Tema: Universul liric al lui Tudor Arghezi

1. Personalitatea scriitorului
Tudor Arghezi se naşte la 21 mai 1880 la Bucureşti şi moare la 14 iulie 1967.
Este înmormântat în grădina casei sale de la Mărţişor din Bucureşti. Pseudonimul lui
Ion. N. Theodorescu. după mărturisirile poetului, provine din „Argesis” - vechiul
nume al Argeşului. Se trage dintr-o familie, oltenească.
Venit pe lume în generaţia primilor cititori ai lui Eminescu, consacrându-i
întotdeauna un cult, nu se poate vorbi de linia de dezvoltare a literaturii române până
la Arghezi fără a trece prin Eminescu. T. Vianu susține „Aprins în focul lui
Eminescu, împărtăşit din credinţa, făcută posibilă prin el, în virtutea limbii şi a
geniului nostru naţional, Arghezi a ajuns însă la o sinteză poetică absolut originală”.
Se poate spune că, după Eminescu, Arghezi realizează cea mai adâncă reformă a
limbii poetice pe care o poate nota istoria literaturii noastre moderne, comparabilă cu
reforma făcută în literatura franceză de către Victor Hugo altădată. Întemeind
„republica vocabularului” pe concepţia că „Primele cuvinte nu sunt nici rebeli, nici
plebei”, poetul nostru selectează alte sectoare ale lexicului, cuvinte drastice şi dure,
uneori forme regionale, pe care nimeni nu le introdusese în poezie, dând, astfel,
„dreptul de cetate tuturor cuvintelor, chiar si celor compromise”. Zdrobeşte convenţia
literară inovând atât în lexic, cât şi în sintaxă, în topică, spărgând tiparele acestora.
Eugen Lovinescu apreciază în capitolul Sinteza poeziei moderniste şi
tradiţionale (din Istoria literaturii române contemporane), că: „Valoarea lui nu stă în
determinante psihologice, ci în ineditul expresiei, inedit ieşit, din o forţă neegalată de
a transforma la mari temperaturi «bubele, mucegaiurile, noroiul», în substanţă
poetică”.
Scriitorul debutează la vârsta de 16 ani, în „Liga ortodoxă” a lui Al.Macedonski,
sub semnătura Ion Theo. Conduce sau editează reviste cum sunt: „Cronica”, „Cuget
românesc”, „Naţiunea”, „Bilete de papagal”. Este prezent în presa vremii peste 60 de
ani, inaugurând un tip de proză scurtă – „tableta”. Membru al Academiei Române, a
fost distins cu numeroase premii printre care, în 1965, „Premiul Internaţional
Herder”.
T. Arghezi scrie poezie, proză, dramaturgie, iar în tablete face chiar unele
referiri despre arta cuvântului. Printre volumele de opere reprezentative sunt
volumele de versuri: Cuvinte potrivite, 1927; Flori de mucigai, 1931; Cărticică de
seară, 1935; Versuri de seară, Hore, 1939; Una sută una poeme, 1947; 1907 –
Peizaje, 1955; Cântare omului, 1956; Stihuri pestriţe, 1957; Frunze, 1961; Poeme
noi, 1963; Cadenţe, 1964; Silabe, 1965; Ritmuri, 1966; Noaptea, 1967; la acestea se
adaugă postumele Frunzele tale, 1968; Crengi, XC, 1970.
Proză: Icoane de lemn, 1929; Poarta neagră, 1930; Cartea cu jucării, 1931;
Tablete din Ţara de Kuty, 1933; Bilete de papagal; Manual de morală practică,
1946; Pagini din trecut; Prisaca, 1954; Lume veche, lume nouă, 1958; Tablete de
cronicar, 1960; Cu bastonul prin Bucureşti, 1961; Răzleţe, 1934. Romane: Ochii
Maicii Domnului, 1934; Cimitirul Buna-Vestire, 1936; Lina, 1942.
Arghezi a fost și traducător din limbile franceză și rusă. Face traduceri din
Krâlov, Rabelais, La Fontaine, Verlaine, Baudelaire, Rimbaud.
