Prezentul comunismului: memorie culturală

şi abordări istoriografice

Editori: Claudia-Florentina DOBRE, Valeriu ANTONOVICI

Ratio et Revelatio
2016

1
Introducere

În cei 26 de ani care au trecut de la căderea comunismului în România, memoria1 şi

istoria acestui regim au fost prezente în spaţiul public sub diverse forme : uitare asumată,

anticomunism, nostalgie ironică sau pseudo-nostalgie, victimizare şi culpabilizare.

„Regimul de istoricitate”2 postcomunist, inspirat de modelul occidental al epocii

mărturisirii (l’ère du témoignage)3, a privilegiat memoria ca mod de raportare la trecut.

Memoria nu înseamnă însă o redare obiectivă a trecutului, ci, prin apelul la experienţă şi

rememorare, reprezintă o modalitate mai mult sau mai puţin fiabilă de actualizare a

acestuia. Memoria reconstruieşte trecutul plecând de la prezent şi în funcţie de contextul

social şi de ceea ce Halbwachs numea „cadrele sociale ale memoriei”. „În epoca

mărturisirii”, memoria joacă un rol important în definirea individului, grupului,

comunitaţii şi chiar a naţiunii.

Memoria este în primul rând o funcţie biologică a creierului uman ce presupune o

serie de procese precum cele de codare şi restituţie4. Toate celelalte definiţii ale memoriei

fac apel la un cod cultural care alocă acestui concept diverse conţinuturi şi roluri în funcţie

de necesităţile de interpretare ale unei comunităţi / societăţi sau ale unor cercetători mai

mult sau mai puţin avizaţi. Se vorbeşte şi se scrie despre memoria colectivă, comunicativă,

culturală, publică, oficială, socială, istorică, naţională, despre locuri de memorie5,

„regimuri memoriale”6 etc.

1
Termenul de memorie folosit în acest caz se referă atât la memoria culturală cât şi la cea colectivă şi chiar individuală.
2
Memoria a înlocuit viitorul ca legitimare a acŃiunilor prezentului. François Hartog, Régimes d'historicité. Présentisme
et expériences du temps, Paris, Seuil, 2002.
3
Annette Wieviorka, L’ère du témoin, Paris, Plon, 1998.
4
Guy Tiberghien, „Croire à la mémoire… Comprendre la mémoire?”, în Croire à la mémoire? Approches critiques de
la mémoire orale, Rencontres internationales Saint-Pierre Hôtel «La Lanterna», 16, 17 et 18 octobre 1986, p. 42.
5
NoŃiunea de „lieux de mémoire” elaborată de Pierre Nora este deja folosită cu sensuri diferite în funcŃie de
interlocutori şi de proximitatea acestora cu teoriile şi conceptele elaborate de cercetătorii domeniului studiilor
memoriale.
6
Definesc „regimul memorial” preluându-l pe Johann Michel ca fiind : „un cadru cognitiv de percepŃii şi amintiri ce
constituie la un moment istoric dat structurile memoriei publice oficiale. „Memoria publică oficială” se defineşte prin
suma reprezentărilor memoriale şi prin cadrul juridic normativ produse de actorii publici.” Johann Michel, „Du
centralisme à la gouvernance des mémoires publiques”, pe site-ul www.sens-public.org, p. 3.

2
 Noţiunile de „locuri ale memoriei”, „memorie colectivă” au devenit deja locuri

comune în discursul academic şi public. Folosite în cele mai multe cazuri abuziv şi

imprecis, conceptele memoriale pot crea confuzii şi neînţelegeri.

Pierre Nora definea „memoria colectivă” ca : „amintirile, conştiente sau nu, ale unei

experienţe trăite sau mitificate de către o colectivitate, care fac parte integrantă din

identitatea acelei comunităţi. Amintiri ale unor evenimente trăite direct sau transmise prin

intermediul tradiţiilor, pe cale orală sau scrisă. Memoria colectivă este o memorie activă,

întreţinută de instituţii, rituri, istoriografie, literatură etc.”7

Un conţinut asemănător defineşte în opinia lui Jan Assmann „memoria culturală”8.

