, I. L. Caragiale şi-a surprins contemporanii prin repetate schimbări de

,,traseu”. A publicat la început improvizaţii sau ,,fantezii” jurnalistice, a dobândit o oarecare
reputaţie traducând din franceză o tragedie în versuri, a trecut apoi la comedie, pentru ca,
după o pauză de câţiva ani, să recurgă la registrul grav, scriind nuvele ca ,,O făclie de Paşte”,
În vreme de război”. În perioada următoare a publicat în gazete schiţe comice reunite în anul
1901 în volumul ,,Momente”. Printre cele mai reuşite creaţii dinspre sfârşitul vieţii se numără
nuvelele fantastice ,,La hanul lui Mânjoală”, ,,Kir Ianulea”.
Scrise între 1878 şi 1885, O noapte furtunoasă”, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea”, O
scrisoare pierdută” şi ,,D-ale carnavalului” sunt comedii de moravuri şi de caracter, în care
sunt satirizate aspectele negative ale societăţii vremii. Pompiliu Constantinescu observă că,
printre junimişti, Caragiale e singurul ,,care merge în inima vieţii prezente, observă la rece
structura morală a societăţii contemporane lui”, în vreme ce Creangă se refugiază în ,,mitul
copilăriei”, iar Eminescu se pierde în ,,fantasmagoria trecutului şi în feeria naturii”.
Inspirate din viaţa burgheziei române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cele
patru comedii analizează formele parvenirii şi parvenitismul ca trăsătură tipologică a omului.
Scriitorul se opreşte la niveluri sociale diferite, de la micul înavuţit al mahalalei până la
marea burghezie de provincie.
Jupân Dumitrache din ,,O noapte furtunoasă” e un mic burghez care simte că a venit
vremea lui, dar nu cunoaşte calea prin care îşi poate schimba statutul social. Sursa lui de
informare e ziarul liberal, pe care îl parcurge cu sfinţenie, deşi nu înţelege nimic. Din
demagogia politică a vremii deduce însă că are dreptul să iasă în frunte, doar este un
exponent al ,,poporului suveran”. Ridicolul personajului provine din imensul decalaj dintre
modestul său nivel de vârstă şi de cultură şi sentimentul exagerat al propriei importanţe.
Jupân Dumitrache se crede un cetăţean zelos care participă la viaţa politică a ţării, dar e un
biet analfabet ; îşi apără cu îndârjire ,,onoarea de familist”, dar este înşelat de omul său de
încredere în propria casă.
Ca şi jupân Dumitrache, personajul principal din ,,Conu Leonida fată cu Reacţiunea” e
un vanitos. Măruntul pensionar trăieşte modest, dar e atât de încântat de sine, de ideile pe
care le-a dobândit citind ziarele, încât nu-şi dă seama de propria condiţie. Ridicol, în papuci
şi cu scufie pe cap, ţine consoartei sale lecţii despre orice (despre republică, despre legea
pensiilor, despre ,,fandacsie”), luptă ca un ,,tribun” contra Reacţiunii şi e convins că revoluţia
nu se poate face decât cu voie de la poliţie. Mintea sa deformează totul caricatural, e
incapabil a gândi.
Dacă ,,O scrisoare pierdută” urmăreşte parvenitismul la alt nivel, personajele
aparţinând marii burghezii provinciale, ,,D-ale carnavalului”realizează o revenire la mediul
primelor comedii, antrenându-şi protagoniştii într-o enormă farsă, în care fiecare aleargă
după celălalt. Dramaturgul dezvăluie formele caricaturale pe care le capătă imitaţia. Mica
burghezie de mahala încearcă să imite presupusa ,,lume bună”. Ea nu asimilează modul de
viaţă al protipendadei, ci copiază elementele de suprafaţă, formele exterioare care nu se
potrivesc cu fondul ei.
,,O scrisoare pierdută” este cea mai izbutită dintre comediile lui Caragiale. Titlul ei
sugerează pretextul întâmplărilor: pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de amor
primite de amantul ei, Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului.
Tema întregii opere caragialiene o reprezintă incompatibilitatea dintre aparenţă şi
esenţă, dintre ceea ce vor să pară şi ceea ce sunt în realitate personajele. ,,O scrisoare
pierdută” este o comedie de moravuri, dezvăluind viaţa publică şi de familie a unor
politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o creştere bruscă a
instinctului de parvenire. Interesele personajelor, contrare numai în aparenţă, se armonizează
în final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic ,,curat constituţional” în
folosul lor.