 În 1962 începe să apară ediţia proiectată de Scrieri, în 61 de volume. Primul
volum este prefaţat sugestiv chiar de poet, care mărturiseşte: „Se obişnuieşte ca o
carte nouă să fie însoţită de o prefaţă semnată de câte-altcineva în cazul de azi
deschide uşa de intrare în atelier autorul”.
Crezul artistic, conştiinţa răspunderii pentru „cuvântul scris şi trimis în
lume”sunt explicate chiar de Tudor Arghezi, care trecuse de 70 de ani, în
Mărturisiri - Tablete de cronicar:
„Răspunzi întâi faţă de graiul primit de-a gata de ta strădaniile miilor de ani
ajunşi până la călimara ta.
Neştiutorii de carte, plugarii şi ciobanii, au scris cu băţul pe nisip Mioriţa.
Eminescu a dus-o mai departe în Luceafărul, daruri gratuite pentru uşurinţa
celor de mai târziu. Le eşti tuturor celor trecuţi dator şi te-ai obligat pornindu-ţi
condeiul pe sfânta, pe alba hârtie să-i întâmpini neapărat şi să nu ieftineşti comoara
primită” (Ştefan Munteanu: Poetica sfărâmării vechilor canoane: Tudor Arghezi).

2. Repere de analiză a operei poetului

Fixând locul de marcă în istoria literaturii române pentru M. Eminescu şi
T. Arghezi, pe concepţia lui Goethe că poezia se găseşte la ţinta ei în fiecare moment
şi că nu se pot stabili gradaţii decât între creaţii de valoare inegală şi nu între cele care
aparţin aceluiaşi rang, Tudor Vianu, în studiul Eminescu şi Arghezi, relevă rolul
„istoric” pe care l-a avut Arghezi în a depăşi eminescianismul :„Limba lui Arghezi
este alta decât aceea a lui Eminescu, şi tematica şi modul de a gândi poetic, şi
mijloacele de artă sunt altele. Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile
unde o fixase marea influență a poetului Luceafărului este consecinţa cea mai
importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului
nostru”. Aşa se explică faptul că Arghezi a exercitai o mare influenţă asupra
contemporanilor săi, fapt semnalat şi de Ibrăileanu, care spun că: „... într-un fel s-a
scris înainte de Arghezi, altfel după el". Tudor Vianu remarcă faptul că din punct de
vedere al lirismului fundamental, opera lui Arghezi „înseamnă depăşirea
«pesimismului eminescian»”. La Arghezi apare o atitudine mai implicată, „mai
luptătoare, expresia conflictului mai limpede în conştiinţa de sine și în hotărârea
acţiunii”, caracteristice pentru perioada în care trăieşte poetul.
Eugen Lovinescu subliniază „atitudinea dârză, emancipată de contigențe, un
gust al râsului, o afirmaţie a supremaţiei ideii, o conştiinţă de sine învăluită în
demnitate profesională, ce anulează nedreptatea socială prin dispreţ - individualism,
energetism şi optimism…”.
Lirica lui Tudor Arghezi poate fi clasificată în:
- Poezia filosofică, care, la rândul său, cuprinde meditații despre arta poetică,
despre carte și creator (Rugă de seară, Testament, Portret, Cuvânt, inscripţia
inscripţiilor, Dacică, Epitaf, Inscripţie pe un pahar, Ex libris, Arheologie, Flori de
mucegai, Incertitudine); și lirica existenţială - în căutarea lui Dumnezeu (Psalmi),
confruntarea cu moartea (Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns, De ce-aş fi trist?) şi
lirica sociogonică (Cântare omului).
- Poezia socială (Testament, 1907 - Peizaje, Belşug, Plugule, Caligula,
Blesteme).
 - Poezia de dragoste (Melancolie, Toamna, Despărţire, Creion, Căsnicie,
Mireasa, Mirele);
- Poezia jocului (Cântec de adormit Mitzura, Buruieni, Mărţişoare, poezii din
volumele Hore, Cărticica de seară).
