Testament

de Tudor Arghezi
- artă poetică modernă –
-
Perioada interbelică se caracterizează printr-o efervescență culturală, grație multitudinii de curente
literare și culturale, cenacluri, ideologii literare, reviste apărute în acest interval de timp. Între scriitorii
moderni, se pot distinge Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.
Reprezentant de seamă al literaturii române, Tudor Arghezi a lăsat o moștenire literară de o valoare
inestimabilă poporului nostru. Al doilea mare poet după Mihai Eminescu, Arghezi a inovat limbajul artistic,
aducând în lietratura noastră conceptul de „estetică a urâtului”, așa cum procedase Charles Baudelaire în
literatura franceză cu volumul „Les Fleurs du mal.”
Plasată în fruntea volumului de versuri „Cuvinte potrivite” (1927), poezia „Testament” este o
veritabilă ars poetica, deoarece autorul își exprimă concepția despre poezie, despre menirea creatorului într-
o societate care nu poate să-i înțeleagă valoarea, despre artă în general. Este o artă poetică modernă,
fiindcă în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic,
estetica urâtului, raportul dintre inspirație și muncă. Adept al modernismului clasicizat, Arghezi construiește
un discurs liric intelectualizat, poezia devenind un act artistic asumat.
Titlul textului este în strânsă legătură cu tema acestuia, fiind reprezentat de un substantiv comun,
„testament”, ce apare nearticulat, sugerând generalitatea. Titlul are o dublă accepție: cu sensul denotativ, se
referă la un act juridic în care o persoană își exprimă dorințele care urmează a-i fi îndeplinite după moarte;
sensul conotativ, cu trimitere la prima carte a Bibliei, sugerează o moștenire spirituală.
Poezia este concepută ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual, căruia îi lasă drept moștenire
„cartea”, adică opera sa. Discursul liric având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin
atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronume
personale, adjective posesive, verbe la persoanele I („nu voi lăsa”, „mei”, „mea”) și a II-a singular, prin care
se realizează adresarea directă. („așaz-”, „tine”, „vostru”).
Textul este structurat în cinci strofe, grupate în trei secvențe, sugerând legătura dintre poet și urmași,
dar și rolul străbunilor în formarea poetului, efortul creatorului și ipostaza de rob al cuvântului. Incipitul,
reprezentat de prima strofă, este formulat ca o adresare directă a eului liric către un fiu imaginar și este în
relație cu cea de-a cincea strofă, ce constituie finalul discursului liric, unde poetul ajunge la concluzia că o
creație trebuie să fie rodul trudei și al inspirației. Prima secvență este solemnă, are o tonalitate gravă: „Nu-ți
voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”. Substantivul „carte” face parte din
câmpul semantic al creației, metafora „cartea mea-i, fiule, o treaptă!” sugerând evoluția, ascensiunea,
asemenea suișului abrupt al strămoșilor: „prin râpi și gropi adânci”. Imaginarul poetic se construiește, prin
urmare, în jurul simbolului central al poeziei, „cartea”, ce ilustrează rolul major al artei în evoluția unei
societăți. Mai mult, cartea este percepută ca liant între prezent, trecut și viitor.
Astfel, în primele strofe, eul liric își reconstituie, printr-un șir de metafore (trăsătură a
modernismului) identitatea, situându-se într-un lung șir al strămoșilor. Versurile „Al robilor cu saricile pline/
De osemintele vărsate-n mine” cuprind una dintre cele mai frumoase imagini ale legăturii indestructibile
dintre generații. Transformarea limbajului popular, oral, al strămoșilor, în limbaj artistic reprezintă actul de
naștere a poeziei argheziene. Actul artistic își vădește intenționalitatea în versurile: „Ca să schimbăm acum
întâia oară/Sapa-n condei și brazda-n călimară”, poetul definindu-se ca un deschizător de drumuri spre
modernitate. În secvența a doua, poezia surprinde condiția artistului care își asumă conștient rolul
mesianic, dând glas, prin versurile sale, suferinței de veacuri a străbunilor. Îmbinarea cuvintelor din câmpuri
semantice diferite (sapă, brazdă – condei, călimară) sugerează munca fizică și efortul intelectual. În felul
acesta, poezia nu este doar o expresie a talentului, ci presupune și trudă, migală.
„Categoriile negative”, aspectele urâte, mizere ale lumii, sunt transformate în fabuloase expresii
poetice. Estetica urâtului, specifică modernismului arghezian, este evidențiată explicit în versurile: „Din
bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, metaforele arătând că o poezie originală poate
avea surse de inspirație nepoetice. Poetul apare și în ipostaza unui demiurg care a adunat durerea de veacuri
a străbunilor și a întors-o împotriva celor care au provocat-o, căci poezia devine o cale prin care cei vinovați
pot fi sancționați.
Ultima secvență conține definiția concentrată a poeziei. Metaforele „slova de foc” și „slova făurită”
evidențiază necesitatea îmbinării talentului, inspirației cu munca, efortul creator, prin care pot fi obținute
„cuvintele potrivite”. Antiteza din final, „Domnul”-„robul” evidențiază relația poet-cititor, acesta din urmă
nedându-și seama că forța artistică a creației este suferința înaintașilor.
Poezia se încadrează în modernism prin tema abordată, prin estetica urâtului, prin metaforismul
bogat. Poetul valorifică arhaisme („hrisov”), regionalisme („grămădii”), cuvinte și expresii populare („râpi”,
„pe brânci”), termeni religioși („icoane”), neologisme („obscur”), evidențiind limbajul poetic original.
Ambiguitatea versurilor ține tot de curentul modernist, poetul acumulând cuvinte nepoetice care dobândesc
valențe estetice („ciorchin de negi”). Totodată, elementele de prozodie susțin modernitatea, deoarece strofele
au număr inegal de versuri, măsura este variabilă, ritmul imperfect, fiind prezentă doar rima ca element
clasic.
În concluzie, Arghezi, cel care a ales „meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor”, se dovedește un
inspirat făuritor de cuvinte și un înnoitor al lirismului românesc, ilustrând în poezia „Testament” principalele
particularități ale artei poetice moderne.