Subiectul este riguros construit. În expoziţiune facem cunoştinţă cu Tipătescu,
prefectul judeţului şi cu Pristanda, poliţaiul oraşului şi unealta docilă a puterii.
Intriga o constituie pierderea scrisorii şi ea se consumă inainte de începerea propriu-
zisă a acţiunii, deoarece Tipătescu află, în prima scenă, că Nae Caţavencu e în posesia acestui
,,document” care îi va asigura reuşita în alegeri.
Acest fapt declanşează desfăşurarea acţiunii. Alertat, prefectul îi ordonă lui Pristanda
să afle despre ce document este vorba. Caţavencu foloseşte scrisoarea drept armă de şantaj,
ameninţând că o va publica dacă Tipătescu şi Trahanache nu-i susţin candidatura. Farfuridi şi
Brânzovenescu îşi bănuiesc aliaţii politici de trădare şi trimit o depeşă la Bucureşti,
acuzându-l pe prefect. Pristanda îl arestează pe Caţavencu la ordinul lui Tipătescu, dar
avocatul nu se lasă intimidat şi refuză atât funcţiile, cât şi moşia oferită de adversarul său.
Până la urmă, Zoe îl covinge pe Tipătescu să-l susţină pe Caţavencu ; numai Trahanache îşi
păstrează calmul, ,,având puţintică răbdare”. La întrunirea electorală candidaţii ţin discursuri,
iar în pauză Trahanache le arată prietenului său şi Zoei poliţa falsificată de Caţavencu pe care
o foloseşte drept contraarmă la şantajul acestuia. Totodată, el va anunţa susţinerea
candidaturii lui Agamemnon Dandanache, numit de la ,,centru”.
În acest moment acţiunea atinge punctul culminant. Are loc o încăierare pusă la cale
de Pristanda ; Caţavencu îşi pierde pălăria în a cărei căptuşeală avea scrisoarea care ajunge
din nou la Cetăţeanul turmentat.
Evenimentele evoluează rapid spre deznodământ. Zoe recupereză scrisoarea,
Dandanache este ales, iar Caţavencu, ameninţat cu poliţa falsificată, trebuie să conducă
festivitatea în cinstea noului ales. Totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare, de
împăcare şi de veselie unanimă.
La nivel compoziţional, dramaturgul foloseşte tehnica bulgărului de zăpadă, în
sensul amplificării treptate a conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache şi Zoe,
alarmaţi de un eveniment petrecut în afară şi dezvăluit parţial. Apoi, apare Caţavencu,
şantajistul şi astfel se realizează conflictul fundamental, care asigură unitatea de acţiune a
piesei. Acestuia i se adaugă o serie de conflicte secundare ( iritarea cuplului Farfuridi –
Brânzovenescu, ce se tem de ,,trădare”, apariţia neaşteptată a depeşei cu numele lui
Dandanache). Rezultă un ghem de complicaţii care acumuleză treptat altele, ca un bulgăre de
zăpadă în rostogolire.
Ca în orice comedie, se manifestă şi în ,,O scrisoare pierdută” categoria estetică a
comicului. Derularea faptelor, evoluţia conflictelor, comportamentul personajelor provoacă
râsul, demonstrează că autorul e un mare artist comic, ştiind să speculeze aspectele comice
ale realităţii.
Există , în primul rând, un comic al situaţiilor, rezultat din fapte neprevăzute şi din
prezentarea unor grupuri insolite ( triunghiul conjugal, cuplul Fafuridi – Brânzovenescu,
diversele combinaţii de adversari ).Caragiale foloseşte scheme tipice, modalităţi cunoscute în
întreaga literatură universală, cum ar fi: încurcătura, coincidenţa, confuzia, echivocul,
qui pro quo-ul, acumularea progresivă, repetiţia.
Există şi un comic al intenţiilor, ce rezultă din atitudinea scriitorului faţă de
evenimente şi oameni. Substanţa piesei este supusă unor modalităţi de tratare diferite: ironică,
sarcastică, umoristică, grotescă. Caragiale e un scriitor obiectiv, dar nu indiferent. Pare că-şi
iubeşte personajele, este îngăduitor cu ele, dar nu le iartă trăsăturile care le fac ridicole. De
aceea, le tratează cu ironie, cu umor, le pune în situaţii absurde sau groteşti, le demontează
mecanismele sufleteşti ori le reduce, uneori, la condiţia de marionete.
