UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCATIE FIZICA SI

SPORT

REFERAT
TEMA:TITU MAIORESCU

ELABORAT:LUPASCU MARIA GR 308 EF

VERIFICAT:LESCU ARTUR
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a
fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru
de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic
şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion
Luca Caragiale sau Ioan Slavici.
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu
Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului,
Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea
Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a
sublinia înrudirea cu Petru Maior.
Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.
În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era
salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa
I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună
i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.
În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile
Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice"
(ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al
Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe
care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de
cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca
pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic
să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care,
provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl
obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o
încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.
Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează
seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui
Maiorescu se instaurează acum.
În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea
doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie
Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe
înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.
În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna
noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al
Gimnaziului central din acelaşi oraş.
În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria
republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu
Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie
până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din
Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă
de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din
Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază
pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se
numără şi Ion Creangă.
La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în
1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din
Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din
însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va
pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie
1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.
La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime
dotal".
Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din
toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe
făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care
totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de
cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta
tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai
târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă,
academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la
30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită
de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor
aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate
funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să
dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.
Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi
despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei
de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade
Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al
şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi
prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de
idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a
adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă
Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică
judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera
literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe
o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul
Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar
acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se
nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul
artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar,
atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai
înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici.
Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în
conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Titu Maiorescu - indrumator al culturii si literaturii romane

Contributia lui Titu Maiorescu este foarte importanta in domeniul limbii, al
literaturii, al esteticii si al filozofiei. Varietatea preocuparilor sale l-a facut pe
criticul literar Nicolae Manolescu sa afirme, ca domeniul de activitate a lui Titu
Maiorescu este toata cultura.
Prin combaterea mediocritatii, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a facut o
necesara opera de salubrizare si ierarhizare a valorilor. El a desfasurat o activitate
de indrumator al culturii si a literaturii romanesti intr-o perioada cand acestea
erau amenintate de impostura si noua valoare. Toate acestea s-au putut vedea in
contributia lui Titu Maiorescu in:
I. In domeniul limbii
Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul limbii a fost facuta prin: Articole
despre scrierea limbii romane (1866), Limba romana in jurnalele din Austria
(1868), Betia de cuvinte (1873), Raport citit in Academia Romana asupra unui nou
proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881), Oratori, retori, limbuti (1902).
Acestea au ajutat la:
1.Introducerea alfabetului latin in locul celui chirilic: Punctul nostru de plecare
in stabilirea alfabetului roman a fost regula de a scrie sonurile romane(=unitati de
masura pentru taria sunetelor) cu litera latina corespunzatoare.

2.Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvant se scrie cum se pronunta.

3.Combaterea etimologismului: “Ce voieste acum etimologismul in ortografia
romana? Voieste sa ne aduca gramatica la forma cea mai etimologic pura, sa ne
arunce limba cu secole inapoi.”
4.Imbogatirea vocabularului cu neologisme: “Acolo unde astazi lipseste in limba
un cuvant, vom primi cuvantul intrebuintat in celelalte limbi romanice, mai ales in
cea franceza.”
5.Combaterea stricatorilor de limba prin:
 respingerea calcului lingvistic (traducerea literara a expresiilor idiomatice): Titu
Maiorescu critica gazetarii care traduc cuvant cu cuvant expresii idiomatice
nemtesti intraductibile.
 ridiculizarea betiei de cuvinte (verbalism, vorbarie): “Cuvantul, ca si in alte
mijloace de betie, e pana la un grad oarecare un stimulant al inteligentei.
Consumat insa in cantitati prea mari si mai ales preparat astfel incat sa se prea
eterizeze si sa-si piarda cu totul cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc
puternic pentru ametirea inteligentei.”
Parerile in domeniul limbii si-au dovedit valabilitatea. In 1880-1881 Academia
romana aproba sistemul ortografic propus de Titu Maiorescu pentru intreaga
tara. Astfel Junimea si Titu Maiorescu au constituit un factor important al
unificarii limbii romane literare modern.
II. In domeniul literaturii
Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul literaturii a aparut in: “Asupra poeziei
noastre populare “(1868), “O cercetare critica asupra poeziei noastre” (1867),
“Directia noua in poezia si proza romana” (1876), “Comediile lui I.L.Caragiale”
(1885), “Poeti si critici” (1886), “Eminescu si poeziile lui “(1889). Acestea au dus
la:
1.Aprecierea poeziei populare
2.Aprecierea traditiei, a inaintasilor
3.Incurajarea tinerelor talente
4.Aprecierea operei in functia de valoarea artistica estetica
5.Combaterea mediocritatii si a lipsei de talent
6.Promovarea criticii literare stiintifice
In acest domeniu Titu Maiorescu a dovedit intuitie, bun gust si simt al valorilor.

