3.

T U D O R

ARGHEZI

- pseudonimul lui Ion Theodorescu

( 23 mai 1880, Bucuresti - 14 iulie 1967, Bucuresti ) POET SI PROZATOR

Biografie
- fiul lui Nicolae Theodorescu (comerciant), si al Mariei Nitescu ( din marturii colaterale, adevarata mama are o urmeaza ar copilarie Gimnaziul nefericita, Dimitrie fi dupa propriile insa Cantemir, Rozalia si repetatele nu il Agresi); marturisiri; termina;

- debuteaza in ziarul lui Al. Macedonski, Liga Ortodoxa , cu poezia Tatalui meu (1896), semnata Ion Theo; - in anul 1899 se retrage la manastirea Cernica, unde va deveni ieromonah, sub numele de Iosif; - in 1904 ii apare primul manifest poetic, articolul Vers si poezie din revista Linia dreapta; - va avansa apoi ca diacon la Mitropolia Bucuresti, in 1905, dar se va retrage din viata monarhala nascandu-i-se fiul Eliazar din legatura cu profesoara Constanta Zissu; - pleaca in Elvetia, gazduit la o manastire a Cordelierilor, unde audiaza cursuri la Univ. din Geneva; - este reintrodus in circuitul literar, in absenta, de catre N. D. Cocea, la Viata sociala (1910), unde-i apare Ruga de seara, al doilea manifest poetic; - intors in tara,conduce ziarul Seara si revista Cronica (1915-1916), alaturi de Gala Galaction; - traduce din Dostoievski ( Amintiri din casa mortilor), La Fontaine (Fabule), Gogol (Suflete moarte), Anatole France (In floarea vietii), Moliere ( Avarul) etc.; - in 1916 se casatoreste cu Paraschiva Burda, cu care va avea doi copii: Domnica (Mitzura) si Iosif (Barutu); - in timpul ocupatiei germane, colaboreaza la Gazeta Bucurestilor, activitate pentru care e condamnat, in procesul ziaristilor colaborationisti din 1918, alaturi de Ioan Slavici; - este detinut la Vacaresti si gratiat in 1919, prin interventia lui Nicolae Iorga;

- conduce, de asemenea revista Cugetul romanesc si ziarul Natiunea - foaia intelectualitatii", unde publica si Amintirile ierodiaconului losif; - aparitia Cuvintelor potrivite (1927) marcheaza consacrarea poetului, iar volumul Flori de mucigai (1931) adanceste controversa critica iscata in jurul poeziei sale; - paralel, Arghezi cultiva proza poematica si foiletonista (tableta", biletul") in volumele :Icoane de lemn, 1929; Poarta neagra, 1930; Cartea cu jucarii, 1931; Ce-ai cu mine, vantule?, 1937, sau romanele : Ochii Maicii Domnului, 1934; Cimitirul Buna-Vestire, 1936 si Lina, 1942), distiland unele elemente autobiografice; - in 1934, ex aequo cu George Bacovia, i se acorda PREMIUL NATIONAL PENTRU POEZIE; - Carticica de seara (1935) , Hore (1939), Versuri (1936 - 1943) orienteaza spre noi surse lirismul poetului; - editeaza revista Bilete de papagal si lucreaza la ziarul Informatia zilei, unde publica si pamfletul Baroane (1943), pentru care e arestat si internat in lagarul de la Targu Jiu; - PREMIUL NATIONAL PENTRU LITERATURA (1946) : confirmare a imensului sau prestigiu; - unele articole, ca si poeziile din vol. Una suta una poeme (1947) devin pretextul unor atacuri reinnoite ce-i aduc punerea sub interdictie a operei; - tentativa de impacare cu oficialitatea se produce zece ani mai tarziu, prin alegerea sa in Academie, paralel cu elogiile publice aduse volumului Cantare omului (1957); - in 1962 incepe editarea seriei de Scrieri, proiectata in peste 60 de volume; - ultimele plachete: Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Litanii (1967) si Noaptea (1967) inmanuncheaza stihuri inedite, unele trimitand insa la etape de creatie anterioare; - dupa moartea sotiei (1966), poetul suporta tot mai greu povara senectutii si se stinge la 14 iulie 1967, fiind inmormantat alaturi de Paraschiva, in gradina casei din Martisor; - Arghezi ramane, probabil, cea mai frapanta personalitate a literaturii noastre interbelice, unul din marii poeti ai veacului al XX-lea, un innoitor al verbului (in lirica si proza), realizatorul celei mai originale sinteze intre traditie si modernitate.

