Relația dintre personaje Ion-Ana

Liviu Rebreanu este unul dintre creatorii romanului românesc interbelic

obiectiv, de inspirație realistă. O creație reprezentativă a acestui autor o constituie
romanul „Ion”, pubicat în anul 1920, fiind considerată o capodoperă a genului
epic.

Relația dintre cele doua personaje este conturata prin intermediul elementelor de
structură și de compoziție precum: titlul, temă, conflict, perspectiva narativă,
caracterizarea directă și indirectă.

Tema romanului este prezentarea prolematicii pământului, particularizată

în confruntarea devastatoare între două pasiuni puternice, văzute ca două
jumătăți ale aceluiași întreg: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o singură
femeie. Tema romanului și maniera realistă de ilustrare implică dezvoltarea
caractrului monografic: obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului,
relațiile sociale generate de diferențele economice sau culturale, relații de
familie.ctiva narativă, incipitul si finalul.

Principalul conflict exterior se manifestă între Ion al Glanetașului și Vasile

Baciu, adversarii care își dispută pretențiile la posesiunea pământului, Ana fiind
doar pretextul neglijabil al confruntării. Acest conflict exterior este dublat de
conflictul interior, precizat în structura romanului prin titlurile celor două părți:
glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă pe
protagonist într-o situație limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu
simultan

Cu ajutorul caracterizării directe, naratorul surprinde calități precum

hărnicia lui Ion „Era iute și harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și
Dumnezeu mila”, dar și admirația, iubirea puternică a acestuia pentru pământ „De
pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Ion este construit prin tehnica
pluriperspectivismului, astfel încât acesta este văzut de celelate personaje în
moduri diferite. Vasile Baciu îl numește „hoț și tâlhar”, iar preotul Belciug îl
consideră „un bătăuși și un om de nimic”. În cadrul familiei Herdelea, Ion este
văzut ca „un flăcău cum se cade și harnic”. Titu îl admira pentru „istețimea și
stăruința lui de a împlini ce-și punea în gând”, iar Ana îl iubea cu adevărat,
numindu-l „Ionică, norocul meu”.

Caractrizarea indirectă este realizată în primul rând prin faptele săvârșite de

țăranul obsedat de ideea stăpânirii a cât mai mult pământ. Astfel îl putem cataloga
pe acesta ca fiind ticălos și violent, prin felul în care o batjocorește, o abuzează și o
folosește pe Ana. Comportamentul feciorului subliniază degradarea umană a
acestuia. Lăsându-se dominat de dorința pătimașă de a avea cât mai mult pământ,
Ion devine amenințător, lacom „Îmi trebuie tot pământul socrule, știi bine...Tot
pământul!...”. Gesturile ,de o tandrețe primitivă în preznța Floricăi, surprind
personajul umanizat, capabil să păstreze în suflet și „glasul iubirii”, până când
acesta s-ar fi făcut auzit.

Încă de la început, Ana este prezentată în antiteză cu Florica. Pe când

aceasta era „fata cea mai frumoasă din Pripas”, portetul fizic, realizat de narator,
cu ajutorul caracterizării directe, sugerează că aceasta are fața „lunguiață, arsă de
soare”. De asemenea, Ion o vede ca pe o fată „slăbuță și urâțică”, dar, acest fapt
nu îl oprește din a o dori sau începe conflictul cu George Bulbuc, pe care Vasile
Baciu îl voia ginere și căruia, deși nu i se părea „cine știe ce frumoasă”, totuși
afirmă că „Ana îi plăcea”.

Pe parcursul operei, prin comportamentul, acțiunile și sentimentele ei, Ana

dă dovadă de naivitate. Din dragoste pentru Ion, aceasta acceptă relația cu el și,
chiar și atunci însărcinată, ajunge de râsul satului și e crud bătută de tatăl ei, nu-i
reproșează nimic lui Ion, ba chiar îi cerșește iubirea, fiind cel care o distruge,
pentru care sacrifică totul și fără de care viața ei nu-și aflase rostul „își zicea mereu
că fără el ar trebui să moară”. Pentru că a „crescut singură, lipsită de o dragoste
părintească mângâietoare...sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă”.

Mai mult decât atât, relația dintre cele două personaje este evidențiată și cu
ajutorul statutului social, moral și psihologic.

Din punct de vedere social, Ion este flăcău sărac din satul Pripas. Acesta
apare la început ca fiind respecat de flăcăii din sat și temut de lăutarii care cântă la
comanda lui. Drama lui Ion este aceea de a nu semnifica nimic în ordinea socială
din cauza faptului că nu deține pământ : „Ion este expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”- Eugen
Lovinescu.

Statutul psihologic al protagonistului se modifică traptat, Ion trecând de la

tipic la atipic. Mentalitatea acestuia este dominată de încercarea dobândirii
pământurilor, punând imbogățirea mai presus de orice alt sentiment. Marcat de
un conflict interior între glasul pământului și glasul iubirii, dilema eroului se
soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund
realist cu o psiologie bine individualizată.

Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Ion este
imoral prin întregul său comportament: o batjocorește pe Ana, determinând-o să
se sinucidă. Acesta suferă trăsături majore. De la tânărul harnic, iubitor, ambițios,
se dezumanizează treptat în goana sa pentru pământ și sfârșește ca bărbatul
violent, lacom, ticălos, fals, egoist.

Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei fete
bogate de la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior,
ea refuză căsătoria cu un tânăr bogat și alege cu sufletul, devenind soția
protagonistului. Acest lucru îi schimbă radical destinul.

În plan psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem de

naiv, specific unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale
lui Ion, însă lipsa sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea
pentru această căsătorie o conduc la decădere.

Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm

dus la extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice
altercație posibilă. Atitudinea și gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită,
sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.

Nu în ultimul rând, relația dintre Ion și Ana este scoasă în evidenă și prin
intermediul secvențelor semnifcative.

O primă secvență ilustrativă pentru relația dintre cele două personaje este
scena horei. Această hora duminicală, numită de Nicolae Manolescu o „horă a
soartei”, are rolul de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea
principiului economic. Alegerea lui de a părăsi hora împreună cu Ana, poate
sugera intenția celor doi de a forța limitele unui destin prestabilit. Chiar dacă nu
are sentimente sincere pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a
ajunge la averea ei. Încă din această secvență este evident faptul că Ana este o
unealtă pentru Ion, dar surprinsă de atenția lui, se îndrăgostește. Acest episod
evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi.

O altă secvență semnificativă pentru relația Ion-Ana este scena în care Ion
se întoarce nervos de la socrul său din cauza faptului că nu a obținut pământurile
dorite. Pentru a se descărca de frustrări, Ion devine agresiv și violent cu Ana „O
lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”.
Această ieșire extremă contrastează foarte puternic cu dragostea pe care și-o
imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică. Situația se
degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi
într-un punct critic, în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.

Autorul reușește în romanul Ion să redea remarcabila mentalitate a

oamenilor din mediul rural al secolului XX, conturată prin relația dintre Ana și Ion,
care debutează și se sfârșește din același motiv: obsesia celui din urmă de a se
îmbogăți, aceasta determinându-l să renunțe la orice scrupule în vederea reușitei.