Ideile poetice pe care T. Arghezi le relevă în lirica sa filosofică, în ce priveşte
„ars poetica” sunt relevate chiar în volumul de debut Cuvinte potrivite, din 1927, care
începe cu poezia Testament – şi anume ideea referitoare la descendenţa artei.
Ştefan Munteanu analizează poezia Testament, sensurile adânci ale acesteia:
„Creaţia poetului este singura zestre lăsată de el urmaşilor. Ea este în acelaşi timp un
punct final şi un început, o primă treaptă în urma căreia se aşterne un lung trecut de
trudă şi suferinţă. Faţă de această istorie a durerii multiseculare, creaţia poetică
reprezintă clipa aşteptată a împlinirii. Ea este sublimarea prin artă a muncii și
umilinţei îndurate de generaţii de ţărani care l-au precedat. Este ieşirea la lumină din
negura trecutului, cu îndrăzneală şi îndârjire; este expresia unui gest de răzbunare,
mocnind de mult şi izbucnind acum în slova de foc a poeziei. Înţelesul ei adânc,
născut din osândă şi veche mânie, scapă însă insului comun, neştiutor şi nedeprins să
tălmăcească ceea ce se ascunde în adâncurile ei.”
În primele opt versuri poetul exprimă direct ideea sa testamentară de a lăsa
urmaşilor numele său adunat „pe-o carte”. Cartea este în directă legătură cu sudoarea
muncii străbunilor, prin gropi adânci, răpi suite pe brânci. Prin „fiule”, poetul înţelege
de fapt colectivitatea.
Cartea reprezintă o treaptă spre urcuş, ea reprezintă hrisovul cel dintâi. De o
mare expresivitate sunt versurile care semnifică marile mutaţii ale civilizaţiei, prin
schimbarea instrumentelor de muncă – „Sapa-n condei şi brazda-n călimară” – prin
un proces îndelung şi greu: „Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/Sudoarea muncii
sutelor de ani”. Cartea reprezintă o răzbunare care se întoarce ca un bici sub forma
artei, „a cuvintelor”, izbăvind de suferinţă destinul unui popor, al unei colectivităţi.
Poezia reprezintă în concepţia poetului şi o floare născută din urât, ca un
„ciorchini de negi”. Poetul îşi defineşte creaţia ca fiind „Slova de foc şi slova
făurită”, deci inspiraţie, dar şi muncă, elaborare, migală.
Astfel, în Testament T. Arghezi relevă cultul instituit privind forma cea mai
înaltă de cultură, de civilizaţie şi de rezistenţă în timp – şi anume „cartea„. Poezia
relevă procesul cel mai înalt de reprezentare a realităţii şi a universului de frumuseţe,
dar şi inspiraţie şi efort. De asemenea, este definită concepţia potrivit căreia urâtul
poate deveni obiect estetic, frumosul putând să aibă şi rădăcini urâte, aşa cum unele
flori cresc pe mucegaiuri.
În Arheologie, poetul se vrea nu numai o treaptă a timpului care a adunat în el
„osemintele sfinte”, întreaga istorie simbolizată de „statui lângă statui” şi „sicriu
lângă sicriu”, ci şi un învingător al timpului: „Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-
ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor
treaptă”.
Cartea reprezintă simbolul civilizaţiilor, legătura între generaţii, toiagul necesar
urcuşului, siguranţa trecerii prin istorie, prin sintezele unor experienţe umane care nu
pot fi ignorate. Arta autentică pătrunde prin veacuri, aşa cum „şubredul vas de lut”
din poezia Dacica care trece peste timp „trei mii de ani”, „veci de veci”: „Şi fiecare
vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie/ L-a pus tihnit în ciobul
păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor”, iar Creatorul, meşterul, devine un anonim.