Opera
Recunoasterea valorii poeziei lui Arghezi a fost destul de inceata si controversata. E drept ca s-a vazut in el, de timpuriu, un sef de scoala", un deschizator temerar de drumuri noi in lirica romaneasca (Al. Macedonski, N. D. Cocea, Gala Galaction), dar aceste afirmatii, venind mai mult din cercuri de prieteni, s-au izbit curand atat de rezistenta esteticii conservatoare a lui N. Iorga, cat si si de cea avangardista ( Ion Barbu, Eugen Ionescu ), care-1 acuza cand de libertatile nemasurate ale expresiei, cand de o poetica marunta si manufacturiera". Poetul refuza si el sa se fixeze" in constiinta literara a epocii, acceptand sa-si adune in volum o parte din poemele risipite abia la 47 de ani (Cuvinte potrivite). El deruteaza printr-un nonconformism continuu, prin provocare, prin negareatraditiei", cat si prin refuzul constant de a se afilia vreuneia din directiile poeziei contemporane. Efortul de analiza al unor critici de prestigiu (E. Lovinescu, P. Constantinescu, G. Calinescu, S. Cioculescu si T. Vianu) va impune ideea care ne apare cu totul fireasca astazi, ca poezia lui Arghezi e sortita, ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirism, sa ocupe versantul liber in fata lui Eminescu" (1940, P. Constantinescu- finalul primei monografii critice consacrate lui Arghezi). Doua decenii mai tarziu, T. Vianu reafirma (1961) ca rolul istoric al lui Arghezi a fost sa depaseasca eminescianismul, prezent inca in opera atatora din poetii generatiei lui. Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile pe care o fixase marea influenta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi. De-a lungul anilor, scriitorul a starnit rand pe rand fascinatie si contestare, fiind plasat cand pe primele locuri ale ierarhiilor critice, cand coborat in negatia cea mai violenta. Confesiunile sale sunt contradictorii si socante: Eforturile biografilor - scrie Arghezi - mi se par zadarnice si urate. Ele mediocrizeaza autorul, care se prezinta publicului si Judecatii de apoi numai prin mijlocirea lucrului terminat. Sinuozitatile existentei, linia in zigzag a carierei, capitolele obscure, cu inaltari si caderi spectaculoase constituie misterul Arghezi ". La saisprezece ani debuteaza cu o poezie de o violenta contestare a autoritatii paterne (Tatalui meu), manifestata si prin adoptarea pseudonimiei. Cautand refugiu in cenaclul lui Al. Macedonski, in care identifica o posibila imago paterna, ruptura nu intarzie sa se produca si intre elev si maestru. Aceasta dragoste/aversiune se va sublima, in cele din urma, in cautarea patetica a divinului, drama exprimata la nivel biografic prin monahism, iar la nivelul creatiei, consumata in ciclul Psalmilor.

