ACI SOSI PE VREMURI

de Ion Pillat
-Temă și viziune asupra lumii-

Ion Pillat(1891-1945) este o figură importantă a tradiționalismului, ce s-a afirmat în peri-

oada interbelică a literaturii, un autor al unei opere de o rară sensibilitate. Caracteristicile liricii
sale sunt: tonul elegiac, intelectualizarea imaginii poetice, preferința pentru universul rural, liris-
mul de tip clasic. Despre el O. Chrohmălniceanu afirma: „Pillat cântă bucuriile simple, savurate
în cadrul bucolic al peisajului natal”.
„Aci sosi pe vremuri” este o poezie de factură tradiționalistă, inclusă în ciclul „Trecutului
viu”, din volumul „Pe Argeș în sus”, volum ce marchează a doua etapă de creație a poetului, etapa
tradiționalistă. Este un pastel psihologic, spiritual, axându-se pe ideea recuperării unui timp
sufletesc, al rememorării, cât și pe ideea unei meditații asupra destinului uman.
Tradiționalismul este o mișcare literară cu o directivă opusă modernismului, apărută la
începutul secolului al XX-lea și dezvoltată de-a lungul perioadei interbelice. Acesta se remarcă
prin valorificarea unor trăsături unice: promovarea spiritului național, prețuirea pentru mediul
rural, ca vatră a spiritualității, promovarea folclorului și a istoriei naționale, cultul strămoșilor.
O primă trăsătură tradiționalistă regăsită în text este prozodia clasică. Alcătuită după
versificația clasică riguroasă, poezia este construită din 19 distihuri și un vers-concluzie, a căror
măsură constantă, de 13-14 silabe, asociată ritmului iambic și rimei împerecheate, conferă carac-
ter elegiac și muzicalitate poemului. Prezența numelui cu sonorități(Calyopi, Francis Jammes)
sporesc, de asemenea, muzicalitatea poemului.
O a doua trăsătură tradiționalistă reprezintă preferința poetului pentru universul rural.
Cadrul rural ce constituie decorul idilei, este particularizat prin utilizarea unor motive specifice:
„casa cu pridvor”„codru” „turnul vechi din sat”, conturând armonia universului evocat. Imaginea
satului ca vatră spirituală este sugerată de prezența motivului clopotului, simbol al timpului și al
religiosului. Bătăile clopotului, ca și bătăile inimii, ritmează existența supusă trecerii „ de nuntă
sau de moarte”(eros și thanatos), iar motivul turnului proiectează cosmic dimensiunea religioasă
a lumii rurale, anticipând parcă versul lui Blaga: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”.
Temele tradiționaliste, evidențiate în poem, sunt: trecerea timpului (fugit irreparabile
tempus), idilizarea trecutului, ciclicitatea existenței și a iubirii,, natura rustică, universul rural.
Tema trecerii iremediabile a timpului sugerează că singura șansă de salvare a ființei amenințate
de perisabilitate rămâne amintirea, care poate învia miraculos orice moment, persoană sau loc
drag, care aparține unui trecut idilizat profund de poetul tradiționalist.
Titlul poemului este construit propozițional, fiind reluat în versul: „Aci sosi pe vremuri
bunica-mi Calyopi”.Titlul propune recuperarea prin amintire a unei lumi de altădată, pe o
tonalitate nostalgică ,fixând reperele fundamentale ale imaginarului poetic la nivel spațial și
temporal. Coordonata spațială e indicată de adverbul de loc „aci”, lexem cu valoare deictică ( fi-
xează reperele spațio-temporale prin raportare la vorbitor), ce are drept corespondent în text
metafora „casa amintirii”, reprezentare a spațiului protector. Coordonata temporală se conturează
în sintagma „pe vremuri”, sugestie a întoarcerii în trecut. Centrul grupului verbal e reprezentat de
verbul la timpul perfect simplu „sosi”, ce face trimitere la motivul literar al sosirii, ca sugestie a
continuității generațiilor, susține dimensiunea narativă a textului liric, repetabilitatea ritualului
nupțial executat de bunici în spațiul familiar.
Lirismul poemului se realizează în două registre:lirismul obiectiv(cu elemente de
narativitate simbolică și meditație cu caracter general-uman), și lirismul subiectiv(cu prezența
eului liric și comunicarea directă a sentimentului poetic). Se remarcă în text alternarea celor trei
persoane, ca indiciu al „liricii măștilor”. Sentimentul elegiac și meditativ are ca suport lirismul
subiectiv, susținut de prezența mărcilor lexico-gramaticale specifice: verbe și pronume la per-
soana I și a II-a: „ți-am șoptit”, „n-ai ascultat”; elemente deictice spațiale și temporale: „aci”,
„acolo”,
„atunci”. Iubirea evocată, deși aparține planului trecut, este ridicată la rang de generalitate,,
obiectivându-se prin repetabilitate.
Structural, poezia cuprinde patru secvențe lirice: prezentarea succintă a locurilor natale,
reconstituite de memoria afectivă(primele trei distihuri), reconstituirea poveștii de iubire dintre
bunici(distihurile IV-X), meditația asupra trecerii timpului(distihurile XI-XII), povestea de iubire
dintre cei doi tineri,prezentată în analogie cu cea anterioară(ultimele distihuri și versul concluzie).
Prima secvență lirică are în centru metafora „casa amintirii”, spațiul rememorării nostal-
