PROFEŢI ŞI PROFEŢII ÎN LITERATURA ANTICHITĂŢII

Delia-Andreea MANILIUC D.
Limbă și literatură română – Limbă și literatură franceză, II, gr. 5

Având drept temă și subiect de analiză totodată, denumit (ca în titlu, desigur) Profeți și profeții
în literatura Antichițății, am ales să ating treptat o serie de idei pe care le consider necesare și eficiente
acestui tip de conținut: o scurtă introducere pentru ceea ce adnotă1 termenii de profet și profeție în
general, dar și în literatura anilor 400, axându-mă pe Oedip rege, în final aducând în temă și referințe
critice.
După anii 1200, termenul de „profeție2” a căpătat diferite derivate, însă de fiecare dată cu
aceeaşi semnificaţie, anume aceea că reprezintă mesajul lui Dumnezeu asupra unui preot ales să
înțeleagă și să vadă lucruri pe care ceilalți nu o pot face. „Profeția este, –potrivit lui Maimonide – în
adevăr și realitate, o emanație transmisă de Ființa divină prin intermediul intelectului activ, în primul
rând facultății raționale a omului, și apoi facultății sale imaginative3”.
În ceea ce privește tragedia greacă Oedip rege, scrisă de Sofocle, în 420, subiectul central se
învârte în jurul confruntării dintre om şi destin, mai precis confruntarea dintre Oedip şi prezicerile
profetului Tiresias, care, încă de la începutul scrierii, l-a întărâtat pe acesta în aflarea adevărului, în
final, dovededindu-se a-i fi fatal.
Începutul tragedieie ni-l prezintă pe Oedip în perioada lui de glorie, în culmea măreției; se afla
în fața palatului său, „poporul în genunchi îl implorau să-i scape și să înlăture epidemia abătută asupra
Thebei”4. Toată lumea avea încredere în el, credeau în forțele lui datorită faptului că mai scăpase țara
și de alte probleme, din acest motiv, Oedip, era văzut, prin ochii celor din Theba precum« cel dintîi,
cel mai buni dintre oameni5». Era devotat oamenilor săi, îi iubea, de aceea voia să facă tot ce-i stătea
în putință pentru a-i scăpa de orice urmă de suferință, durere sau boală. Trăia prin ei, suferea odată cu
ei „Acum, la chemarea alor săi, el se emoționează și declară că suferă mai mult decât oricare dintre
thebani, pentru că suferă pentru Theba întreagă6” și nu voia să-i dezamăgească nicicum. Poporul avea
încredere în el, era iubit, respectat și apreciat însă dificultatea era alta, voia cu orice preț să afle cine
l-a omorât pe Laios, motiv pentru care „îl trimite pe cumnatul său Creon la Delfi pentru a consulta
oracolul”7, vrând cu orice preț să rezolve acest mister în jurul căruia se învârte întreaga operă.
Tragicul este cu adevărat prezent în întâmplările ce urmează, patru la număr, întâmplări care
înfățișează atacurile destinului asupra sorții lui Oedip, ultimul altac fiindu-i catastrofal în cele din
urmă. Deși pentru rege aceste indicii din partea sorții sunt doar niște abateri de la aflarea ucigașului
lui Laios, divinitatea complotează împotriva lui, trimițându-i primul semnal de alarmă, anume pe
profetul Tiresias. Epuizând aproape toate variantele în ceea ce-l privește pe cel responsabil de crimă,
Corifeul îi propune regelui să apeleze la profetul Tiresias pentru a le lumina ipotezele „Cunosc pe-un
rege care vede, tot așa/ Ca Phoibos Domnul: e Tiresias. ’Ntrebîndu-l, /O, rege, ne va spune totul prea
limpede”8. Deși era orb și foarte bătrân, profetul era înzestrat cu harul divin, dându-le de înțeles că
răspunsurile la toate întrebările sunt chiar în fața lor, scoțând în evidență că însuși regele este cel ce
a săvârșit fapta. Oedip refuză a crede asta, însă nu se lasă până ce adevărul nu va ieși la suprafață.
Al doilea semn al divinității împotriva regelui este reprezentat de Iocasta, soția sa. Dorind să
calmeze spiritele, aceasta intervine în disputa dintre fratele Creon și soțul său. Încearcă să-l calmeze
pe Oedip din răsputeri, dându-i de înțeles că oracolele nu au niciun rost și nicio semnificație.
Momentul în care regele începe a se simți vinovat de crimă, este atunci când soția sa i-a spus, fără
băgare de seamă că „Odinioară un ghicitor a prezis lui Laios că va pieri de mâna fiului său. Or, acest
rege a fost asasinat de bandiți, la o răspîntie, în timpul unei călătorii pe care o făcea înafara cetății, iar
singurul fiu pe care l-a avut fusese expus în munți, pentru a muri acolo, trei zile după nașterea sa. Iată
crezarea ce se poate acorda ghicitorilor9”. În urma întrebărilor adresate Iocastei, regele era din ce în
ce mai sigur că vinovatul era el însuși, însă refuza a crede asta și se lega de un ultim detaliu care nega