Timp de trei decenii (1896-1927) biografia interioara este trecuta prin experientele succesive ale romantismului macabru, parnasianismului si simbolismului, toate renegate apoi cu vehementa. Pana la Cuvinte potrivite, numele sau circulase mai mult in mediile literare restranse, ca mai apoi diversele grupari in concurenta literara sa incerce sa-1 atraga si sa-1 anexeze. Poetul se derobeaza de fiecare data, urmand o traiectorie singulara si orgolioasa. Arghezi scoate reviste pe cont propriu, se afirma ca un gazetar si pamfletar de prima clasa, dar prefera sa stea retras la Martisor, mica sa proprietate de la marginea capitalei. Aici isi cultiva gradina, ocupandu-se de stupi, animale, poezie, tiparnita, copii, insa, spirit razlet", el nu-si desprinde cu totul privirea de la spectacolul social-istoric al veacului. In Cuvinte potrivite (1927) se decanteaza experiente intime (existentiale, filosofice, erotice), sociale si estetice, volumul permitand observatia trecerii de la accentele parnasianice-simboliste din Mitra lui Grigorie, Potirul mistic, Caligula etc., la accentele eminesciene descoperite in Agatele negre, bucolice (Plugule, Belsug), si naturalistice (in numeroasele Creioane"), de aparenta afiliere la o linie clasica. Sentimentul unei exponentialitati a noului, intai in planul emotiei, apoi in acela al expresiei se regasesc insa in Ruga de seara, Testament, Lumina lina. Cartea devine o treapta" suita dureros (pe branci") de generatiile robilor inaintasi, ale caror oseminte se contopesc cu fiinta urmasului. Poezia e declarata hrisov", atestare a nobletei, o noblete de sorginte rurala, iar poetul are constiinta unei modificari revolutionare a conditiei istorice: Ca sa schimbam acum intaia oara / Sapa-n condei si brazda-n calimara, / Batranii-au adunat printre plavani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am iscat cuvinte potrivite / Si leagane urmasilor stapani." Verbul sau e distilarea iubirii si a urii acumulate de veacuri, alchimie a durerii devenita muzica. Impetuosul si mestesugitul (Slova de foc si slova faurita") se-mpletesc in Testament, poetul fiind ramura obscura", vindicativa si justitiara, dar si un faurar de frumuseti ce sublimeaza impulsurile violente. Poezia argheziana de meditatie are in centru dezbaterea filosofica a conditiei omului in univers. Dincolo de accentele elegiace, de sorginte eminesciana, ale eroticii (Toamna, Oseminte pierdute, Despartire), se precizeaza originalitatea unei lirici preocupate de drama cunoasterii, de nelinistea existentiala si de cautarea infrigurata a unei solutii etice. Ciclul Psalmilor constituie nucleul dramatic al acestei noi viziuni. El nu e adunat intr-o sectiune distincta a volumului din 1927, desi poate fi considerat drept centrul virtual al unei constructii baroce. Coloanele retezate ale templului" apar risipite de-a lungul cartii, intersectate cu alte poeme, dar revin ca niste repere ce ar

marca popasurile" unei via dolorosa. Om si Dumnezeu apar aici angajati intr-o disputa fara solutie, amara, si totodata plina de fervoarea implorarii si identificarii. Poet profund religios, Arghezi se afla insa intr-o paradoxala conditie: aceea de a nu accepta dogma si, in acelasi timp, dandu-si seama de imposibilitatea trairii autentic religioase in afara dogmei. Cosmicul si miniaturalul devin apoi dimensiunile familiare ale acestei lirici care penduleaza intre gingasia adamica a copilariei lumii si omului si duritatea blasfematorie a viziunilor sociale; de la puritatea misterului erotic, la involburarea metafizica in fata mortii, vazuta, rand pe rand, in macabrul Agatelor negre (anterior, al Litaniilor), in Duhovniceasca, pana in interpretarea alegorica, inselator senina" din De-a v-ati ascuns , existenta-moarte, eros-thanatos, naturism frust si rafinata nevoie de a crea un alt univers, construit din cuvinte purificate (potrivite"), acestea sunt traseele seismelor lirice argheziene. Ele se exprima intr-un discurs abrupt, al confesiunii directe sau in structurile metaforice cele mai neasteptate, incat poetica lui Arghezi, care nu semana in sintaxa si stilistica ei cu nicio traditie", putea sa deruteze si sa fascineze totodata. Flori de mucigai (1931), temerar intermezzo grotesc-tragic, exprima (la nivelul biografic) experienta detentiunii, noul ciclu putand fi citit si in registru simbolic, ca anticamera a mortii in care impulsurile umane primare abandoneaza mastile conventiilor si dezvaluie goliciunea disperarii. Claustra-lul este, de altfel, obsesia lui Arghezi: spatiul inchis (chilia monahala, celula inchisorii) transmite spaima opresiunii si tentatia evadarii. Fostul monah si fostul detinut de la Vacaresti traduce aceasta claustrofobie in materia florilor de mucigai: umanul e violentat, ratiunea innabusita, starea e similara unui somn (prefigurare a mortii), navalit de figuratii monstruoase. Fantasticul elibereaza viziuni grotesti, omenescul e inlocuit cu bestialul. Galeria tipologica e magistrala: halucinati, androgini, dereglati, insi torturati de ideea pacatului" inchipuie o lume chinuita de vise, crime si instincte dezlantuite. Erosul insusi nu mai e melancolie eminesciana, dulce-amara elegie, cat febra fiziologica, ispita biblica si cosmar al simturilor (Streche, Rada, Tinca). Femeia e intruchiparea unui demon, ca-n viziunile pustnicilor. Dincolo de anecdotica, fauna mutilatilor si estropiatilor fizici ori morali se organizeaza, asadar, in imaginea simbolica a existentei. Tentatia burlesc-fantastica nu e totusi ocolita, viata inchisorii ofera figuri si situatii de un verism savuros, evocate narativ: Pui de gai, Uciga-l toaca. Coborare intr-un infern modern, cu certe semnificatii sociale, vizand impreuna cu prozele din Icoane de lemn (1929) si Poarta neagra (1930), realitati concrete, Flori de mucigai inseamna insa si eliberarea unui imaginar demoniac. Citite in perspectiva dramei insolubile din Psalmi, ele sunt expresia unei apostazii. Dar, cu o miscare contrastanta, proprie metamorfozelor liricii sale,

