ACI SOSI PE VREMURI

DE ION PILLAT
Ion Pillat este un poet tradiționalist,aparținînd perioadei interbelice a literaturii. Opera sa este
însă dominată de influențe romantice, parnasiene, simboliste și clasice, fondul ideatic reliefând
recurența motivelor autohtone. Eugen Lovinescu, referindu-se la universul poetic al acestuia, remarca
pietatea față de familia și moșia sa, lirica ilustrând„patriarhala casă a bunicului”. Poetul reînvie
trecutul,descriind peisaje sufletești care i-au rămas în memorie. În acest decor afectiv, el plasează
portretele unor ființe dragi.

Poezia a fost publicată în 1919 în revista „Letopiseții” și așezată apoi în finalul volumului „Pe
Argeș în sus”.

„Aici sosi pe vremuri” este o poezie de factură tradiționalistă a perioadei interbelice. Principalele
trăsături ale acestei orientări literare sunt: valorificarea specificului național (istoria și folclorul),
componenta spirituală a sufletului țărănesc, conștiința religioasă ortodoxă. Surprinde particularitățile
sufletului național prin valorificarea miturilor autohtone, a credințelor străvechi și revalorizează
elementarul, teluricul, filonul existenței rurale. Poetul tradiționalist doar privește spre trecut, dar o face
conștient că aparține prezentului. Ee dezvoltă astfel o poezie excesivă și anacronică a trecutului sau a
universului rural. Această poezie aparține direcției tradiționaliste prin temă, prin abordarea acesteia,
prin modul de construcție a textului, dar și prin registrul stilistic utilizat. Tematica rurală își subsumează
tema iubirii și a timpului, surprinse într-o construcție simetrică, de factură clasică.

Tematica rurală cuprinde două teme de circulație universală:iubirea și timpul. Universul rural
este ales ca topos al concretizării iubirii, care se manifestă pe două planuri: primul, recuperat prin
amintire, aparține trecutului, iar al doilea, al trăirii prezente, repetă experiența celui dintâi.

Universul rural este particularizat prin utilizarea unor motive specifice. Acestea conturează
imaginea unui spațiu arhaic, rămas parcă în împietrire. Elementul central al acestui topos este „casa[...]
cu[...]pridvor”, a cărei „poartă” este prinsă cu „zăvor”, iar „hornul” a încetat demult să mai fumege.
Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului și al uitării. Casa este plasată în centrul unui
univers din care fac parte codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este situat în afara acestui cadru, în
depărtare, singurul element care îl desemnează auditiv, fiind un „clopot” din „turnul vechi”. Povestea
de dragoste se desfășoară sub semnul ocrotitor oferit de „noapte” și de „lună”, motiv romantic
revalorizat în stil tradiționalist. „Plopii” care străjuiesc drumul repprezintă tot un motiv romantic asociat
temei timpului, cu semnificații care vizează melancolia,așteptarea.

Viziunea despre lume este una tradiționalistă. Ceea ce particularizează discursul liric
tradiționalist în această poezie este refuzul idealizării. Mediul rural, care constituie decorul poveștii de
iubire, este privit cu nostalgie, cu o vagă urmă de melancolie, fiind receptat ca un topos cu parfum
romantic de recuperare,prin timp, a unei tradiții. Erosul însuși este perceput cu o ușoară senzație de
detașare, prin situarea sa în sfera implacabilă a repetabilității. Pigmentat cu referințe livrești, acesta se
naște pe căile visării. A iubi înseamnă a retrăi ceea ce s-a trăit deja. Iubirea din prezent repetă iubirea din
trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărți.

Două registre stilistice particularizează discursul poetic, într-o îmbinare armonioasă și originală.
Pe de o parte, este ilustrat lirismul obiectiv, în prezentarea celor două povești de dragoste.Lirismul
subiectiv se manifestă prin comunicarea directă a trăirilor și sentimentelor și este evidențiat prin
evocarea personalizată a iubirii, ridicată la grad de generalitate și obiectivată prin repetabilitate. Poetul
este prezent în poezie, într-o lirică a rolurilor: prin persoana I, referindu-se la eul poetic(„am șoptit”),
prin persoana a II-a, folosită în relația cu un interlocutor(„ai ascultat”) și la a III-a prin care sunt numiți
predecesorii(„i-a recitat”).

