Moarta îndrăgostită

de Théophile Gautier

~ Proză romantică ~

La Morte amoureuse, este tradusă în limba română Moarta îndrăgostită și este o proză
scurtă, publicată prima dată în 1836 în revista literară franceză La Chronique de Paris. Pentru a
demonstra că această proză aparține literaturii romantice voi începe cu un scurt istoric al
autorului. Théophile Gautier (1811-1872) s-a născut în plină dezvoltare a romantismului în
Franța, romantism care a pornit relativ târziu, sfârșit de secol XVIII în artele vizuale și început de
secol XIX în literatură. Se pare că rădăcinile romantismului pornesc din cultul sensibilității
asociat cu regimul monarhic.
Prietenul lui Gautier, Gérard de Nerval – un alt scriitor francez de seamă, îi face
cunoștință cu Eugène Delacroix în 1830, liderul Școlii Romantismului Francez și acesta
dovedește că va avea un impact extrem de creativ asupra lui Gautier, Delacroix fiind cel care
aduce orientalismul prima dată în Franța. Referința lui Gautier pentru Delacroix se află chiar în
primele rânduri din Moarta îndrăgostită, unde preotul Romuald, personajul principal (și
naratorul), pomenește de „viața damnată, aproape lumească, a lui Sardanapal” făcând referire la
una din picturile lui Delacroix - La Mort de Sardanapale care, se pare, este inspirată din piesa de
teatru Sardanapalus scrisă de Lord Byron, un alt romantic. Acest lanț de referințe romantice nu
puteau să aibă un alt efect asupra lui Gautier decât tot acela al unui produs romantic.

După cum spunea Virgil Nemoianu în Îmblânzirea romantismului (1998):