II. In domeniul culturii

Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul culturii a fost ilustrata in opera: “In
contra directiei de astazi in cultura romana” (1868) de unde a reiesit:
Teoria formelor fara fond: “In aparenta avem politica si stiinta, avem jurnale si
academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem
chiar o constitutie. Dar in realitate toate acestea sunt productiuni moarte,
pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar.”
Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezinta si un aspect pozitiv in
sensul ca respinge imprumuturile exagerate, neselective si imitatiile fara valoare.
In realitate Titu Maiorescu si junimistii pledau pentru ridicarea fondului autohton
la inaltimea formelor imprumutate.
Conceptia estetica a lui Titu Maiorescu Conceptia estetica a lui Titu Maiorescu nu
este in intregime originala si nici unitara, adica are contradictii. Astfel Titu
Maiorescu preia idei din:
 poeticile antichitatii (Platon, Aristotel)
 filozofia idealista germana (Kant, Hoegel, Schopenhauer)
 estetica clasica romantica si realista
Titu Maiorescu regandeste aceste idei si le nuanteaza personal.Meritul lui este ca
a elaborat o conceptie estetica spre deosebire de inaintasii sai Alecu Russo, Vasile
Alecsandri si Mihail Kogalniceanu, care au exprimat pareri despre diferite
probleme literare in cateva articole.
O cercetare critica asupra poeziei romane
Cel mai important articol in care Titu Maiorescu isi exprima conceptia estetica
este “O cercetare critica asupra poeziei romane” (1867). In acest articol Titu
Maiorescu porneste de la deosebirea fundamentala dintre arta si stiinta:
 arta, frumosul, pasiuni, emotii, sentimente exprimate intr-o forma frumoasa se
adreseaza sufletului
 stiinta, adevarul, idei, se adreseaza ratiunii
Pe baza acestor deosebiri si cu ajutorul celor doua elemente fundamentale ale
operei literare (continutul si forma), Maiorescu defineste poezia. Dupa el aceasta
cuprinde sentimente, pasiuni, emotii exprimate intr-o forma sensibila. Fondul nu
trebuie inteles ca idee propriu-zisa, ci ca sentiment sau pasiune prin urmare
iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania, etc. sunt obiecte poetice;
invatatura, preceptele morale, politica, etc. sunt obiecte ale stiintei, niciodata ale
artelor. Pentru Titu
Maiorescu poezia este un repaus al inteligentei, care trebuie sa exprime
sentimente si nu idei politice pentru ca politicul se adreseaza ratiunii si nu
fanteziei.
Titu Maiorescu poluleaza aici principiul autonomiei esteticului (adica esteticul
independent de social si politic). Criticul literar N. Manolescu aduce o precizare
esentiala aratand ca Titu Maiorescu nu elimina total politicul din poezie ci numai
tendinta moralizatoare expresa, adica politicul si socialul insuficient transfigurat
artistic.
Asa se explica faptul ca Titu Maiorescu respinge o poezie manifest-social, ca “Noi
vrem pamant “ de G. Cosbuc, dar apreciaza lirica patriotica a lui O. Goga.
Titu Maiorescu defineste conditiunea ideala a poeziei , care cuprinde totalitatea
sentimentelor, emotiilor, pasiunilor exprimate de poet si conditiunea materiala ,
care cuprinde cuvintele, expresiile, figurile de stil prin care poetul isi exprima
sentimentele.
Betia de cuvinte In opera lui Maiorescu “Betia de cuvinte”(1873) ,tinta polemicii
este "Revista Contimporana" care lauda unii autori mediocri. Acestia, pentru a
exprima o singura idee, foloseau o insiruire de sinonime fara rost.

