Naratorul

Prezenta naratorului n actiune genereaza deosebiri ntre tipurile de narator care folosesc persoana I
sau persoana a III-a.
Astfel, se pot distinge:
- naratorul-personaj (participa la actiune, de cele mai multe ori este personaj principal)
- naratorul-martor (ia parte la actiune n calitate de personaj secundar, este prezent la
momentele mari ale actiunii, are statut mai degraba de observator dect de participant activ)
- naratorul "colportor" (relateaza o actiune la care n-a participat, dar n care se implica
afectiv, cunoscnd-o bine din marturia unui apropiat care a trait-o direct si n numele caruia pretinde ca
vorbeste)

n functie de implicarea sa n faptele prezentate, naratorul poate fi:

-

narator creditabil (infailibil) actioneaza si vorbeste n conformitate cu regulile care ordoneaza

ordinea operei. El dezvaluie ceea ce stie despre faptele relatate. De multe ori, marturia unui
narator creditabil e completa sau contrazisa de cea a altor naratori. Naratorul creditabil spune ce
stie despre anumite fapte n timp ce le relateaza, nainte sau dupa desfasurarea acestora.

naratorul necreditabil nu dezvaluie tot ce stie despre ntmplarile relatate, el nu divulga

anumite fapte sau detalii. Omisiunea poate fi intentionata sau involuntara, constienta sau
inconstienta.

Personajul
Personajul este o categorie fundamentala a operelor epice si dramatice; el ocupa locul principal n
sistemul operei literare, alaturi de alte categorii teoretice precum istorie si discurs, spatiu si timp etc.
Constructia personajului se realizeaza prin asocierea a doua dimensiuni: una sociala, exterioara, alta
psihologica, interioara.
Personajul sufera o schimbare n evolutia naratiunii. Personajul literar din Antichitate si pna n
secolul XX se caracterizeaza prin consecventa, unitate interioara si verosimilitate. Personajul literar n
secolul XX tinde sa-si piarda consecventa, scriitorii explornd cu predilectie lumea lui interioara, cu
contradictiile ei intensificate prin analiza.
- n literatura din Antichitate si din Evul Mediu, eroul este un personaj legendar, cu caracter
exemplar, calitatile sale exceptionale situndu-l deasupra celorlalti oameni.
- personajul din secolul XIX este nfatisat dintr-o perspectiva obiectiva, n relatiile sale exterioare cu
lumea
- personajul modern din secolul XX este atipic. El este prizonierul propriei sale lumi pe care o vede,
o comenteaza, o critica, o analizeaza din exterior. Subiectivitatea constituie pentru el realitatea primordiala.
Personajele se pot clasifica n:
- principale, secundare si episodice

- protagonist (eroul principal) si antagonist (adversarul eroului principal)

- personaje mobile (dinamice; se schimba profund pe parcursul actiunii. Transformarea lor trebuie sa
fie plauzibila, justificata, convingatoare) si personaje imobile (statice; ramn neschimbate pe parcursul unei
povestiri; apar mai ales n literatura clasica: avarul, mizantropul, tradatorul, ndragostitul,
arivistul,aventurierul, inadaptatul etc.)
Portretul reprezinta descrierea unui personaj, defineste trasaturile care permit identificarea si analiza
acestuia.
Tipuri de portret:
- portretul exterior (fizic)
- descrie trasaturile fetei, mbracamintea, dar si tinuta, silueta, vocea;
- e realizat prin vocabular concret (cmpuri lexicale de tip anatomic, senzatii etc.)
- portretul interior (psihologic sau moral)
- descrie trasaturile de caracter ale personajului, calitatile si defectele, aptitudinile, gesturile
etc.
- e realizat mai ales prin vocabular abstract (cmpuri lexicale ale gndirii, ale sentimentului si
ale moralei)
- portretul mixt (fizico-psihologic) - este cel mai des folosit.
Modalitati de caracterizare a personajelor:
- numele
- caracterizarea directa. Poate fi realizata de narator (portret fizic/moral, comentarii explicite,
aluzii); personajul nsusi (autocaracterizare prin marturisiri facute altor personaje, autoanaliza prin monolog)
- caracterizare indirecta. Se deduce din: actiunile, opiniile exprimate de personaj; mediul n care
traieste (orasul, casa, interiorul, dar si familia, grupul sau societatea n care evolueaza); limbajul folosit (de
la registru al limbii, pna la particularitatile de ordin stilistic).
Functiile portretului:
- functia de informare - portretul da posibilitatea descoperirii personajului, a identitatii lui, permite
cunoasterea statutului sau social, a convingerilor sale etc.
- functia de revelator (de dezvaluire) - fizionomia, tinuta pot dezvalui gndurile si intentiile secrete,
pot indica defecte sau calitati care anticipeaza ori explica o anumita evolutie.
- functia simbolica - portretul poate sa fie reprezentativ pentru o categorie sociala, o trasatura umana,
o tipologie etc.
Personaj si narator - relatia dintre personaj (el din poveste) si narator (el / eu din discurs) se
concretizeaza n trei tipuri de viziuni narative:
- narator > personaj (viziune "din spate"). Naratorul stie mai mult dect personajul, iar superioritatea
sa se concretizeaza prin:

- cunoasterea dorintelor secrete ale personajului

- cunoasterea simultana a gndurilor mai multor personaje
- nararea unor evenimente care nu sunt percepute de catre un singur personaj
- narator = personaj (viziune "mpreuna cu"). Naratorul stie tot att ct personajele sale, el nu poate
explica evenimentele nainte ca nsesi personajele sa gaseasca o explicatie a acestora. Naratiunea recurge la
persoana I sau la persoana a III-a; naratorul poate urmari unul sau mai multe personaje, identificndu-se cu
privirea acestora (ele devin personaje-reflector)
- narator < personaj (viziune "din afara"). Naratorul stie mai putin dect oricare dintre personaje, el
descrie numai ce vede si ce aude, nsa nu patrunde n constiinta nici unui personaj.
Personajul-narator relateaza fapte n care este implicat ca protagonist. Este narator necreditabil
pentru ca, intentionat sau involuntar, ofera o perspectiva subiectiva as celor relatate.
Personajul-reflector este "purtatorul de cuvnt" al autorului, nzestrat cu o capacitate superioara de a
simti si de a ntelege. Faptele sale sunt dezvaluite prin intermediul gndurilor, trairilor si reactiilor sale.
Personajul-reflector interiorizeaza actiunea. El poate ocupa o pozitie centrala (personaj-principal) sau
marginala (personaj secundar sau episodic) n naratiune.
Naratorul omniscient domina universul operei; el stie totul despre personajele sale si ntmplarile pe
care le relateaza, poate dezvalui chiar si gndurile ascunse ale personajelor. Omniscienta naratorului se
realizeaza fie prin interventii directe si explicatii, fie prin comentarii si generalizari facute dintr-o
perspectiva neutra.
Suprapersonajul este o realitate cu functie simbolica (un loc, un eveniment, un obiect), care are o
valoare centrala n opera literara; determina actiuni importante si se afla n relatie cu personajele principale
carora le configureaza destinul. Exemple: catedrala din romanul Notre-Dame de Paris, groapa din romanul
omonim al lui Eugen Barbu, palatul domnesc din nuvela Doamna Chiajna de Al. Odobescu.
- n textul narativ se disting:
- timpul din istorie, cu caracter pluridimensional (cosmic, mitic, legendar, istoric, psihologic)
= timpul istoric
- timpul din discurs, cu caracter unidimensional = timpul naratorului
- timpul lecturii, al perceperii textului = timpul cititorului
Timpul din istorie este timpul pe care l traiesc personajele: faptele se deruleaza ntr-un moment
anume, cu o anumita durata, ntr-o anumita ordine.
Timpul din discurs este determinat de succesiunea frazelor, a capitolelor, de momentul n care se
situeaza naratorul, de rapiditatea (viteza) cu care povesteste.
Transgresarea timpului reprezinta o caracteristica a universului de tip fantastic si consta n
ncalcarea legilor temporale specifice ordinii naturale a lumii prin fenomene de nghetare, accelerare,
ncetinire, inversare, comprimare, dilatare.
Istorie si discurs:

- istorie (diegeza), termen care desemneaza ntr-o opera literara "continutul" ei narativ (evenimentele reale
sau fictive relatate n text), constituite ntr-un univers autonom, cu legi proprii, corespondent planurilor
vietii.
- discursul consta n relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente si implica instantele
comunicarii narative: un narator (care face relatarea), un cititor (care ia cunostinta de cele relatate), si un
mod de a face cunoscute evenimentele si personajele.
- actiunea si personajele, elemente constitutive ale istoriei, sunt plasate ntr-un anumit spatiu si evolueaza
ntr-un anumit loc si timp.
- naratiunea ca istorie are n centrul ei actiunea si personajele aflate n anumite raporturi
- naratiunea ca discurs implica doua categorii: timpul si modalitatile:
- timpul naratiunii exprima raportul dintre timpul istoriei si timpul discursului
- modalitatile naratiunii prin care se aduce la cunostinta istoria sunt prezentarea si reprezentarea:
- prezentarea consta n povestirea evenimentelor
- reprezentarea consta n punerea n scena a evenimentelor prin intermediul
personajelor.
Cele doua modalitati (prezentarea si reprezentarea) au origini diferite: drama si cronica. n drama,
evenimentele se desfasoara n fata receptorului (nu numai n spectacolul piesei, ci si n timpul lecturii
ei). n cronici, autorul relateaza faptele, personajele nu vorbesc.
Tipul narativ desemneaza centrul de orientare a cititorului pe baza opozitiei narator/actor:
- tipul narativ auctorial desemneaza drept centru de orientare a atentiei cititorului naratorul n
calitatea sa de creator al naratiunii
- tipul narativ actorial desemneaza drept centru de atentie a cititorului personajul-actor.
n aceeasi opera literara, cele doua tipuri de naratiune se pot mbina.
Punctul de vedere auctorial consta n prezentarea universului operei din perspectiva naratorului.
Naratorul poate prezenta universul operei cu sau fara revelarea vietii interioare a personajului, deci poate
avea o perceptie interna sau externa a realitatii. n naratiunea la persoana a III-a de tip auctorial aceasta
perceptie este nelimitata, omniscienta. Naratiunea la persoana a III-a se caracterizeaza prin existenta unui
narator care nu este prezent n istorie ca actor.
Perspectiva actoriala presupune un eu central care structureaza discursul prin intermediul
subiectivitatii si permite anexarea unui nou teritoriu romanesc: psihicul uman (constientul si inconstientul).
Naratiunea la persoana a III-a se caracterizeaza prin existenta unui narator care nu este prezent n istorie
ca actor. (perspectiva auctoriala)
Naratorul obiectiv n romanul realist face o relatare voit neutra si impersonala a evenimentelor la care iau
parte personajele. El nu intervine n desfasurarea actiunii prin comentarii sau explicatii.
Naratorul la persoana I se caracterizeaza prin existenta unui narator care este prezent n istorie si ca
personaj (actor). (perspectiva actoriala)

Focalizarea reprezinta perspectiva din care evenimentele unei naratiuni sunt aduse la cunostinta cititorului
de catre autor. Ea implica si concentrarea evenimentelor prin revenire, insistenta etc.
Tipuri de focalizare:
1. Focalizarea externa:
- nregistreaza evenimentele asemenea camerei de luat vederi
- aduce n fata cititorului fapte brute, fara sa le nsoteasca de judecati si comentarii
- nu are acces la gndurile, trairile personajului
2. Focalizarea interna:
- urmareste gndurile personajului si patrunde n constiinta acestuia
- da cititorului impresia ca percepe si judeca fiintele si lucrurile
- recurge la verbe de perceptie (a vedea, a auzi, a simti, a dori, a crede)
3. Focalizarea zero:
- descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient (care vede si stie tot)
- ofera o viziune globala
Efectele focalizarii:
1. Focalizarea externa:
- produce efectul de neutralitate, obiectivitate, prin absenta nregistrarii emotiei
- nu orienteaza reactiile cititorului
2. Focalizarea interna:
- permite accesul cititorului la psihologia personajului
- ofera posibilitatea de a ntelege psihologia personajului din interior
- creeaza complicitatea cititorului cu personajul, mergnd pna la identificarea cu acesta
(mpartasirea emotiilor)
3. Focalizarea zero:
- furnizeaza cititorului cele mai numeroase informatii
- da impresia cititorului ca domina povestirea.
ntr-o naratiune, planul temporal poate fi caracterizat dupa urmatoarele criterii:
- raportul dintre discurs si istorie
- ordinea (cronologia) n care sunt dispuse evenimentele n discurs fata de ordinea lor n istorie

- durata evenimentelor prezentate

Raportul dintre naratiune si istorie:
- naratiunea poate fi ulterioara istoriei
- naratiunea poate fi simultana cu istoria
Ordinea evenimentelor n discurs:
- naratorul respecta ordinea cronologica lineara a evenimentelor din istorie
- naratorul face anticipari, povestind dinainte ceea ce n istorie s-a desfasurat ulterior
- naratorul face ntoarceri n trecut pentru a relata evenimente ce au avut loc anterior n istorie.
Constructia n abis consta n inserarea ntr-o naratiune a unui text (titlu, moto, citat, mica istorisire) care o
rezuma sau i concentreaza elementele semnificative. Este, asadar, un procedeu de oglindire a textului n el
nsusi, o forma de auto-reflectare.
Genurile sunt tiparele de baza ale literaturii, determinate de modalitatea n care scriitorul se comunica pe
sine n opera literara.
Genul epic desemneaza un mod de comunicare indirecta a autorului, prin prezentare si reprezentare a unor
evenimente. Naratiunea este specifica acestui tip de comunicare literara.
Genul liric denumeste un mod de comunicare aparent directa a autorului.
Genul dramatic implica o comunicare indirecta a autorului, prin reprezentare, cu ajutorul personajelor.