Titlul este o sintagmă în cadrul căreia se remarcă forma populară a adverbului de loc „Aci”,un
reper spațial definitoriu,invocând satul natal,verbul la timpul perfect simplu de proveniență popular-
regională „sosi” și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”, repere temporale ale unui trecut
îndepărtat. Cheia interpretării o constituie verbul „sosi”, care face legătura între trecut și prezent. Astfel,
se sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare
generație în parte,care simte și își petrece viața asemenea predecesorilor. Reperele temporale
dezvăluie faptul că locurile natale reprezentă spațiul „eternei reîntoarceri”,generator de nostalgie, dar și
de bucurie a spiritului.

Poezia lui Pillat păstrează structura clasică, fiind compozițional alcătuită din nouăsprezece
distihuri și un vers liber, având rol de laitmotiv, care sugerează și îndepărtarea de modelul clasic. Poezia
poate fi structurată în patru secvențe lirice:prezentarea succintă a locurilor natale reconstituite de
memoria afectivă(primele trei distihuri), recompunerea,prin intermediul imaginației, a poveștii de iubire
dintre bunicul și bunica( următoarele șapte distihuri), meditația asupra trecerii timpului(următoarele
două unități strofice) și povestea de iubire dintre doi tineri, prezentată în analogie cu cea
anterioară(ultimele distihuri și versul final).

Relațiile de simetrie și opoziție constituie structura de semnificații. Iubirea,ca temă centrală,

este surprinsă în două ipostaze, simetrice și în același timp identice ca valoare: iubirea din prezent
coincide cu imaginea în oglindă a iubirii din trecut.Distanța dintre cele două idile este marcată de
trecerea timpului, diferențele constând în portretul iubitei și în creațiile recitate. Simetria este prezentă
și la nivelul motivelor și al imaginilor artistice. Casa este aceeași, drumul e același, berlina este înlocuită
de trăsură, iar lanul de secară pare a fi supraviețuit trecerii continue a anotimpurilor. Opoziția aparentă
dintre viață și moarte este și ea anualată: clopotul sună în mod egal, din moarte renaște viața, într-o
ciclicitate permanentă.

Poezia mizează în construirea mesajului și pe elemente de recurență, cum sunt, de exemplu,

motivul poetic ambivalent al clopotului (însoțind două momente esențiale ale existenței umane:nunta și
moartea), simbol al trecerii și laitmotivul reprezentat de versul final.

În prima secvență lirică, imaginea artistică centrală este metafora „casa amintirii”, cu valoare
anticipativă, sugerând că , peste timp, amintirea va reactualiza experiența trecutului. Detaliile descrierii
fixează imaginea unei case tradiționale cu „obloane”, „pridvor”, „și poartă,și zăvor”. Trecerea
implacabilă a timpului este sugerată de versul:„Păienjeni zăbreliră și poartă, și zăvor”. Este astfel,
descrisă, cu nostalgie, vremea îndepărtată a copilăriei, proiectată în mit. Semnele părăsirii sunt evidente,
căci, „hornul nu mai trage alene din ciubuc”, ca pe vremea haiducilor din codru și a poterilor, a bunicului
și a bunicii. Senzația de nemișcare este accentuată de imaginea sirului de plopi, a căror pierdere în zare
este asociată cu sentimentul îmbătrânirii. Dacă în poezia romantică,existența naturii este eternă, în
opoziție cu efemeritatea umană, în poezia lui Pillat, natura devine solitară cu omul, fiind marcată de
semnele senectuții, ca și ființa umană(„În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”). Poetul imprimă o
culoare arhaică locurilor natale, care păstrează neșterse amintirile dragi.