„Romantismul se sustrage definirii tocmai din cauza bogatei sale diversităţi. Poate că mai mult
decât alte curente literare, romantismul reflectă varietatea culturii europene. Dar probabil că
principala dihotomie a romantismului este opoziţia dintre grandioasele fantezii şi viziuni ale
epocii revoluţionare (high-romanticism) şi reveriile, sentimentalismul şi ironiile complicate şi
decepţionate ale perioadei post-napoleoniene. O dată găsit numitorul comun al operelor scrise în
aceste perioade, cu siguranţă că vom putea vorbi mai convingător despre romantism”.
Romantismul este extrem de diversificat, iar exemplele variate de fantezii, viziuni, reverii și
sentimentalisme sunt extrem de bine proiectate în Moarta Îndrăgostită.
Cele mai întâlnite motive și teme romantice întâlnite în această operă sunt: spiritualitatea
și divinitatea, inspirația din supranatural – creaturi magice/demonice, , imaginația, visul,
reveria, experiențe interioare, criza identității, dualitatea naturii – angelică și demonic, tema
morții.
Spiritualitatea și Divinitatea
Interesant este faptul că literatura (gotică) scrisă la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului
XIX nu îmbrățișa practicile catolice, dar cu toate acestea Gautier alege ca protagonistul cărții să
fie un preot catolic – Romuald, ajutat de un alt preot mai învârstă (totodată mentorul său -
Sérapion ) în desfacerea farmecului ce se abătuse asupra lui. Sérapion folosește apa sfințită, apă
purificatoare ce avea să gonească și să desprindă demonul pentru totdeauna. Motivul literar în
care un preot cade în păcatul trupesc este regăsit și în The Monk (1795). În această situație putem
spune că este una dintre primele proze scurte franceze cu aceste feluri de personaje. Idea
sanctificării, a slujirii veșnice și nu a oricărei divinități, ci slujirea lui Dumnezeu este complet
antagonică cu îndrăgostirea de Clarimonda care dă peste cap echilibrul sacru. Slujba de
hirotonire a preotului Romuald este ruinată de apariția Clarimondei în locașul sfânt, Biserica.
Astfel ne dăm seama de măreția și puterea demonică a Clarimondei de a interveni și de a păși
într-un univers interzis ei. Prin această venire, aceasta subminează autoritatea divină.
Inspirația din supranatural – creaturi magice/demonice
Clarimonda este întruchiparea demonicului, a strigoiului, a vampirului. Romuald crede că este
chiar Beelzebub însuși, considerat unul dintre cei șapte prinți ai iadului, supranumit și „prințul
muștelor”. Tot el face referința între Eva și Clarimonda, implicând că cele două au în comun
abilitarea de ispitire și împingere a omului către păcat și pierzanie însă face totodată distincția
subtilă spunând că cea de a doua nu este om și nu se poate naște din Eva (dimensiunea întunecată
și profană a Clarimondei). Clarimonda, se pare, este o curtezană care a trăit o viață desfrânată și
după moarte continuă să bântuie fără liniște lumea din care a plecat. Clarimonda este descrisă
tipic unui strigoi, unei creaturi dintr-o altă lume, cu ochii săi care hipnotizau, de un albastru-
verzui marin, și despre care Romuald spunea că ar putea decide destinul unui bărbat; cu pielea
rece ca de marmură, extrem de palidă și de o frumusețe străină lumii omenești. Clarimonda este
forța întunecată care subjugă divinitatea spunând:
 "If thou wilt be mine, I shall make thee happier than God Himself in His paradise. The angels
themselves will be jealous of thee. Tear off that funeral shroud in which thou art about to wrap
thyself. I am Beauty, I am Youth, I am Life. Come to me! Together we shall be Love. Can
Jehovah offer thee aught. in exchange? Our lives will flow on like a dream, in one eternal kiss.”
Puterea sa de convingere este o putere, în fond, supranaturală și extrem de puternică iar lupta
interioară cu sinele a preotului Romuald devine greu de câștigat, el mărturisind: “Nevertheless I
answered "Yes" when I wished to say "No," though all within me protested against the violence
done to my soul by my tongue”. Un alt element supranatural este fluturele. În unele tradiții
europene, fluturele este văzut ieșind din gura defunctului și simbolizează detașarea sufletului de
corp. În cazul Moartei îndrăgostite ultima frunza a trandafirului ofilit, din camera defunctei
(unde Romuald a admirat-o pentru prima dată) se zbate precum aripile unui fluture și se
desprinde de tulpina trandafirului. Sufletul Clarimondei, astfel, a părăsit încăperea și corpul.
Imaginația, visul, reveria
Distincția între imaginație, tărâmul oniricului și realitatea împreună cu luciditatea ei sunt foarte
ambigue. Romuald încearcă de asemenea să înțeleagă dacă aparițiile iubitei sale Clarimonda sunt
reale. Inițial acesta are un sentiment straniu în legătură cu apariția ei. Acesta intră într-o lume a
visului, o lume perfectă în care cei doi pot coexista. Ajunge să iubească această lume închipuită
încât trezirea din vis, o confundă cu afundarea în el. Așadar, Romuald inversează planul oniric cu
cel real, și ceea ce trăiește lângă Clarimonda putem cataloga ca fiind un vis lucid. Acesta ajunge
să viseze că viața lui monahală, viața dedicată divinității este una damnată. Preotul senior,
Sérapion, încearcă să îl convingă pe Romuald că își va pierde sufletul dacă va continua să caute
iubirea într-o ființă a umbrelor și întunericului. Chiar și în momentul în care acesta realizează că
Clarimonda este într-adevăr un vampir, sugându-i sângele, acesta nu poate rezista, nu îi poate
face rău și nu o poate abandona.
Criza identității
Cu cât imaginea Clarimondei devine mai clară, identitatea preotului începe să se disipeze.
Acesta, asemănător cu romanul Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ajunge să simtă că are două identități
care trăiesc în același corp, și deși acest aspect nu îl transformă într-un monstru, el recunoaște că
se simte slab de orice putere de a învinge identitatea malefică care îl domină. Identitatea de preot
visează noaptea că este un gentleman care se poate bucura de plăcerile lumești alături de
Clarimonda iar “gentlemanul” visează că trebuie să fie preot. Înțelege că trebuie să se salveze și
că trebuie să înfrunte ceea ce a ajuns să iubească. De asemenea cel mai greu îi este să se
obișnuiască cu incompatibilitatea celor doi, temă romantică extrem de frecventă în literatura
europeană. Ei nu pot exista împreună, fac parte din tărâmuri complet diferite iar iubirea lor este
damnată.
Tema morții este aproape inevitabilă în literatura romantică și fantastică, unde această trecere
către o lume nevăzută este întâmpinată de dificultăți dacă în timpul vieții nu ai trăit în căință și
cumpătare. Aceasta este morala tradițional europeană, pe care biserica în general o adoptă,
conform căreia dacă nu ai trăit armonios după regulile sfinte, sufletul va rămâne prins între lumi
și va continua să bântuie până își va găsi liniștea. De asemenea o viață desfrânată, fără consecințe
morale, este asociată cu trimiterea sufletului în iad sau cu alăturarea imaginii demonice.
Interpretând din perspectiva angelică și demonică, Clarimonda este demonul iar Sérapion
întruchiparea îngerului. Îngerul lui Romuald încearcă să îl întoarcă de câteva ori pe acesta din
drumul pierzaniei și în final înțelege că trebuie să acționeze chiar și fără voia lui Romuald pentru
a-l salva. Dezgroparea Clarimondei este descrisă brutal iar Sérapion ia chiar el, pentru câteva
secunde, înfățisarea demonicului, bucurându-se atât de mult de faptul că o va elimina definitiv și
îi va arăta adevărul ucenicului său. După ce stropul de sânge din colțul gurii ei certifică faptul că
este vampir, Sérapion o stropește cu apă sfințită și aceasta se transformă în praf. Cu toate acestea,
Romuald se simte mai trist ca niciodată deși înțelege că a fost salvat – acest fapt indică ideea că
omul, în dimensiunea sa afectivă nu poate face o distincție rațională. Indiferent cât de conștient
este de răul iminent, acesta nu se poate împăca în sinea sa și astfel, ajunge în timpul prezent când
relatează cititorilor mâhnirea sa. Acest lucru relevă ideea conform căreia ceea ce dorești nu îți
este neapărat necesar și ceea ce îți este necesar poate să fie contrar cu ceea ce îți dorești – care,
din nou, poate fi încadrată în mistica romanticului – condiția nefericită a poetului, a geniului, a
omului simplu.