Dramaturgul excelează în crearea comicului de caractere. Caracterele clasice ( avarul,
fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, pedantul, păcălitorul păcălit, prostul
fudul) erau rezultatul unui proces de generalizare a trăsăturilor unei categorii mai largi, astfel
că personajul tipic devenea exponentul unei anumite clase umane. La fel procedează şi
Caragiale, considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura noastră. Trebuie, în acelaşi
timp, remarcată complexitatea nuanţelor, provenind ,, fie din intuiţia socială, fie din intuiţia
limbajului specific fiecăruia” ( Pompiliu Constantinescu), ceea ce face ca personajele să
aparţină mai multor categorii. În comediile lui Caragiale apar: tipul încornoratului
(Trahanache, jupân Dumitrache, Pampon, Crăcănel), tipul primului amorez ori al donjuanului
(Tipătescu, Rică Venturiano, Chiriac, Nae Girimea), tipul adulterinei ori al cochetei ( Zoe,
Veta, Ziţa, Didina , Miţa Baston), tipul omului politic şi al demagogului ( Rică Venturiano,
Tipătescă, Nae Caţavencu, Farfuridi,Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul
cetăţeanului ( cetăţeanul turmentat, catindatul Ipingescu, jupân Dumitrache, conu Leonida),
tipul funcţionarului ( ipistatul, Ipingescu, Pristanda), tipul confidentului ( Chiriac, Ipingescu,
Efimiţa, Pristanda, Brânzovenescu).
Deşi tipice, personajele lui Caragiale nu sunt schematice, au numeroase elemente care
le particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu celălalt.
Remarcabilă este capacitatea dramaturgului de a reţine cele mai fine nuanţe ale limbii
vorbite. Există astfel un comic de limbaj, provocat de numeroasele greşeli de vocabular, de
încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii, de ticurile verbale, nepotrivirea rezultată din
interferenţa stilurilor.
La nivelul greşelilor de vocabular se observă deformarea cuvintelor, mai ales a
neologismelor, din lipsă de instrucţie şi mimetism. Deformările apar prin pronunţie greşită
(,,famelie”, ,,renumeraţie”, ,,adrisant”, ,,plebicist”), etimologie populară
( ,,scrofulos”, ,,capitalişti”- locuitori ai Capitalei), sau prin lipsa de proprietate a termenilor
( ,,liber schimbist” înseamnă, pentru Caţavencu, ,, elastic în concepţii”).
Cele mai dese încălcări ale regulilor gramaticale şi ale logicii sunt: polisemia ( ,,ne-am
răcit împreună”), contradicţia în termeni (,,după lupte seculare care au durat aproape
treizeci de ani” sau ,,12 trecute fix”), asociaţii incompatibile ( ,,industria română este
admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul ( ,,din două
una,daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica…”), truismele (
,, un popor care nu merge înainte stă pe loc” ; ,, unde nu e moral, acolo e corupţie şi o
soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are”), expresii tautologice ( ,, intrigi proaste”),
construcţii prolixe ( ,, eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră şi eu ca românul,
imparţial…”).
Ticurile verbale ( repetiţia obsedantă a unor specificităţi de limbaj ) subliniază un
fenomen de inerţie intelectuală, de automatism psihologic, de alienare. La aceste personaje
nu mai este important ce spun, ci cum spun. Insuficienta stăpânire a limbajului le coboară şi
le dezvăluie adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă pătrunse până la ridicol,
pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se pretind şi ceea ce sunt în fond.
Nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor e şi ea o sursă a comicului de limbaj.
Multe personaje folosesc un registru lingvistic în totală contradicţie cu situaţia concretă a
momentului. Caţavencu vorbeşte cu Pristanda într-un stil oratoric, sentenţios, deşi ar fi fost
potrivită o adresare obişnuită, familiară. Ridicol, noul ales, Dandanache, se adresează
mulţimii care îl aclamă în felul ei peltic, incoerent şi familiar.
Comicul de nume ( de onomastică) este de o savoare inimitabilă. Procedeul mai fusese
folosit la noi de Vasile Alecsandri, a cărui tehnică era însă primitivă, numele alese fiind
transparente( Pungescu, Răzvrătescu, Lunătescu, Clevetici, Napoilă etc.). Caragiale
dovedeşte rafinament şi subtilitate, alegând nume ce sugerează dominanta de caracter a
personajului, originea sau rolul lui în desfăşurarea evenimentelor. Numele lui Zaharia
Trahanache sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor în funcţie de ,,enteresul”
de moment.Rezonanţa culinară a numelor lui Fafuridi şi Brânzovenescu subliniază originea
morală inferioară, prostia şi incultura.