Critica literară susține că pentru Tudor Arghezi condeiul este unealta cea mai
importantă, poetul relevând puterea cuvântului, proclamându-se un demiurg care ar
vrea să distrugă ce e rău şi să înalţe o lume nouă, precum în poezia Rugă de seară:
„Să-mi fie verbul limbă/ De flăcări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/
Cuvântul meu să fie plug./ Tu, faţa solului o schimbă,/ Lăsând în urma lui belşug./ O!
dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă./ Şi să ţâşnească-apoi, din fund,/
O alta, limpede şi blândă”.
Lirica filosofică a lui Tudor Arghezi, după Pompiliu Constantinescu, este un
ţipăt între noaptea care ne precede şi ne urmează, „soluţie provizorie între două
necunoscute”. Orice lirică majoră este metafizică, prin fiorul nou, integral evocat în
jurul întrebărilor despre viaţă, un fior care variază de la destin la destin, de la poet la
poet, de la experienţă la experienţă. Lirica filozofică argheziană este o experienţă
spirituală, o integrare a eului în ordinea cosmică, o acordare subiectivă cu ea.
„Inconformist, sarcastic până la paroxism, climatul poeziei argheziene nu este mai
puţin incompatibil decât al celei eminesciene. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu
sunt date ale existenţei; poetul e destinat să trăiască în ele; luptând să le dea şi o
ordine interioară, căutând un acord al eului cu lumea… Conştiinţa lui se sfâşie între
principiul coruptibil şi cel incoruptibil, se caută’, se pierde, se regăseşte în însuşi
principiul suprem al vieţii. Când îşi pierde paradisul prim, poetul este silit să afle
iadul şi raiul în condiţia umană şi aspră. Viaţa însăşi este o luptă între divin şi
drăcesc, între bine şi rău”.
Psalmii lui Tudor Arghezi reprezintă o altă căutare poetică – cea filozofico-
religioasă. Publicaţi îndeosebi în primul volum, Cuvinte potrivite, Psalmii se
constituie ca sinteză a experienţei umanităţii care este când luminoasă, când
întunecată. Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care defineşte aspiraţia
argheziană: „Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi
viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc - şi stihuri sprintene şi grele”. Neliniştita
„patimă cerească” îi zvâcneşte braţul şi-i arde sufletul. Poetul se vrea pierdut în beznă
şi în putregai, neîncercat de slavă, scârbit şi crâncen
Apoi, poetul se simte vinovat că a râvnit la fructul oprit. Al doilea psalm „Sunt
vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit” reprezintă lupta poetului cu
Divinitatea. Dar încheie: „Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat./
Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi
făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.// Dar eu, râvnind în taină la bunurile
toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”.
În psalmul III „Tare sunt singur, Doamne, si piezis!” poetul se simte
însingurat și părăsit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent îl condamnă la singurătate,
împotriva căreia se revolta cerând din partea Divinității un semn care sa-i îndemne
pașii.
Daca în primii trei Psalmi, poetul se răzvrătea împotriva divinității în Psalm IV
„Ruga mea e fără cuvinte” poetul ne prezintă confruntarea sa cu Logosul, cu
Dumnezeu - cuvântul. Chemarea sa este condamnarea sa. Toate ambivalentele,
ambiguitățile și paradoxurile naturii sale își au sorgintea în această criză originară a
Cuvântului. Psalm IV este expresia unei disperări a cugetului, privind existența însăși
a eului.
Psalm V. „Nu-ti cer un lucru prea cu neputința” este un apel al inteligenței
deznădăjduite. Prezența sacrului este singurul său dar râvnit.
Psalmul „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere” se constituie pe aceeaşi
ambiguitate, pe antiteza dintre credinţă şi tăgadă în strofa: „Te drămuiesc în zgomot
şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să
te ucid? Sau să-ngenunchi a cere”. Poetul se vrea un vânător absolut, care pândeşte
vânatul în zgomot şi-n tăcere, în timp şi în „netimp” - în eternitate, pentru a ajunge la
„absolut”.