aceasta ipoteză a sa, anume cea a martorului, deși el știa foarte bine că era singur la săvârșirea crimei.
Al treilea atac pe care destinul îl pune în cârca regelui se apropie cu pași repezi de adevăr...
Este vorba despre oracolul ce i-a fost făcut regelui în tinerețea sa, adică să-și omoare tatăl și să se
căsătosească cu mama, din acest motiv a părăsit Corinthul și s-a îndreptat spre Theba. Coincidență
sau nu, îi este anunțată moartea regelui din Corinth și se bucură că nu a fost el părtaș cum a crezut,
însă refuză să se ducă acolo pentru ca cea de-a doua profeție în ceea ce o privea pe mama sa să nu o
adeverească. Punând toate aceste oracole cap la cap, Iocasta este prima care realizează un lucru, că
profeția profetului Tiresias fusese adevărată, deși au negat-o până în ultima clipă. Încearcă din
răsputeri să-l convingă pe Oedip să nu mai forțeze acest secret, însă acesta nu se lasă...
În ultimul episod, destinul îi pune adevărul pe tavă lui Oedip, exact așa cum și-a dorit încă de
la început, însă cum niciodată nu s-a așteptat. Este momentul în care află de la slujitor că el este fiul
lui Laios. Acela a reprezentat momentul descâlcirii misterului: aflase cine era ucigașul regelui
Corinthului, chiar el, Oedip. Fără a sta pe gânduri, regele s-a orbit cu propriile mâini „Adevărul este
deodată prea orbitor. El aleargă să se orbească el însuși10”.
Finalul tragediei ne ilustrează un tablou morbid și sumbru, cu Iocasta spânzurată și cu regele
aflat în fața palatului său exact ca la începutul piesei, însă cu o diferență, acum nu se mai bucura de
trufie, măreție și glorie, ci de opusul acestora, era copleșit de rușine și durere. Deși tindem să credem
că Oedip a fost învins de destin, acesta îl acceptă în final exact așa cum a fost, motiv pentru care
părăsește Theba.
Raportându-mă la referințele puse la dispoziție, dar și la părerea mea despre această operă, aș
vrea să punctez următoarele aspecte: în ciuda vechimii acestei tragedii (din Antichitate), consider că
este în continuare citită, apreciată și de efect pentru modul în care ne transpune într-o altfel de lume,
trezind în noi„ o gradație de sentimente ce culminează cu zguduirea prijeluită de catastrofa finală11”,
ținându-ne cu sufletul la gură și emoționându-ne până la finalul acesteia; ne face, de asemenea, să
credem cu adevărat în profeți și profețiile acestora, fiind, fără doar și poate, semne divine, care,
bineînțeles, nu pot fi schimbate sau amânate, ci doar asumate; „Oedip rege înfățișează descoperirea
păcatelor involuntare ale eroului”. 11

1
„adnotă” – a face însemnări pe marginea unui text, care să explice, să întregească textul respectiv.
2
„profeție” – Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Profe%C8%9Bie) (10.01.2021)
3
Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Profe%C8%9Bie) (10.01.2021)
4
André Bonnard, Civilizația greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică,
București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”, p. 82.
5
André Bonnard, Civilizația greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică,
București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”, p. 83.
6
André Bonnard, Civilizația greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică,
București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”, p. 83.
7
André Bonnard, Civilizația greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică,
București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”, p. 83.
8
Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M.
Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 360.
9
André Bonnard, Civilizația greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică,
București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”, p. 85.
10
André Bonnard, Civilizația greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică,
București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”, p. 88.
11
Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu introductiv și comentarii de D. M.
Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 346.

BIBLIOGRAFIE:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Profe%C8%9Bie (10.01.2021)
André Bonnard, Civilizație greacă. Vol. II, traducere și note de prof. Univ. Dr. Iorgu Stoian,
Editura Științifică, București, 1967. –cap. „Sofocle și Oedip- a răspunde destinului”.
 Sofocle, Oedip rege, în românește de Dan Botta în Tragicii greci. Antologie, studiu
introductiv și comentarii de D. M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București,
1958.