Personajele memorabile ale dramaturgului ,,fac concurenţă stării civile” ( Garabet
Ibrăileanu). Ele sunt realizate într-o viziune clasică, în sensul că se încadrează într-o tipologie
comică, aşa cum s-a arătat mai sus.Ele pot fi văzute, însă, şi dintr-o altă perspectivă şi
încadrate diferit: Trahanache – ticăitul, Zoe – femeia voluntară, Caţavencu – ambiţiosul
demagog, Farfuridi – prostul fudul, Dandanache – prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat –
tipul naiv, Pristanda – omul slugarnic.
 Dramaturgul nu simplifică, nu reduce personajele la o singură trăsătură. În formula lui
artistică intră şi preocuparea pentru omul social, pentru culoarea specifică timpului şi
spaţiului, pentru particularităţile psihice şi de limbaj, ceea ce transformă personajele sale în
individualităţi de neconfundat.
Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic: indirecte, prin
acţiune, fapte, gesturi, atitudini, limbaj şi, mai rar, directe, de către celelalte personaje. O
modalitate de mare efect comic este şi caracterizarea lor prin nume.
Trahanache, ,,venerabilul neica Zaharia”, prezidentul mai multor ,,comitete şi
comiţii”, stâlpul puterii locale, este un vanitos înşelat şi care se înşală, totodată, asupra
propriei persoane.Poziţia lui socială şi presupusa autoritate politică şi familială sunt
subminate de de autor în registru comic. E un ticăit de o viclenie rudimentară ( găseşte o
contraarmă la şantajul lui Caţavencu), are stereotipii de limbaj şi de comportament
(recomandă tuturor să aibă ,, puţintică răbdare”). Are o gândire plată, fără adâncime, capabilă
să se entuziasmeze de truisme de genul constatării fiului său de la facultate: ,,într-o soţietate
fără moral şi fără prinţipuri, care va să zică că nu le are”.
Numele lui derivat de la ,,trahana” ( cocă moale, uşor de modelat) îi sugerează
maleabilitatea, iar prenumele – zahariseala, senilitatea. Îl modelează ,,enteresul”, ordinele de
la centru şi toţi cei care exercită o oarecare influenţă asupra sa. Pentru Zoe are un adevărat
cult şi nimic nu-i clinteşte încrederea în ea, cum nu-i clinteşte nimeni înflăcărata prietenie
pentru Tipătescu ( ,,eu n-am prefect, eu am prieten”).
Candoarea comică, refuzul de a crede în autenticitatea scrisorii ( socotită plastografie),
îngăduie încadrarea personajului în seria tipologică a încornoratului simpatic.
Tipătescu, prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă
într-un triunghi conjugal tihnit şi banal, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect
de şantaj. Apărându-se, Tipătescu îşi dezvăluie mentalitatea şi firea. El este un orgolios fără
măsură, cu o gândire de stăpân medieval. Conduce judeţul ca pe propria moşie, dovadă că
ordonă arestarea lui Caţavencu fără temei legal, cenzurează depeşele. Are sentimentul
abandonării unei cariere strălucite şi pretinde, demagogic, că s-a sacrificat pentru interesul
obştesc. În realitate, e un om lipsit de voinţă, mulţumit cu viaţa pe care o duce. Cu excepţia
unor rare accese de independenţă, se complace în tihna burgheză pe care i-o oferă Zoe şi e
ţinut din scurt de această femeie voluntară.
E lipsit de scrupule, înşelând încrederea lui Trahanache prin postura de amant al Zoei.
Are o fire impulsivă, agitată. Văzând că nu-l poate ,,cumpăra” pe Caţavencu, se năpusteşte
asupra lui, îl urmăreşte prin birou.
Încadrarea cea mai corectă a acestui personaj o face Pristanda: ,,moşia, moşie, foncţia ,
foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai , neneaco pe banii lui Trahanache, babachii”.
Tipătescu este, însă, cel mai lucid personaj comic al lui Caragiale. Are conştiinţa inechităţii şi
falsităţii sistemului electoral, oftând cu amărăciune după ce află cum s-a impus candidatura
lui Dandanache: ,,Uite pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o
iubesc. Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat!”
