Tudose Irina Amalia

L131, Română-Engleză

Proza Generației 60
Nicolae Breban, Bunavestire

* Cum se distinge Breban de restul prozatorilor vremii * Criterii de construcție a

romanului * Grobeizarea naratorului * Breban – Nietzsche – Farca – Grobei

Bunavestire apare în anul 1977 la editura Junimea din Iași, într-un context tulbure al
istoriei noastre, după trei ani în care nu a putut fi publicat din cauza cenzurii, edituri ca
„Eminescu” sau „Cartea Românească” refuzând publicarea acestuia.
Nicolae Breban este, așa cum îl numește Eugen Negrici în prefața volumului I, publicat în
2011, o „prezență stingheritoare” în peisajul literaturii române al acelei vremi, având „idealul
artistic inconfundabil: (…) de a pătrunde în tărâmul necunoscut al ființei.”. Așadar, universul
creat de Breban este unul marcat de ambiguitate, în care binele și răul nu sunt „clar discernabile”,
spre deosebire de romanele axate pe infățișarea adevărului absolut ce inundau piața literară.
În această falsă carte de învățătură, Breban distruge granițele dintre autor-narator-
personaj consacrate până atunci, încercând să detroneze certitudinea prin instaurarea
„înțelepciunii incertitudini” așa cum opinează Eugen Negrici.
Romanul Bunavetire are o miză mare întrucât așează o oglindă deasupra societății.
Aspectele oglindite nu stârnesc însă, în acea perioadă, multe aprecieri. Adevărul greu de digerat
al creării, atât de lesne, a unui cult sau a unei imagini pe care dorim sau simțim să o venerăm
orbește ca oameni și cetățeni aparținând unei comunități este un subiect sensibil, în special în
acel context istoric, fiind evitat chiar și în zilele noastre. Devoțiunea dusă până la fanatism
acordată unei fantasme, dorința exagerată de a sluji și alte aspecte care ne fac să le socotim drept
hiperbolizări, nu fac decât sa arunce o lumină asupra unor gesturi, păreri și gânduri pe care să le
avem cu toții, sesizabile sau nu, dar de care nu ne îngrijim decât atunci când le găsim în ceilalți
găsindu-le nefondate, absurde sau odioase.
Bizară combinație de roman satiric și roman inițiatic, Bunavestire este după părerea unor
critici prima scriere autentică postomodernă din literatura română și argumentele sunt
numeroase.
Unul dintre acești critici este Marian Victor Buciu care afirmă în Breban. Eseu despre
stratagemele supravieţuirii narative – „În Bunavestire, romancierul e deja stăpân pe un tip de
Tudose Irina Amalia
L131, Română-Engleză

narațiune a pulsiunilor, cu efecte nu doar stilstice. (…) Totul, de la context la text, e insolit,
original, absurd, excepțional, <<maladiv>>”
Romanul este marcat de o continuă și neverosimilă metamorfoză, atât a personajului
principal cât și a situațiilor în care acesta este implicat însă, chiar ceea ce ne pare neverosimil,
ieșit din context sau chiar deplasat este în fapt autenticitatea ființei umane în esență. La fiecare
pas, avem senzația din postura cititorului că ceva urmează, că este sigur, logic și de cuviință ca
ceva să se întâmple, să urmeze unei decizii/acțiuni însă, suntem surprinși să realizăm că
naratorul, mai mult sau mai puțin proiectat în personaj, răstoarnă cursul firesc al evenimentelor și
gesturilor actanților săi.
Această pistă de interpretare este susținută și de criticul Eugen Negrici care afirmă
referindu-se la romanul brebanian că – „Nicolae Breban ilustrează cu strălucire specia încă
săracă la noi a prozei de introspecție și analiză.”. Tot criticul vorbește despre un singur principiu
care ar guverna scrierea romanului Bunavestire și acela ar fi „nepăsarea”, depărtându-se cu
antipatie de tot ceea ce ține de „luciditatea critică a creatorului, de adecvare, de respectarea
legilor realismului mecanic.”
Personajele lui Breban sunt asemeni unor marionete, menite să răspundă oricărei
comenzi, contrazicând în permanență logica narativă însă, romanul nu este nici pe departe unul
în care vocea auctoriala stă departe de personajele sale, așa cum însuși Breban afirmă în
Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin Iftime „în loc să iau distanță față de ideile unui
personaj, cum o face autorul clasic, eu am intrat în pielea lui, ca în orice roman postmodernist.”
Prin împrumutul involuntar al vorbelor și gesturilor actanților, acest narator mai curând tatonat,
nesigur, este când complice la ignoranța personajului, când critic tăios, ironic al faptelor acestuia,
făcând astfel posibilă aducerea în discuție a grobeizării naratorului – „Grobei c'est moi” și
totodată, încadrarea romanului în apogeul prozei corintice românești – „Cînd vorbea Farca sau
cînd vorbea Grobei, eu gîndeam cu ei. Dar în acelasi timp, în alte zone ale romanului, luam
distanță față de ei, la modul caricat uneori.” (Confesiuni violente…).
Traian-Liviu Grobei, un merceolog din Caransebeș este personajul central al romanului
Bunavestire. Om mărunt, prototip al kitsch-ului, functionar, semidoct, mediocru, el reprezintă o
colectivitate, fiind surprins încă din incipitul romanului în centrul unei stațiuni care „forfotea de
lume”. Descrierea ținutei acestui personaj încorporează multe dintre trăsăturile pe care i le vom
descoperi și pe parcursul romanului precum și construcția sa oximoronică – „Grobei se afla și el
Tudose Irina Amalia
L131, Română-Engleză