În a doua secvență lirică, eul poetic imaginează romantica întâlnire a bunicilor,Pillat realizând o
lume de mult apusă și o poveste de dragoste sensibilă și emoționantă. Idila reflectă puritatea
sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica sa, „Calyopi”, venise cu „berlina” ca să se mute
definitiv acasă la „bunicul meu”, care i-a recitat, romantic, poezia „Le lac” a lui Lamartine și versuri din
Ion Heliade Rădulescu(„Sburătorul”). Imaginea vizuală a bunicii păstrează atmosfera și moda acelor
timpuri, fiind o tânără „subțire”, îmbrăcată „în larga crinolină” și care îl ascultă „tăcută, cu ochi de
peruzea” pe bunic, trăind amândoi o puternică și pură emoție erotică(„Și totul, ce romantic, ca-n basme,
se urzea”). Trecerea timpului rămâne însă implacabilă și este redată printr-o imagine auditivă(„departe,
un clopot a sunat”), vestind un eveniment deosebit:„de nuntă sau de moarte”. „Turnul vechi din sat”
este un element al permanenței ,în antiteză cu perisabilitatea omului. Conjuncția adversativă„ dar”
semnalează opoziția temporală:cu toate că timpul este neiertător, cei doi îndrăgostiți trăiesc„clipa”
unică a tinereții pe care și-oînchipuie ca fiind veșnică. Sentimentul iubirii este capabil să proiecteze ființa
umană în eternitate. Viitorul celor doi aduce cu sine o relitate tristă, dar firească(„De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână...”),anticipată de verbul din finalul primei secvențe:„În drumul lor spre zare
îmbătrâniră plopii”. Finalul secvenței se centrează pe imaginea auditivă a bătăilor clopotului, care
anunță în fapt trecerea implacabilă a timpului prin moarte sau iubire, viața înaintând netulburată („Și
cum ședeau...departe, un clopot a sunat,/de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”). Nostalgia
curgerii timpului este dublată de eternitatea iubirii, idee evidențiată prin schimbarea timpurilor verbale,
adică înlocuirea imperfectului(„ședeau”) cu perfectul compus(„a sunat”). Punctele de suspensie,
adverbul de loc „departe”, imaginea auditivă a clopotului marchează paralelismul dintre timpul iubirii,
care este veșnic și timpul real, care-și urmează curgerea ireversibilă.

Secvența a treia, elegiacă, mai restrânsă, dezvoltă tema timpului trecător.Exclamația retorică
(„Ce straniu lucru:vremea!”) inițială are rolul de a schimba registrul și de aintroduce tema timpului ca
obiect al medidației lirice. Poetul meditează în continuare asupra propriei existențe, utilizând persoana a
doua singular („Te vezi”,„Te recunoști”), ca și când s-ar adresa unui interlocutor, sugerând capacitatea
eului liric de a se detașa de omul muritor, poezia fiind construită pe baza formulei estetice a liricii
rolurilor.Portretele sunt singurele capabile să eternizeze clipa. Omul este supus schimbării și retrăiește
cu nostalgie, prin intermediul amintirilor, clipele de grație ale trecutului. Meditația se realizează prin
imagini puse în paralel:între portret, care este o imagine a realității din trecut, și „fața ta” din prezent se
așază bariera timpului. Regretul și amintirea („Căci trupul tău te uită,dar tu nu-l poți uita...”)sunt
singurele semne ale unei realități, demult apuse.
 Ultima secvență poetică începe cu o comparație temporală, ilustrată prin adverbul de timp pus
la gradul comparativ de egalitate,„Ca ieri”, sugerând o paralelă între trecut și prezent. Se reiterează
simetric experiența trecutului, diferențele fiind doar de nuanță. Chiar și distanța temporală se
relativizează, idee susținută de paralelismul din versul prin care începe secvența:„Ca ieri sosi bunica...și
vii acuma tu”. Cadrul natural rămâne același („lanul de secară”, „amurgul”, „noapte”, „lună”). Ritualul
întâlnirii dintre iubiți repetă, într-un alt timp, succesiunea evenimentelor demult apuse. Analogia dintre
ele este marcată, din nou, de antiteza la nivelul adverbial:„ieri”-„acuma”. Reluarea ritualului dragostei
de fiecare generație exprimă continuitatea, permanența, evidente la nivel textual:„Ca ieri sosi bunica...și
vii acuma tu”, „Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”, „Același drum te-aduse”,„Ca dânsa tragi în dreptul
pridvorului,la scară”, „Subțire, calci nisipul pe care ea sări”. Iubitul folosește, pentru crearea atmosferei
romantice, aceeași strategie ca bunicul său: recită versuri scrise de poeții prezentului său,îmbinând
romantismul cu noul curent literar, simbolismul, semn că experiența culturală se acumulează, nu se
schimbă. La fel ca bunica, cea care „asculta tăcută”, savurând din plin momentul de fericire, iubita „cu
ochi de ametist” ascultă „pe gânduri”, dorindu-și , la rândul ei, eternizarea clipei.

