Ion Caraion

Personalităţi

Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu) (24 mai 1923,
Ruşavăţ, judeţul Buzău - 21 iulie 1986, Lausanne, Elveţia) - poet, eseist şi
traducător. Este fiul Eleonorei şi al lui Mihai Diaconescu, agricultori. Urmează
Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău (1934-1942), după care se înscrie la Facultatea
de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1948.
Debutează în 1936, în revista şcolară „Flori de primăvară” din Buzău cu
poemul Gândurilor mele, semnat Diaconescu M. Stelian.
Colaborează la „Acţiunea Buzăului”, unde în 1940 foloseşte pentru prima dată
pseudonimul Ion Caraion, e prezent cu versuri şi recenzii literare în „Universul
literar” şi „Curentul literar”. Este redactor la ziarele „Timpul” şi „Ecoul”. Publică la
„Claviaturi”, „Curentul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Orizont”, „Universul
literar”, „Vremea” etc. Atitudinea sa antirăzboinică şi antifascistă îl determină să
participe la fondarea, în 1944, a ziarului „Scânteia”. Este, în acelaşi timp, unul
dintre iniţiatorii revistei literare „Agora” (1947) a Fundaţiei Regale „Mihai I” şi
participă la editarea publicaţiei „Caiet de poezie”, supliment al „Revistei
Fundaţiilor Regale” (1946-1947). A mai fost consilier de presă în Ministerul Artelor
şi Cultelor (1944-1946) şi redactor la Editura Cartea Românească (1948). Devenit
incomod pentru noile autorităţi comuniste, Caraion este arestat şi condamnat în
două rânduri (1950-1955 şi 1958-1964), ultima oară, în 1958, sentinţa fiind
pedeapsa capitală, ulterior comutată. Revenit în viaţa literară, tipăreşte în 1966
volumul de versuri Eseu.
Anii ’70 sunt cei mai prolifici pentru activitatea literară a lui Caraion, care publică
numeroase volume de versuri, eseuri şi critică literară, precum şi un număr
impresionant de traduceri din poezia şi proza universală, îndeosebi din limbile
engleză şi franceză. Devine acum redactor la cea mai prestigioasă revistă literară
a epocii, „România literară”, unde semnează şi I. Car. În 1981, ia drumul exilului,
stabilindu-se la Lausanne, în Elveţia. Continuă să scrie şi editează chiar câteva
reviste: „2 plus 2”, „Don Quichotte”, „Correspondances”. Colaborează constant,
ca redactor cultural, la radio BBC, precum şi la publicaţiile „Limite” (Paris),
„Contrapunct”, „Curentul” (Munchen), „Cuvântul românesc” (Suedia), „Uomini e
libri” (Milano), „Tribune de Geneve”, „Le Figaro” (Paris) şi „Le Journal des poetes”
(Belgia). Este omagiat, după moarte, la Universitatea Sorbona (1988).

Aparţinând, împreună cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelara,