Titu Maiorescu ridiculizeaza discrepanta dintre forma şi fond.Acest studiu este

subintitulat ”Studiu de patologie literara”. Din acel moment, ziaristica noastră nu
a mai fost privita doar prin prisma opiniilor exprimate, ci si a modului in care
acestea erau exprimate.
Titu Maiorescu pornea ofensiva impotriva celor ce denaturau "spiritul propriu
national” care “nu par a avea constiinta raului ci raspandesc increderea de a fi cei
mai buni stilisti ai literaturii romane", cu armele omului de stiinta, cu rigoarea in
demonstratie, ce a fost caracteristică profesorului de logica si, bineinteles,
criticului, atunci când devierile stilistice imbracau formele “patologiei literare".
Atacul incepe in gama pamfletului, citandu-l pe Darwin, care vorbeste despre
“ameteala artificiala” observata in regnul animal. Demonstratia nu se abate de la
aceasta premisa, urmarind "simptomele patologice ale ametelii produse prin
intrebuintarea nefireasca a cuvintelor", care „ni se infatiseaza treptat, dupa
intensitatea imbolnavirii". Darwin ne spune ca multe soiuri de maimute au
aplecare spre bautura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor: "ele sunt in stare, zice
el, sa fumeze si tutun cu multa placere, precum insumi am văzut.
Brehm povesteste ca locuitorii din Africa de miaza-noapte prind pavianii cei
salbatici, punindu-le la locurile unde se aduca, vase pline cu bere de care sa se
imbete.
Acest studiu reprezintă, deopotriva, modelul unei analize stilistice laborioase
care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparatia pe care o
face chiar de la inceput, cauta sa inscrie obiectul atacului sau intr-o zona ridicola.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea sa duca aceasta
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, in mare majoritate polemice , impotriva
atâtor directii gresite ale culturii noastre din acea vreme, vadeste rigoare,
economie de mijloace, rostiri sententioase, un vocabular care nu ceda curente
lingvistice arficiale din acea vreme.
Toate aceste inzestrari au facut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu sa capete
valoarea unor adevaruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezinta textul în care
a fost formulata ceea ce s-a numit de atunci (adica din 1868) si a ramas pana in
prezent , “teoria fără fond”. Expusă in studiul "In contra directiei de astazi in
cultura romana”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială
românească ocupă un spatiu extrem de restrans, fiind un model de conciziune,
de esentializare stilistica. Frazele au o simetrie perfecta in alcatuirea lor
riguroasa, repetitiile au o valoare stilistica ,ca apoi sa se arate, ca o incununare
negativa, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt
concrete, si accentuarile prin cateva cuvinte vin sa puna în evidenta o stare de
fapt ce nu poate sa fie contestata.
Cea de-a doua reactie impotriva stilului artificial, grandilocvent, a "Betiei de
cuvinte", a vocabularului pretios si pretentios, impovarat de expresii si cuvinte
preluate fie din latina, fie din limbi straine, a fost de esenta satirica si apartine lui
Caragiale. Se integreaza universului parodic al marelui scriitor si va fi studiat la ce
are o importanta covarsitoare in evolutia stilisticii presei romanesti.
In contra direcției de astăzi în cultura română
“În contra direcției de astăzi în cultura română” este un studiu al lui Titu
Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a
conștientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face și un istoric al crizei
respective descriind progresul șovăitor al culturii române care, până la începutul
secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din
epoca pașoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorși de la
studii din Franța și Germania, aduc idei noi dar și forme culturale noi care
înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural.
În propriile sale cuvinte, "În aparență, după statistica formelor din afară, românii
posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem
jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem
teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni
moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel
cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne
desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de
fapt acea abundență de forme culturale străine care nu se potrivește deloc
fondului național. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forțată el fiind de părere
că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii
române.
Comediile domnului Caragiale
“Comediile domnului Caragiale” este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din
dorința de a-l apăra pe I. L. Caragiale de atacurile din presa vremii care-l acuzau
de imoralitate (datorată prezenței unei lumi de joasă speță în piesele sale:
oameni "vițioși sau proști", amor nelegiuit etc.). Pornind de la constatarea că
tipurile și situațiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenția că artistul
recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare
practică.
Stratul social luat sub observație de Caragiale în aceste comedii este cel de jos, iar
aspectele prezentate sunt tipice, există la toată lumea, autorul dramatic
