TESTAMENT

de Tudor Arghezi
Tema si viziunea- artă poetică modernă

Modernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea, care implică ideea de negare
a tradiţiei. Privit în opoziţie cu tradiţionalismul, care respectă cu stricteţe regulile impuse de tradiţie
modernismul promovează nonconformismul, dinamismul, inovaţia. În literatura română din
perioada interbelică, cele două curente literare coexistă. Modernismul, constituit în jurul revistei
„Sburătorul”, este susţinut de criticul literar Eugen Lovinescu și presupune în literatura română
efortul de sincronizare cu modelele europene. Poeții moderniștii pledează pentru o lirică ce este
caracterizată prin cultul formei, rafinamentul limbajului și al construcției textului. Înnoirea
limbajului și intelectualizarea emoției accentuează primatul ambiguității, polisemia, obscuritatea.
Astfel, poezia nu mai este meditație asupra lumii, ci meditație asupra limbajului și a ei înseși,
explicându-se astfel preferința moderniștilor pentru artele poetice.
O caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor,
de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis
de o artă poetică („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga sau „Joc secund” le
Ion Barbu).
Poezia „Testament” deschide volum de debut al lui Arghezi, „Cuvinte potrivite” (1927) și
este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Dacă titlul volumului „Cuvinte potrivite”
este o metaforă inedită ce desemnează poezia în ipostaza de meșteșug, titlul poeziei „Testament”
este o metaforă care indică responsabilitatea poetului față de urmașii cititori și față de actul creator.
Revendicat deopotrivă de clasici și de moderni, Tudor Arghezi este un înnoitor al
limbajului poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor.
Particularitățile modernismului identificate în poezia Testament” sunt estetica urâtului,
limbajul șocant cu neașteptate asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioși,
arhaisme, neologisme, expresii populare), fantezia metaforică, înnoirile prozodice. Ca și Charles
Baudelaire, poetul francez care a impus estetica urâtului prin volumul „Florile răului”, Arghezi
consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, grotesc sau sublim, poate
constitui material poetic. Imaginarul poetic este pus în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Asocierile semantice surprinzătoare se regăsesc
în comparații inedite („Împărăchiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetul
rar („Dumnezeu de piatră”, „durerea ...surdă și amară”), oximoronul („Veninul srtâns l-am
preschimbat în miere”).
Totodată, poezia este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o problematică
specifică liricii moderne: transformarea socialului în estetic, raportul dintre inspirație și
tehnica poetică, estetica uratului. Astfel, poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor,
poezia presupunând truda creatorului: „Și frământate mii de săptămâni /Făcui din ele muguri și
coroane”. Creația artistică este atât produsul inspirației divine, sugerate de metafora „slova de foc”,
cât și al tehnicii poetice, redate prin metafora „slova făurită”. Rolul poeziei este acele de
transfigurare a oricăror aspecte ale realității, prin cuvânt și imagine artistică: „Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
 De tradiționalism ține idee legăturii dintre generații și opțiunea pentru tematica socială.
Prozodia, îmbinare între tradiție și modernitate este inedită: textul poetic este structurat
în cinci strofe, cu un număr inegal de versuri, cu rimă împerecheată, ritmul iambic, măsura de 11-
12 silabe.
Tema poeziei o reprezintă creația literară lăsată moștenire posterității. Textul poetic este
construit ca un monolog adresat, în care tatăl, poetul, se adresează unui fiu spiritual, căruia îi lasă
drept unică moștenire „cartea”, ce simbolizează opera literară.
Motivul central al poeziei este „cartea”. Ca element de recurență, cuvântul „cartea” are o
bogată serie sinonimică în text: „testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slova de foc” și „slova
făurită”. Ea devine laitmotiv care simbolizează ideea de cunoaștere, de legătură spirituală între
generații, dar și ideea de trudă, meșteșug, pasiune.
Titlul poeziei, „Testament”, dezvăluie intenția poetului de a transmite o moștenire
spirituală, „o carte”, adică opera sa. Alcătuit dintr-un substantiv simplu, nearticulat, cuvântul are
o dublă accepție. În sens denotativ, constituie un act juridic, prin care o persoană lasă urmașilor
săi anumite bunuri materiale. Se face trimitere, de asemenea, la Vechiul Testament și la Noul
Testament, care conțin o serie de învățături demne de urmat. De această accepție se apropie sensul
conotativ al titlului poeziei, căci moștenirea pe care poetul/artistul o lasă cititorilor săi este una
spirituală.