Ştefan Augustin Doinaş şi Radu Stanca, generaţiei de poeţi care se afirmă în anii
imediat următori celui de-al doilea război mondial, Caraion debutează editorial cu
placheta Panopticum (1943), urmată de două volume care îl vor impune relativ
repede în conştiinţa literară a epocii: Omul profilat pe cer (1945; Premiul Editurii
Forum) şi Cântece negre (1946). Tonalitatea dominantă a primelor lui poezii se
înscrie într-o cheie gravă, întunecată şi sumbră: marcat de mizeriile şi ororile
războiului, pe de o parte, conştient de eşecul estetismului literar în a asigura un
refugiu împotriva realităţii ostile şi necruţătoare, pe de altă parte, autorul scrie
„cântece negre”, poeme al căror nucleu îl constituie protestul social şi revolta
împotriva dimensiunii meschine şi strivitoare a cotidianului. Într-o lume lipsită de
orizont şi transcendenţă, o lume în care, după hotarul reprezentat de opera lui
Nietzsche, „profetul nu mai avea mistere şi murise”, iar personalitatea umană se
pierde în masa informă a statisticilor, singurele constante rămân războiul şi lepra:
„Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars oraşele / şi unde sunt bucuriile,
pentru care / copiii noştri carbonizaţi au înmulţit hoiturile războiului?”
Absurdul războiului populează gările cu coşciuge, iar înaltul clădirilor, departe de
a mai constitui un îndemn la speranţă, devine un simbol al atotputerniciei morţii şi
neantului: „Atârnă peste ceasuri celestele clădiri / ca nişte stârvuri negre de tuci
îmbrobodit / pe jos cu ceramică iar podina cu mit. / Hei! Pentru cine-atârnă
coşciugele din gări?” Poezia, în aceste condiţii, nu se mai poate înscrie decât într-
o estetică a spaimei şi grotescului, în care bucuria contemplaţiei artistice lasă
locul zbaterii timpanelor în marşuri epuizante, brutalităţii şi măcelului: „în marş, /
timpanele noastre se zbăteau înăuntru - / voi aţi stat cu muierile acasă, voi n-aţi
văzut măcelul / tulbure, superb, răscolitor, / voi n-aţi văzut măcelul / cu şanţuri, cu
degradări, cu biruinţe / cum a călcat peste bucurii, peste graniţe, peste ape /
brutal, crâncen. [...] Armate anonime s-au strecurat în zdrenţe prin noapte /
cerurile se lăsau mai jos / fumul uzinelor inunda cartiere / pe străzi au răsunat
automate / şi-au zăcut lângă prispă muieri şi copii; / oftică, tifos, pelagră, /
foamete, groază, tăcere.”

Scenele apocaliptice ale războiului (din ciclul Jurnal de front) îşi au

corespondentul formal în „strofe înjunghiate, bătute în pari, / scrâşnite ca piatra
ce-mprejmuie schitul; / strofe scrise lângă hoţi şi tâlhari / care înjură de sfinţi şi
dau cu cuţitul”. Accentele argheziene de împotrivire şi revoltă se transformă, într-
o conştiinţă anticonformistă şi dezabuzată, în viziuni cinice, terifiante, dominate
de imagini ale descompunerii şi putrezirii ce amintesc de universul poetic
bacovian. Ceea ce îl deosebeşte însă pe Caraion este discursivitatea, tonul voit
prozaic - semne lingvistice ale unei atitudini antipoetice, în care tresăririle vitalităţii
(„Poeţi! Voi trebuie să agitaţi lumea”) sunt repede înghiţite de un scepticism
atotcuprinzător: „Lebedele nu-mi ştiu zarea. / Cerul nu mă mai conţine. / Când şi
când, doar disperarea / Intră-n lespedea din mine...”.
„Omul profilat pe cer” al lumii poetice a lui Caraion nu mai are nimic din tonusul
vitalist şi privirea încrezătoare caracteristice umanismului clasicist; redus la o
singură dimensiune - aceea a orizontalităţii -, el se chirceşte, se retrage tot mai
aproape de pământ, până la a deveni una cu mineralul: „Omul profilat pe cer avea
umerii aspri, răniţi, / mersul înfricoşător şi-un păr negru, ierbos, / crescuse enorm
ca o zăpadă polară, ca o inundaţie marină, / laolaltă cu minereurile pământului, cu
sângele lui subteran, / în care au putrezit rădăcini, / în care s-au înecat femei, / în
care au venit să moară carbonizate păsările din fundul lumii; / gonite din cuiburi şi
de pe vapoare, / au venit să moară păsările Sudului. // Printre materii anorganice,
printre vizuini sălbatice şi plante / mergea uriaş ca o mie de blocuri puse să
meargă, / ca o mie de soldaţi trimişi să se omoare, / ca o mie de prizonieri întorşi
din război, / ca o mie de muncitori chemaţi la fabrică.”