printre cei ce flanau prin centru, trecând de pe un trotuar pe altul. Purta o scurtă dintr-un material
indecis, 50 la sută, sau 40 la sută lână (<<Schurwolle>>) și restul, un amestec sintetic, pantaloni
uzați, bine întreținuți, călcați de el însuși în aceeași dimineață, pantofi cu talpă de crep gălbui,
pantofi care fuseseră eleganți odată și mai erau încă și acum, o cămașă alba, superbă.”
Acest personaj anost și dezagreabil, sfidând orice logică a regulilor sociale nescrise, o
cucerește pe frumoasa Lelia Crăiniceanu ce ar fi trebuit să rămână, în opinia lui Eugen Negrici,
„un vis romantic de vacanță.” Abaterea de la scenariul clasic continuă cu modul în care acesta o
cucerește, prin mijloace sociale, cucerind mai curând universul în care viitoarea logodnică
trăiește și pe cei cel populează, pasiunea pentru Lelia fiind în fapt doar o ambiție.
Analizând acest personaj „puțin cam matur pentru vârsta lui” (impresie lăsată celorlalți
actanți), putem observa, așa cum o face de altfel M.V. Buciu „o ontologie a crizei, a absenței și a
suspiciunii radicale” ce îl determină să caute repere palpapile în justificarea resimțirii acestui
sentiment de natură nietzscheiană. Astfel, în configurarea personajului se produce o
metamorfozare prefigurată atât în srisorile trimise logodnicii sale Lelia la Alba-Iulia cât și în
peregrinările lor, în care aceasta îi vorbește despre spiritualitate, ispășire și absolvirea păcatelor.
Este sesizabilă deci dorința protagonistului de a căuta un ispășitor, un Mesia și în viziunea
autorului însuși, un text – „Toți marii revoluționari sau anarhiști au simțit nevoia să se bazeze pe
un text”, comparându-și personajul cu Don Quijote și nu numai. Grobei găsește acest text
precum și acest Mesia așteptat și dorit în figura unchiului decedat al logodnicei sale despre care
aude povești în casa socrilor săi.
În chipul măruntului funcționar ceva se transfigurează, personajul trecând parcă printr-o
moarte simbolică spre a învia cu o altă menire și identitate, dorind acum înființarea partidei
Mihai Farca.
Asistăm astfel la această „schimbare la față”, la distanțarea individului de mediul social,
la ruperea logodnei, Grobei preluând un rol de biograf al lui Farca, schimbarea atrăgând cu sine o
rețea de discipoli. Implorat ulterior să devină liderul acestei organizații „mistico-
fantasmagorice”, protagonistul face iarăși o alegere neverosimilă, refuzând puterea ce i se acorda
și desființând biserica creată.
În acest episod-parabolă, Breban încerca o adaptare a macrocosmosului ideii de putere la
microcosmosul unui oraș de provincie spre ilustrarea unui adevăr terifiant și anume faptul că în
Tudose Irina Amalia
L131, Română-Engleză

anumite circumstanțe comunitățile umane pot crea conducători din figuri grotești, degradate și
mediocre.
Textele lui Farca, pe care se baza această invenție, din arhiva de la Vatra Dornei,
(identificate de critica literară de atunci ca fiind texte legionare) sunt încropite în stilul lui
Nietzsche, cultivând idei nihiliste, anticreștine ce contraziceau modul tradițional de gândire. În
acest sens, Laura Pavel vorbește despre un „mit inversat” și despre „genialul <<impostor >> de
tip Farca, acest Christ <<politic>> care propovăduiește în locul iubirii creștinești, puterea asupra
oamenilor vii. Farsa puterii vine să compenseze de fapt, nevoia de mit viu a umanității.”
În concluzie, romanul Bunavestire scris de Nicolae Breban reprezintă vârful romanului
corintic în peisajul literaturii române, în care autorul realizează o incursiune în psihologia
maselor spre evidențierea slăbiciunilor ființei omenești ce poate face atât de lesne posibilă
crearea unui mit poilitc și nu numai.

Bibliografie:
1. Marian Victor Buciu, Breban. Eseu despre stratagemele supravieţuirii narative, Editura
Sitech, Craiova, 1996, pp.104-105.
2. Laura Pavel, Antimemoriile lui Grobei. Eseu monografic despre opera lui Nicolae
Breban, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană,
București, 2004, p.123.
3. Nicolae Breban, Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin Iftime, Editura DU Style,
București, 1994, pp. 178-181.
4. Nicolae Breban. Bunavestire, (Vol. I, II), Ediția a V-a, Prefață de Eugen Negrici, Editura
Curtea Veche Publishing, București 2011.