În psalmul „Pentru că n-a putut să te-nţeleagă”, poetul îl înfăţişează pe
Dumnezeu ca „purtând toiag și barbă-ntreagă”. Dumnezeu se face vinovat de dubla
crima; una pentru ca e absent din lume si cealalta ca lumea nu-l poate cunoaste.
Singurul vinovat e cel absent, adica Dumnezeu, nu omul. Omul, acuzat de religii,
devine acuzatorul judecatorului sau.
Psalmul „Pribeag în şes, în munte şi pe ape” marchează parcă o renunţare, o
resemnare, o aşezare „cuminte”, dată poate şi de oboseala vieţii. Poetul se vede prins
în patru laturi, cu rănile şi suferinţele pe care le cunoaşte; din vitejiile şi din biruinţele
trecute a câştigat puterea ce-a rămas, şi acum: „Nu mai străbat destinul meu la pas,/
Ci furtunos de-acum, și iute”.
Psalmul de taină, singurul care este astfel denumit de poet, se constituie într-un
monolog sfâşietor în care sentimentul dragostei adevărate şi al credinţei se
întrepătrund ca într-un cântec al nemuririi, al speranţei, al dorului, al „dragostei de
dragoste”. Femeia răspândită în el „ca o mireasmă-ntr-o pădure” i-a prins de cântec
viaţa; a purtat-o ca o brăţară, la mâna casnică-a gândirii; a schimbat cărarea şi a făcut-
o „val de mare”. Adresarea către simbolul feminin al divinităţii se identifică în finalul
psalmului: „Ridică-ţi din pământ urechea,/ în ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o!
neuitată,/ neiertătorul meu blestem”.
Ironic, sarcastic este poetul în psalmul „Vecinul meu a strâns cu nendurare”.
Este psalmul mizeriei umane „al nimicniciei omului ce-și întemeiază existența pe
posesiune. Înlocuirea lui „a fi cu” cu „a avea” duce la descompunerea ființei umane.
Ironic, prin îmbinări neaşteptate, se declară în dezacord cu strângătorii de averi, cu
zgârciţii cărora li se umple urechea de mucegaiuri.
În psalmul „Ca să te-ating, târâş, pe rădăcină” poetul revine la chemarea
Divinitatii. Dramatismul psalmului constă în faptul că de data aceasta el dorește un
contact organic care însă nu se realizează.
Cuprinzând marea întrebare fără de răspuns, dureroaăa și dramatică, psalmii
arghezieni reflectă continua luptă a gândirii poetului cu îndoiala, cu neputința de a
renunța la căutare, cu nesățioasa sete de a se convinge daca Divinitatea exista sau nu
cu adevărat.

Astfel „Problema esenţială a liricii lui Arghezi este aceea a conştiinţei, a unei
conştiinţe care caută şi se frământă, privind însă totul în termenii unei înțelegeri
simple, concrete, primordiale” (Al.George La sfârşitul lecturii).
 La T. Arghezi moartea nu înseamnă împăcarea cu nefiinţa, ca la romantici, ci un
fel de atentat continuu la adresa omului. Poetul nu se amăgeşte, încearcă să străpungă
misterul, să-l înlăture. Poezii cum sunt: Nehotărâre, Duhovnicească, De-a v-aţi
ascuns, De ce-aş fi trist trădează un spirit neliniştit, dominat de marile întrebări ale
Universului, axat pe sintetica întrebare „a fi sau a nu fi”.
Şi aici se poate vorbi de două ipostaze poetice: una de acceptare totală a
umilinţei, în concordanţă cu cea a condiţiei omului pe pământ, şi alta a refuzului
orgolios al supunerii, mereu preocupat de dezlegarea marilor taine. Deschisă prin
afirmaţia cu valoare de concluzie. Sentimentul morţii se relevă gradat şi în poeziile
Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns şi De ce-aş fi trist. Confruntarea omului cu
moartea se conturează, aici, mai întâi prin dramatica spaimă a fugii de pe cruce, din
Duhovnicească, revolta poetului în faţa morţii în poezia De-a v-aţi ascuns. Frica de
moarte se atenuează pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, înţelepciunea
spunându-şi cuvântul. Fără să se anuleze neliniştea şi tristeţea, printr-o consolare
venită din împlinirile vieţii, poetul se întreabă în poezia De ce-aş fi trist? În care este
sugerată ideea mioritică.
