MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

Există o diferență calitativă majoră atunci când ne raportăm direct la modul în care
este desfășurat subiectul iubirii în ambele ilustrații artistice, anume în romanul și în filmul
Amantul. Acestea două, fiind moduri complet diferite de ilustrare prin natura lor, căci filmul
se focalizează asupra imaginii concrete, în timp ce scrisul presupune o posibilitate a imaginii
sau, în orice caz, apelează la imaginație și la puterea interioară a cititorului de reprezentare
și înțelegere; fiind așadar două moduri de ilustrare diferite, perspectiva va fi implicit alta și
subiectul se va desfășura într-o altă manieră. Este vorba despre o perspectivă internalizată în
cazul noțiunii scrisului, în timp ce în contextul filmului lucrurile vor rămâne exterioare,
povestea însăși de dragoste va fi exterioară, în ciuda faptului că se încearcă transformarea ei
într-o structură interiorizată prin vocea aceea a scriitoarei care planează deasupra filmului și
care rămâne în fond un simplu artificiu convențional. Deci vom avea perechea binomică
perspectivă internă-perspectivă externă. Rămâne de văzut cum se concretizează ele și ce tip
mișcare angrenează prin natura lor.
Erica L. Johnson intuiește foarte bine ideea că romanul lui Duras este profund
internalizat, că acolo povestea de dragoste, împreună cu tot trecutul, este atașată imanent
de rădăcinile sufletului, de străfundurile sale cele mai intime astfel încât trimite direct, după
expresia criticului, la bazele destinului sau de scriitoare: Procesul prin care naratorul
romanului autobiografic al lui Duras își construiește un loc doar al său este ilustrativ nu doar
pentru perspetiva din care povestește despre copilăria sa, ci și pentru mijloacele prin care își
pune prin aceasta bazele destinului său de scriitoare. Deci avem de-a face cu o adevărată
suprapunere între trecut (care nu rămâne în sine și separat - este ilustrativ nu doar pentru
perspectiva din care povesteste despre copilaria sa) și actul intim de a scrie sau noțiunea
scrisului, suprapunere care conduce la construirea identității lui Duras în calitate de
scriitoare. Este paradoxală această suprapunere căci suntem obișnuiți să vedem cum trecutul
reconstruiește sau este reconstituit, în timp ce la Duras, conceptul este pus în ipostaza de a
construi, devine un subiect, devine identitatea scriitoarei și astfel este dinamizată din interior
noțiunea de trecut: Scriind Amantul, Duras încearcă nu să readucă la viață un spațiu din
trecutul ei, cât să stabilească o legătură cu acest loc care este atât de important în
imaginarul său artistic și care este însăși originea identității sale de scriitoare. Prin urmare nu
este surprinsă o mișcare orientată înspre un trecut închis în sine, nu este o perspectivă
distanțată, ci trecutul devine simultan, o actualitate, adică este simțit exclusiv prin fiorul
prezentului. Doar printr-o astfel de legătură intimă trecutul se identifică cu condiția
scriitoarei, cu noțiunea scrisului. Ambele sunt puse pe aceeași poziție. Pe această cale,
scriitoarea își construiește propriul spațiu ficțional, propria casă sau, altfel spus, ajunge la
noțiunea abstractă a lui chez moi. Așa se explică motivul central al romanului Amantul,
anume corpul: În Amantul, personajul central este corpul... Această mișcare tematică în
universul lui Duras schimbă noțiunea de acasă de la una care denumea la maison sau la
domicile la o noțiune mai abstractă a lui chez moi. Cu alte cuvinte, noțiunea de acasă este
atât de subiectivizată încât devine o structură interiorizată în întreaga ei puritate. În acest
context, estetica este de fapt protagonista romanului. Doar prin estetică individualul se
manifestă până la ultimele sale consecințe ca individual. Corpul, motiv atât de important în
roman cât și în film, are funcția contrară de a abstractiza, nu de a concretiza așa cum s-ar
crede. Prin el individualul este închis într-un spațiu intim profund, rămâne mereu în propriile
limite și, mai abstract fiind, își găsește odihna în acel cehz moi, nu în la maison sau la
MITREA GABRIEL-MARIAN, SL, AN 2

domicile. Într-o expresie mai concisă, eul capătă o conștiință estetică iar perspectiva este una
internă.
Având în vedere formula abstractă și estetizată a lui chez moi care se manifestă în
roman, trebuie să vedem prin ce anume diferă filmul. Am spus că, în comparație cu romanul,
filmul adoptă o perspectivă externă, adică este o reprezentare mult mai concretă. Subiectul
nu mai este ilustrat printr-un filtru abstract. În roman, indeterminarea o vedeam de exemplu
în modul în care este construită figura fratelui. Acolo personajul era îmbrăcat într-o aură
cumva fantastică, mitică. Era o figură abstractă, estetizată, prin care se definea conceptul de
autoritate în puritatea lui. O instanță supraindividuală care controla familia. Această
construcție în film este slăbită încă din prima scenă, acolo unde fratele mai mare spune că
bucățile mai mari de carne îi aparțin lui. Scena este redusă la un simplu conflict familial. La
rândul ei mama, acea femeie care în roman suferea de disperare, este limitată de asemenea
la un statut contingent, mult mai finit și concret. Ceea ce lipsește filmului este așadar
internalizarea perspectivei, estetizarea viziunii, lucru care de altfel nu este posibil decât prin
roman. În film, povestea de dragoste și funcția scrisului nu au același spirit. Ele rămân
exterioare. Astfel, prin puterea unei perspective intime, Amantul este unul dintre cele mai
estetice romane ale lumii.