Aceasta este o formă a memoriei colective (în sensul dat acestui concept de Maurice

Halbwachs9) împărtăşită de o comunitate largă de oameni ce are rolul de a le asigura

acestora o identitate culturală / naţională / colectivă. Memoria culturală se menţine de-a

lungul generaţiilor prin practici culturale şi instituţii precum lucrări istorice, literare,

artistice, prin ritualuri, simboluri, monumente, memoriale etc.10 Memoria culturală

transformă anumite evenimente şi figuri din trecut în subiecte ale rememorării publice

ducând treptat la o mitologizare a acestora.11 Miturile devin astfel o naraţiune despre

trecut menită să explice evenimente ce au avut loc sau să dea forţă şi sens prezentului12.

În România, constituirea unei memorii culturale a comunismului este parte a unui

proces în desfăşurare influenţat pe de o parte de regimurile memoriale, iar pe de altă

parte, de memoria diverselor grupuri, uneori marginale, alteori dominante. Reprezentările

trecutului comunist promovate de fiecare din aceste grupuri au creat un spaţiu memorial

concurenţial în care victimizarea a putut coexista cu paradigma culpabilităţii comune, dar

şi cu o anamneză publică quasi-eşuată şi încă neasumată de societate. Istoriografia a

7
Pierre Nora, „Mémoire collective”, în J. Le Goff (ed.), La nouvelle histoire, Paris, Retz, 1978, p. 398.
8
Memoria culturală, este definită de Jan Assmann ca fiind „o instituŃie în sine bazată pe puncte fixe din trecut.” Jan
Assmann, „Communicative and Cultural Memory”, în A. Erll, A. Nunning (ed.), A Companion to Cultural Memory
Studies. Berlin-New York, De Gruyter, 2010 (citat în continuare, Jan Assman, „Communicative and Cultural
Memory”) , pp. 109-118.
9
Maurice Halbwachs afirma că memoria individuală şi cea colectivă depinde de procesul de socializare şi reprezintă
întotdeauna o reconstruire a trecutului din perspectiva prezentului. Maurice Halbwachs, La mémoire collective, Paris,
Albin Michel, 1997.
10
D. Manier, W. Hirst, „A Cognitive Taxonomy of Collective Memories”, în A. Erll, A. Nunning (ed.), A Companion
to Cultural Memory Studies. Berlin-New York, De Gruyter, 2010, pp. 253-254.
11
Jan Assmann, La mémoire culturelle. Écriture, souvenir et imaginaire politique dans les civilisations antiques. Paris,
Aubier, 2010, p. 47.
12
Jan Assmann, „Communicative and Cultural Memory”, pp. 114-115.

3
contribuit şi continuă să contribuie la construcţia unei memorii culturale a comunismului

românesc bazată pe victimizare precum şi la consolidarea unei mitologii anticomuniste.

Istoriografia şi memorialistica comunismului

Istoriografia comunismului românesc s-a supus şi ea tendinţelor memoriale. În anii

1990, discursul istoriografic a fost dominat de o tendinţă denunţătoare a crimelor

comunismului. Discursul savant urmărea să facă dreptate victimelor comunismului13,

fiind mai puţin preocupat de explicarea şi înţelegerea trecutului recent. S-au publicat

dicţionare ale victimelor14, istorii ale represiunii15, ale „genocidul comunist”16. S-au scris

numeroase studii despre o instituţie devenită „ţap ispăşitor” al represiunii, Securitatea17,

neglinjându-se, de exemplu, rolul armatei şi justiţiei comuniste în persecuţiile politice.

Deportarea18, coloniile de muncă19 au făcut şi ele obiectul cercetării istoriografice.

Dicţionare ale torţionarilor20 au fost publicate fără ca acest lucru să aibă o consecinţă

juridică directă asupra celor care au jucat un rol important în represiunea comunistă.