Sentimentele lui pentru Zoe sunt autentice , fiind gata să părăsescă totul în cazul unui
scandal şi propănându-I să plece împreună din oraş. Observaţia lui critică asupra societăţii
(,,Ce lume!ce lume! Ce lume!) vine din conştiinţa absurdităţii, stupidităţii şi ridicolului unui
regim care, considerându-se democratic şi constituţional, nu respectă, de fapt, nici o lege.
Zoe Trahanache este, printre personajele feminine ale lui Caragiale, cea mai distinsă.
Nu avem nici un indiciu că ar fi ignorantă, vulgară sau lipsită de sentiment. Energică,
voluntară, soţie a ,,stâlpului” puterii locale şi amantă a prefectului, conduce din umbră
judeţul. Uneori, pentru a-şi atinge scopul, joacă o adevărată comedie a slăbiciunii feminine.
Trahanache o consideră ,,simţitoare” şi are grijă să o protejeze, ascunzându-i lucrurile
neplăcute, cum e ,,plastografia” folosită de Caţavencu. Speriată de şantaj, încearcă să îl
convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile lui avocatului, făcând uz de lacrimi şi ,,leşinând”,
lamentându-se. Nereuşind, pune piciorul în prag şi-şi dovedeşte firea autoritară şi
strigând:,,Eu îl aleg, eu şi cu bărbatul meu.” Comportamentul ei e surprinzător: îl iartă pe
Caţavencu şi-i câştigă devotamentul, amintindu-i că mai sunt şi ,,alte Camere”, deci alte
prilejuri de a ajunge deputat, cu condiţia să accepte patronajul ei. Gestul acesta generos,
săvârşit cu naturaleţe şi fără pic de ranchiună, face parte din armele seducţiei exercitate
asupra tuturor bărbaţilor, de la Trahanache până la Cetăţeanul turmentat , care vede în ea
o ,,damă bună”.
Nae Caţavencu, avocat, director proprietar al gazetei ,,Răcnetul Carpaţilor”,
întruchipează tipul arivistului şi al demagogului. Umblă cu ,,machiaverlâcuri” în mod
conştient, căci îl citeză mereu pe Machiavelli ( ,,scopul scuză mijloacele”), atribuind însă
această afirmaţie ,,nemuritorului Gambeta”, de unde deducem grosolana incultură.
Ţelul său este de a parveni pe scena politică, de a ajunge deputat şi pune în slujba lui
un întreg arsenal de mijloace deloc surprinzătoare în contextul respectiv. Câtă vreme deţine
scrisoarea compromiţătoare, conduce cu aplomb ofensiva, dovedindu-se inflexibil, orgolios,
agresiv, refuzând toate alternativele propuse de Tipătescu. Are convingerea superiorităţii
sale, se consideră liderul tinerei burghezii locale şi, prin urmare, îndreptăţit să obţină
mandatul. E un ambiţios fără tenacitate, căci, pierzând instrumentul de şantaj, se resemnează
rapid, e pregătit să-şi schimbe masca şi să intre în alt rol. Labilitatea comportamentului său
provine din rapida adaptare la situaţie, fără complexe sau mustrări de conştiinţă. În funcţie de
situaţie, el poate fi ipocrit, teatral, plin de sine, sentimental, patriot, orator, dar şi umil, retras,
neputincios. Discursul în faţa alegătorilor este o mostră de insuficienţă intelectuală, dovedită
de folosirea improprie a cuvintelor ( ,,capitalişti”- locuitori ai Capitalei), de asociaţiile
incompatibile ( ,,industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire…”). În numele progresului doreşte şi la noi criza din Europa(,,Până când să n-
avem şi noi faliţii noştri?”). După o astfel de expunere (,,Scopul societăţii este ca România să
fie bine şi tot românul să prospere”) e clar că patriotismul său e unul aparent, de faţadă.
Caţavencu e un actor desăvârşit, devotat numai ambiţiei sale de a parveni, astfel că ,, tăria
opiniunilor” e uitată în final, de vreme ce trece de cealaltă parte a baricadei şi acceptă să
conducă manifestaţia închinată noului ales, Agamemnon Dandanache.
Demagogia, sugerată şi de nume, e principala trăsătură a acestui personaj care
întruchipează tipul politicianului demagog, exponentul unei societăţi pe care dramaturgul o
satirizează cu ironie veselă.