Textul se organizează într-un monolog adresat, în care instanțele comunicării apar în
diverse ipostaze: tată-fiu, străbuni-urmași, rob (creatorul)-Domn (cititorul).
Lirismul subiectiv se realizează prin mărci lexico-gramaticale specifice eului liric
(pronume și verbe la persoana I, nr. sg. „eu am ivit”, „am preschimbat”, adjective pronominale
posesive, „cartea mea”).
Relațiile de simetrie se evidențiază prin plasarea cuvantului-cheie „carte” și a sinonimelor
sale, în cele cinci strofe: „un nume”, „o treaptă”, „hrisov”.
Textul poetic este structurat în trei secvențe poetice. Prima secvență (primele două strofe)
sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii-urmași. Secvența a doua, strofele III-
IV redă rolul etic, estetic și social al poeziei. Secvența a treia, ultima strofă, reprezintă contopirea
dintre har și trudă în poezie.
Incipitul poeziei, conceput ca o adresare directă a eului liric(poetul, tatăl) către un fiu
imaginar (cititorul), relevă ideea moștenirii spirituale: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte /
Decât un nume adunat pe-o carte”, care devine un simbol. Cartea surprinde o întreagă evoluție a
umanității, pe care fiul trebuie să o cunoască, să și-o asume și căreia să i se integreze ca verigă
între generații: „Și care tânăr să le urci te-așteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Cartea devine
astfel o treaptă în desăvârșirea cunoașterii.
A doua strofă definește cartea ca „hrisov”, arhaism folosit cu sens figurat, care se referă la
opera poetică ce devine obiect de cult, carte de căpătâi, ca Biblia, căci este un depozitar de adevăr
istoric. Metaforic, istoria este denumită „seara răzvrătită”, iar greutățile și suferințele străbunilor
sunt „râpi și gropi adânci”. Toate evenimentele presupun efort constant: „suite de bătrânii mei pe
brânci”.
A doua secvență clarifică statutul poetului și mărturisește truda procesului de creație.
Descrierea etapelor prin care a trecut cartea de la forma ei brută la cea actuală, dar și munca
strămoșilor pentru a se face trecerea de la munca fizică la cea intelectuală, se realizează în strofa a
treia, care începe cu precizarea scopului: „Ca să schimbăm acum, întaia oară/ Sapa-n condei și
brazda-n călimară”. Trecerea timpului și-a lăsat amprenta asupra creatorului și a creației, în sensul
că acesta a frămantat „mii de săptămani” cuvintele, apoi le-a prefăcut „în versuri și-n icoane”.
Poetul este un născocitor și un meșteșugar de cuvinte, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite”, „în cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug. El a avut puterea
de a face „din zdrențe muguri și coroane”, preschimbând urâtul în frumos. Datoria urmașilor este
de a continua, de a păstra această lume înfățișată în creație: „Hotar înalt, cu două lumi pe poale /
Păzind în piscul datoriei tale”.
În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie. Arta, poezia, sugerată metaforic prin „vioară” are rol estetic,
eliberând de suferințe prin emoție: „Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură
vioară”. Creația e mijloc de răzbunare a suferințelor și a nedreptăților, ea are un sens vindicativ și
justițiar: „Biciul răbdat se-ntoarse în cuvinte/ și izbăvește-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei
tuturor”.
Se regăsește aici tehnica revelării, tipic argheziană, care presupune o metamorfoză a
răului, a urâtului, a suferinței, în bine, frumusețe, duioșie, idee sugerată prin construcțiile de tip
oximoron, căci, „din bube mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”, din „zdrențe”
face „muguri și coroane”, „veninul” e preschimbat în „miere”.
A treia secvență aduce lămuriri asupra tehnicii artistice, într-un mod implicit. Pentru actul
creației este nevoie, în egală măsură, de talent, inspirație divină, spontană („slova de foc”), dar și
de meșteșug („slova făurită”) care se vor uni indestructibil „Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.
Ultima ipostaziere a creatorului și a receptorului stabilește un alt raport de ierarhizare: rob-
Domn. Poetul încheie șirul de robi, iar fiul-cititor devine prin cultură (carte, literatură, poezie) și
prin jertfa celor dinaintela lui, Domn: „Robul a scris-o/ Domnul o citește”.
Modernitatea poeziei Testament este susținută prin viziune (poetul este un truditor, iar
creația este sinteză etică, etnică și estetică), prin tehnici artistice (revelare, transfigurare, conform
esteticii urâtului), dar și prin limbajul care valorifică toate registrele stilistice ale limbii.