Dacă numărul lucrărilor istoriografice rămâne relativ modest în anii ’90, numărul

de volume memoriale depăşeşte câteva sute (până azi). Instrumentalizate politic imediat

după apariţia lor, memoriile de închisoare stârnesc interesul criticii literare şi sunt

integrate în istoria literaturii române21. Considerate un nou gen literar, caracterizate

13
Alexandra Laignel-Lavastine, „La recherche sur le temps présent: la Roumanie”, în Bulletin de l’IHTP, nr. 54,
decembrie 1993, p. 45.
14
Un dicŃionar memorial impresionant ca dimensiune, dar plin de lacune şi imprecizii a fost conceput şi publicat de
Cicerone IoniŃoiu, Victimele terorii comuniste, ArestaŃi, torturaŃi, întemniŃaŃi, ucişi, vol. I-XI, Bucureşti, Maşina de
scris, 2000-2010.
15
Ion Bălan, Regimul concentraŃionar din România 1945-1964, Bucureşti, FundaŃia Academia Civică, 2000.
16
Gheorghe Boldur-LăŃescu, Genocidul comunist în România, Vol I-IV, Bucureşti, Editura Albatros, 2003.
17
Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a SecurităŃii în documente (1948-1989), Iaşi, Polirom, 2002; Cristian
Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaŃii şi securitate ale regimului comunist din România, 1965-
1989, Bucureşti, Elion, 2003.
18
Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Valentin SămânŃă, Deportarea în Bărăgan, Timişoara, Mirton, 1996; Miodrag
Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, UDSCR, 1996.
19
Dumitru Şandru, „Metamorfozele gulagului românesc. Centrele de internare: 1944-1945”, în Arhivele
Totalitarismului, nr. 1-2, 1994, pp. 7-21.
20
Cristian Petru Bălan, DicŃionarul criminalilor politici comunişti din România, Ilinois, White Wings, Glen Ellyn,
1995; Doina Jelea, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Humanitas, 2001.
21
De remarcat pe lângă numeroasele numere dedicate de diverse reviste literare memorialisticii de închisoare precum
revista Vatra, în ianuarie 1992, în martie 1993 etc. este volumul 15 al Caietelor Echinox, din 2008, Mémoires de prison
/ Prison Memoirs.

4
uneori drept „miracol al scriiturii”22, memoriile sunt încadrate de unii criticii şi istorici

literari în „literatura de frontieră”23, includerea lor în istoria literaturii române şi

analizarea acestora fiind văzute ca o „datorie de onoare” faţă de victimele

comunismului24.

Lectura critică a comunismului a fost iniţiată de Lucian Boia prin demitologizarea

ideologiei, a figurilor totemice şi a practicilor intelectuale25. Critici pertinente ale

reprezentărilor comunismului în spaţiul public post-decembrist se datorează unor

cercetători şi intelectuali avizaţi precum Daniel Barbu26, Alina Mungiu27, Claude

Karnoouh28, Alexandru Gussi29 etc. Paradigma dominantă anti-comunistă legitimată şi

prin raportul comisiei Tismăneanu este şi ea supusă, în mod pertinent, criticii

istoriografice în volumul colectiv Iluzia anticomunismului30.

Viaţa cotidiană31 şi raporturile dintre memorie şi istorie sunt mai puţin cercetate,

această direcţie, iniţiată prin anchetele sociologice ale lui Liviu Chelcea, Puiu Lăţea32,

Zoltan Rostas33 Smaranda Vultur34 şi discipolii acestora35, dezvoltându-se din ce în ce mai

mult, cu realizări notabile36, în ultima perioadă. Mult mai recent, lucrări echilibrate, de