Agamemnon Dandanache, urmaşul prin nume al straşnicului războinic homeric
(Agamemnon), cuceritor al Troiei, produce o adevărată ,,dandana” prin aplicarea rece şi
metodă a ,,machiaverlâcului”. El nu e doar o soluţie ,,deus ex machina”, ci şi o efigie a lumii
caragialiene. În întregul comediei nu pare deloc artificial, ci vine să agite şi mai mult
tensiunea. Creându-l intenţionat ,,mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”,
autorul revarsă asupra lui o adevărată cascadă de mijloace ale comicului, caricaturizându-l
până la grotesc. Şantajul e pentru acest personaj imoral o formă de diplomaţie: ,,Aminteri
dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam…”. Faptul că vorbeşte peltic şi sâsâit sporeşte
efectul comic. Ramolismentul intelectual, automatismele, ticurile accentuează ridicolul în
contrast cu vanitatea politică, căci toate pretenţiile lui nu au argumente reale, oneste.
Dandanche e o caricatură ilară, cu o memorie în derivă, un stupid mândru de geniul lui: ,,Aşa
e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?”. E convins că secretul reuşitei e să nu-ţi ţii
cuvântul dat şi să-ţi păstrezi toate armele ca ,, la un caz iar – pac!…la <<Războiul>>!”.
Farfuridi aparţine şi el tipului demagogului şi este un prost de o teribilă fudulie.Are
despre sine o părere foarte bună, pe care o mărturiseşte admirându-şi ipostazele civice( ,,Eu
am, n-am să mă-ntâlnesc cu cineva, la zece trecute fix mă duc la târg”) şi ideologice (,, iubesc
trădarea, dar urăsc pe trădători”). Insuficienţa mentală, obtuzitatea intelectuală se relevă prin
totala confuzie semantică şi gramaticală a discursurilor, adevărate mostre de umor absurd.
Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic cu Farfuridi. Temperamentului coleric al
acestuia îi opune o fire mai domoală, mai precaută. Ambii trăiesc cu spaima că s-ar putea să
nu fie consideraţi membri marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism de sciziune
şi de trădare, trimiţând la Centru telegrame ,,semnate anonime".”
Numele lor, derivate subtil cu sufixe greceşti şi româneşti, indică un amestec specific
al clientelei politice care, indiferent de origine, se bucură de aceleaşi
avantaje ,,constituţionale”. Totodată, rezonanţa lor culinară sugerează stupiditatea.
 Cetăţeanul turmentat este un personaj simpatic, dar nu inocent, pentru că, deşi duce
scrisoarea ,,adrisantului” o citeşte mai întâi sub felinar, încălcând astfel etica meseriei de
poştaş pe care o practicase înainte de a deveni ,,apropitar” cu drept de vot la Colegiul III.
Aşadar, stăruinţa lui în acţiune nu provine din responsabilitate, ci e un mai vechi automatism
redeşteptat de băutură. Simbolic, viciul lui reprezintă deruta alegătorului simplu, îmbătat de
discursurile demagogice şi neştiind pe cine să voteze.
Pristanda, tipul slugarnicului, este prozaic şi practic,, conducându-se după principiul
nevestei: ,,Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând!”. Deşi e
omul lui Tipătescu, îl tratează cu umilinţă şi pe Caţavencu, simţind că adversarul de azi poate
fi prefectul de mâine. Personajul este admirabil caracterizat prin limbaj. El foloseşte
numeroşi termeni populari, chiar regionalisme şi deformează, din lipsă de instrucţie,
neologismele (,,bampir”, ,,famelie”, ,,catrindală”, ,,renumeraţie”, ,,scrofulos” etc.). încalcă
fără complexe normele gramaticale, trădându-şi incultura.
Repetarea automată a unor cuvinte şi replici din vocabularul stăpânilor dovedeşte
dorinţa lui servilă de a intra în graţii, dar şi caracterul rudimentar al gândirii. Ticul său verbal,
,,curat”, produce asociaţii comice: ,,curat murdar”, sau pune sub semnul ridicolului toată
mascarada electorală: ,,curat constituţional”.Îşi scuză toate matrapazlâcurile invocând familia
numeroasă: ,,famelie mare, renumeraţie, după buget, mică…”. Numele său, luat de la un joc
moldovenesc în care se fac paşi la dreapta şi la stânga, dar, de fapt, se rămâne pe loc, se
potriveşte cu şiretenia lui primitivă.
Considerat un Moliere al românilor, adică un moralist şi un caracterolog , I. L.
Caragiale oferă o imagine realistă a societăţii rromâneşti a vremii lui.