Noțiunea de personaj literar

Personajul reprezintă o categorie fundamentală a operei literare, figurând sub mai multe
accepțiuni precum ,,erou”, ,,protagonist”, ,,figură”, ,,actant”, ,,imagine-personaj”, ,,homo
fictus”. Fie actor, fie martor al evenimentelor, personajul literar devine un pivot al acțiunii pe
care o justifică, ,,cel care servește demonstrației urmărite de text, contribuind la crearea
sensului narațiunii”.1

Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate particularizată prin trăsături
fizice și morale distincte, evidențiată printr-o serie de întâmplări situate într-un anumit cadru
temporal și social. El poate fi definit atât din perspectivă morală, prin raportul stabilit între om
și propriul sine, cât și din perspectivă sociologică,prin raportul dintre individ și colectivitatea
căreia îi aparține, din perspectivă ontică sau filosofică, urmărind raportarea individului la
univers și chiar din perspectivă estetică, însumând raportul dintre realitate și convenția
literară.

La originea termenului stă latinescul persona, însemnând mască,rol interpretat de un actor,

preluat în limba română prin filieră franceză - personnageși italiană- personaggio, cea de-a
doua sursă fiind necesarămai ales pentru a explica varianta învechită, personagiu.

Personajul este un factor structurant al operei literare narative, concentrând toate

semnificațiile majore ale acesteia, reprezentând ,,un fir conducător care creează posibilitatea
unei bune înțelegeri a motivelor existente și se constituie într-un mijloc auxiliar de clasificare
și ordonare a motivelor”2. Conceptul estetic de personaj literar se regăsește și în Poetica lui
Aristotel, potrivit căruia personajul și acțiunea , ca principale mijloace de realizare a textului
narativ, se află într-un raport de intercondiționare. Astfel, personajul este ,,imitația unor
oameni”, subiectul este ,,imitația unor acțiuni”, creația literară propriu-zisă nefiind decât
,,imitație cu ajutorul cuvintelor3”.

Deși personajul nu lipsește din literatura Antichității, el se impune mai ales în timpul
Renașterii, dat fiind însemnătatea acordată, în această perioadă, individualității umane. În
decursul timpului, pe măsură ce literatura a evoluat, personajul a fost conceput și realizat în

1
DinuGabriela, Zbarcea Maria,,Dicționar de terminologie literar, Ed. Paralela 45, Pitești, 2000, p. 257
2
Tomașevschi, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Editura Univers, București, 1973, p. 25
3
Aristotel, Poetica, Editura Academiei, București, 1965, p. 89
moduri diferite, îmbinând, în proporții variabile, dimensiunea exterioară, socială și
dimensiunea interioară, psihologică.

Clasicismul impune un personaj construit drept caracter, în jurul unei singure trăsături
dominante, reductibil la o schemă morală (avarul,mizantropul, bigotul, curtezana). Psihologia
acestuia este statică și se caracterizează prin unitate interioară, consecvență și verosimilitate.
Acest tip de personaj literar va fi revitalizat în romanul românesc modern de către George
Călinescu.

Personajul romantic își pierde unitatea interioară, fiind construit pe baza antitezei. Se distinge
acum individul excepțional, cu un destin marcat de ascensiuni și prăbușiri spectaculoase, aflat
în conflict cu lumea și cu sine însuși, oscilând deseori între real și ideal, între viață și vis.

Realismul aduce un personaj complex, puternic ancorat în existența social-istorică. Acesta

este realizat prin tipizare și devine exponențial pentru o întreagă categorie socială. Structura
sa psihologică stă sub semnul unor trăsături dominante, iar evoluția, ce îmbină forța interioară
cu cea socială, oferă impresia verosimilității.

Literatura modernă a secolului al XX-lea aduce schimbări în ceea ce privește abordarea

personajului, căci autorul conduce acum destinul acestuia din umbră, fiind totuși prezent în
text sub o formă oarecare. ,,Un autor poate până la un punct să își aleagă deghizările; el nu
poate alege niciodată să dispară” remarca Wayne C. Booth în Retorica romanului.4
Confundându-se adesea cu eroii săi, vocea auctorială se regăsește în ipostaze naratoriale.
Formula scriitor –narator- personaj cunoaște acum o nouă ipostază, făcându-se trecerea la
personajul-narator. Protagonistul romanului devine, mai apoi, conștiința centrală, regăsită în
personajul-reflector. Relatarea la persoana întâi demonstrează faptul că eroul însuși a devenit
instanță coordonatoare, conștiință de sine. În proza analitică modernă personajul își pierde
coerența, autorul sondând cu predilecție lumea lui interioară, cu contradicțiile ei intensificate
prin analiză.Scăpând de sub puterea determinismului biologic sau social, evoluția acestuia nu
mai este previzibilă. Literatura se subiectivizează prin procedee precum fluxul conștiinței,
specific operei lui James Joyce sau memoria involuntară, regăsită în romanele lui Marcel
Proust. De aici rezultă acronia romanului, întoarcerea în timp realizată pe baza unei senzații
inconștiente, declanșată de o imagine instantanee a unui obiect sau deamintirea unui
eveniment din trecut. Se ajunge, astfel, la o multiplicare a perspectivelor și a vocilor narative.

Booth, Wayne C., Retorica romanului, Editura Univers, București, 1976, p. 49

4
Personajul-narator povestește, personajul-actor ia parte la acțiune, personajul-alter-ego
constituie o altă fațetă a autorului, în timp ce personajul-reflector sau raisonneur-ulselectează
și interpretează în mod subiectiv faptele pe care le prezintă, context în care naratorul, chiar
exprimându-se la persoana a treia, își pierde calitatea de omnisciență prin preluarea funcției
narative de către acesta. În poetica textului literar personajul echivalează cu un factor
ordonator, ce dă unitate perspectivei naratoriale și recreează lumea obiectivă, filtrând-o printr-
un cod estetic ce ține de conștiința subiectivă a creatorului.

Iată perspectiva oferită de Camil Petrescu asupra personajului de roman:

,,Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simț al

răspunderii dincolo de contingențele obișnuite. Sau, cel puțin, chiar fără suport moral,
caractere monumentale, în real conflict cu societatea. [...] Romanul e luptă, ciocnire de
caractere. Fără temeritate, fără aventură, fără ciocnire nu există conflict, nu există destin și
fără destin nu există roman.”5

Petrescu, Camil, Interviu din Viața literară, 4 iunie 1927

5