22
Monica Lovinescu, „Alice în Ńara sârmei ghimpate”, în 22, nr. 21 (122), 29 mai-4 iunie 1992, p. 16; Dan C.
Mihăilescu, Literatura română în postceauşism. Vol. 1. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iaşi, Polirom,
2004, p. 143-216.
23
Ion Manolescu, Literatura memorialistică. Radu Petrescu, Ion D. Sârbu, N. Steinhardt, Bucureşti, Humanitas, 1996,
p. 5.
24
Această viziune animă chiar o lucrare impresionantă precum cea publicată de Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre
centrul infernului, Bucureşti, FundaŃia Culturală Română, 1998.
25
Lucian Boia (ed.), Miturile comunismului romanesc, Bucureşti, Nemira 1998 ; Lucian Boia, Istorie şi mit în
conştiinŃa românească, Bucureşti, Humanitas, 1997; Lucian Boia, Mitologia ştiinŃifică a comunismului, Bucureşti,
Humanitas, 2000.
26
Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Bucureşti, Nemira, 2005; Daniel Barbu, Republica absentă, Bucureşti,
Nemira, 1999.
27
Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînŃelegeri, Bucureşti, Humanitas, 1995.
28
Karnoouh, Claude, Consensus et Dissensions en Roumanie: un pays en quête d’une société civile, Acratie, Les
Cahiers d’Iztok, 1991.
29
Alexandru Gussi, La Roumanie face à son passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, L’Harmattan,
2011.
30
Vasile Ernu şi alii., Iluzia anticomunismului : lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Chişinău, Cartier, 2008.
31
Adrian Neculau (ed.), ViaŃa cotidiană în comunism, Iaşi, Polirom, 2004; Gerard Althabe, Alina Mungiu-Pippidi,
Secera și buldozerul, Iași, Polirom, 2002; David Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. łara Oltului
în perioada comunistă şi în primii ani după RevoluŃie, Iaşi, Polirom, 2006.
32
Liviu Chelcea, Puiu LăŃea, România profundă în comunism, Bucureşti, Nemira, 2000.
33
Zoltan Rostas (ed.), Chipurile oraşului : Istorii de viaŃă în Bucureşti. Secolul XX, Iaşi, Polirom, 2002.
34
Smaranda Vultur, Istorie traită – istorie povestită: deportarea în Bărăgan: 1951-1956, Timişoara, Amarcord, 1997.
35
Simona Branc (Adam), GeneraŃii în schimbare. Modele de educaŃie familială în Banatul secolului XX, Ed. Lumen,
Iaşi, 2008; Zoltan Rostas, Antonio Momoc, Activiştii mărunŃi. Istorii de viaŃă, Bucureşti, Curtea Veche, 2007.
36
De remarcat în acest sens revista Martor a Muzeului NaŃional al łăranului Român şi volumul recent publicat de
Mihai Gheorghiu, Maria Mateoniu (ed.), SupravieŃuind comunismului. Istorie, memorie, uitare, Bucureşti, Eikon, 2015;
Maria Mateoniu, La mémoire refuge. L’orthodoxie et le communisme au monastère de Saint-Nicolas (Roumanie),
Presses de l’Université Laval, 2015.

5
analiză a fenomenului comunist în România, au fost publicate, fie de cercetătorii de la

IICCMER37, fie cu sprijinul acestei instituţii38.

După 25 de ani...

Volumul nostru, care reia o parte din prezentările conferinţei, « După 25 de ani.

Istoriile şi memoriile comunismului », iniţiată de Valeriu Antonovici şi Claudia-Florentina

Dobre şi organizată sub patronajul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi

Memoria Exilului Românesc (IICCMER), al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi

Administrative (SNSPA) şi al Fundaţiei Culturale Memoria, pe 20 şi 21 noiembrie 2014, îşi

propune să ilustreze tendinţele memoriale şi noile direcţii de cercetare ale comunismului

românesc enumerate mai înainte. Majoritatea autorilor sunt tineri cercetători, unii dintre

ei fără o experienţă directă a comunismului, influenţaţi în alegerea temelor lor de cercetare

de paradigmele dominante în spaţiul public şi istoriografic românesc. Cei mai mulţi

depăşesc aceste paradigme pentru a aşeza cercetarea lor într-un cadru critic adecvat şi atât

de necesar pentru înţelegerea comunismului şi postcomunismului românesc.