Temele sociale se conturează în proiectarea ţăranului român, a vitelor lui, a
plugului, „împiedicaţi în fier”, ca în poezia Belşug, în viaţa văzută de tată şi
recomandată fiului în Testament, realitate din „răpi, gropi adânci”, pe care bătrânii
strămoşi le-au trecut „pe brânci”, vigoare din Plugule în care „Sta-ndătinat copilul cel
pitic/ Să are şi să strângă avuţie./ Osânda şi-a schimbat-o-n bucurie,/ Clădindu-şi
slăvi şi veacuri cu nimic". În acelaşi sens pot fi amintite poeziile din ciclul 1907 -
Peizaje etc.
Tulburător este la Arghezi şi sentimentul dragostei, şi acesta pendulând între
două ipostaze: una de amânare, în Melancolie, Creion (Obrajii tăi mi-s dragi) şi a
doua de împlinire a dragostei, exprimată prin universul familial, care a asigurat
poetului un echilibru de viaţă perfect. în poezia Căsnicie, femeia este aceea care
devine stăpâna universului familial; la fel în poeziile Niciodată toamna, Inscripţie pe
o uşă, Inscripţie în inel.

T. Arghezi, scriitor cu mare personalitate artistica, formează un dialog strălucit

cu lirica eminesciană, contribuind la înnoirea lirismului românesc şi universal. La fel
ca poeţii aparţinând posterităţii lui Baudelaire, pe care Arghezi l-a tradus strălucit în
româneşte, „poetul - român a distrus convenţia poetică, locurile comune ale
limbajului frumos”.
Arghezi creează un univers complex, de o rară frumuseţe morală şi pitoresc -
ţăranul, plugarul, cu rosturile muncii sale dătătoare de belşug, periferia umană,
temniţa, jocul cu viaţa şi moartea, dragostea şi copilăria reversibilă, luminoasă
reprezintă tot atâtea teme ale literaturii argheziene. Lumea plăsmuită de Arghezi este
vastă, întrunind contraste între cer şi stele, tărie, pisc şi brazdă, pământ, noroi, smârc.
Fixând originalitatea creaţiei argheziene, prin limba folosită, Pompiliu
Constantinescu sublinia încă din 1937: „Poetul Arghezi nu este însă un decorator cu
vorbe, în loc de văpsele, nici înghiţitor de foc bengal: el, Arghezi este un mare
intuitiv.
 Cuvântul, pentru arta lui poetică, nu este un simplu număr din raftul alfabetic al
dicţionarului; invenţia verbală este învelişul sensibilităţii, cuvântul, incandescenţa
ideii. Faţă de atâţia versificatori savanţi, ale căror poeme par păuni de tinichea cu
mecanism, dl. Arghezi are un lexic destul de restrâns. Nu în statistica vorbelor stă
poezia, ci în asociaţia lor; şi asociaţia verbală argheziană este uluitoare. Cuvântul este
sevă, este viaţa lirică; voind să sugereze viaţa, îşi caută însuşi o nouă ordine
expresivă”.
Tudor Vianu susține că „Impresia generală lăsată de lirica lui Arghezi este aceea
a unei mari tensiuni interne, a unui dramatism esenţial, niciodată exprimate...”.

Literatura:
1. Călinescu Matei. Cinci feţe ale modernităţii. Iași : Polirom, 2005.
2. Călinescu George. Istoria literaturii române de la origini şi până în
prezent. Bucureşti: Semne, 2003.
3. Lovinescu Eugen. Istoria literaturii române contemporane. Chișinău:
Litera, 1998.
4. Manolescu Nicolae. Istoria critică a literaturii române. București: Cartea
Românească, 2019.
5. Vianu Tudor. Arta prozatorilor români. București: Orizonturi, 2011.