Reintrat în viaţa literară după o tăcere de aproape două decenii - tăcere impusă
de închisorile comuniste de la Jilava, Aiud, Cavnic şi Baia Sprie -, Caraion
redebutează cu volumul de poeme Eseu, urmat, după un an, de acela
intitulat Dimineaţa nimănui (1967). Poezia lui gravitează în jurul a două teme
esenţiale: dezabuzarea şi singurătatea, rezultate din distilarea poetică a unor
suferinţe greu de imaginat. Experienţa puşcăriei, nenumită ca atare, este
pretutindeni prezentă, făcând din autor un al doilea Ulise, dar nu unul care se
întoarce fericit în Ithaca, ci unul care, trecând prin infernul oamenilor, şi-a pierdut
orice iluzie: „Am uitat undeva o parte din mine... / Eram aşa de atent să nu pierd
nimic! / Numai fete urâte am întâlnit azi. / Fără mine întreg mă voi prăbuşi. / Fără
mine întreg nu mai sunt eu. / Depărtarea mănâncă din oraşul ruginit. / Taci...
despre ce pomeniţi? Grâu sub vânt. / în fiecare zi se prăbuşeşte cineva...”
Revenit din „morţi” precum Lazăr altădată, poetul „vâsleşte în singurătate”,
întrucât comunicarea cu cei „vii”, cei care au dus o viaţă normală, a devenit
imposibilă: „Ne despărţeam... O! cine mai întreabă / de cei ce nu-s? de cei ce-au
fost pe vremuri? / Mulţimea vinde îngeri la tarabă / şi arlechinii mor în
Bethleemuri...”. Prizonier al unui lirism al suferinţei şi degradării (I. Negoiţescu),
Caraion contemplă puritatea cu priviri stinse şi obosite, apărându-se de „ochii
depresiv de albaştri ai copiilor” şi de „suavele neruşinări ale naturii” prin ironii
amare („Pleacă oamenii şi rămân potecile. / Socialismul e zâmbet”) şi conştiinţa
„prelungirii lumii prin durere”. Poetul îşi apare sieşi ca un nou Oedip, ispăşind o
vină care nu este a sa, şi îşi compune cântecul din „halucinaţii şi oracole”,
pribegind în afara cetăţii pradă unui „extaz al suferinţei”.
Din când în când, exilatul mai găseşte totuşi resurse pentru a sublima materialul
poetic în imagini estete, mallarmeene: „Armonios obosită, vara era pe sfârşite. /
Luna ca o iacobină se ridicase / pe genunchii apocalipsului. Nimic nu înfloreşte
mai frumos ca un corolar. / Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii, / Dar n-ai
avut nici păsări, nici arbori, nici ape.” Fluxul lirismului de acum al lui Caraion
oscilează între notaţie şi metaforă, sugrumând suflul puternic şi protestatar al
poemelor de debut într-o respiraţie poetică sacadată, întretăiată, ce urmează
urcuşurile şi coborâşurile unei suferinţe mereu prezente: „Clepsidre ori perle
risipite pe lac, / stelele-n cer. Broaştele tac. / Ninge peste adâncurile lumii cu seri.
/ E ca şi când luna şi copiii / ar fi plecat din oraş pentru totdeauna. / Ninge cu
adânc şi coşmare. / Iar tăcerile au gurile-amare / Ca sinucigaşii.”