Prima paradigmă, cea a memoriei victimelor drept cadru de referinţă al cercetării

istorice, intens promovată în anii ‘90, care continuă să anime şi să influenţeze încă

tematica cercetării este bogat ilustrată şi în volumul nostru. Dragoş Ursu cercetează cu

rigoare şi spirit critic memoria reeducării în penitenciarul de la Aiud. Această memorie se

sprijină îndeosebi pe memorialistica de detenţie care pune în lumină atât un fond

memorial comun celor care depun mărturie cât şi divergenţele datorate atât personalităţii

mărturisitorilor cât şi cadrelor de referinţă la care se raportează mărturiile lor. Studiul lui

37
Cosmin Budeancă, Florin Olteanu (coord.), ExperienŃe carcerale în România comunistă, Iaşi, Polirom, 2012; Cosmin
Budeancă, Florin Olteanu (coord.), Destine individuale și colective în communism, Iaşi, Polirom, 2013; Ştefan
Bosomitu, Mihai Burcea (ed.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iaşi, Polirom, 2012;
Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele SecurităŃii, Bucureşti, Curtea Veche, 2011; Ştefan Bosomitu,
Miron Constantinescu. O biografie, Bucureşti, Humanitas, 2015; Luciana M. Jinga şi Florin S. Soare (coord.), Politica
pronatalista a regimului Ceauşescu. InstituŃii şi practici, Iaşi, Polirom, 2011; Luciana Mărioara Jinga, Gen şi
reprezentare în România comunistă 1944-1989, Iaşi, Polirom, 2015; Cosmin Budeancă, Florin Olteanu (coord.),
IdentităŃi sociale, culturale, etnice şi religioase în comunism, Iaşi, Polirom, 2016.
38
Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roşu. Urbanism şi cotidian în Hunedoara şi Călan, Iaşi, Polirom, 2015 ;
Emanuel Copilaş, NaŃiunea socialistă. Politica identităŃii în Epoca de aur, Iaşi, Polirom, 2015.

6
Dragoş Ursu pune în evidenţă importanţa „cadrelor sociale ale memoriei” atât pentru

memoria individuală şi de grup cât şi pentru memoria colectivă şi publică.

Memorialistica închisorii este investigată şi de Arina-Codruţa Neagu, care se

concentrează exclusiv pe memoriile Lenei Constante în studiul „Mărturisirea traumei:

Despre indicibil în memoriile Lenei Constante”. Arina-Codruţa Neagu porneşte

investigaţia critică de la întrebarea esenţială pusă în alt sens şi în alt context de către

Adorno39, dacă trauma poate fi transformată în literatură? Calităţile literare ale primului

volum al memoriilor Lenei Constante impune cercetarea acestuia din perspectiva

procedeelor retorice folosite, a structurii stilistice, şi, nu în ultimul rând, al metaforelor şi

simbolurilor care transformă textul memorial din document în artă.

Studiului Oanei Purice, „Autobiograficul deturnat: jurnale ale scriitorilor

înregimentaţi politic”, se concentrează tot asupra memorialisticii, de data aceasta fiind

investigate memoriile unor înalţi foşti demnitari comunişti. În cazul lor, memoriile sunt

utilizate pentru a-şi rescrie biografia în dorinţa de a explica alegerea de a servi unui regim

represiv precum şi acţiunile şi faptele săvârşite în perioada acestui regim. Prin mistificarea

realităţii, memoriile lor devin ficţiuni literare mai mult sau mai puţin relevante pentru

literatura memorialistică, dar irelevante pentru istoriografia comunismului. De altfel,

literatura a fost un mijloc de recuperare a istoriei comunismului peste tot în fostul lagăr

comunist, aşa cum demonstrează în studiul său, Gabriel Soare („Literatura ca mijloc de

recuperare a istoriei comunismului”). Pornind de la operele lui Ismail Kadare, Fiica lui

Agamemnon şi Succesorul, autorul insistă, împreună cu scriitorul albanez, asupra forţei

denunţătoare a literaturii, pentru ca „literatura să continue să ilustreze istoria oricât ar fi

aceasta de odioasă şi de greu de digerat...”

Literatura a fost întotdeauna un instrument ideologic. Dacă în perioada

postcomunistă a fost folosită pentru a denunţa crimele comunismului, în epoca socialistă

a fost „recuperată” (mai ales autorii) pentru a denunţa regimul „burghez”, „exploatarea

de clasă” şi celelalte mantre ideologice ale regimului. Dacă autori precum Sadoveanu s-au

înregimentat politic, alţi scriitori au preferat fie să se opună deschis, fie să găsească

mijloace prin care să conturneze sistemul şi ideologia dominantă. Din această categorie

39
„Écrire un poème après Auschwitz est barbare...”