Arghezi razvratitul se intoarce spre orizontul palpabil al universului familial in Carticica de seara (1935). Titlul insusi evoca o carte a orelor", breviar de ruga sub lumina impacata a amurgului, in tonalitatea smerita si reculeasa de vecernie. Accentele se purifica intr-un bucolism de sorginte vergiliana: peisajul din Flori de mucigai se preface in extaz angelic, poetul regaseste emotia adamica a unui spatiu paradisiac, identificat in conjugal, familial, in umilitatea cuplului, a lumii domestice, a trairii in mijlocul plantelor si animalelor. Dupa furtuna dramelor anterioare, dupa ce explorase si sub aspect verbal straturile unui lexic de asprime, duritate si trivialitate, versurile de seara" imbie expresia gingasa a unui desen naiv tincturat cu umor. Stihuri de abecedar, Martisoare, Buruieni - cicluri poetice secvente -, parte adunate in Hore (1939), amplifica aceasta optica euforica, de joc gratios si fragil. Perspectiva ludica se largeste, de altfel, in Hore cu o dimensiune grotesc-pamfletara, semn al prezentei moralistului lucid si a observatorului raului social. Aceasta ambivalenta a geniului arghezian, intre suavitate si grotesc, epifanie si apocalipsa este si caracteristica prozei sale: romanele" (mai tarziu numite poeme") Ochii Maicii Domnului (1934) si Cimitirul Buna-Vestire (1936) conserva aceeasi miscare interioara. Primul a fost inteles gresit ca un document autobiografic, fiind, in fond, o proiectie a fantasmei erotice culpabile, cu o relatie mult mai complexa in experienta directa a lui Arghezi. Este probabil, expresia unei nevoi de rascumparare a unei copilarii vitregite, impreuna cu imnul inchinat dragostei materne, al carei mister e prelungit in fiinta torturata a eroului. Cimitirul Buna-Vestire e o sarja grandioasa, frenetica a conformismului", facand din sarcasm o viziune de inalt plan contemplativ al existentei umane" (P. Constantinescu); experienta lui Unanian, intelectualul dezarmat, ajuns paznic de cimitir, sintetizeaza, in primul nivel al epicului, optica social-politica a pamfletarului corosiv, vizand, in finalul fantastic, prabusirea unui organism social putrescent. Creatia din anii sumbri ai dictaturii militaro-fasciste e adunata in volumul Una suta una poeme (1947), prin care Arghezi se intoarce la problemele majore ale omului si ale veacului. Criza religioasa rabufneste neasteptat intr-un nou ciclu de Psalmi, reluand dialogul incertitudinii mistuitoare. Dar constantele liricii sunt de pe acum contracarate de o dezbatere acut polemica, de ordin moral-politic: libertate sau tiranie, independenta sau alienare a fiintei etnice. Motivele din Letopiseti sunt reluate in poemele scrise in timpul detentiunii la Targu Jiu sau in apelul pentru strangerea energiilor tonice, pentru salvarea omeniei din om (Omule). Numeroase inscriptii", epitafuri" vadesc disponibilitatea unui poet tot mai atent la formele derutante ale contemporaneitatii. Accentul polemic, rafuiala cu agresiunea si ostilitatea concentreaza