Volumul Cârtiţa şi aproapele (1970), continuând şi adâncind tematica poemelor

precedente, îl defineşte pe Caraion drept un poet al stării de criză (Lucian Raicu),
ale cărui constante sufleteşti - dezolarea, plictiseala, singurătatea, neliniştea - se
constituie în tot atâtea centre de coagulare a lirismului. Într-o lume lipsită de orice
noimă, în care nici măcar „absurdul” nu mai poate descrie existenţa, iar viaţa este
o „prelungire a morţii”, intervine, copleşitor, sentimentul „târziului”: „Nimic nu-i
absurd şi nimic nu e logic / Seara mă-ntorc şi m-aşed în sicriu, / Sub toată
oboseala de timp ontologic - / Şi tare-i târziu... şi tare-i târziu...”
Trecutul înghite cu lăcomie prezentul, universul se sfoiegeşte şi se închide în
melancolii nesfârşite, iar amintirile devin răni deschise. Obosit de existenţă, poetul
ajunge să-şi supravieţuiască, scriind poezii „postume”: „De fapt murisem de-
atunci / ca melancoliile / în sala de aşteptare a bucuriei. / Te şi miri că soarele /
nu s-a topit / nu s-a sfâşiat. / Fiecare copac stă ca o gheară / de-a lui Mârşăvie
împărat.” „Logica ni-ni-stă” (nici-nici) are drept rezultat sublinierea
absenţei (Imagine cu absenţe), în cuprinsul căreia orice deosebire ontologică se
pierde în confuzia haotică a tuturor valorilor şi sentimentelor: „Vă vom chinui, vă
vom ucide şi vom râde / pe urmă vom fi ucişi şi se va râde / suntem destul de
bătrâni şi de vicleni / să nu ne pese / totul e adevăr, chiar şi minciuna / totul e
minciună, chiar şi adevărul - / întunericul se face singur.”
Privirea amar-retrospectivă, ajunsă la capătul lumii, devine viziune întoarsă,
urzind peisaje postapocaliptice, prin care poetul rătăceşte ca un strigoi: „Noapte
cu bube. Stătută ca o baltă. / Mă-ntorc de pe lumea cealaltă. / Dracul mână caii.
Surugiul doarme. / Luna atârnă de pe cer ca o tenie. / Orb şi fără părinţi, ca o
mută vedenie, / între cranii şi arme. / Vin de pe vremea când sângele picura din
panoplie. / Cine ştie, gândule, cine ştie... / Apocalipsul a fost şi s-a dus. / E ca-n
lepădarea de Petru a lui Iisus. / Spunându-i că-l va părăsi / (Petru era om: cu
temeri, cu vise) / Christ se părăsise / el mai întâi. / Şi / iubeam odinioară o fată...”

Volumul Cimitirul din stele (1971), extindere a dezabuzării şi nihilismului asupra

întregului univers, conţine totuşi câteva poeme de dragoste, sentimentul, fragil,
reuşind să aducă o rază de speranţă în infernul existenţei cotidiene. În Străina, de
pildă, iubita este o imagine ideală, o idee în sens platonician, percepută de către
simţuri ca un „abur” care se suprapune peste înfăţişările concrete ale femeilor
întâlnite: „îţi sărut prefigurările coapsei / şi aburii muzicali din preajma umerilor / şi
sânii - calde basoreliefuri. / Nu ştiu cum arăţi. Vei fi fost călătoarea / rezemată de
canaturile unei ferestre de tren / sau adolescenta cu braţe bizare din gara Predeal
/ care pipăia cu sfială obrajii munţilor, / spunându-le ceva.”
Ultimul volum de versuri publicat în ţară, Dragostea e pseudonimul morţii (1980),
se face ecoul oboselii unei existenţe văzute ca o „naştere amânată”. Versurile
devin eliptice, fragmentare, iar poetul, convins că „adevărul e o femeie de
serviciu”, nu mai caută decât „semnificaţia / dispariţia semnificaţiilor”, în poeme
care amintesc de ultima etapă a creaţiei bacoviene: „Cine ştie... Nime. / Două
centime, patru centime. / Altă lume. Oare? / Infime / stigmate alternând calendare
/ (alterare / eroare).”
Eseist şi critic redutabil, Caraion este un atent observator al vieţii literare
contemporane. Volumul Duelul cu crinii (1972), adevărată panoramă a liricii
româneşti de după cel de-al doilea război mondial, conţine comentarii şi
observaţii pertinente asupra câtorva dintre cei mai importanţi scriitori moderni, de
la Apollinaire şi Baudelaire la Saint-Exupery şi Hart Crane. O secţiune specială
include o parte dintre articolele publicate înainte de 1950, din care merită
menţionată o viziune personală asupra poeziei, care aminteşte de noţiunea
de work in progress a lui James Joyce: „Poezia este mereu o nouă esenţialitate.
A o defini înseamnă a o concepe segmentar. [...] Cum se poate defini ceva ce nu
s-a terminat?” (Poezia, 1947).
Măsura deplină a pătrunzătorului spirit critic şi a talentului eseistic ale autorului
este dată de excepţionalul volum Bacovia. Sfârşitul continuu (1977), lucrare
fundamentală pentru exegeza critică dedicată marelui poet. Simţind în George
Bacovia un spirit profund înrudit cu propriile sale agonii interioare, Caraion
comentează opera înaintaşului cu fervoarea şi interesul cu care îşi observă
propria existenţă: „Bacovia era suferind. [...] Începuse a trăi în moarte. Într-un
sfârşit continuu. Într-o inchiziţie care nu-şi execută victimele, însă le transformă în
ulcere veşnice, în chin. Chinul anulării noimelor. Al naşterii golului, produs fără
întrerupere, asediind şi degradând. O autoinchiziţie.”
Poetul devenit critic procedează cu o atenţie şi meticulozitate exemplare, pornind
de la analiza statistică a vocabularului liric bacovian, trecând prin decelarea
influenţei eminesciene asupra poetului şi sfârşind cu comentarea termenilor-cheie
ai unei opere care nu a încetat să crească în însemnătate de la data publicării
sale şi până astăzi. Folosind toate procedeele critice de care avea cunoştinţă,
inclusiv noul, pe atunci, structuralism, Caraion traversează, pe rând, spaţiile
literaturii franceze, germane şi engleze în încercarea de a surprinde, din toate
perspectivele posibile, miracolul liric bacovian.