7
face parte şi poetul de limbă germană, născut la Reşiţa, Rolf Bossert. Ileana Panţu în

studiul ei, „Poetul Rolf Bossert, un oponent al regimului comunist”, ne propune o

incursiune în cariera literară subversivă a poetului care a utlizat forţa versului în scopul

denunţării regimului.

O atitudine literară subversivă se întâlneşte şi în opera unui alt scriitor,

redescoperit şi chiar devenit celebru după căderea comunismului, Nicolae Steinhardt.

Adrian Mureşan în studiul său, „N. Steinhardt. O perspectivă generală asupra

subversiunii culturale”, analizează elementele subversive preluate din cultura occidentală,

dar şi creştină, prezente în opera lui Steinhardt atât înainte de comunism cât şi în perioada

acestui regim. Adrian Mureşan îl individualizază pe Steinhardt printre eseiştii epocii

interbelice recuperaţi sau nu ulterior de comunişti sau/şi în postcomunism, situându-l

într-o zonă de frontieră, de marginalitate devenită la un moment dat centru. De altfel,

Adrian Mureşan îl defineşte pe eseistul-călugăr ca fiind un „om-graniţă” a cărui operă

rămâne subversivă faţă de orice ideologie.

Subversiunea literară (dar şi artistică) pare să fi rămas singura formă de opoziţie în

România comunistă de după represiunea anilor ‘40-’50. Oamenii au încercat să se

adapteze regimului şi nu l-au contestat decât rarerori şi individual. Adaptarea românilor

în „anii de glorie” ai regimului comunist este redată ficţional în operele lui Mircea

Nedelciu. Iuliana Miu în studiul său, „Textul şi contextul în proza lui Mircea Nedelciu”,

readuce în discuţia radiografia statu-quo-ului românesc al epocii prezent în opera unui

scriitor important al anilor ‘80: „Pe urmele lui Caragiale, Mircea Nedelciu realizează un

adevărat documentar al perioadei în care scrie, în cazul său, al celei comuniste. Cel puţin

la o primă privire, cititorul, plimbat prin staţiuni turistice populate de ghizi ONT și de

turiști francezi și belgieni, remarcă atitudinea românului faţă de propria lui ţară, modul

ingenios de a se descurca și de a face faţă încercărilor (micile atenţii acordate

funcţionarelor, slujbe din care se pot scoate bacșișuri)...”

O societate care îşi găsise modalităţi de conturnare a politicului insinuat chiar de la

începuturi în viaţa privată a românilor şi care ajunge, începând cu anul 1966, al faimosului

decret 770 privind reproducerea, să controleze viaţa intimă a indivizilor şi mai ales a

femeilor. Dana-Ioana Manolache în studiul său, „Consideraţii privind prezenţa politicului

8
în sfera vieţii de familie în R.S.R.”, face o incursiune în situaţia epocii şi redă o atmosferă

greu de imaginat azi, prin intermediul scrisorilor adresate, de diverse femei şi nu numai,

instituţiilor comuniste prin care se solicită ajutorul partidului şi al statului în rezolvarea

situaţiei femeilor, care, pe lângă faptul că trebuiau să crească copii, erau nevoite să

muncească, sprijinul financiar şi logistic al statului fiind limitat.

Controlul vieţii private viza nu numai viaţa laică a cetăţenilor, ci şi pe cea

religioasă. Capitolul Mariei Mateoniu, „Comunism și ortodoxie în mediile ortodoxe de

memorie: Cazul mănăstirii Sfântul Nicolae”, aduce în discuţie un studiu de caz relevant

pentru această dorinţă a regimului de control total al societăţii. Mănăstirea Sfântul Nicolae

experimentează pe de o parte impunerea unor politici publice represive în mediul

monastic, care vizau anihilarea comunităţilor religioase autonome şi quasi-autarhice, dar

şi rezistenţa călugăriţelor la aceste practici. Studiul evidenţiază faptul că, în ciuda

politicilor represive ale sistemului, individul şi comunitatea găsesc atât resursele pentru a

se opune dominaţiei cât şi puterea de a-şi asuma riscurile provocate de atitudinile de

rezistenţă la opresiune.