gice a trecutului. Metafora dobândește semnificația unui spațiu mitic, fie loc al străbunilor, fie
„loc al sacrei perechi”(V. Fanache), unde sosesc cuplurile de îndrăgostiți ce se vor iniția prin actul
căsniciei. Astfel, poezia stă sub semnul unui topos spiritual și al unei vremi oprite parcă în loc,
alunecând treptat în penumbră. Elementele asociate casei tradiționaliste „obloanele”, „pridvorul”,
„hornul” reprezintă puncte de referință fundamentale într-o geografie a imaginarului împletit cu
aducerea-aminte. Versul „Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor” sugerează trecerea implacabilă a
timpului, ce capătă o aură legendară („De când luptară-n codru și poteri și haiduc”). Natura devine
solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuții „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”,
spre deosebire de natura romantică, care se definea prin eternitate. Sintagma „bunica-mi Calyopi”
evocă imaginea in tinerețe a bunicii cu nume mitologic: Calyopi-Kalliope, muza poeziei epice și
a elocinței în mitologia greacă, indiciu ce ar putea susține caracterul de artă poetică a textului.
A doua secvență lirică proiectează scenariul iubirii trecute, într-un peisaj rural idilic. În-
tâlnirea bunicilor de altă dată respectă un ceremonial romantic: bunicul așteaptă sosirea berlinei,
din care coboară o tânără îmbrăcată în moda timpului („în largă crinolină”). Recuzita lingvistică
recreează atmosfera secolului XIX, ca și sugestiile livrești(„Le Lac”, de Lamartine, și „Zburăto-
rul ”, de I.H.Rădulescu). Cupulul găsește în poezie o cale de cunoaștere și de împărtășire a iubirii.
Asocierile livrești reflectă motivul bibliotecii, ce surprinde evoluția literaturii universale de-a
lungul timpului. Cadrul de factură romantică este propice momentului de iubire dintre cei doi și
este sugerat de elementele: „câmpia ca un lac”, „luna”.Atmosfera creată,peisajul selenar
amintește de frumusețea poveștilor de iubire din basme, mai ales că iubita împrumută atributele
unei zâne(„ochi de peruzea”- epitet ce sugerează farmecul și unicitatea tinerei). Conjuncția
adversativă „dar” semnalează o opoziție temporală: cu toate că timpul e neiertător, cei doi
îndrăgostiți trăiesc clipa unică a tinereții lor, iar sentimentul iubirii îi proiectează în eternitate.
 A treia secvență lirică este o meditație dureroasă asupra trecerii timpului care modifică
imperceptibil ființa umană: „Ce straniu lucru:vremea!”. Exclamația retorică este cheia descifrării
poeziei, care se bazează , în esență, pe tema trecerii timpului. Numai „ștersele portrete” sunt capa-
bile să eternizeze clipa, iar omul, prin ele, retrăiește, cu nostalgie,clipele de grație ale trecutului
„Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...”
A patra secvență lirică reliefează perpetuarea momentului de dragoste din generație în
generație. Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de bunici, este prezentată povestea de iubire
dintre cei doi reprezentanți ai unei alte generații(nepotul și iubita sa). În incipitul secvenței se
realizează o paralelă trecut-prezent și trecerea de la planul trecut la cel prezent(„ Ca ieri sosi
bunica.. acuma vii și tu”). Tânărul cuplu reiterează scenariul erotic al bunicilor, în același decor,
cu aceleași gesturi, ca într-un ritual nupțial.
Relații de simetrie se stabilesc între a doua și a patra secvență lirică, realizând o corespon-
dență între cele două tablouri ale poveștilor de iubire. Pe opoziția „ieri-acuma”/„pe-atuncea-azi”
se construiește simetria complementară a poeziei, marcând ciclicitatea vieții, continuitatea
generațiilor și efemeritatea ființei în raport cu timpul. Cadrul natural rămâne același, iar ritualul
întâlnirii dintre iubiți repetă, într-alt timp, succesiunea evenimentelor de mult apuse. Diferențele
țin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste („Ba-
lada lunei”, de H.Furtună). Din portretul fizic al iubitei se reține doar detaliul spiritualizat al
ochiului (atunci „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”) . Simbolul berzei, un alt element de
recurență, ilustrează ideea de fidelitate și devotament între cuplurile de îndrăgostiți, ceea ce deno-
tă conservarea iubirii și a familiei tradiționale. Trecerea timpului este marcată, din nou, de sunetul
clopotului („același clopot, poate, în turnul vechi din sat”), semn că existența umană este o mare
„trecere” către un inevitabil sfârșit. Clopotul devine astfel mesagerul care anunță degradarea
trupului și înălțarea spirituală, care culminează cu integritatea în veșnicie, punctând momentele
de referință ale existenței umane(iubirea și moartea).
Poemul pillatian „Aci sosi pe vremuri” se înscrie tradiționalismului, glorificând trecutul
în cadrul bucolic al satului, și păstrând o viziune senin-melancolică asupra vieții. „Capodopera lui
Ion Pillat este, însă, „Aci sosi pe vremuri”, grațioasă, mișcătoare și indivizibilă paralelă între două
veacuri, înscenare care încântă ochii și, în același timp, simbolizare a uniformității în devenire”
(G. Călinescu).