Poezia lui Bacovia are calitatea, subliniază Caraion, de a putea fi înţeleasa în

orice cultură; ea nu este însă una rudimentară, ci încearcă, prin mijloace rafinate,
să construiască un „primitivism sui-generis”. Aceasta este şi judecata care îl
îndeamnă pe eseist să afirme că poemele de maturitate ale lui Bacovia, departe
de a evidenţia o sleire a puterilor creatoare ale poetului, sunt produsul unei alte
tehnici de lucru decât aceea caracteristică versurilor de tinereţe, o tehnică perfect
conştientizată şi deliberată. Interesant de notat este şi faptul că, în opinia unui
critic a cărui operă poetică distilează cele mai grele zaţuri ale existenţei, „Bacovia
[...] nu e totuşi un poet atât de depresiv, cum pare la prima vedere”.

Traducător pe cât de inspirat pe atât de prolific, Caraion a dăruit culturii române

câteva antologii de poezie remarcabile, dintre care Antologia poeziei franceze de
la Rimbaud până azi (I-III, 1974-1976, realizată împreună cu Ovid S.
Crohmălniceanu) şi Antologia poeziei americane (1979) au devenit clasice. A mai
tradus din Balzac, Dumas, Sherwood Anderson, Saint-Exupery, Anna Ahmatova,
Ezra Pound, Raymond Queneau şi Marcel Ayme. Este, de asemenea, autorul
câtorva volume de poezii pentru copii.
„Există la Ion Caraion un puternic conflict între natura directă a sentimentului
moral şi expresivitatea îndelung hrănită cultural O analiză temeinică [...] a poeziei
lui ar trebui să ne arate cum reuşeşte poetul să creeze impresia că îşi transcrie
aproape automatic, fără nici o sintaxă lirică, întunecatele lui viziuni, coşmarele,
torturantele mişcări ale unui suflet ultragiat, şi, în acelaşi timp, să recurgă la o
expresivitate în care să se regăsească, sedimentate, resturile unei atât de intense
şi de profunde culturi poetice. Conflictul acesta între spontaneitate, brut, cruzime,
originalitate absolută, pe de o parte, şi elaboraţie, artă rafinată, ereditate culturală
pe de alta, formează, poate, aspectul cel mai izbitor şi insoluţionabil critic al
poeziei lui Ion Caraion.” (Nicolae Manolescu)