Represiunea a fost o constantă a regimului comunist acolo unde s-a impus ca

sistem de guvernare. Bazată la începuturi în România pe indivizi precum Grigore

Preoteasa care a slujit cauza comunistă chiar înainte de 1945, după cum arată în studiul

său Ionel Radovici („Grigore Preoteasa. Ascensiunea în cadrul structurilor comuniste”),

acest fenomen a cunoscut aspecte de tip genocidar în afara României de astăzi, dar

afectându-i pe românii de ieri, precum cele descrise de Nicolae Țîbrigan în studiul său,

„Represiunile regimului sovietic asupra populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord

(1940-1941)”. Represiunea a vizat în Basarabia nu numai populaţia majoritară românească,

ci şi diversele minorităţi, precum cea armeană, aşa cum reiese din studiul Lidiei Prisac,

„Suprimarea bisericii apostolice armene în RSS Moldovenească (1940/1944–1991)”.

Comunismul oriunde a fost implementat a distrus nu numai comunităţi şi indivizi,

dar şi natura şi cultura. Minciuna a fost unealta sa favorită de manipulare. Consecinţele

minciunilor şi activităţilor distructive comuniste se văd şi azi, uneori chiar cu accente

apocaliptice, după cum reiese din studiul lui Ion Xenofoton, „Societatea post-Cernobâl sau

‘gulagul atomic’”.

9
 În ciuda represiunii şi a dificultăţilor experimentate atât de indivizi cât şi de

comunităţi, „nostalgia pentru comunism” a fost prezentă în diverse grade şi intensităţi, în

cele două decenii şi jumătate trecute de la căderea regimului, peste tot în spaţiul central şi

est european. Ostalgia ce animă fosta Republică Democrată Germană (RDG) se declină în

România mai degrabă sub forma unei critici a prezentului şi mai puţin ca sentiment de

pierdere ireparabilă. Aşa cum arată Alin Savu în studiul său, „Nostalgii alimentare:

mâncare, memorie, comunism”, amintirile pozitive nu privesc comunismul ca regim, ci

viaţa cotidiană a indivizilor, marcată de lipsuri, dar, retrospectiv, mai ales de solidaritate

cu semenii şi comuniune cu natura. Pierderea resimţită, în cazurile analizate de Alin Savu,

este deseori recompensată prin rememorarea unor experienţe personale pozitive, cu

ajutorul simţurilor.

Dacă pentru persoanele care au experimentat comunismul, acesta rămâne un

„mediu de memorie” (milieu de mémoire), societatea românească post-comunistă a făcut

din comunism „un loc de memorie” (lieu de mémoire, în sensul dat de Pierre Nora), al cărui

conţinut este format din realităţi istorice combinate cu amintiri individuale şi bazat pe o

memorie colectivă instrumentalizată politic. Miturile politice despre comunism au ţinut

loc, nu de puţine ori, de explicaţii exhaustive ale apariţiei, menţinerii şi dispariţiei

regimului aşa cum arată în studiul ei, Claudia-Floretina Dobre („Comunismul românesc :

mituri politice şi memorie colectivă”).

Studiile reunite în acest volum ne propun o incursiune în multiplele aspecte ale

comunismului şi ale cercetării critice a acestuia. Represiunea este prezentă prin

intermediul memoriilor şi a memorialisticii, care asigură puntea între adevăr şi ficţiunea

literară, viaţa cotidiană reiese din scrisorile femeilor, triplu asuprite de regim (ca indivizi,

ca femei, ca mame), rezistenţa la manipulare şi minciună îşi găseşte drumul prin acţiunile

şi scrierile celor ce s-au opus într-un fel sau în altul. Consecinţele absurde şi dramatice ale

comunismului în lumea de azi reies atât din literatură cât şi din documentele de arhivă

studiate critic de autorii noştri, dar şi prin urmările dezastrelor umane şi materiale

provocate de tragedii precum cea de la Cernobâl.

Claudia-Florentina DOBRE

10