Ultimul distih ,care constituie un refren ideatic, reiterând paralelismul temporal trecut/prezent
prin imaginea clopotului, amplifică tristețea poetului privind neputința umană în fața timpului și a
morții(„Și cum ședeam...departe, un clopot a sunat./Același clopot poate, în turnul vechi din sat...”).
viața și moartea sunt două valori esențiale ale existenșei umane, sugerate de imaginea auditivă a
clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai iubirea, idee
susținută de monoversul final:„De nuntă sau de moarte, în vechiul turn din sat”.

Ideea de timp, ilustrată prin raportarea trecutului la prezent și a prezentului la trecut, este
realizată prin câteva elemente stabile:spațiul și timpul nedefinite, contopind trecutul cu prezentul în
existența umană:„aci”, „pe vremuri”, „acuma”,„pe-același drum”.

Sursele expresivității și ale sugestiei sunt prezente la toate nivelurile.

La nivel fonetic și prozodic, se observă rima împerecheată, ritmul iambic și măsura versurilor de
13-14 silabe. Însă versul independent din final relativizează construcția clasică. Alternanța trecut-prezent
este susținută la nivel fonetic de numele cu sonorități vechi(Calyopi, Eliad,Sburătorul) și a celor cu
sonorități moderne(Francis Jammes, Horia Furtună). Vocalele au rol definitoriu în realizarea imaginilor
auditive, în special în versul cu valoare de laitmotiv.

La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecutului și al prezentului.

Verbele de perfect simplu(„sosi”,„sări”, „îmbătrâni”, „zăbreliră”) redau rapiditatea gesturilor sau
repetabilitatea lor. Cele la trecut susțin narativitatea iubirii de odinioară, pe când cele la
gerunziu(„privind”,„zâmbind”) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire, supraviețuirea lui
de-a lungul timpului. Verbele la timpul prezent(„te vezi”,„te recunoști”, „nu poți”) însoțesc meditația pe
tema trecerii timpului.

Tradiționalismul se susține, la nivel lexical, prin termenii din câmpul semantic al naturii(„plopii”,
„lac”, „nisipul”,„lună”), care configurează cadrul rural. De asemenea, evocarea trecutului este realizată
prin intermediul cuvintelor cu tentă arhaică și regională:„haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”,
„pridvor”.

La nivel stilistic , este utilizată metafora(„casa amintirii”, „ochi de peruzea”, ochi de ametist”).
Comparația susține paralelismul dintre trecut și prezent și ideea repetabilității existenței umane:„câmpia
ca un lac”, „deasupra casei ca umbre berze cad”. Ca figuri de construcție, se utilizează paralelismul,
simetria și antiteza.

Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține literaturii tradiționaliste prin compoziție și prin
abordarea unei tematici specifice: universul rural, nostalgia trecutului, trecerea implacabilă a timpului,
iubirea. De altfel, autorul se declară păstrătorul tradiției „vii”, „adâncă, originală, autohtonă”, care „se
confundă cu însuși sufletul profund, sufletul etnic”.