veninul in De ziua carturarului, Ce-i fi si tu?, Razbunare . Arghezi se identifica in figura legendara a lui Villon (colegul meu de acum cinci sute de ani, cetatean, bandit si poet"), in intreita ipostaza de protest, razletire, fronda personala, dar si prin melancolia pierderilor ireparabile in torentul timpului. Impreuna cu unele tablete vizand primejdia unor distorsiuni, accentele prea directe ale poetului aveau sa fie pretextul incercarilor repetate de a-1 elimina din viata literara (M. R. Paraschivescu, Sorin Toma, I. Vitner s. a.). in contextul dogmatismului politic al anilor 50, Arghezi e obligat sa taca. Revine, dupa 1954, cu doua poeme de amploare, supralicitate, printr-o explicabila reactie inversa, peste valoarea lor reala: Peizaje (1955) si Cantare Omului (1956). In amandoua se concentreaza filoanele disparate ale liricii, in directie narativa: momentul unei rascoale taranesti, bocet, pamflet, cu admirabile portrete grotesti, tablouri panoramice si monologuri-meditatie asupra lectiei istorice si viziunea sociogonica prevalent moralista a unei umanitati in ascensiune rationala (Cantare Omului), pe linia marilor modele universale (Goethe, Hugo, Eminescu), dar intr-o tratare mai constructiva si, pe alocuri, cam didactica. Cea din urma faza a creatiei lui Arghezi reia principalele teme ale revoltei, nelinistii metafizice, aspiratiilor umane, dragostei, senectutii, naturii eterne. Doua sunt ipostazele imprumutate acum de poet: cea a psalmistului", cu un accent dureros abia disimulat, si a pustnicului", cand contemplarea e mai detasata: o mahnire calma inlocuieste razvratirea, lucifericul se estompeaza in asumarea destinului, sentimentul mortii solitare se vrea compensat prin certitudinea solidaritatii umane, in datoria implinita fata de semeni si de patrie. Volumele, care se succed ritmic, Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Litanii (1967), Noaptea (1967) nu exprima toate rodul unei creatii imediate; poetul selecteaza adesea din materia unor mai vechi caiete, ciorne si manuscrise. Tensiunea e mai scazuta, conturele estompate ca in celebra perioada alba" a lui N. Grigorescu. Dar revenirea la motive, schite, bruioane ale inceputurilor face ca circularitatea operei sa se incheie intr-o tonalitate nu foarte diferita de punctul debutului. Exista un mit Arghezi" la faurirea caruia poetul a contribuit substantial, mit ce continua sa agite constiinta romaneasca. Personalitatea n-a incetat sa fie pusa in discutie,exercitan-du-si presiunea asupra catorva generatii de poeti, dar si circumspectia celei mai tinere promotii lirice fata de puterea de seductie a formulei magicianului. Lasand in urma o opera prodigioasa (poezie, romane", eseuri, publicistica, talmaciri s. a.), Arghezi a revolutionat limbajul poetic, a creat structuri lirice inedite, specii noi in proza (romanul-poem, tableta", bilete de papagal" etc), in

genere, forme de o extrema concizie verbala, cu o forta de soc a ideii menita sa bruscheze gandirea lenesa sau conformista prin paradox si apel la metafora. Reabilitand o estetica a uratului", el a crezut totodata in puterea de comunicare a cuvantului, intr-o vreme caracterizata indeobste tocmai prin incomunicabilitate. Mitul arghezian reface si un topos al basmului national (tinerete fara batranete") prin capacitatea metamorfozei si a innoirii continue: Arghezi avea 47 de ani cand ii aparea primul volum, 67 cand publica Una suta una poeme, in urma caruia se produce eclipsa temporara a faimei sale poetice; septuagenar cand reintra cu o energie incredibila in batalia literara a anilor 60; se stinge aproape nonagenar, in plina activitate. Creandu-si cu buna stiinta o traiectorie biografica plina de surprize si ascunzisuri, poetul s-a vrut un demiurg retras in micul sau eden ferit de orice privire indiscreta. Sentinta sa adevaratul interpret al artistului este opera nu e o simpla butada; dovada ca textul arghezian ramane inca deschis oricaror ipoteze, interpretari si exegeze, ceea ce nu e decat semnul unei fertile clasicitati.