descoperind existența unei societăți în toată veridicitatea ei, "sub formele unei
spoieli de civilizație occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat și
transformată într-o adevărată caricatură a culturei moderne." Tipologia
personajelor este, de asemenea, diversă, caracterizată cu o intuiție și o fervoare
critică de-a dreptul remarcabile.
n studiul său, Maiorescu precizează faptul că societatea, împreună cu opinia
publică, consideră drept trăsătură caracteristică a comediilor lui Caragiale
trivialitatea, însă argumentele și comparațiile aduse pe parcursul articolului au
întemeiat concluzia că în lumea artei nu poate fi vorba de "trivial", ci fiecare
scriitor are dreptul său literar incontestabil.
Eminescu și poeziile sale
“Eminescu și poeziile sale” este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în
anul 1889, anul morții lui Eminescu, și este prima lucrare de exegeză (analiză /
interpretare) a operei eminesciene. Așadar, Maiorescu devine primul
eminescolog (cercetător și cuceritor al operei eminesciene).
Așa cum arată și titlul, studiul cuprinde două părți: prima parte se referă la viața
poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a
operei acestuia („poeziile lui”). În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date
din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoșani, a studiat la
Cernăuți, Viena și Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea
potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de
sărăcie și arată că ea a fost moștenită ereditar (doi frați ai acestuia s-au sinucis
după ce înnebuniseră!). Consideră că viața sa plină de excese (abuz de tutun,
cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a acestei boli și nu factorul care a
cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiindu-i ca trăsături definitorii
inteligența, memoria extraordinară (capacitatea de a reține un volum imens de
cunoștințe), cultura excepțională (cunoscător al filosofiei, al credințelor
religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul
constant pentru nou, pentru teoriile științifice, economice, filosofice etc.),
modestia (refuzul premiilor și al gloriei; simplitatea pe care o dovedește în
discuția cu regina României, Carmen Sylva).
Pune în discuție pesimismul eminescian și arată că acesta a fost unul nativ, nu
unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei și a lipsurilor cu care
s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului,
arătă că, oricând și oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit același
pesimism, aceeași dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist, ci
unul metafizic, izvorât din conștientizarea nedreptăților sociale, politice, dar mai
ales din conștientizarea tragismului condiției umane. Contactul cu filosofia lui
Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect
structurii sufletești a lui Eminescu.
In partea a doua a studiului, consacrată operei lui Eminescu criticul supune
analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare
genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului și al conținutului de idei,
socotit inovator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce
individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa și o
face inconfundabilă este bogăția ideilor filosofice și frumusețea limbajului,
„semnul celor aleși”. Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase,
științifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, și le explică prin cultura
excepțională a acestuia. Evidențiază talentul excepțional dovedit în mânuirea
limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea
ideilor.
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în
femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greșit, arată că
erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci
platonismul.
Remarcă bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului,
originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuși identifică trei tipurti de
rime:
a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat (sine-
mi”/ „inemi”; „suie” cu „nu e”).
b) Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu unul prozaic,
neliterar („nalte” cu „încalte”)
c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu
„Baiazid”; „oaspe” cu „Istaspe”).
Observă că poetul a utilizat relativ puține cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi.
Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” și „Oda”. Arată că una dintre sursele
muzicalității liricii poetului de la Ipotești o constituie numele proprii (Dalila,
Venera, Basarabi, Mușatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor și faptul că a
valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecțiune
aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a fost confirmată
mai târziu, arătând că „pe cât se poate omenește prevedea”, literatura (poezia)
românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian
(deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naște toată poezia
secolului următor).

Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

BIBLIOGRAFIE:
1. Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu. Bucuresti, 1925
2. www.ro.wikipedia.org;
3. www.autorii.com.